Sunteți pe pagina 1din 14

FUNCTIA  MASTICATORIE 

Masticaţia  constă  în  prelucrare  mecanică  a  alimentelor  în  cavitatea  orală,  prin  tăiere, 
sfîşîiere,  zdrobire  şi  triturare,  datorită  mişcărilor  coordonate  ale  mandibulei,  la  care  se  asociază 
mişcări  ale  buzelor  şi  obrajilor  şi  mişcări  ale  limbii  care  împinge  fragmentele  alimentare  între 
arcadele  dentare.  In  acelaşi  timp  cu  actul  de  prelucrare  mecanică  a  alimentelor  se  declanşează 
secreţia glandelor salivare şi a altor glande digestive ( datorită stimulării receptorilor locali ), se 
produce impregnarea alimentelor cu salivă şi formarea bolului alimentar; deasemenea se iniţiază 
şi  digestia  chimica  a  alimentelor  care  este  favorizată  de  mărirea  suprafeţei  de  contact  dintre 
fragmentele alimentare fărămiţate şi insalivate şi enzimele salivare. 
Masticaţia  este  un  act  premergător  deglutoţiei  fiind  primul  act  motor  digestiv,  cu  dublu 
mecanism,  voluntar  şi/sau  reflex  prin  stimularea  receptorilor  locali  în  momentul.  prehensiunii 
alimentelor în cavitatea oral[. Se desfăşoară sub forma unor cicluri masticatorii succesive care se 
continua până  la  înghiţirea  bolului  alimentai ­ , apoi sunt reluate  la  introducerea altor alimente  în 
gură.  Masticaţia  rezultă  din  activitatea  voluntară  şi/sau  reflexă  automată  a  musculaturii  striate 
masticatorii,  care  pe  de  o  parte  mobilizează  mandibula  în  raport  cu  maxilarul  superior  pentru 
prelucrarea mecanica a alimentelor intre arcadele dentare, iar pe de alta parte mobilizează buzele, 
obrajii şi limba care asigură reţinerea alimentelor în cavitatea bucală, introducerea acestora între 
arcadele  dentare  şi  amestecul  continuu  cu  salivă  pentru  formarea  bolului  alimentar.  Rezultă  ca  la 
realizarea  actului  masticator  participă:  mandibula,  maxilarul  superior,  dinţii,  limba, obrajii,  buzele şi un 
aparat neuromuscular cane mobilizează şi coordonează activitatea formaţiunilor amintite. 

Aspecte evolutive ale funcţiei masticatorii în seria animală 

Despre  existenta  unui  aparat  masticator  in  planul  de  organizare  se  poate  discuta  la 
vertebrate, odată cu apariţia scheletului de susţinere intern i şi a elementelor osoase care compun 
aparatul masticator. 
Cea  mai  importantă  evoluţie  a  aparatului  masticator    se    inregistreaza  la  vertebratele 
superioare la care dintii implantati in maxilare capata dimensiuni, forme si pozitii adaptate pentru 
taierea , sfasierea, zdrobirea  sau  macinarea alimentelor. Aparitia osului alveolar cu rolurile  sale 
(mecanic si de sustinere) si perfectionarea sistemului de ancorare a dintilor in alveole, reprezinta 
alte  elemente  importante  in  evolutia  aparatului  masticator.  La  mamifere  apare  o  funcţie 
masticatorie mult perfecţionată, cu multe elemente funcţionale care se regăsesc şi la om. 
Faţă  de  primate,  la  om  se  produce  o  adaptare  numerică  şi  o  reducere  dimensională  a 
dinţilor ajungându­se la formula dentară cunoscută. Incisivii, şi caninii suferă cele mai importante
modificări deoarece  aceşti  dinti  se  reduc  dimensional,  iar  marginea  lor  incizală  ajunge  la  nivelul 
suprafeţei ocluzaie. Alungirea transversală a condililor mandibulari şi reorientarea fibrelor musculare 
în muşchii maseteri şi temporali, care capătă o direcţie oblică sau chiar orizontală, permite o  mai 
mare diversificare a mişcărilor mandibulare ce se desfăşoară practic pe toate direcţiile. La individul 
normal dentat, modul de aşezare a dinţilor pe cele două arcade permite o masticaţie eficientă, cât 
mai uşoară şi mai rapidă, la un efort de masticaţie cât mai redus. 

Masticaţia la copil 
In  primul  an  de  viaţă,dar  mai  ales  în  primele  luni,  mandibula  poate  executa  mişcări  cu 
unmare  grad  de  libertate  datorită  absenţei  dinţilor  şi  datorită  morfologiei  particulare  a  articulaţiei 
temporo­mandibulare care are cavitatea glenoidă abia schiţată, fără tuberculi articulari şi cu condilii 
mandibulari de dimensiuni reduse. Copilul mic foloseşte mandibula mai mult pentru supt şi pentru 
plâns care necesită mişcări, simetrice ale acesteia, de coborâre­ ridicate sau. de propulsie­ revenire, fără 
mişcări, de lateralitate. Mişcările mandibulei se complică însă ceva mai târziu, începând de la 6 ­ 8 
luni şi după aceea, în. legătură cu elementele morfologice şi funcţionale nou apărate —dinţii, tuberculii 
articulari, masticaţia şi fonaţia. Raportat ia aceste elemente noi adăugate în. timp, aparatul masticator şi 
functia masticatorie parcurge mai multe etape evolutive:

·  prima  etapă  începe  la  naştere  şi  se  încheie  la  6  ­  8  luni  odată  cu  erupţia  primilor  dinţi 
temporali;  în  această  etapă,  copilul  se  alimentează predominant prin  supt cu  lapte,  la  care  se 
adaugă anele alimente lichide sau păstoase provenite din alimentaţia diversificată, iar mandibula 
execută mişcări mai simple, de coborâre ­ ridicare, deci nu există o masticaţie propriu­zisă;

