Liceul Teoretic "Ion Barbu"

Str. Nabucului nr. 18, sector 5, Bucuresti

Influenţa hidrografiei asupra reliefului

PROIECT LA GEOGRAFIE
SEMESTRUL II, 2019

Profesor Kanea Ovidiu

Întocmit,
Dimitriu Ana Maria
Gheorghe Anca Elena
Ionescu Claudia
Vlad Cornelia
Clasa a IX-a D
Pag 1 / 13
 Influenţa hidrografiei asupra reliefului

Relieful creat de apele curgătoare: albie, meandre, luncă, terase, piemonturi, câmpii de nivel de
bază.
Albia
Prin albie se înțelege suprafața ocupată permanent sau temporar de apa unui organism fluviatil,
în cadrul căreia se exercită procese de eroziune, transport și acumulare. Albia propriu-zisă,
cunoscută și sub numele de albie minoră, reprezintă partea ocupată de apa răului în timpul
nivelelor medii și de etiaj.
În profil transversal se pot deosebi: malurile – care o despart de albia majoră; talvegul (canalul
de etiaj) – ocupat permanent de apă.
Canalul de etiaj reprezintă linia care unește cele mai joase puncte dintr-o albie și ocupă o
lățime foarte redusă în cadrul albiei propriu-zise, în care se încorporează organic; pe el se
retrage râul la apele sale cele mai mici. Pe fundul canalului se găsesc o serie de praguri și
adâncituri, care iau naștere și sunt menținute datorită vârtejurilor cu axa de rotație orizontală,
ce se formează în stratele apelor de fund. În cadrul lui se canalizează cei mai puternici curenți
de apă, cu viteză cea mai mare.
Relieful albiei este format dintr-o alternanța de aluviuni de diferite grosimi, dispuse în bancuri
sau dune de diferite forme, care se află într-o mișcare periodică. Deplasarea se face cu
precădere la viituri. Materialele aluvionare au de obicei o constituție eterogenă atât din punct
de vedere petrografic cât și granulometric. Analizate pe distanțe mari se observă o descreștere a
diametrului aluviunilor în josul răului, de la bolovani mari în regiunile muntoase, până la
nisipuri și maluri fine în zonele de câmpie. Afluenții aduc de obicei aluviuni mai grosiere decât
ale colectorului. Când raul aluvionează abundent pot lua naștere bancuri emerse, denumite
insule, ostrovuri sau crivine.

Pag 2 / 13
Albia unui pârâu
Meandrele
Meandrele sunt deplasări ale albiei minore, spre dreapta sau spre stânga, sub formă de bucle
mai mult sau mai puțin regulate. Deci, meandrele nu sunt forme de acumulare, ci din contra, de
eroziune (laterală cu precădere) și de transport. În zonele unde domină acumularea, râul nu
meandreaza, ci duce la despletiri. Deci nu orice cot al râului constituie un meandru. Ele se
întâlnesc de obicei grupate, dar pot fi și izolate. Cele mai tipice se dezvoltă în sectoarele cu
profil de echilibru. Numele provine de la râul Meandras din Turcia.
Tipuri de meandre
După aspect și după viteza de dezvoltare, se pot deosebi: meandre divagante și meandre
încătușate.
Meandrele divagante
Sunt acelea care evoluează repede, care își schimbă des și uneori brusc poziția în spațiu și a
căror formă nu se încadrează în cotiturile văii propriu zise. Ele se mai numesc și libere,
rătăcitoare sau de câmpie aluvială. Astfel de meandre se găsesc în câmpii și aproape peste tot
unde luncile sunt larg dezvoltate. Se pot cita în România, meandrele Someșului, Siretului,
Oltului, toate în anumite regiuni de câmpie sau de podiș. Meandrele divagante au un subtip –
meandrele compuse. La ele se observă bucle mari, care le rândul lor prezintă meandre foarte
mici.
Meandrele încătușate
Se întâlnesc în zonele muntoase, de dealuri și de podiș, formate din roci dure și relativ
omogene. Ele nu își schimbă poziția decât printr-o evoluție extrem de înceată. Un exemplu în
România îl formează meandrele Lăpușului și Cavnicului, în masivul cristalin Preluca, sau
meandrele Jiului și Nerei în porțiunea lor de defileu. Meandrele încătușate sunt de două feluri:
de vale și de râu. Din punct de vedere genetic, cele de vale sunt moștenite, iar cele de râu sunt
autogene (H.Baulig, 1948). La primele, sinuozitățile meandrelor corespund cu sinuozitățile
văii; ele sunt moștenite de la un prim ciclu de meandrare a râului. Meandrele de râu nu coincid
de loc cu ciclurile anterioare de meandrare.
Dezvoltarea și cauzele meandrelor
Prin eroziune laterală, care este inegală, râul creează coturi spre dreapta și spre stânga, spre
care este atras curentul fluvial central. Malurile concave vor fi erodate, iar cele convexe
aluvionate. Astfel apar niște bucle numite meandre. Orice meandru, după ce s-a format, se
lărgește și se deplasează spre aval. Când panta este mai mare se accentuează deplasarea spre
aval, iar la pante mici cea laterală. Prin această deplasare, cu timpul, ia naștere un fund larg de
vale, respectiv lunca. Prin luncă, meandrele continuă să se formeze, dar independent de vechile

