ELEMENTE DE MANAGEMENTUL FABRICAȚIEI

ÎN CONSTRUCȚIA DE MAȘINI
1. Procesul de producţie; definire; componente.

Structura procesului de producție în construcția de mașini și tipologia secțiilor

aferente sunt prezentate în fig. 1.

PROCESUL DE PRODUCŢIE
ÎN CONSTRUCŢIA DE
MAŞINI

PROCESE DE PROCESE PROCESE

MUNCĂ TEHNOLOGICE NATURALE

PROCESE PROCESE PROCESE DE

DE BAZĂ AUXILIARE (DE)SERVIRE

SECŢII

SECŢII DE SECŢII SECŢII DE SECŢII

BAZĂ AUXILIARE (DE)SERVIRE ANEXE

Fig. 1. Procesul de producție în construcția de mașini și tipologia secțiilor.

1
 Procesul de producţie este format dintr-un complex de procese parţiale organizate şi
conduse în scopul transformării unor resurse materiale și informaţionale în produse, servicii
şi cunostinţe destinate consumului individual și instituţional.
Procesul de muncă este format dintr-un ansamblu de activităţi intelectuale și fizice,
asumate în mod conştient de către angajaţii unei firme.
Procesul tehnologic este realizat pe sistemele MUSDP (Mașină-Unealtă, Sculă,
Dispozitiv, Piesă), fiecare proces tehnologic fiind detaliat în operatii, faze, mânuiri și mişcări
elementare.
Procesele naturale completează procesele anterioare și au un rol foarte important în
pregătirea proceselor tehnologice (de exemplu: îmbătrânirea naturală a fontei, uscarea
naturală a lemnului etc.).
Procesele de bază sunt formate din activităţi și operaţii care contribuie în mod direct
la realizarea unor produse (de exemplu: procesul de prelucrări mecanice prin aşchiere).
Procesele auxiliare au rolul de a pregăti o serie de condiţii pentru desfăşurarea
proceselor de bază (de exemplu: reparaţii mecanice și electrice; producerea de SDV-uri etc.).
Procesele de servire/deservire realizează anumite activităţi suport pentru procesele
de bază și procesele auxiliare (activităţi logistic: transport, depozitare si manipulare).
Secţiile de bază pot fi organizate astfel (fig. 2):

SECŢII DE BAZĂ

ORGANIZARE ORGANIZARE ORGANIZARE

DUPĂ PROCEDEU DUPĂ PRODUS MIXTĂ

TO
SECŢII PRE- TF SECŢII
GĂTITOARE F S1 PA PREGĂTITOARE
L

SECŢII PRE- PM
LUCRĂTOARE MS SECŢII
DPR S2 PB PRELUCR. SI DE
MONTAJ

SECŢII DE
ASAMBLARE /
MONTAJ

Fig. 2. Tipologia secțiilor de bază.

2
 unde:
TO – turnătorie de oţel;
TF – turnătorie de fontă;
F – forjă;
L – laminoare;
PM – prelucrări mecanice (așchiere);
MS – mecano-sudură;
DPR – deformare plastică la rece (debitare, ștanțare, ambutisare);
S1, S2 – secții destinate fabricării produselor PA, PB.

Organizarea după produs implică existenţa în acelaşi spaţiu a tuturor utilajelor necesare
pentru realizarea completă a unui produs (utilaje care asigură pregătirea, prelucrarea si asamblarea
produsului respectiv). Se aplică în firme mici și este mai dificil de realizat datorită necesităţii de a
respecta condiţii de lucru diferite în aceeași incintă.

SECŢII AUXILIARE

M AC O2 RM RE SDV .......

Fig. 3. Tipologia secțiilor auxiliare.

unde:
M – modelărie;
AC – prodecerea aerului comprimat;
O2 – producerea oxigenului;
RM – reparaţii mecanice și hidraulice;
RE – reparaţii electrice și electronice;
SDV – sculărie.

SECŢII DE (DE)SERVIRE

D T

Fig. 3. Tipologia secțiilor de servire (deservire).

D – depozite;
T – transporturi.