·  în etapa următoare se produc modificări morfologice importante la nivelul dinţilor, tuberculilor 
articulari  şi  condililor  mandibulari  care  se  află  în  plin  proces  de  maturizare,  iar  din  punct  de 
vedere funcţional apar mişcările de lateralitate ale mandibulei şi se instituie masticaţia propriu­ 
zisă;
·  etapa dentatiei  mixte,  este  mai  lungă  şi se  termină  la  12­13­14  ani  odată  cu  alinierea  dinţilor 
permanenţi;  în  această  etapă  se  produc  importante  modificări  morfologice  la  nivelul  arcadelor 
dentare  şi  la  nivelul  articulaţiilor  temporomandibulare,  are  loc  procesul  de  înlocuire 
a  dinţilor  temporari  cu  cei  permanenţi,  se  dezvoltă  complet  tuberculii  articulari  şi  se 
modelează  definitiv  condilii  mandibulari;  aceste  procese  de  restructurare  ­  maturizare  nu 
decurg  riguros  simetric,  creându­se  mereu  dezechilibre  între  cele  două  arcade  şi  între  cele  două 
articulaţii, temporomandibulare, care necesită, desigur, reechilibrări repetate ;
·  următoarea  etapă,  la  adult,  aparatul  masticator  este  complet  format  şi  modelat    atât 
morfologic cât funcţional; în timp pot să apară totuşi alte dezechilibre cauzate de abraziunea 
fiziologică şi patologică a dinţilor, sau de pierderea parţială ori totală a dinţilor, care necesită 
readaptări funcţionale din partea aparatului masticator. 
Masticaţia la copii apare odată cu dentitia temporară când copilul începe să se hrănească 
cu alimente mai consistente. Odată cu apariţia dinţilor, mişcările mandibulei, ale limbii, buzelor 
şi obrajilor se complică, trecând progresiv de la mişcările ritmice din perioada suptului la mişcări
complexe coordonate de sistemul nervos, adaptate la conţinutul bolului alimentar. La copil, apariţia 
succesivă a dinţilor reprezintă momente de adaptare şi de readaptare a funcţiei masticatorii. Până la 7 
ani  mandibula execută  mai  mult  mişcări  ele  coborâre ­ ridicare  şi  de  propulsie  ~  revenire, dar  după 
această vârstă mandibula execută toate mişcările, ca la adult. 

Ciclul masticator şi stereotipurile masticatorii  la adult 

La  om  mandibula  execută  toate  tipurile  de  mişcări  masticatoriişi  anume  :  mişcări  de 
coborâre ­ ridicare  ca  la carnivore,  mişcări de propulsie  ­ revenire ca  la rozătoare şi  mişcări de 
lateralifcate ca la rumegătoare ; predomină însă . mişcările pe direcţie verticală, de coborâre ­ ridicare a 
mandibulei (ca la carnivore), care nu se execută totuşi  în  forma  lor pură, deoarece se  combină cu 
mişcările  orizontale,  rezultând  mişcări  ciclice  mai  complicate  caracteristice  omului.  Datorită 
modificărilor  morfologice  care  se  produc  în  timp  la  nivelul aparatului  masticator, care necesită şi 
adaptări, fiincţbnale corespunzătoare, orice individ ajunge la un moment dat la un model individual 
de  masticaţie,  stabil  în  timp,  care  a  fost  denumit  stereotip  dinamic  de  masticaţie.  Un  stereotip 
dinamic se perfecţionează şi se stabileşte definitiv în trei etape succesive: imediat după naştere, în 
perioada  erupţiei  dinţilor  temporari  şi  în  perioada  erupţiei  dinţilor  permanenţi.  Stereotipul 
masticator  se  stabileşte  pe  baza  particularităţilor  morfologice  de  la  nivelul  articulaţiilor 
temporomandibulare,  maxilarelor  şi  arcadelor  dentare,  care  vizează  forma  condililor  mandibulari  şi 
înclinaţia  pantei  tuberculilor  articulari,  forma  generală  a  mandibulei  şi  deschiderea  unghiului 
mandibulei, raporturile dento­dentare care se creează în timp, muşchii masticatori care se dezvoltă 
şi  se  orientează  în  raport  cu  mişcarea  dominantă.  La  aceşti  factori  se  adaugă  acţiunea  (în  timp) 
factorilor psihologici, educaţionali, modul de alimentaţie şi alimentele consumate. Clasic, s­a stabilit 
că din punct de vedere funcţional, orice stereotip dinamic de masticaţie prezintă două procese care 
se desfăşoară simultan pe parcusul masticaţiei;
·  a.) un proces mecanic de fărâmiţare a alimentelor la care participă dinţii, muşchii, mobilizatori 
ai  mandibulei  şi  limba  care  aşează  alimentele  pe  platformă  ocluzală;  procesul  mecanic  de 
prelucrare a alimentelor prezintă la rândul său trei faze: de apucare cu ajutorul incisivilor, de 
zdrobire cu ajutorul premolarilor  şi  de fărâmiţare măruntă cu ajutorul molarilor;

·  b.)  un  proces  fizico­chimic  de  insalivatie  a  alimentelor  realizat  de  limbă,  care  pe  .măsură  ce 
alimentele sunt fragmentate, le amestecă tot mai mult cu. salivă, formând bolul alimentar. 
Din datele clasice mai rezultă că în raport cu modul. în care se realizează procesul mecanic 
al masticaţiei, mai ales în faza de fărâmiţare măruntă care se execută la nivelul dinţilor laterali, 
există trei tipuri, principale de prelucrare . mecanică, care stabilesc trei stereotipuri dinamice:
·  un.  stereotip  dinamic  de  masticaţie  frecător:  este  realizat  prin  mişcăriorizontale  ale 
mandibulei,  mai  ales  cele  de  lateralitate,  întâlnit  la  indivizii  cu  supraocluzie  frontală 
redusă;
·  un stereotip dinamic de masticaţie tocător :este realizat prin mişcări verticale ale mandibulei 
întâlnit la indivizii cu supraocluzie frontală accentuată şi cuspidarea accentuată a dinţilor 
laterali,care împiedică mişcările de lateralitate ale mandibulei;
·  un stereotip dinamic de masticaţie intermediar ,  este o masticaţie intermediar ce rezultă 
din combinarea mişcăiilor verticale ale mandibulei cu cele orizontale. 
In cursul masticaţiei, la majoritatea indivizilor,  mandibula execută un fel de  mişcări ciclice 
— ciclurile  masticatorii, al căror aspect grafic este diferit pentru  fiecare  individ  în parte şi este 
caracteristic  acelui  individ;  există  doar  abateri,  temporare,  de  la  acest  model  individual  de 
mişcare a mandibulei în raport cu alimentul care trebuie masticat la un. moment dat. De aceea, se 
spune  că  fiecare  individ  posedă  un  model  individual  de  masticaţie,  deci  un  stereotip  propriu  de 
masicaţie­şi,,  totodată,  posedă  şi  o  masticaţie  selectivă  pentru  fiecare  aliment,  în  raport  cu 
consistenţa acestuia, care rezultă dintr­o adaptare de moment a mişcărilor mandibulare ca viteză, 
ca direcţie, ca forţă şi ca amplitudine. 