Pag 3 / 13
maluri; acestea sunt meandre libere, spre deosebire de cele anterioare numite și meandre
încătușate. Când un meandru se lărgește puternic el se poate gâtui, iar apa râului își îndreaptă
cursul. Prin gâtuire se formează o popină și un belciug. Belciugul este vechiul meandru, rămas
părăsit în urma îndreptării cursului; el este barat cu aluviuni la capete, iar în interior se adună
apă infiltrată din râu, și rămâne pentru mult timp ca un lac de formă încovoiată. Uneori
vegetația și praful îl colmatează. Popina este un fel de insulă mică, rezultată din vechiul uscat
cuprins în bucla meandrului, înconjurată pe trei părți de belciug și pe o parte de râu.
Primele explicații cauzale ale meandrelor se refereau la factori externi: devieri datorită
rezistenței rocilor, a unor conuri de dejecție, căderea unor copaci. Ulterior se pune accent pe
forța centrifugă (principiul lui Thomson) care duce la o ușoară înălțare a apei spre malul
concav și la o erodare a acestuia spre aval și lateral (Emm. De Martonne, 1948). Mai târziu se
dezvoltă și se demonstrează teoria scurgerii turbulente, în spirala sa helicoidală (Fargue).
Ultimele cercetări atestă că orice râu tânăr are, la început, tendința de a curge sinuos, atât din
cauza dinamicii sale turbulente și helicoidale, cât și din cauza rezistenței variate a malurilor.
Firul apei se deplasează la coturi spre malurile cu aspect concav, pe care le „buclează”
continuu. Pe măsură ce râul se adâncește tot mai puțin, eroziunea laterală se remarcă în
modelarea malurilor, sinuozitățile din plan tind să se perfecteze; se ajunge la un echilibru
dinamic transversal, la stabilirea unor raporturi între dimensiunile cursului și curbele sale. Un
asemenea echilibru de meandrare nu se formează decât în stadiul când râul atinge profilul de
echilibru longitudinal.

Bucla interioară a meandrului este folosită pentru așezări omenești, deoarece prezintă o serie
de avantaje: are apa în apropiere, domină căi de comunicație obligatorii (drumurile trec prin
gâtuirea buclei). Alteori evoluția meandrului poate conduce la apariția unor probleme de ordin
administrativ sau chiar politic. Îndreptarea cursului, prin gâtuirea unui meandru, face ca tot
uscatul din interiorul buclei să treacă în partea opusă a râului. Când râul desparte două state se
impun modificări de graniță, uneori cu mutarea tuturor construcțiilor și chiar a așezărilor din
locul respectiv. Cazurile au fost frecvente în jurul lui Mississippi. Probleme asemănătoare se
pun și pentru anumite construcții tehnice și hidrotehnice; de ex dacă se construiește un pod
peste un râu cu meandre și dacă râul își îndreaptă ulterior cursul, tocmai la meandrul respectiv,
atunci podul va rămâne pe uscat și deci inutilizabil. În asemenea cazuri, tendința de evoluție a
meandrelor trebuie studiată în prealabil.