3
 Secţiile anexe sunt destinate pentru recuperarea, refolosirea și revalorificarea unor
deşeuri din procesele de bază și auxiliare (de exemplu: colectareaa și utilizarea şpanului
pentru o nouă șarjă de oțel; recuperarea unor componente din metale rare etc.).
Obs.:
Procesele și secţiile prezentate anterior se pot regăsi în practică integral sau parţial sub
anumite forme și dimensiuni în functie de un complex de factori precum: mărimea
întreprinderii, profilul de activitate, complexitatea proceselor tehnologice, dotarea tehnică etc.

2.Relaţia dintre tipul producţiei (caracterul de serie) și forma de

organizare a fabricaţiei
Tipul producției (caracterul de serie) este un concept tehnico-economic prin care se
exprimă o stare organizatorică şi funcțională caracterizată prin :
 stabilitatea sarcinilor de fabricatie (profilul fabricaţiei) într-o anumită perioadă de timp;
 volumul fabricaţiei (cantitatea de piese/produse ce urmează a se realiza);
 gradul de specializare a locurilor de muncă.

Tipurile de producție (caracterul de serie) și caracteristicile lor principale sunt următoarele:

- volum foarte mare de fabricație;

- nomenclatura (adică diversitatea sarcinilor de
Producția fabricație: piese; produse) singulară sau foarte mică;
de Masă - grad înalt de specializare (maşini-unelte speciale);
- amplasare în flux;
- ritmicitate foarte bună;
- durata ciclului de fabricație (Tc) foarte mică.

- volum de fabricație mare, mediu, mic (serie mare, serie

mijlocie, serie mică)
Producția - nomenclatură mică, medie, mare;
de Serie - amplasare mixtă (linii de fabricație; grupe de mașini-
unelte; celule de fabricație);
- ritmicitate parțială;
- Tc: mică, medie, mare.

- volum de fabricație foarte mic;

- sarcini foarte diferite;
Producția - repetabilitate neregulată;
de Unicate - maşini-unelte universale;
- amplasare pe grupe sau celulară;
- Tc: mare și uneori foarte mare.

4
 Organizarea producţiei în construcţia de maşini implică realizarea și funcţionarea unor
configuraţii tehnico-organizatorico spaţiale, adică diferite modalităţi de amplasare a
mașinilor-unelte și a locurilor de muncă manuale, deopotrivă moderne și convenționale, în
concordanţă cu caracterul de serie al producţiei desfăşurate. În diagrama următoare (fig. 4) se
prezintă legătura biunivocă dintre tipurile producţiei și formele de organizare spaţială a
fabricaţiei.

1
M LM
4

SM
LP
S 50

SMj LS
175
Sm CF

250 AF
U
400
TP FT 0 25 50 75 100
(CS) PFS [ % ]

Fig. 4. Relații dintre tipul producției (caracterul de serie) și forma de organizare spațială.

TP – tipul producţiei ( CS – caracterul de serie);

U – producţie de unicate (/individuală);
Sm – producție de serie mică;
SMj – producție de serie mijlocie;
SM – producție de serie mare;
M – producție de masă;
FT – frecvenţa de trecere, adică numărul mediu de schimbări tehnico-organizatorice care se
pot produce pe parcursul unui an la nivelul unui loc de muncă;
PFS – ponderea formei spațiale de organizare a fabricației.
AF – ateliere de fabricaţie, caracterizate prin amplasarea maşinilor-unelte pe grupe
distincte (de exemplu grupa de strunguri, grupa de maşini de frezat, grupa de mașini de
rectificat etc.) și pe care se poate realiza prelucrarea unor piese diferite;

