Constantin Mavrocordat (1711 - 1769)

Prima domnie în Moldova:

5 (15) aprilie 1733  – 16 (26) noiembrie 1735
 

 predecesor
- Grigore al II-
  lea Ghica

Constantin Mavrocordat, domn al Moldovei succesor

  - Grigore al II-
lea Ghica
Dintre domnii fanarioţi, promotori ai politicii Porţii în principatele române, iese din comun figura lui
Constantin Mavorocordat, care a lăsat o amprentă pozitivă în evoluţia societăţii din Moldova şi
Muntenia (Valahia). Acest domn era nepotul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, mare dragoman al
Porţii şi om de cultură şi fiul lui Nicolae Mavrocordat – primul domn fanariot, promotor al unei politici de
reforme şi susţinător al învăţământului în principate, care întocmise pentru fiul său Constantin un
adevărat program, îndemnîndu-l spre o guvernare luminată.
 
Mavrocordat a fost de şase ori domn în Muntenia (1730; 1731-1733; 1735-1741; 1744-1748; 1756-
1758; 1761-1763) şi de patru ori domn în Moldova (1733-1735; 1741-1743; 1748-1749; 1769). A fost
şi el un remarcabil om de cultură – cunoştea limbile italiană, franceză, turcă, persană şi greaca veche.
 
Prima sa domnie în Muntenia în 1730 este de scurtă durată. Fiind ales în scaun de boieri, este în
curînd destituit din domnie de către noul sultan Mahmud I. După o a doua domnie în Muntenia în ani
1731-1733, C. Mavrocordat este strămutat în Moldova (1733-1735), iar domnul Moldovei, Grigore II
Ghica – în Muntenia. Dorind să-şi recapete tronul muntenesc, C. Mavrocordat stoarce cât mai mulţi
bani de la contribuabili pentru a-i corupe pe înalţii demnitari de la Poartă: “Şi să nu-i hi fost gândul cu
pizmă să scoată pi văru-său Grigore Vodă din Ţara Muntenească, n-ar hi fost atâta jac în ţara” – relata
cronicarul Ion Neculce [1].

Constantin Mavrocordat nu se mărgineşte la sporirea dărilor. El caută mecanisme de reforme ale

structurilor sociale în scopul de a le acomoda mai mult la interesele domniei. Prin Aşezământul din
1734 [2] toţi boierii care ocupau în aparatul de stat dregătorii, începând cu marele logofăt, erau scutiţi
de impozitul pe cap de locuitor. În cazul în care îşi pierdeau dregătoria, boierii nu mai erau impuşi să
achite “darea de mazil”, de la această dare fiind scutiţi şi copiii lor. Noţiunea “mazil” se referea nu la
toţi boierii, care-şi pierduseră dregătoriile, ci numai la acei “care nici ei, nici rudele lor n-au avut
dregătorii mai sus de logofătul al treilea” [3]. Aşezământul stipula că de acum încolo persoanele de
origine neboierească nu mai puteau fi referite la boierime, ele urmau să fie scoase şi din componenţa
mazililor.
 
 
A doua domnie în Moldova:
septembrie 1741 – 20 (30) iulie 1743
 
 predecesor  succesor

Grigore al II- Constantin Mavrocordat, domn Ioan N.

lea Ghica  al Moldovei Mavrocordat
Politica de reforme a domnului este continuată şi ridicată pe o nouă treaptă în a treia lui domnie din
Muntenia. La 7 februarie 1741 C. Mavrocordat emite un hrisov domnesc, care prevedea un vast
program de reforme în domeniile fiscal, agrar, administrativ şi juridic [4].

Domnul a acordat o mare importanţă acestui act, cunoscut străinătăţii sub titlul de “Constituţie”, fiind
publicat în revista franceză “Mercure de France”. Scopul urmărit era de a-l prezenta pe domn în plan
internaţional în calitate de promotor de reforme, adică de prinţ luminat. Dar după promulgarea
hrisovului în 7 februarie 1741, domnul nu s-a folosit de răgazul care a intervenit pentru a-l aplica în
practică.
 