SECREŢIA SALIVARĂ 

La om, saliva este secretată în principal de trei perechi de glande salivare mari— parotidele, 
submaxilarele  şi  sublingualele,  la  care  se  adaugă  secreţia  glandelor  accesorii  răspândite  în. 
mucoasa bucală. 

Morfologia glandelor salivare 
Saliva secretată de cele trei  mari perechi de  glande  salivare  se  varsă  în  cavitatea  bucală 
prin  canalele  excretoare  corespunzătoare  pentru  fiecare  glandă.  Glandele  salivare  accesorii  sunt 
răspândite în stratul submucos din toată mucoasa bucală, dar sunt mai abundente şi mai grupate 
în anumite zone­in mucoasa vălului palatin constituind grupul glandelor palatine, în mucoasa buzelor 
şi obrajilor constituind grupul glandelor labiojugale şi în mucoasa linguală constituind grupul glandelor 
linguale. 
Glandele parotide sunt două formaţiuni ovoide în greutate de 25­30g fiecare, situate în lojele 
parotidiene  aflate  inferior  de  conductul auditiv  extern,  pe  ramura vertical[ a  mandibulei  şi  pe  muşchiul 
maseter. Parenchimul glandei este format din acini glandulari şi canale excretoare din care rezultă, în final, 
un canal excretor unic—canalul Stenon lung de 5­6cm, ce se vărsăm vestibulul gurii în dreptul celui de 
al  doilea  molar superior. Prin parenchimul glandei parotide trece nervul  facial, care este  expus  riscului 
lezării  în  traumatismele  locale  sau  în  timpul intervenţiilor chirurgicale regionale. Glandele parotide 
sunt glande seroase, al căror produs de secreţie este fluid şi transparent, constituind salivă de diluţie.
Glandele submaxilare ( submandibulare ) sunt situate sub planşeul bucal în vecinătatea unghiului 
intern  al  mandibulei,  ocupă  un  spaţiu  situat  între  mandibulă  şi  muşchiul  digastric  întinzăndu­se  în 
profunzime  până  la  muşchii  milohidieni,  hioglos  şi  stiloglos.  Glandele  au  o greutate de  7  ­  8  ­10  g 
fiecare şi sunt constituite din acini şi canalele excretoare (ca şi glandele parotide) din care rezultă în 
final  un  singur  canal  excretor — canalul  Wharton,  lung  de 5­6cm,  ce  se  varsă  în  vârful carunculei 
linguale;  uneori,  canalul  Wharton se  uneşte  într­un confluent comun cu  canalul  excretor principal  al 
glandei sublinguale. Glandele submaxilare sunt glande mixte care secretă o salivă mai vâscoasă, cu mai multă 
mucină, ce constituie aşa­zisasalivă de gustaţie. 
Glandele sublinguale sunt aşezate deasupra planşeului bucal, de o parte şi de alta a liniei mediene, 
în  lojele  sublinguale  delimitate  inferior  de  muşchii  milohioidieni,  lateral  de  mandibulă,  iar  medial  de 
muşchii geniogloşi. Se prezintă ca două formaţiuni alungite în greutate de 3 ­ 5 ­ 6 g fiecare, la care 
se adaugă mai multe glande mici aflate în imediata vecinătate. 
Produsul  de  secreţie  al  acestor  glande    se  varsa  printr­un  canal  principal  —  canalul 
Bartholin care se deschide lângă   canalul Wharton sau împreună cu acesta, de o parte şi de alta a 
liniei mediene şi prin 5­6  canale mici accesorii— canalele Rivinius ce se deschid, de asemenea,, 
de  o  parte  şi  de  alta  a  liniei  mediene  de­a  lungul  plicii  sublinguale.  Glandele  sublinguale  sunt 
glande de tip mucos deorece secretă o salivă bogată în.   mucus   denumită saliva de deglutitie, 
care  are  rol  în  formarea  bolului  alimentar  şi  apoi    alunecarea  acestuia  in  faringe  şi  esofag  în 
timpul deglutiţiei. 
Glandele salivare  sunt glande tubulo­acinoase  formate din acini glandulari,  şi canalicule 
excretoare, având o structură asemănătoare pancreasului exocrin. Un acin glandular împreună cu 
canalul  excretor  corespunzător  constituie  salivonul,  ce  reprezinta  unitatea  morfofuncţională  a 
glandelor  salivare.  Mai  mulţi  acini  formează  un  lobul,  care  prezintă  o  irigaţie  sanguină  şi 
limfatică proprii, o inervatie proprie şi este drenat, de un canal unic rezultat din reţeaua de canale 
mici din interiorul lobulului corespunzătoare acinilor glandulari. 
Acinii glandulari suni  formate din două tipuri principale de celule — celulele  seroase şi 
celulele  mucoase,  la  care  se  adaugă  cel  de  al  treilea,  tip  ­  celulele  mixte  care  prezinta  caractere 
intermediare între primele două tipuri. 
In  glandele  salivare  mari  cele  două  tipuri  principale  de  celule  se  găsesc  în  proporţii 
diferite, de aceea saliva secretată de cele trei glande diferă calitativ şi cantitativ. 
Glandele parotide sunt formate din acini constituiţi exclusiv din celulele  seroase şi  fiecare 
acin  conţine  2  ­  6  celule  seroase  aşezate  pe  o  membrana  bazală;  între  celulele  seroase  se  afli 
celulele inioepiteliale de foi'ină stelată, care se pot contracta contribuind la evacuarea salivei din 
acinii  glandulari.  Glandele  parotide  sunt  glande  de  tip  seros  care  secretă  o  salivă  fluida  cu  un 
conţinut bogat în enzime. In glandele submaxilare acinii glandulari sunt formati din ambele tipuri 
de celule  şi raportul celule seroase / celule  mucoase este de 4/1: de aceea, aceste  glande   sunt 
considerate glande de tip mixt, seromucoase, care secretă o salivă cu mucus. în glandele sublinguale 
predomină celulele mucoase şi raportul celule geroase/celule  mucoase este de 3/4, de aceea, aceste 
glande sunt considerate glande de tip mucos care secretă o salivă bogată înmucină. Când în acelaşi 
acin există ambele tipuri de celule, celulele seroase sunt dispuse la periferie în formă de semilună. 
Celulele  seroase  au  o  formă  piramidală,  cu  polul  apical  orientat  către  cavitatea  acinară  şi 
prezentînd micro­ vilozităţi, iar la polul bazal (spre exterior) numeroase repliuri şi chiar interdigitaţii
care trec de la o celulă la alta.  (Fig. .1.a.). Celulele mucoase au o formă asemănătoare cu celulele 
seroase, dar nucleul acestor celule este situat mai aproape de membrana bazală, iar în citoplasmă 
se află granule mari de secreţie, translucide—granule de mucinogen care dau celulei un   aspect 
noros (Fig. .1 .b.). 