5
CF – celule de fabricaţie, forme flexibile de organizare a fabricaţiei moderne, dotate cu
maşini-unelte cu comanda numerică, mijloace logistice avansate (roboți industriali, robocare),
pe care se realizează prelucrarea unor famili de piese diferite, dar cu un anumit grad de
asemănare geometrică și tehnologică și în cantități reduse;
LS – linii scurte de fabricaţie, un număr mic de maşini-unelte amplasate în flux, care
realizează parţial sau integral prelucrarea unor piese diferite și în cantități medii;
LP – linii polivalente, un număr mai mare de maşini-unelte amplasate în flux, care
realizează integral o varietate de piese diferite dar asemănătoare, în volume mari de
fabricație;
LM – linii monovalente, un număr mare de maşini-unelte amplasate în flux, care realizează
integral un singur tip de piesă sau un numar foarte redus de tipuri piese, dar în volume foarte
mari de fabricație.
Pe baza diagramei din fig. 4, relaţiile de biunivociate dintre tipul producţiei și formele de
organizare spaţială sunt explicitate în continuare cu o exemplificare pentru un prim caz.
La fel se interpreteaza și celelalte cazuri!

AF

U CF AF U

Sm
(de ex.: la producția de U (de ex.: AF se pot utiliza la producția de U și Sm)
se pot utiliza AF și CF)

Sm AF

CF CF U

SMj CF Sm, SMj

LS LS SMj

LP LP SMj

SM
SM LP

M LM LM M

6
 3.Principii generale de amplasare a locurilor de muncă

Organizarea în spaţiu a sistemelor de prelucrări mecanice, adică amplasarea maşinilor

unelte și a altor locuri de muncă reprezintă un factor determinant al productivităţii muncii şi a
eficienţei economice în general.
La baza amplasării locurilor de muncă stau o serie de principii generale, precum:

a) amplasarea cu obiect mobil și locuri de muncă fixe.

- este modelul tipic de amplasare în cele mai multe sisteme de prelucrări mecanice (SPM),
caracterizat prin deplasarea pieselor/produselor de la un loc de muncă la altul coform
operaţiilor unui proces tehnologic.

M1 M2 M3 Mi Mn
. .............. ..................
p1
............ ...............

p2

............. ..............

p3 .............................................
.
.
.
pm.............

Fig. 5. Amplasarea cu obiect mobil și locuri de muncă fixe.

unde:
M1, M2....Mn – masini-unelte (mașini de debitat, strunguri, mașini de frezat, mașini de
resctificat, mașini de găurit etc.), dar pot fi și alte tipuri de locuri de muncă (de ex.: bancuri
de lucru, mese de control, standuri de montaj etc.).
p1, p2, p3..pm – piese, identice sau diferite, care se prelucrează pe aceleași mașini-unelte.

b) amplasarea cu obiect fix si mijloace de muncă mobile.

- este caracteristică produselor de mari dimensini, a căror deplasare este dificilă şi pentru
care se stabileşte o poziţie fixă pentru o multitudine de prelucrări și asamblări, loc în care
sunt deplasate toate resursele necesare: specialiști și lucratori, documentație, materiale,
echipamente, SDV-uri, mașini-unelte, energie etc. Exemple de aplicare: producția de turbine,
utilaj petrolier, utilaj chimic, locomotive, vagoane de tren, tramvaie, pompe de mari gabarite,
aeronave - foto 1, Airbus-380).

7
8
 Foto 1. Amplasare cu obiect fix și mijloace de muncă mobile.

c) amplasare cu obiect mobil si mijloace de muncă mobile.

- este caracteristică sectoarelor de montaj în care se folosesc robocare speciale cu platforme
destinate transportului simultan a lucrătorului și produsului de asamblat, astfel încât pe
parcursul deplasării robocarului lucrătorul realizează și anumite operaţii de montaj (foto 2).

Foto 2. Robocar pentru sectoare de montaj.

9
4. Organizarea tehnologică a fabricaţiei în firmele cu profil mecanic:
organizarea în spațiu a sistemelor de prelucrări mecanice

Foto. 3. Companie (întreprindere) modernă cu profil mecanic.

10
Fig. 6. Atelier de fabricație (AF) organizat pe grupe de locuri de muncă, dotat cu robocare (organizare pe operații).

11
Fig. 7. Atelier de fabricație (AF) convențional, organizat pe grupe de locuri de muncă, (organizare pe operații).

12
Foto. 4. Celulă flexibilă de fabricație (CF) cu robot industrial (RI), pentru prelucrări mecanice.

13
Fig. 8. Celula flexibilă de fabricație (foto 4): elementele componente.

14
Foto. 5. Linie de fabricație în flux pentru realizarea unor rezervoare metalice prin sudare (organizare pe obiect)
(poate fi linie scurtă-LS, linie polivalentă-LP sau linie monovalentă-LM, în funcție de tipul producției).