În septembrie 1741, Constantin Mavrocordat este transferat de Poartă în Ţara Moldovei. Aici încearcă
să pună în aplicare prevederile “Constituţiei” sale. Prima reformă înfăptuită de el a fost cea fiscală [5],
care prevedea desfiinţarea impozitului pe vite mari cornute – a văcăritului şi a cuniţei (impozit pe cai),
fixarea plăţii birului în patru sferturi pe an. Suma birului, care revenea unei familii, era de 105 parale (5
parale alcătuia “răsura” – plata pentru persoanele care strîngeau impozitul). Holteii plăteau 55 de
parale. În cadrul fiecărei localităţi suma totală era, însă, împărţită la plată conform averii fiecărei familii.
Cei care dispuneau de avere mai mare plăteau mai mult. Zlotaşilor (strângătorilor de impozite) li se
interzicea “a lua banii dăjdiei de la un om pentru altul” [6]. Aceasta punea capăt solidarităţii fiscale în
cadrul satului. S-a introdus un impozit special pentru mazili (dajdea mazilească), care se plătea de 4
ori pe an; dările se plăteau la locul unde contribuabilul era înscris în recensământul fiscal; a fost unit
venitul domnului (cămara) cu cel al statului (vistieria), fiind înfiinţată Casa Răsurilor, de unde se luau
bani pentru plata sâmbriei funcţionărilor domneşti.

Prin reforma sa fiscală Constantin Mavrocordat revenea la sistemul ruptei în patru sferturi, practicată
anterior de Antioh Cantemir (în 1700), Nicolae Mavrocordat (în 1710), Mihai Racoviţă (în 1723) şi
Grigore II Ghica (în 1726-1733) [7]. Spre deosebire de predecesorii săi, C. Mavrocordat a lichidat
sistemul ruptei plătite pe gospodării separate (rupta vistieriei) şi a introdus un sistem unic pentru toţi
contribuabilii.
 
Dar din cauza unei creşteri noi a cerinţelor în dări din partea Porţii, domnul a fost nevoit să încalce
prevederile reformei – numărul de “sferturi” este mărit până la 6, apoi până la 8. Însuşi “sfertul” devine
un impozit separat.

Mai reuşite au fost reformele care prevedeau reorganizarea structurilor sociale. În anul 1741
Constantin Mavrocordat i-a repartizat pe boierii dregători după trei ranguri – mare, mijlociu şi mic.
Fiecare boier, conform rangului, primea leafă din vistieria statului. Leafa reprezenta o anumită cotă-
parte din suma impozitelor de stat acumulate.

Încă până la domnia lui Constantin Mavrocordat o parte de ţărani se “închinau” boierilor cu slujbe. În
schimbul unui număr de zile de muncă sporit, aceşti ţărani erau scutiţi de a presta dări către stat. În
anul 1742 domnul Constantin Mavrocordat a legiferat printr-un aşezământ special această categorie
de ţărani, limitându-le totodată numărul. El a stabilit pentru fiecare reprezentant al ierarhiei boiereşti,
precum şi pentru clerul înalt un număr fix de ţărani – “scutelnici”, eliberaţi de la plata impozitelor pentru
stat (câte 80, 60, 50, 20, 16, 10 şi 5 oameni), care, în schimbul dărilor către stat, erau obligaţi să
îndeplinească prestaţii în favoarea acestor persoane [8].

Obligaţiile ţăranilor-scutelnici faţă de boieri şi înaltul cler se fixau în bază de contract şi pe un termen
limitat. Munca scutelnicilor era folosită în acele domenii ale gospodăriei senioriale în care se cerea o
anumită specializare: în viticultură, creşterea animalelor, în transporturi etc.