Pag 4 / 13
Vedere a unui meandru deosebit de accentuat al râului Meuse în Franța

Lunca

Este o albie creată prin meandrale.

Meandrele sunt deplasări ale albiei minore, spre dreapta sau spre stânga, sub formă de bucle
mai mult sau mai puțin regulate. Deci, meandrele nu sunt forme de acumulare, ci din contra, de
eroziune (laterală cu precădere) și de transport. În zonele unde domină acumularea, râul nu
meandreaza, ci duce la despletiri. Deci nu orice cot al râului constituie un meandru. Ele se
întâlnesc de obicei grupate, dar pot fi și izolate. Cele mai tipice se dezvoltă în sectoarele cu
profil de echilibru. Numele provine de la râul Meandras din Turcia.

Prin albie se înțelege suprafața ocupată permanent sau temporar de apa unui organism fluviatil,
în cadrul căreia se exercită procese de eroziune, transport și acumulare. Albia propriu-zisă,
cunoscută și sub numele de albie minoră, reprezintă partea ocupată de apa răului în timpul
nivelelor medii și de etiaj.

Râul ajuns la un profil de echilibru se adâncește foarte încet sau deloc, eroziunea laterală
devenind preponderentă. Deplasarea orizontală a albiei, formarea de meandre, lărgirea și
deplasarea lor duc la calibrarea patului de meandre, respectiv la formarea unei albii majore.
Albia majora este înțeleasă mai mult ca o noțiune hidrologică și anume aceea porțiune a văii
care este afectată de apa curgătoare numai la viituri; i se mai spune și zona sau câmpia

Pag 5 / 13
inundabilă, iar în românește există și termenul de luncă. Ultima noțiune este mai complexă,
cuprinzând și porțiuni neinundabile care se găsesc, ca poziție în albia majoră. Astfel de
microforme neinundabile sunt: popinele sau gradiștele (martori din terase sau din interfluviu),
conurile de dejecție și trenele (glacisuri). Lunca este deci o albie mai complexă, care apare în
timpul profilului de echilibru ca o materializare a acestuia.

Lunca Mureșului,Arad

Structura luncii rezultă din însăși geneza ei. În fundament se află rocile în loc, retezate
aproximativ la același nivel. Urmează un strat de aluviuni, heterogen din punct de vedere
petrografic și granulometric. În partea superioară, albia majoră este acoperită de un strat de
argilă aluvială.

Aceasta este depusă de apele de inundație și provine mai ales din spălarea solului; de aceea
malul rezultat este în general foarte fertil. Afară de stratul de argilă aluvială se mai pot întâlni,
la marginea albiei majore și materiale coluviale, venite de pe versant, precum și conuri de
dejecție, formate de afluenții laterali.

Aspectul luncii în profil longitudinal este în funcție de marile unități morfologice pe care le
străbate râul precum și de rocile traversate. De regulă, lunca se lărgește din amonte spre aval,
datorită creșterii volumului de apă și datorită rocii care este mai friabilă în această parte. Pe
parcurs ea poate prezenta lărgiri și îngustări locale, ce merg până la dispariția sa. O mare
influență, în dezvoltarea albiei majore o au nivelele de bază provizorii, adică: pragurile,
cascadele și alte rupturi de pantă ale profilului longitudinal, precum și cheile. Acestea impun
formarea în amonte sau în aval de ele, a unei zone inundabile mai largi. În chei, cascade și
praguri, lunca dispare de cele mai multe ori. În schimb, în unele depresiuni intramontane, peste

Pag 6 / 13
zonele subsidente și peste câmpiile din apropierea nivelului de bază ea se poate dezvolta mult
în lățime, devenind ceea ce se numește o câmpie aluvială.

Lunca Bradului Calimani

În profil transversal, lunca este ușor bombată lângă albia minoră. La inundații, apele care au
ieșit peste maluri își pierd viteza în mod brusc și sunt nevoite să depună. Cele mai intense
aluvionări se fac imediat în apropierea malurilor, care în felul acesta se înalță. Când panta de
curgere este mică și aluviunile sunt în cantitate mare, atunci aluvionarea malurilor este așa de
intensă încât ele capătă aspect de diguri naturale. Totodată se colmatează puternic și fundul
albiei minore, ajungându-se ca râul să curgă pe un pat situat la un nivel superior câmpiei din
jur. În această situație, din timp în timp, digurile sunt rupte și râul capătă altă albie, mai joasă.
La astfel de momente se produc inundații păgubitoare.