15
Fig. 9. Model de rezervor metalic: sarcina de fabricație (linia de fabricație foto 5).

16
 5. Elemente de ergonomie aplicată
5.1. Ergonomia: definire; obiective; forme de aplicare.

Obiectul de studiu al ergonomiei (ergos=muncă şi nomos = lege) îl constituie organizarea

activităţii umane în procesul muncii prin optimizarea relaţiei din sistemul om-maşină-mediu.
Obiectivele ergonomiei sunt următoarele:
 îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
 reducerea efortului fizic si psihic;
 creşterea productivităţii;
 imbunătaţirea calităţii;
 scăderea cheltuielilor determinate de bolile profesionale şi de accidentele de muncă;
 sporirea confortului și satisfacției la locul de muncă;
 reducerea riscurilor de boli profesionale şi de accidente de muncă.

Formele de aplicare a ergonomiei sunt în funcție de o serie de criteria, prercum:

1. În funcţie de scopul său, ergonomia se poate implica în studiul sistemului om-maşină- mediu în
două etape:
- Etapa adaptării omului la munca sa, prin selecţie, orientare şi formare profesională, activităţi
specifice managementului resurselor umane;
- Etapa adaptării muncii la om şi transformării mediului de muncă la caracteristicile factorului uman,
la posibilităţile acestuia, activităţi specifice ştiinţelor inginereşti prin excelenţă.
2. În funcţie de stadiul sau faza de aplicare a ergonomiei se disting:
- Ergonomia de concepţie (proiectivă sau iniţială) care constituie preocuparea proiectanţilor în sensul
unei mai bune amplasări a mijloacelor de producţie pentru obţinerea unei structuri optime a mediului
de muncă, în concordanţă cu posibilităţile lucrative ale oamenilor.
- Ergonomia de corecţie (ulterioară conceperii produselor) care urmăreşte remedierea unor lipsuri ale
ergonomiei de concepţie sau modernizarea pe baze ergonomice a locurilor de muncă
3. În funcţie de obiectul de studiur, ergonomia poate fi:
- Ergonomia producţiei – studiază condiţiile în care se desfăşoară munca în complexitatea procesului
de producţie.
- Ergonomia produsului – studiază produsele destinate să devină mijloace de muncă.
Preocupările pentru studiul ergonomic trebuie să înceapă încă din faza de concepţie şi să fie
continuate în faza de exploatare prin corecţii aduse şi optimizări. Scopul acestei cercetări şi
perfecţionări a produselor sub aspect ergonomic este elaborarea atestatului ergonomic, instrument
17
prin care se stabilesc solicitările operatorului uman în condiţiile efective ale folosirii produsului dat.
Atestatul ergonomic conferă producătorilor un plus de competitivitate, iar beneficiarilor un important
avantaj economic pe linia orientării, formării şi selecţiei profesionale şi în final a organizării muncii;
4. În funcţie de sfera preponderentă a elementelor componente, preocupările ergonomiei au generat
apariţia şi dezvoltarea unor noi subdiscipline:
- Ergonomia activităţilor, care studiază procesele de muncă prin prisma aspectelor fiziologice,
antropologice şi de igienă;
- Ergonomia informaţională ce se referă la proiectarea şi amplasarea dispozitivelor de
semnalizare/avertizare şi răspuns;
- Ergonomia sistemelor sau a organizaţiilor care ţine seama de raporturile de interacţiune a
subsistemelor în ansamblu;
- Ergonomia euristică ce se bazează pe analiza proceselor mentale în cursul rezolvării sarcinilor de
muncă;
- Topoergonomia care se ocupă de dimensionarea maşinilor, organelor de comandă, a locurilor de
muncă pe baza noţiunilor de antropometrie;
- Bioergonomia ce studiaza aspect privind oboseala, repausul, durata programului de lucru, munca in
schimburi etc.