În 1741 au fost reorganizate şi stările militare – slujitorii, călăraşii, dărăbanii ş.a., majoritatea acestora
fiind incluşi în categoria populaţiei impozabile, ei sporind numărul ţăranilor birnici. Partea rămasă a
slujitorilor a fost pusă la dispoziţia dregătorilor, în schimbul unor înlesniri fiscale, şi exercita funcţii
poliţieneşti.
 
Concomitent cu reorganizarea structurii interne a categoriilor sociale, domnul a întreprins şi o serie de
măsuri în vederea consolidării aparatul de stat central, ceea ce corespundea necesităţilor acomodării
lui ulterioare la schimbările, care aveau loc în viaţa socială a ţării. În primul rând, a fost unificată şi
subordonată şi mai mult puterii centrale administraţia ţinuturilor. În fruntea fiecărui ţinut erau numiţi
câte doi ispravnici, cărora le reveneau funcţii administrative, fiscale şi judiciare [9]. Aceştia, asemenea
boierilor dregători, aveau dreptul să intre în orice moşie şi să judece ţăranii dependenţi. La dispoziţia
ispravnicilor se afla un grup de slujitori sub comanda unui căpitan.

Unele schimbări s-au produs şi în organizarea judiciară din principat. Au fost desemnaţi judecători
speciali din numărul marilor boieri, care nu aveau dregătorii. Printre aceştia se număra şi cronicarul
Ion Neculce [10]. Ei erau obligaţi să se prezinte la curtea domnească şi să examineze diferite litigii,
fiind salarizaţi din vistierie.

Funcţionarii, numiţi de domn şi plătiţi din bugetul statului, erau obligaţi să informeze regulat domnia
despre activitatea lor. Informaţia trebuia alcătuită numai în limba română. Astfel, când marele căpitan
de Soroca trimisese domnului o adresare în limba greacă, acesta i-a reproşat: “Să-ţ cauţi logofătul să
ne scrii rumâneşte. Să nu ne mai scrii greceşte” [11].

În cadrul reformelor a fost acordată o anumită atenţie şi bisericii. Printr-o dispoziţie domnească se
interzicea de a ridica la rang bisericesc persoane neştiutoare de carte, aceleaşi dispoziţii interziceau
protoiereilor, care se aflau în fruntea conducerii ecleziastice de ţinut, să aibă propriile lor închisori,
deoarece, după cum se stabilise, ei luau bani de la cei întemniţaţi. Constantin Mavrocordat a cerut, de
asemenea, de la egumenii mănăstirilor de ţară să prezinte dări de seamă anuale referitoare la
activitatea lor gospodărească [12]. Ţinând cont de nemulţumirea călugărilor faţă de activitatea
egumenilor numiţi de mitropolie din rândul grecilor fanarioţi, domnul a emis o dispoziţie privind
alegerea pe viaţă a egumenilor numai din rândurile călugărilor autohtoni.

Reformele din perioada domniei lui Constantin Mavrocordat din anii 1741-1743 n-au vizat problema
situaţiei juridice a ţăranilor şerbi. Dar, după ce este numit de Poartă domn al Munteniei (1744-1748),
domnul s-a preocupat şi de ea. Hrisovul de eliberare din şerbie (rumânie) din 1746 dădu posibilitate
ţăranilor să iasă din starea de dependenţă personală faţă de stăpânii de moşii, răscumpărându-se cu
suma de 10 taleri pe cap [13]. Reforma ţărănească a fost promulgată de domn şi în Moldova, în timpul
aflării sale la domnie în anii 1748-1749.
 