Fig.1 Celulele acinare: Celulele seroase (a), Celulele mucoase (b) 

În sintezele celulelor acinare şi secreţia salivei,sunt implicate organite celulare şi anume: reticulul 
endoplasmatic, ribozomii dispuşi de­a lungul reticulului endoplasmatic şi aparatul Golgi . Granulele 
de  secreţie  sunt  elaborate  la  nivelul  ribozomilor,  apoi  sunt  transportate  prin  lumenul  reticulului 
endoplasmatic  către  polul apical  la  nivelul  aparatului  Golgi unde  sunt  condensate  şi  depozitate; din 
această  locaţie,  produsul  de  secreţie  este  excretat  prin  exocitoză  în  lumenul acinar,  rezultând  saliva 
primară. 
Acinii  glandulari  se  continuă  cu  ductele  (  canalele)  salivare  excretoare,  formate  din  trei 
porţiuni  distincte  din  punct  de  vedere  morfologic  şi  funcţional  :  ductele  intercalare,  ductele  striate  şi 
ductele excretoare. 
Ductele intercalare  situate imediat în continuarea arinului, sunt canale de tranzit strâmte şi scurte, 
cu peretele format dintr­un strat unic de celule miri, cuboide. 
Ductele  striate  secretoare  (  canalele  Pflugger),  situate  în  continuarea  primelor,  au  peretele 
format  dintr­un  epiteliu  cu  celule  mai  înalte  —  celulele  striate  aşezate  într­un  singur  strat, 
prevăzute cu microvilozităţi la polul apical (luminai) şi cu striaţii în porţiunea nazală a membranei 
determinate  de  prezenţa  mitocondriilor  la  acest  nivel.  Celulele  striate  participă  activ  la  formarea 
salivei,  marginea  „ în perie" de la nivelul polului luminai, asemănătoare celulelor din tubii renali, 
măreşte mult suprafaţa de schimb a celulei, facilitând procesele de reabsorbţie  şi de  secreţie care 
au loc la acest nivel, în urma cărora rezultă saliva finală hipotonă. în glandele sublinguale există 
puţine celule striate, sau sunt chiar absente la unii tubi şi,în consecinţă,procesele de reabsorbţie­ 
secreţie sunt  limitate, de aceea saliva sublinguală finală rămâne izotonă sau aproape izotonă, deci cu o 
concentraţie  nemodificată  sau  prea  puţin  modificată  faţă  de  saliva  primară  acinară  (care  este 
izotonă).
Ductele excretoare au peretele alcătuit din două straturi de celule, un strat superficial cilindric 
şi un strat profund turtit, structură care se menţine şi la canalele mai mari, până aproape de cavitatea 
bucală. Canalele acinare se unesc rezultând canale mai mari care colectează saliva din lobuli şi o transportă 
către  cavitatea  bucală.  In  final,  din  sistemul  de  canale  aflate  în  glande,  rezultă  un  canal  unic  sau 
câteva canale prin care saliva este eliminată în cavitatea bucală. 
Celulele mioepiteliale dotate cu proprietăţi contractile se găsesc la nivelul acinului glandular dar şi 
la nivelul ductelor salivare şi sunt supuse influenţelor nervoase şi umorale  prin contracţia lor ajutînd 
la evacuarea salivei din acinul glandular şi din lumenul ductelor salivare. 
Inervaţia glandelor salivare este realizată de sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic. 
Inervaţia  simpatică  provine  din  segmentele  toracale  T1  şi  T2  ,  unde  se  află  neuroni  simpatici 
preganglionari;  fibrele  preganglionare  simpatice  se  distribuie  (prin  lanţul  ganglionar)  neuronilor 
simpatici postganglionari din ganglionii cervicali  superiori,  iar  fibrele  postganglionare  pornite  din 
aceşti  ganglioni  se  distribuie  glandelor  salivare.  Inervaţia  parasimpatică  provine  din  nucleii 
salivatori  superior  şi  inferior  (  parasimpaticul  cranian  )  unde  se  află  neuronii  parasimpatici 
preganglionari. Fibrele preganglionare parasimpatice, incluse în nervii cranieni facial şi glosofaringian, 
se conectează cu neuronii parasimpatici postganglionari din ganglionii vegetativi aflaţi în vecinătatea 
glandelor, de la care pornesc  fibre postganglionare scurte ce pătrund în glande (câte 5 ­10 axoni 
pentru fiecare celulă acinară.) 