În interiorul luncii se află și alte ridicături, create de vechile meandrări și diguri, având forma
unor bombări alungite, despărțite de adâncituri mlăștinoase (albii părăsite). Aceste bombări și
mai ales digurile împiedică vărsarea directă a afluenților în râul principal. Ca urmare, aceștia
își croiesc drum pe marginea luncii, respectiv pe zona cea mai joasă a sa. Afluenții merg astfel
o distanță oarecare, prin lunca râului principal, pe direcție paralelă cu acesta (cursuri paralele).
Asemenea exemple pot fi date la Siret (Sirețelul), la Buzău, la Olt, la Vedea. Alteori abaterea
afluentului, în momentul când pătrunde în lunca colectorului, poate fi pricinuită de depunerea
unui con de dejecție. Conurile din luncă sunt mult mai aplatizate decât cele ale torentelor
deoarece au fost depuse în întregime sub apă.

Pag 7 / 13
Importanța luncilor. Luncile au caracter regulator pentru scurgerea apelor în timpul viiturilor.
Totodată, ele sunt foarte fertile, din cauza stratului de aluviuni fine ce le acoperă și din cauza
micii adâncimi a pânzei freatice. Culturile practicate aici dau producții importante chiar pe
timp de secetă.

Viiturile neprevăzute pot provoca pagube atât pentru culturi cât și pentru diferite construcții
(șosele, căi ferate, locuințe, poduri). De aceea se pune problema amenajării luncilor în vederea
frânării acțiunilor distructive ale inundațiilor. Amenajările se fac de obicei prin îndiguiri.

Lunca Dunarii
Terase
O serie de cauze, cum ar fi ridicările scoarței terestre, coborârea nivelului oceanic sau
schimbările climatice pot scoate râul din profilul de echilibru, obligându-l ca pe distanțe mai
mari sau mai mici să se adâncească puternic în interiorul luncii. Aceasta din urmă va deveni tot
mai neinundabilă, rămânând cu timpul total suspendată față de noua albie și căpătând forma de
treaptă. Fosta luncă s-a transformat în terasă. Terasa se compune din două elemente principale:
podul și fruntea. Podul are aspect general plat și este rest al albiei majore. Fruntea reprezintă
planul înclinat care face racordul între pod și albia majoră recentă sau cu podul altei terase
inferioare. În afară de aceste elemente principale, la o terasă se mai găsesc și două linii
caracteristice: muchia terasei, linia care face unirea dintre pod și frunte și țâțână, linia prin care
podul se leagă cu forma imediat superioară.

Din punct de vedere structural podul terasei este format dintr-un pat de roci „în loc”, retezat
aproape orizontal; urmează un strat de aluviuni care conține mult pietriș și care în mod obișnuit
poartă numele de pietriș de terasa; deasupra se separă un orizont de argilă fină aluvială. Afară
de aceste orizonturi specifice, peste podul de terasă și în mod special la țâțână, se suprapun
ulterior materialele provenite de pe pantă, coluvii sau conuri de dejecție; peste acest complex
se află solul actual. În anumite regiuni stratul aluvial, mai suportă și orizonturi de soluri fosile,
Pag 8 / 13
 alternând cu loessuri. Alteori terasa poate fi lipsită complet de pătura aluvială și atunci ea se
numește terasă în rocă, spre deosebire de prima care este o terasă în aluviuni, sau aluvială. Un
caz special îl formează terasele sculptate în aluviuni sau aluvionare.

Terasa de orez

Fazele de formare a unei terase

În mod obișnuit o terasă se formează prin două faze: în prima se dezvoltă albia majoră care va
deveni terasă, iar în a doua râul se adâncește, retezând lunca sub formă de treaptă. Terasa este
deci, înainte de toate, o formă rezultată din dominarea ritmică a eroziunii laterale cu cea de
adâncime și nu o formă de acumulare.