5.2. Elemente de microclimat în organizarea locurilor de muncă prevazute cu masini unelte

a) Iluminatul - se poate realiza în următoarele moduri:

 direct;
 indirect (fluxul luminos este orientat catre plafon sau partea superioara a pereţilor şi prin reflexie se
obţine o iluminare difuză şi generală a locurilor de muncă);
 mixt (se obtine prin combinarea procedeelor anterioare).
Se recomandă combinarea iluminatului local cu iluminatul general (iluminatul general trebuie sa aibă
o intensitate de aproximativ 1/3 din cel local). Iluminatul natural trebuie asigurat prin poziţionarea
sursei de lumină în stânga sau în faţă.Trebuie evitate iluminarea excesivă a unor zone comparativ cu
altele invecinate, neiluminate pentru evitarea fenomenului de „orbire temporară” (solicitare şi oboseala
excesivă a ochilor).
Pentru aparatele de măsura se utilizeaza, printre altele, iluminatul prin transparenţă.
b) Cromatica – utilizarea culorilor trebuie facută în următoarele scopuri:
 ca factor de securitate (folosirea culorilor funcţionale pentru atragerea atenţiei şi prevenirea unor
accidente, evenimente neplacute etc.);
 ca factor de confort (cromatica trebuie să favorizeze curăţenia, destinderea, relaxarea, să asigure un
climat plăcut);
18
 ca factor de randament (utilizarea culorilor care să permită o bună luminozitate şi imbunătătirea
condiţiiilor de vedere).
Culorile trebuie să fie utilizate având în vedere:
 efectele fiziologice şi neuropsihice;
 senzaţiile subiective de depărtare (albastru) sau de apropiere (portocaliu);
 ameliorarea deficienţelor unor construcţii.
Pentru interioarele secţiilor si atelierelor de prelucrări mecanice se recomandă ca partea
superioara a peretilor să fie vopsită în crem, galben iar partea inferioară, în nuanţe de verde, ceea ce va
permite şi o bună intreţinere.
c) Zgomotul – este definit ca un sunet nedorit, agresiv care poate să conducă la tulburari fiziologice şi
psihice.
Domeniul de auditibilitate este cuprins intre 16.000 – 20.000 hertzi. Sunetele cu frecvenţa mai
mare de 20.000 hz sunt denumite ultrasunete fiind folosite pentru controlul defectoscopic al pieselor
metalice. Sub 16 hz sunt infrasunetele care, în exces, sunt daunătoare pentru organism.
În sectoarele de prelucrări mecanice, zgomotul acceptabil este de maxim 65 – 75 decibeli
[dB]. Zgomotele devin periculoase peste 100 dB (la aproximativ 120 dB, organul auditiv poate rezista
câteva minute fără tulburări; la 130 dB, tulburările apar la după maxim 10 – 20 secunde).
Oboseala auditivă este determinată, în general, de sunetele înalte care pot determina
instabilitate neuropsihică, scaderea atenţiei, micşorarea calităţii şi productivităţii muncii depuse.
d) Vibraţiile – sunt determinate de forţe de frecare, solicitări alternative, şocuri etc.
Pentru amortizarea şi reducerea vibraţiilor se recomandă:
 elemente pentru izolarea antivibratorie (arcuri, piese de cauciuc etc.);
 folosirea unor scaune special concepute pentru conducătorii de autovehicole caracterizate prin
vibraţii mari (maşinile agricole, in general);
 echilibrarea statică şi dinamică a pieselor, maşinilor si utilajelor;
 folosirea unor materiale precum: pasla, azbet etc. Pentru căptuşirea pieselor sau subansamblelor
generatoare de vibraţii.
e) Temperatura – pentru lucrări grele, temperatura optimă recomandată este de 16–17°C. Pentru
lucrări normale şi uşoare, temperatura recomandată este de 18 – 20 °C.
f) Muzica funcţionala – în special, pentru sectoarele în care se desfaşoară lucrări manuale sau manual
mecanizate, se recomandă folosirea unui fond muzical pentru reducerea monotoniei, oboselii astfel
încât asigurandu-se un anumit confort auditiv, are loc îmbunătaţirea calităţii şi creşterea
productivităţii.

19