 
A treia domnie în Moldova:
februarie 1748 – august 1749
 
 predecesor  succesor

Grigore al II- Constantin Mavrocordat, domn Iordache

lea Ghica al Moldovei Stavrachi
La 9 aprilie 1749, la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, Constantin Mavrocordat a convocat Marea
Adunare a ţării. Despre desfăşurarea Adunării aflăm din Aşezământul de dezrobire şi din relatările
cronicarului Pseudo-Enache Kogălniceanu [14]. Conform Aşezământului se stabilea statutul vecinilor
în comparaţie cu ţăranii slobozi aşezaţi pe moşii boiereşti şi mănăstireşti. Boierii au fost nevoiţi să
recunoască abuzul care s-a făcut prin asimilarea vecinilor cu robii ţigani, promiţând că pe viitor vecinii
vor fi consideraţi “săteni megieşi fără moşie”. S-a mai convenit “ca tunci când se va vinde moşie
oamenii să nu se vânză”. Boierii au convenit să nu le mai spună “vecini” acestor ţărani, “ci ca nişte
săteni ai satelor în sat să rămână”. Afirmaţia privitoare la rămânerea în sat nu se referea la moşia
stăpânului, ci era o obligaţie fiscală a tuturor categoriilor de ţărani, introdusă încă în octombrie 1741 de
a nu părăsi satele fără încuviinţarea domniei.

Boierii au refuzat să accepte răscumpărarea vecinilor cu 10 lei ca în Muntenia, socotind această sumă
foarte mică, dar au reuşit să capete încuviinţarea domnului ca foştii vecini să presteze 24 de zile de
boieresc pe an [15].

Legislaţia agrară a avut drept scop asigurarea solvabilităţii ţăranilor la prestarea dărilor către stat.
Scopul primordial al statului a fost mobilizarea resurselor ţării în vederea îndeplinirii cerinţelor Porţii.
Aceasta a constituit cauza principală de ce Poarta a susţinut aceste reforme [16].

Politica internă promovată de Constantin Mavrocordat a fost realizată prin metode caracteristice
absolutismului luminat şi a avut un efect modernizator, cu consecinţe pozitive în perioada care a
urmat.
 
Constantin Mavrocordat s-a dovedit a fi nu numai un bun om politic, ci şi un recunoscut om de cultură.
El a continuat activitatea de dezvoltare a învăţământului. Pentru a spori sursele de venit ale Academiei
Domneşti din Iaşi, a trecut întreţinerea ei pe seama vistieriei. Cronicarul Ion Neculce scria că acest
domn “Mai socotit-au… pentru şcoli de învăţătură… şi au dat ştire tuturor mazililor în toată ţara ca să-
şi aducă copiii la învăţătură la şcoală, ca să-şi înveţe orice limbă le-ar fi voia, pentru ca să se afle
oameni învăţaţi în pământul nostru al Moldovei, precum sânt şi prin alte ţări” [17].

În scopul desăvârşirii studiilor făcute în ţară, Constantin Mavrocordat a trimis 15 tineri, fii de boieri, pe
un termen de trei ani, la Veneţia. Domnul a propus câtorva savanţi străini să întocmească o istorie
comună a Moldovei şi a Munteniei, numită “Prodromus historiae Principatum Valachia et Moldavia”
(proiectul profesorului de latină Ion Rigurski). Deşi acest proiect n-a fost realizat, el vădeşte
modernitatea concepţiei şi a metodei lui. De asemenea, din porunca domnului este tipărită prima
colecţie de documente istorice din Moldova (Ocolnica). Domnul i-a cerut lui Ion Neculce să
întocmească un tratat despre istoria fiscalităţii [18] pe care bătrânul cronicar n-a reuşit să-l realizeze.

Vorbind despre activitatea culturală a lui Constantin Mavrocordat grecul Petru Depasta, care i-a
consacrat o cronică acestui domn, spunea: “Constantin Mavrocordat a vrut să facă din Ţara Geţilor o
imagine a Helladei”, adică a unei ţări de înaltă cultură. Constantin Mavrocordat colecta informaţii
despre evenimentele politice din diferite ţări ale Europei, comandând ziare din aceste state. Informaţia
sistematizată de el era trimisă la Poartă. Domnul întreţinea relaţii amicale cu ambasadorul Franţei la
Istanbul şi cu alţi diplomaţi europeni [19].