Mecanismele secreţiei salivare 
Saliva  finală  rezultă  din  două  procese  importante,  unul  de  secreţia  acinară  prin  care  se 
formează saliva primară izotonă cu o compoziţie asemănătoare unui ultrafiltrat de plasmă şi altul 
procesul  de  reabsorbţie  ­  secreţie  tubulară  care  are  loc  la  nivelul  ductului  striat,  în  urma  căruia 
rezultă saliva finală hipotonă cu o compoziţie diferită de cea iniţială,primară 

Secreţia acinară 

Intr­o  mare  măsură  şi  la  modul  simplu  saliva  rezultă  în  urma  unor  procese  fiziologice 
similare  celor  care  au  la  nivelul  nefronului  şi  anume  un  proces  de  ultrafiltrare  acinară  în  urma 
căruia rezultă saliva primară izotonă şi un alt proces de reabsorbţie­ secreţia tubulară care are loc 
la nivelul ductului striat în urma căruia rezultă saliva finală hipotonă. 
Saliva însă se formează prin mecanisme întrucâtva diferite de cele de la nivelul nefronului. Intr­ 
adevăr formarea salivei primare  de exemplu este un proces de secreţie activă şi nu un proces pasiv 
de  ultrafiltrare  a  plasmei,  deoarece  secreţia  salivară  continuă  chiar  şi  atunci  când  presiunea  din 
canalele  salivare  este  mai  mare  decât  presiunea  din  capilarele  acinare,  sau  chiar  în  absenţa 
circulaţiei capilare. Totuşi, teoria “ renală“ a ultrafiltrării nu a fost părăsită definitiv întru­cît studii 
relativ  recente  indică  totuşi că  secreţia  salivară    beneficiază  si  de  un  proces  de  ultrafiltrare  acinară
realizat  de  gradientul  de  presiune  hidrostatică,  deoarece  debitul  şi  presiunea  din  capilarele  acinare 
influenţează  rata secreţiei acinare. 
In sprijinul secreţiei acinare active au fost aduse numeroase argumentei experimentale din care 
rezultă că in acinii glandulari are loc un transfer activ al constituenţilor plasmatici în lumenul acinar. Ca 
dovezi mai importante în sprijinul acestei teorii se citează nivelul energetic, măsurabil prin consumul 
de glucoza şi 02, mai ridicat în glandă comparativ cu metabolismul  bazai (5 ­ 8 kcal/oră faţă de 1 
kcal/oră/kg­  corp).  La  om,  pentru  secreţia  unui  litru  de  salivă  se  consumă  1,5  g  glucoza  peste 
nevoile  bazale,  cheltuiala  energetică  fiind  cu  6  kcal/l  salivă  mai  mare  faţă  de  necesităţile  de 
repaus; totodată, există o relaţie liniară între consumul de glucoza, consumul de 02  şi rata secreţiei de 
salivă.  Tot  ca  argumente  în  sprijinul  secreţiei  active  se  citează  existenţa  potenţialului 
transmembranar  de  repaus  care  se  modifică  în  procesul  secretor  şi  se  reface  în  repaus,  sau  se 
citează  existenţa  fluxului  secretor  acinar  împotriva  unui gradient  presional,  deoarece  în  canalele 
salivare  presiunea  este  mai  mare  (  72  mm  Hg  la  parotîdă  şi  165  mm  Hg  la  submaxilară)  faţă  de 
presiunea din capilarele acinare (40 mm Hg). 
In privinţa mecanismelor intime prin care fiecare substanţă este secretată şi transferată în salivă, 
unele  aspecte  nu  sunt  încă  elucidate.  Există  dovezi  certe  care  arată  că  apa  şi  electroliţii  sunt 
transferate activ din plasmă  în  lumenul acinar , iar ionul bicarbonat se formează local în celulele 
acinare  şi  apoi  este  secretat  în  lumenul  acinar.  Se  admite  şi  existenţa  pompelor  ionice  care  asigură 
transferul ionilor în ambele sensuri la nivelul celulelor acinare şi tubulare. De asemenea, se ştie că 
unele  din componentele organice provin parţial din plasmă (proteinele plasmaticc, glucoza şi produşii de 
catabolism), iar altele mai importante —enzimele, mucina, hormonii sunt sintetizate în celulele acinare 
şi apoi secretate activ în lumenul acinar. 
Amilaza salivară este sintetizată şi apoi stocată în granulele de zimogen din celulele seroase, de 
unde  este  eliminată  prin  exocitoză  din  celulele  seroase  ale  glandelor  parotide  şi  submaxilare.  Sinteza 
amilazei şi eliberarea acesteia din granulele de zimogen este iniţiată şi întreţinută de stimularea simpatică 
prin  adrenalină­receptori beta ­ adrenergici ­ AMPc sau  de  stimularea  parasimpatică  prin  acetilcolină  ­ 
receptori  m  ­  colinergici.  Mucina  se  formează  în  celulele  mucoase  din  glandele  sublinguale  şi 
submaxilare  ca  răspuns  la  stimularea  parasimpatică  prin  acetilcolină  şi  mai  puţin  la  stimularea 
simpatică. 
Imediat  după  stimularea  nervoasă  vegetativă  începe  sinteza  de  enzime  şi  de  mucina  (sau  alţi 
componenţi), care sunt apoi stocate în granulele de  zimogen  şi respectiv de  mucinogen, proces care 
durează circa 4 ore. Din granulele de zimogen şi mucinogen, cei doi componenţi proteici principali  ai 
salivei—amilaza  şi  mucina  sunt  eliberaţi  în  lumenul  acinar  împreună  cu  apa  şi  electroliţii 
proveniţi  din  plasmă,  rezultând  saliva  primară.  Saliva  primară  conţine  enzime,  mucus,  uree, 
aminoacizi, glucoza, lipide, apă şi diverşi electroliţi (Na+, K+. Cl­, HCO­3, Ca 2 + etc.) care realizează 
concentraţii izoosmotice cu plasma, cu   excepţia K +  a cărui concentraţie este aproximativ de opt ori 
mai  mare  comparativ  cu  plasma.  Ionii  provin  din  plasmă  prin  transfer  activ  la  nivelul  celulelor 
acinare, cu excepţia HCO­3  care este sintetizat local în celulele acinare în prezenţa anhidrazei carbonice ( 
Fig. 2).
Fig..2  Formarea  salivei.  Sistemnl  port  acinar.  Capilarele 
peritubulare(1  Capilarele  periacinare(2).Secreţia 
acinară(3)  Reabsorbţia  şi  secreţia  tubulară  (4) 
(dupăHENDRIXTH.R.). 