Tipurile de terase

 Sub aspect genetic :

Terasele pot fi: eustatice, climatice și neotectonice.
 După structură :
Terasele se împart în: aluviale (cu un strat subțire de aluviuni), în rocă (fără aluviuni) și
acumulative sau aluvionare (tăiate într-o pânză groasă de aluviuni).
 După desfășurarea în profil longitudinal :
Se clasifică în terase: a) paralele cu talvegul; b) convergente în amonte sau în aval; c)
deformate neotectonice; d) în foarfecă (la contactul unei regiuni unde se produc ridicări
neotectonice, cu una unde au loc subsidente, în prima rezultând terase ce converg spre cea de-a
doua, în care se dezvoltă depozite suprapuse).
 După dispunerea în profil transversal :
Terasele pot apărea simetric (bilateral) și asimetric (monolateral).
 După înălțime :
Importanța studiului teraselor
Pag 9 / 13
 Terasele prezintă o valoare deosebită în ceea ce privește reconstruirea evoluției reliefului
cuaternar. Raportându-le la alternanțele perioadelor glaciare și interglaciare, ele se folosesc ca
punct de reper în stabilirea morfocronologiei. Astfel o serie de unități sau forme ce au apărut în
acest timp, imediat sau înainte, pot fi sincronizate ca vârstă și dezvoltare, cu scara teraselor din
zona respectivă sau din apropiere.
 Terasele reprezintă urmele cele mai importante care documentează dezvoltarea pe verticală și
în plan a văilor, dând totodată indicații prețioase asupra cauzelor acestora, cum ar fi:
eustatismul, neotectonica, clima. Oriunde există o urmă de terasă, este un indiciu că pe acolo a
curs o vale.
 Terasele au și o importanță economică. Ele au fost căutate din totdeauna pentru așezări
omenești, având podul neted și uscat, ferit de inundații, apă în pânză de pietrișuri; fruntea
terasei apără de vânturi și este folosită pentru cultivarea de pomi sau viță de vie, iar râul din
apropiere oferă și alte avantaje.
 Când cuvertura aluvială este groasă și extinsă poate conține o importanță pânza freatică
indicată în alimentările cu apă potabilă (prin puțuri sau captări de izvoare la baza pietrișului).
 Alungirea teraselor în lungul văilor, netezimea și pavajul de pietriș au dus la folosirea lor
pentru căi de comunicație. Șoselele și căile ferate au găsit aici terasamente aproape gata făcute.
 În agricultură ele oferă condiții bune de conservare a solului și de arat; terasele se usucă repede
după ploi, dar păstrează apă în pânza de pietrișuri.
 În cazuri mai rare în terase se găsesc minerale utile, cu precădere cele grele (aur, platină) care
au fost sedimentate pe părțile cele mai joase ale fostelor albii, ulterior acoperite cu pietriș.
 Terasele sunt folosite și pentru construcții hidrotehnice, cum ar fi: fixarea capetelor de pod sau
de baraje; instalarea unor conducte cu cădere liberă, pe podul terasei care să folosească pentru
irigări sau pentru hidroenergie.

Terasele de orez din Yunnan

Pag 10 / 13
Terasele Dunarii

Piemonturile
Piemonturile reprezintă una din formele cele mai mari de acumulare subaeriană. Ele sunt niște
câmpuri netede, mai mult sau mai puțin înclinate, construite din aluviuni, ce se extind pe zeci și
uneori sute de km la poala muntelui înalt, făcând racordul între acesta și zona joasă din față.
Noțiunea are înțeles morfologic, cât și genetic. Primul sens se referă la „poala” sau „piciorul”
muntelui (pied-mont) sau la zona joasă situată imediat în fața sa, cu condiția ca aceasta să fie o
unitate joasă de tranziție către câmpia propriu-zisă. Sensul genetic are în vedere și procesul
dominant acumulativ, prin care s-a creat această formă de relief, respectiv depuneri masive de
aluviuni la contactul dintre un lanț muntos în ridicare și unitatea netedă din față.
O definiție mai simplă este aceasta: piemontul este o formă de relief situată la intersecția unor
munți cu o câmpie sau cu o depresiune, formată prin acumularea depunerilor aduse de apele
curgătoare la schimbarea de pantă.

