Creanga de aur, de Mihail Sadoveanu

Cel mai mare prozator român, Mihail Sadoveanu. A intrat în literatura

română cu o forță incredibilă, publicând în 1904 patru volume de proză, cărți care
prefigurează principala temă a scrisului său – trecutul istoric. Opera lui Sadoveanu
este, fără îndoială, un tezaur inalienabil al culturii și specificității românești. De la
înțelegerea sufletului, a suferințelor, umilinței, orgoliului, mândriei omului de rând,
la fina analiză a resorturilor care au determinat condițiile supraviețuirii istorice ale
poporului român, Sadoveanu așează la temelia existenței naționale un fundament
de neignorat. Sadoveanu este pandantul în proză al celuilalt limpezitor al
conștiinței de sine a românilor, în poezie, un alt Mihai Eminescu.
Mihail Sadoveanu, „Ceahlăul literaturii române”, cum l-a numit Geo Bogza,
„Ştefan cel Mare al literaturii române” cum i-a spus George Călinescu, are o operă
monumentală a cărei măreţie constă în densitatea epică, lirismul tulburător şi
grandoarea compoziţională. Înclinaţia lui Sadoveanu către civilizaţia arhaică
recompune în romanul «Creanga de aur» (1933) o cultură primordială, o istorie din
vechea Dacie. Această operă, considerată de Alexandru Paleologu „cheia de boltă”
a creaţiei sadoveniene, este foarte complexă, putând fi definită ca roman istoric,
roman filozofic, roman al religiei ortodoxe, după ce credinţa în Zamolxe dispăruse,
ca roman erotic şi ca basm.
Tema romanului o constituie imaginea Daciei şi a Bizanţului din secolul al
VIII-lea prin evocarea istorică a dispariţiei credinţei în zeul Zamolxe şi înlocuirea
acesteia cu ortodoxismul, precum şi iubirea imposibilă dintre două persoane
deosebite, care nu pot forma cuplul din cauza destinului potrivnic. Axa
fundamentală a romanului Creanga de aur o constituie motivul călătoriei ca drum
al cunoaşterii şi ca simbol iniţiatic: la început, speologul Stamatin prin căutarea
peşterii magului şi apoi călătoria lui Kesarion Breb în Egipt şi Bizanţ.
Titlul Creanga de aur este de natură magică şi simbolizează iubirea
imaterială şi nepieritoare dintre Kesarion Breb, viitorul mag, şi Maria din Amnia,
devenită tânăra împărăteasă a Bizanţului. Sufletele celor doi se contopesc într-o
iubire ideală şi numai în plan spiritual, întrucât dragostea trupească le este interzisă
de statutul cu totul excepţional al fiecăruia, aşa cum reiese la ultima lor întâlnire,
când Kesarion Breb îi spune Mariei: „Iată, ne vom despărţi. Se va desface şi
amăgirea care se numeşte trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e un
aur, care va luci în sine, în afară de timp”.
Unele referiri ale criticii literare consideră că titlul „evocă simptomatic
cartea fundamentală despre credinţe şi rituri a antropologului britanic James
George Frazer” (Nicolae Oprea), în sensul că niciun muritor nu poate călători în
Infern şi să se înalţe apoi din împărăţia morţilor fără „ramul cel cu frunzele de
aur”, ca dovadă certă a unei „lumi părăsite, dar veşnic vie în suflet şi în amintiri”.
(Teodor Parapiru)
Structura romanului: Sadoveanu îşi organizează romanul în 17 capitole,
fiecare având câte un titlu sugestiv, fie narativ (Înainte de a ajunge la fericitul
Filaret, Kesarion Breb cunoaşte şi alţi oameni vrednici din Paflagonia şi de la
Amnia), fie informativ (Unde apare întăia oară Kesarion Breb), fie de factură
aforistică (Subt strălucirea purpurei bizantine se vădesc lucruri nu tocmai
binemirositoare, Mărirea şi tihna stau în hotare deosebite).
Compoziţia romanului evidenţiază două componente: una de iniţiere
simbolico-mitică a lui Kesarion Breb în trei direcţii - filozofia Egiptului, politica
Bizanţului şi trăirea profundă a sentimentului de iubire; cealaltă - istorică şi
religioasă, care evocă obiceiuri şi credinţe ancestrale din Dacia şi apariţia
ortodoxismului în Bizanţul secolului al VIII-lea. Cele două valenţe constitutive se
interferează pe parcursul întregului roman, formând unitatea compoziţională a
subiectului.
