Noapte

de Magda Isanos

Cât de-ncet acei fulgi de-ntuneric căzură,

deasupra lumii, ca o cenușie nedumerire,
până ce neagra noapte cu stoluri veni.
Totul ca-n apele adânci acuma era,
pomii atenți, casele, însăși lumina
era undeva în calma, umeda noapte,
ce nevăzută zâmbea.
Și timpul însuși mai curgea acolo
prin umbră ca printr-un pământ afânat.
Dar cine respiră ușor, fericit?
Poate păsări ce se visează zburând.
Noapte. Dumnezeu însuși sărută
cu gura lui neagră pământul,
ca și când cu duioșie ar spune:
„Haide, -nvățați-vă câte puțin să muriți...”