Piemont

Pag 11 / 13
 Condiții de apariție

Se formează prin acumularea - în anumite condiții - a depunerilor aduse de apele curgătoare la

schimbarea de pantă. Sunt așadar necesare:

 existența unui climat semiumed cu două anotimpuri - climat în care apele nu pot transporta

toate aluviunile până la mare. Aceasta favorizează depunerea acestora la marginea munților. Se
formează astfel structuri plane, uneori înclinate, numite în zonele italiei piemonturi.
 existența unei perioade de formare a de abrupturi montane tectonice - când se înalță și
reînalță munții.

Formarea piemonturilor
După fiecare fază de înălțare a munților se creau denivelări importante de relief; astfel, la baza
acestora se formau areale de cămpie, uneori subsidente, râurile transportau din zonele montane
cantități mari de materiale detritice, pe care le depuneau în zona de țărm (ex. țărmurile Mării
Sarmatice) sub forma conurilor aluviale(submerse și emerse) sau a deltelor propriu-zise.

Structura piemontului
Piemontul este format din aluviuni, începând cu pietrișuri de diferite dimensiuni, amestecate cu
nisipuri și pături sau lentile de argilă. Mărimea materialelor scade din amonte spre aval,
aluviunile cele mai fine întâlnindu-se la periferia piemontului. Terasele constituie încă un
element specific piemonturilor, întâlnindu-se în zonele temperate.

Tipuri de piemonturi

 După tipul de munte, piemonturile pot fi: alpine, la baza munților formați prin orogeneza
alpină, specifice fiind în S Alpilor și S Himalaiei; hercinice, la exteriorul masivelor vechi,
formate prin orogeneza hercinică (munții Vosgi, Jura Suaba, Tassili din Hogar); piemonturi la
baza munților vulcanici.
 După poziție pot fi la exteriorul munților sau în interiorul lor, pe marginile unor depresiuni.
 După climă piemonturile pot fi specifice climatelor: mediteraneene, subdeșertice, musonice și
temperate.
 După stadiul de evoluție piemonturile pot fi: funcționale, non-funcționale, relicte și fosilizate.
 După înălțime sunt: joase și înalte.

Pag 12 / 13
Câmpiile de nivel de bază.
Sunt câmpii joase dezvoltate în regiunile de vărsare ale fluviilor în lacuri mari, în mări sau
oceane, de unde apelativul ''de bază'' adică în sectorul ce impune mersul eroziunii lineare.
Realizarea impune câteva cerinţe - fluviul să care cantităţi mari de aluviuni, platforma litorală
să fie extinsă, să aibă adâncimi mici, să nu existe curenţi şi maree care să conducă la
împrăştierea în larg a materialelor. Ca urmare, a depunerii aluviunilor care dominant sunt fine
(argile, mâluri, nisip mărunt) se dezvoltă suprafeţe de uscat formate din grinduri şi terenuri
mlăştinoase; are loc şi o ramificare a cursului de ape ducând la dezvoltarea de delte. În timp de
mii de ani, dacă nivelul mării rămâne constant se formează o unitate de relief de acumulare
numită câ mpie de nivel de bază şi care are pante foarte mici (sub 1‰). În cuprinsul căreia pot
fi urmărite albii secate, mlăştinoase, ochiuri de apă şi bălţi, albii prin care apa se scurge,
grinduri, terenuri de cultură şi diguri, unele aşezări.

Imagine din Costești, Câmpia Piteștiului

Bibliografie

1. Sursa> https://ro.wikipedia.org/wiki/Relief_creat_de_apele_curg%C4%83toare
2. Planul National De Amenajare A Bazinelor Hidrografice din Romania, Administratia
Nationala "Apele Romane"
3. Calitatea apei în bazinul hidrografic al Dunării, Publicat(ă) la: 2016-02-15, Autor(i)
instituţional(i): Curtea de Conturi Europeană, Teme: Politica de mediu și protecția mediului
4. Prima mea carte despre Dunăre, De Rene Tinescu, 2018
5. Cele mai importante probleme de gospodărirea apelor, Administraţia Naţională “Apele
Române”, Bucureşti; 2007
6. Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului – ICIM, Bucureşti-
„Studiu pentru elaborarea sistemului de clasificare şi evaluare globală a potenţialului
corpurilor de apă artificiale şi puternic modificate-2008;

Pag 13 / 13