Personajele romanului sunt: Kesarion Breb - personajul principal, următorul
Decheneu; Domnul Stamatin - profesorul (naratorul); Platon;Vasilisa; Irina
Constantin; Leon-Împărat; Stavrikie…
Romanul Creanga de aur este o operă epică, deoarece naratorul omniscient
îşi exprimă indirect sentimentele şi concepţiile prin intermediul personajelor şi al
acţiunii.
 Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale
naratorului şi relatarea la persoana a III-a, fapt ce argumentează detaşarea acestuia
de evenimente şi caracterul obiectiv al romanului.
Timpul în care are loc acţiunea este limitat şi cronologic, întâmplările se
petrec mai întâi în anul 1926, apoi în secolul al VIII-lea. Perspectiva spaţială este
reprezentată în exterior de meleagurile accidentate şi stâncoase ale munţilor din
Moldova, de palatul şi tărâmurile Bizanţului, iar spaţiul interior reflectă tulburările
şi frământările psihice ale personajelor.
Limbajul artistic de narator al lui Mihail Sadoveanu este caracterizat, aşa
cum afirma George Călinescu, de o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se
împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să
redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii, păstrând
farmecul atmosferei acelor vremuri vechi. Despre limbajul artistic al scriitorului,
Zoe Dumitrescu-Buşulenga afirma: „Nicăieri n-ai să întâlneşti, ca la Sadoveanu,
calm, umor firesc, seninătate”.
Arhaismele folosite în roman sunt numeroase, având un rol esenţial în
recompunerea autentică a epocii atât prin cuvinte care definesc timpurile vechi -
„hlamidă”, „ghinekeu”, „catisma”, „Decheneu”, „varvar”, „poclăzi” -, cât şi prin
formule galante de adresare ale acelor vremuri: „fiule al nostru iubit”, „Prea mărită
şi prea înţeleaptă Stăpână”, „cuviosule prietine”, „cinstite părinte şi prietine”.
Stilul romanului
Solemnitatea şi sobrietatea stilului caracterizează timpul în care se petrec
întâmplările şi lumea arhaică şi se vădesc în frazele sentenţioase, moralizatoare:
„Căci mai este un demon al lăcomiei de argint şi altul al nedreptăţii şi silei şi altul
al putreziciunii trupeşti”; „împărăţia şi tihna stau în hotare deosebite”. Personajele
romanului vorbesc domol şi într-o limbă dulce ca mierea, aşa cum este limba
moldovenească: „o vorbă înflorită şi dulce”, „a rostit apoi dulce şi meşteşugit
cuvânt”, „să vorbim deci cu dulceaţă de ceea ce este al nostru”.
Opera lui Mihail Sadoveanu constituie o adevărată „epopee a poporului
român, în ipostazele sale fundamentale”. Romanul Creanga de aur profilează
epoca anterioară formării neamului românesc, a cărei acţiune se petrece în vechea
Dacie, ceea ce face ca această operă să fie o „carte de atmosferă şi de iniţiere
ezoterică, în care sunt scoase în relief valorile spirituale şi morale antecreştine care
[...] au intrat în formarea spiritualităţii româneşti sub formă de elemente păgâne,
adeseori superioare noii mentalităţi prin faptul că sunt mai apropiate şi mai
adecvate naturii”. (Pompiliu Marcea)
Critica literară a asociat romanul Creanga de aur al lui Mihail Sadoveanu cu
lirica filozofică a lui Mihai Eminescu, fiind de părere că savantul din Scrisoarea I,
care „într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate”, astfel încât „Universul fără
margini stă în degetul lui mic”, poate exista în opera sadoveniană în ipostaza lui
Kesarion Breb. Marin Mincu analizează „ipostaza poetică a bătrânului mag”,
creionată de Sadoveanu prin versurile din Strigoii lui Eminescu şi consideră că
povestea iubirii imposibile este „doar un pretext de înfăţişare a unei tulburătoare
experienţe umane”. Transpunerea iubirii în plan platonic, pur spiritual, sugerează
renunţarea senină şi apolinică (echilibrată) la „amăgirea trupului” şi cufundarea în
spirit.
Fănuş Băileşteanu scrie despre roman : „Capodoperă a capodoperelor sale,
Creanga de aur este Soarele în jurul căruia se rotesc toate marile creaţii
sadoveniene.”