FUNCTIA DE DEGLUTITIE 

Procesul de deglutiţie este un proces exclusiv mecanic  prin care bolul alimentar mai consistent sau 


lichidele sunt trecute din cavitatea bucali prin faringe , esofag şi orificiul cardia în stomac. După ce 
hrana a fost suficient pregătită mecanic prin masticaţie şi amestecată progresiv cu salivă, este strînsă 
cu ajutorul limbii într­un  bol alimentar care va fi proiectat de­a lungul faringelui şi esofagului pînă în 
stomac. Toate alimentele moi, precum şi lichidele, sunt astfel introduse în stomac prin actul deglutiţiei.
Deglutiţia este o funcţie permanentă deoarece se desfăşoară atât în perioadele de veghe cât 
şi  în  perioadele  de  somn,  în  perioadele  digestive  şi în  afara  acestora.  S­a  calculat  că  deglutiţia  se 
produce de 500­1200­3000 ori pe zi, din care de cel puţin 50 de ori în timpul somnului şi de 200 
de ori în timpul meselor, fiecare deglutiţie având durata de câteva secunde, fn perioadele din afara 
alimentaţiei se produce deglutiţia de salivă. 
In raport cu segmentele pe care le străbate bolul alimentar în deplasarea sa către stomac, se 
descriu  trei  timpi  (etape)  ale  deglutiţiei  —  timpul  bucal,  timpul  faringian  şi  timpul  esofagian. 
Dintre  acestea,  primul  timp  poate  fi  declanşat  sau  oprit  voluntar,  dar  după  ce  bolul  alimentar  s­a 
angajat in istmul buco­faringian sau a trecut de acesta, transportul său în stomac se face reflex şi 
involuntar ­ automat Ar exista discutabil şi al patrulea timp al deglutiţiei — timpul cardial reprezentat de 
momentul trecerii bolului alimentar prin cardia în stomac. 

Timpul oral al deglutiţiei 

Etapa orală ( bucală ) a deglutiţiei este iniţiata voluntar sau reflex şi constă dintr­o succesiune de 
modificări care au ca rezultat transportarea bolului alimentar din cavitatea bucală în faringe. Se realizează 
prin  mişcări  coordonate  ale  limbii,  ale  obrajilor,  ale  palatului  moale,  ale  mandibulei  şi  ale 
complexului hioidian. 
Deglutiţia începe cu închiderea orifîciului bucal prin contracţia orbicularului buzelor, după care 
are;  loc  o  inspiraţie  (inspiraţia  de  deglutitie),  urmată  de  oprirea  respiraţiei  şi  a  masticaţiei  (până  la 
finele celui de al doilea timp) şi stabilizarea mandibulei prin contracţia fibrelor posterioare ale temporalilor. 
Bolul  alimentar  este  adunat  pe  suprafaţa posterodorsală  a  limbii  în  „poziţia  pregătitoare  pentru  a  fi 
trecut  în  faringe  prin  istmul  bucofaringian  deschis  prin  ridicarea  vălului  palatin  şi  prin  relaxarea 
stâlpilor vălului palatin. 
In  secvenţele  următoare  ale  acestui  timp  se  constată  că  mai  întâi  vârful  limbii  se  ridică  pe 
arcada superioară (înapoia  incisivilor superiori) prin contracţia muşchilor geniogloşi şi a muşchilor 
intrinseci, iar baza limbii coboară prin contracţia muşchilor hiogloşi, realizându­se un plan înclinat pe 
care alunecă bolul alimentar. Apoi, mandibula se ridică prin contracţia maseterilor, iar prin contracţia 
muşchilor  intrinseci ai  limbii  şi  a  muşchilor  stilogloşi  şi  palatogloşi,  vârful,  corpul  şi  apoi  baza 
limbii      sunt  aplicate  pe  palatul  dur,  propulsând  bolul  printr­o  mişcare  bruscă  (ca  un  piston)  în 
faringe  unde  este  aspirat  şi  de  presiunea  negativă  (de  ­20cmH2O)  existentă  în  acel  moment  în 
faringe. Contracţia puternică a musculaturii limbii creează o presiune pozitivă la nivelul bolţii palatine 
(de  +  100  cm  H20  )  care  determină  deplasarea  bolului  alimentar  către  faringe  unde  presiunea  este 
negativă. Timpul  bucal  al  deglutitiei  este  scurt,  de  0,2  ­  0,3  secunde  sau  chiar  mai  mult,  de  1,2 
secunde,  deci  are  o  durată  variabilă  în  raport  cu  conţinutul  alimentar  înghiţit  (salivă,  apă,  hrană 
solidă ). 
Lichidele  se  ingeră  prin  suctiune  sau  prin  aspiraţie,  datorită  presiunii  negative 
(subatmosferică)  realizată  în  cavitatea  bucală  prin  retracţia  limbii;  apoi  când  cavitatea  bucală  se
umple  cu  lichid,  partea  posterioară  a  limbii  coboară,  maxilarul  inferior  se  ridică  închizând 
cavitatea bucală şi printr­o mişcare de baleiaj a limbii lichidele sunt împinse în faringe. 
In  timpul  deglutitiei  bucale  este  înghiţită  şi  o  anumită  cantitate  de  aer  prezenta  în  acel 
moment în gură,  în alimente sau  în salivă, circa 500 cm 3  în cursul unui prânz obişnuit Cea  mai 
mare parte din aerul înghiţit este expulzat prin eructatie, iar o cantitate redusă ajunge în stomac şi 
apoi în intestin. Indivizii care mănâncă repede, , pot înghiţi cantităţi mai mari de aer care ajunge 
în stomac  şi apoi  în  intestin favorizînd o senzaţie de disconfort, uneori accentuată. Aerul poate fi 
înghiţit şi voluntar, mobilizat de limbă în timp ce buzele rămân în contact 

Timpul faringian al deglutitiei 

Faringele este format din trei porţiuni — nazofaringele lung de 3 cm, orofaringele lung de 5 
cm  şi  hipofaringele  (  sau  faringele  laringian)  lung  de  5  ­  6  cm,  care  se  continuă  cu  esofagul. 
Faringele  comunică  cu  fosele  nazale  prin  orificiile  nazale  posterioare,  cu  cavitatea  bucală  prin 
istmul buco ­ faringian şi cu laringele prin orificiul glotic. La nivelul laringofaringelui se află mai 
multe  cartilaje  care  aparţin  laringelui— epiglota, aritenoidele,  cartilajul cuneiform şi cricoid; unele 
dintre acestea servind pentru inserţii musculare. 
Faringele  conţine  o  musculatură  striată  formată  din  fibre  extrinseci—  muşchii  stilofaringian, 
palatoiaringian  şi  salpingofaringian care  au  rolul  de  a  ridica  faringele  în  timpul  deglutiţiei  şi  din 
musculatura intrinsecă ce constituie constrictorii faringieni — superior, mijlociu şi inferior. în structura 
constrictorului  inferior  aflîndu­se  şi  muşchiul  cricofaringian  ale  cărui  fibre  circulare  realizează 
sfincterul  esofagian  superior.  Fibre  nervoase  provenite  din  nervul  glosofaringian  asigură  inervaţia 
motorie a muşchilor extrinseci, iar fibre nervoase provenite din nervul vag asigură inervaţia motorie 
a  musculaturii intrinseci ;  fibrele vagale au originea  în  nucleul ambiguu şi sunt fibre somatomotoare, 
corespunzător structurii striate a musculaturii intrinseci. 
Etapa faringiană a deglutiţiei este scurtă, durează o secundă sau chiar mai puţin (0,1 sec) şi este 
foarte complexă, deoarece trebuie închise orificiile de comunicare cu fosele nazale şi cu laringele, 
ceea  ce  implică  o  coordonare  de  mare  fineţe.  Stimularea  receptorilor buco­faringiem de către bolul 
alimentar declanşează o serie de reflexe coordonate de centrul deglutiţiei, care închid căile aeriene, lăsând 
liberă calea esofagiană. Angajarea bolului alimentar ajuns  în  faringe pe alte căi  nu  este posibilă  în 
mod normal, deoarece: 
•  contracţia muşchilor palatoglos şi palatofaringian îngustează istmul orofaringian şi împiedică 
înapoierea  bolului  alimentar  în  gură  ;  numai  printr­un  reflex  special  de  tuse,  de  curăţire  a 
faringelui, bolul poate fi readus în gură; 
•  contracţia muşchilor ridicători şi tensori ai vălului palatin, ridică vălul palatin închizând fosele 
nazale ; se împiedică astfel pătrunderea alimentelor în fosele nazale:
•  contracţia  muşchilor  tirohioidieni  ridica  laringele  şi  plasează  orificiul  laringian  ia 
adăpostul  epiglotei  şi  al  rădăcinii  limbii,  împiedicând  astfel  pătrunderea  bolului 
alimentar  în  căile  aeriene  ;  totodată,  contracţia  muşchilor  aritenoizi  apropie  corzile 
vocale închizând orificul glotic. Progresiunea bolului alimentar în faringe se realizează 
prin contracţia peristaltică a  musculaturii  intrinseci  la care se sumează efectul ridicării 
faringelui  obţinut  prin  contracţia  muşchilor  extrinseci.  Pătrunderea  bolului  în  faringe 
produce  contracţia  puternică  a  constrictorului  faringian  superior  care  creează  o  undă 
peristaltică  de  presiune  pozitivă  (de  70  ­100  cm  H.,0)    cu  deplasarea  descendentă,  ce 
împinge  înaintea  ei  bolul  alimentar.  Cînd  unda  peristaltică  ajunge  în  porţiunea 
inferioară  a    faringelui,  se  produce  relaxarea  muşchiului  cricofaringian  (sfincterul 
hipofaringian)  deschizând  calea  către  esofag,  după  care  unda  peristaltică  şi  bolul 
alimentar se propagă mai departela nivelul esofagului. Progresiunea undei peristaltice şi 
a bolului alimentar are  iniţial o viteză de 3  m/sec, apoi creşte la 9  m/sec şi scade  la 2 
m/sec la intrarea în esofag, putând  străbate faringele în 0,6 secunde. 

Timpul esofagian al deglutiţiei 

Esofagul  este  un  organ  tubular  lung  de  25  cm,  Prezintă  trei  porţiuni  cu  importanţă 
funcţională  oarecum  diferita—  sfincterul  esofagian  superior,  corpul  esofagului  şi  sfincterului 
esofagian inferior. 
Sfincterul  esofagian  superior,  sau  faringo­esofagian,  este  o  zonă  la  joncţiunea  faringo­ 
esofagiană, de 2­ 4 cm lungime, formată din componenta orizontală a muşchiului cricofaringian 
şi  de  o  mică  porţiune  din  esofagul  superior.  Fibrele  orizontale,  circulare,  ale  muşchiului 
cricofaringian  se  constituie  într­o formaţiune sfincteriană închisă în perioadele dintre deglutiţii, 
la  nivelul  căreia  se  realizează  o  presiune pozitivă, m  medie de + 40 cm H20. Când unda peristaltică 
faringiană ajunge la acest nivel (în deglutiţie) se produce relaxarea muşchiului cricofaringian pentru 0,3 ­ 
1 sec şi sfincterul se deschide. Voma relaxează sfincterul  prin  mecanism  central,  iar  refluxul  gastro­ 
esofagian cu conţinut gastric acid, contractă sfincterul prin mecanism local. 
Corpul esofagului are peretele format din două straturi musculare, unul longitudinal extern şi altul 
circular intern. în 1/3 superioară musculatura este striată, în 1/3 medie este mixtă, iar în 1/3 inferioară 
este  netedă.  Cu  toate  acestea,  deplasarea  undei  peristaltice  în  timpul  deglutiţiei  prezintă  aceleaşi 
caracteristici în lungul esofagului, deoarece muşchiul striat esofagian se contractă asemănător muşchiului 
neted esofagian (contracţie lentă şi relaxarea lentă). Undele peristaltice cu propagare cranio­caudală sunt 
produse prin contracţia stratului circular. 
Segmentul terminal al esofagului, sau zona de tranziţie esofago­gastrică, este o porţiune lungă 
de câţiva cm, nedefinită suficient din punct de vedere anatomo­histologic, dar funcţional apare ca o zonă 
de presiune ridicată care rămâne închisă între deglutiţii împiedicând refluxul conţinutului gastric din 
stomac. Segmentul terminal al esofagului este contituit dintr ­ o primă porţiune uşor dilatată — ampula 
epifrenică  (  vestibulară  )  situata  deasupra  diafragmului,  care  prezintă  o  îngroşate  a  stratului  muscular
circular  consituind  sfincterul  esofagian  inferior.  Cea  de­a  doua  porţiune  a  esofagului  inferior  este 
joncţiunea eso­ gastrică situată în abdomen, ce constituie o altă formaţiune sfincteriană — sfincterul 
cardia.  tntre  cele  două  porţiuni  amintite  se  interpune  defileul  esofagian  inferior  aflat  la  nivelul 
hiatusului esofagian.Ultimii 2 ­ 5 cm din esofagul inferior au o funcţie motorie diferită de cea a corpului 
esofagului, reacţionând invers la droguri; totodată, la acest nivel se realizează o presiune intraluminală 
crescută, de  13 ­ 55 cm H20, deci mai mare faţă de presiunea   intraesofagiană   care este   negativă, de ­ 
5 cm H20 şi mai   mare faţă de presiunea intragastrică, care este de + 8 cm H20. 
Pentru  musculatura  striată  a  esofagului  există  o  inervaţie  somatomotorie  realizată  de  fibre 
vagale  cu  origine  în  nucleul  ambiguu  din  bulb,  care  se  termină  prin  plăci  neuromusculare  (ca  la 
muşchiul striat). Pentru musculatura netedă a esofagului există o inervaţie vegetativă formată din 
fibre parasimpatice preganglionare provenite din nervul vag, cu origine în nucleul dorsal al vagului, 
care se termină în plexul mienteric Auerbach aflat între straturile musculare, unde se face sinapsa 
cu  neuroni  postganglionari  de  la  care  pornesc  fibre postgangliortare  scurte pentru  fibrele  musculare 
netede;  există  de  asemenea  şi  o  inervaţie  vegetativă  simpatică  care  provine  din  lanţul  ganglionar 
laterovertebral cervico­ toracal. 
Plexul mienteric esofagian este format din neuroni proprii, care realizează interconexiuni locale la 
nivelul cărora operează diverşi mediatori chimici — acetilcolină, noradrenalinâ, somatostatină, VIP etc., 
mulţi  dintre  aceştia  cu  rol  încă  neprecizat.  Afectarea  plexului  mienteric  produce  spasm  cardial— 
acalazia,cu  imposibilitatea  relaxării  sfincterului  şi  totodată  duce  la  dispariţia  mişcărilor  peristaltice 
esofagiene. 
Esofagul are şi o secreţie proprie prin glandele locale, constituită în întregime din mucus, care 
are  rolul  de  lubrifiere  şi  de  facilitare  a  alunecării  bolului  alimentar  în  timpul  esofagian  al 
deglutiţiei. 
Timpul  esofagian  al  deglutiţiei  asigură  deplasarea  bolului  alimentar  prin  esofag  până  în  stomac. 
Orificiul  inferior  al  faringelui,  închis  în  perioadele  dintre  deglutiţii  prin  contracţia  muşchiului 
cricoesofagian,  se  deschide  reflex  când  unda  peristaltică  ajunge  la  acest  nivel,  permiţând  bolului 
alimentar să pătrundă în esofag, moment cu care debutează timpul esofagian al deglutiţiei. Viteza de 
deplasare  a  bolului  alimentar  în esofag  este  diferita,  în  poiţiunea  cervicală  a  esofagului  prevăzută  cu 
musculatura striata progresiunea bolului este mai rapidă, în porţiunea medie este ceva mai lentă, 
iar în porţiunea inferioară prevăzută cu musculatură netedă   progresiunea este   şi   mai  lentă. 
Timpul esofagian durează în medie 6­7  sec, cu limite relativ largi, în funcţie de consistenţa 
bolului alimentar; lichidele ajung repede în stomac (1 ­ 2 sec), iar alimentele solide pătrund mai lent (4 
­12 sec).
Deplasarea bolului alimentar în lungul esofagului este realizată de contracţia musculaturii circulare 
care produce unda peristaltică cu direcţie cranio­caudală, ce se propagă din aproape în aproape până la 
sfincterul  esofagian  inferior  pe  care  îl  deschide.  Deplasarea  bolului  este  ajutată  şi  de  contracţia 
musculaturii longitudinale şi totodată este influenţată de poziţia corpului (gravitaţia), de consistenţa 
alimentelor, de  presiunea intraesofagiană  negativă  din  faţa  bolului,  de  ­5  ­10  cm  H20  (după  alţii 
mai mică, de ­ 35 cm H20).
In  funcţie de  sediul declanşării  undei  peristaltice  se diferenţiază trei tipuri  de  unde  peristaltice. 
Undele  peristaltice  primare,  cele  mai  importante,  sunt  declanşate  în  faringe  ca  urmare  a  pătrunderii 
bolului alimentar  la  acest  nivel;  sunt  iniţiate reflex  prin  excitarea  zonelor  sensibile  din  faringe  şi 
sunt controlate de centrul deglutiţiei. Undele primare se propagă descendent prin faringe, deschid sfincterui 
faringo­esofagian şi apoi se propagă în esofag mai rapid în porţiunea superioară şi mai lent în cele 2/3 
inferioare  ale  esofagului.  Viteza  de  propagare  a  undei  peristaltice  este  de  50  cm/sec  în  esofagul 
superior, scade la 3 cm/sec în esofagul inferior şi la 1 mm/sec la nivelul sfincterului cardia; o undă 
peristaltică parcurge esofagul în 8 ­12 secunde şi realizează o presiune intraesofagiană de  40­160 cm 
H00,  care  asigură  progresiunea  bolului  alimentar.  Frecvenţa  undelor  peristaltice  este  de  3  contracţii  / 
minut. 
Undele peristaltice secundare survin în lipsa deglutiţiei, fiind declanşate prin distensie mecanică 
locală  a  muscijlamrii  netede din 2/3 inferioare ale  esofagului  de  către  lichide  sau  bol  solid  rămase  în 
esofag din cauza unei unde peristaltice primare ineficiente, sau simt declanşate ca urmare  a  iritatiilor 
locale prin chimul gastric acid ajuns în esofag (prin reflux gastro­esofagian) 

Bibliografie 
1.  Fiziologie buco­dento­maxilară­ Gh.Râcă,Doina Râcă,Editura Medicală, 1994 
2.  FiziologieUmană – I.Haulică, D.D.Brănişteanu, Gh.Petrescu, V.Rusu, C.Neamţu, 
Fl.Topoliceau şi alţii, Editura Medicală.1996