Călătoria spre necunoscut

Mai sunt trei minute până la decolare iar trupul îmi tremură din toate încheieturile.
Totuşi, sunt extrem de mândru de opera mea, singura rachetă construită într-un garaj. Dacă
tata nu mai dispunea de unele piese de construcţie, visul meu nu ar fi existat. Mi-am dorit din
totdeauna să am propria mea rachetă şi iată ca dorinţa mea s-a împlinit. Însă, trebuie să îmi
îndrept toate mulţumirile către o singură persoană, fără de care toate acestea nu s-ar fi
întamplat.

Tatăl meu, fost inginer mecanic la NASA, şi-a părăsit această slujbă minunată, dar în
acelaşi timp destul de asiduă, pentru a se dedica totalmente familiei. Dar nu s-a despărţit în
întregime de această meserie, păstrând câteva piese în garajul familiei, pentru a-şi mai aduce
aminte din când în când de momentele frumoase de acolo. Din fericire pentru mine, toate
acestea mi-au folosit la ansamblarea celei mai extraordinare maşinării realizată vreodată de un
copil obişnuit.

Am avut nevoie de aproape opt luni şi de ajutorul câinelui meu, care îmi punea la
îndemână pe puterea posibilităţilor sale toate piesele de care aveam nevoie, pentru a-mi
concepe visul copilăriei. A trebuit să lipsesc uneori şi de la cursurile de pian, deoarece timpul
mă presa, dar domnul profesor m-a înţeles, spunându-mi că şi el şi-a dorit în copilărie o rachetă,
dar părinţii săi nu au avut cum să îi pună la dispoziţie toate materialele, fiindcă nu aveau un trai
social foarte ridicat. Eu sunt fericit că am primit tot ce mi-am dorit şi am muncit din greu pentru
scopul final, chiar şi atunci când am fost bolnav.

Şi iată că după atâta timp mă aflu la mai puţin de două minute de cea mai
captivantă călatorie din viaţa mea. Indicatoarele din bordul navetei arată ca motoarele sunt la
capacitate maximă, fiind gata de decolare. Îmi ramâne doar sa acţionez butonul START şi totul
în viaţa mea se va schimba. Într-un final îmi asum riscul şi pornesc către necunoscut.

La doar câteva secunde de la decolare sunt la o distanţă de aproape 10.000 de

kilometri faţă de sol şi uitându-mă înapoi, Terra îmi pare o mică piatră preţioasă care a fost
lasătă neşlefuită de către bijutier. Mă simt uşurat deoarece nu am întâmpinat turbulenţe la
ieşirea din atmosfera terestră şi acum mă îndrept cu paşi repezi către o lume nedescoperită în
totalitate de omenire. Se pare că aceşti paşi au fost destul de rapizi şi am depăşit cu mult Calea
Lactee, iar întinderea nesfârşită din afara Terrei, care avea o nuanţă de albastru închis, s-a
transformat acum într-unul deschis ca al unui cer senin de primăvară.

Prima oară am crezut că am ajuns în paradis, dar se pare că am fost destul de

aproape. În faţa ochilor mei se dezvelea o planetă pe atât de neobişnuită, pe atât de frumoasă.
Forma ei geometrică nu o pot defini, dar pot spune că avea culoarea unei formaţiuni de corali,
acel portocaliu care te fascinează, şerpuit ici colo de mici culori albăstrui, care s-au dovedit a fi
izvoare cu apă cristalină, de unde mi-am potolit setea după un zbor aşa de lung.
 La câteva clipe după, răsuflarea mi-a fost tăiată de o prezenţă extrem de
prietenoasă, care m-a lasat şi fără cuvinte. Era pisica bunicului, pierdută de acesta într-un
accident de maşină, datorită neatenţiei acesteia, care alerga cât era ziua de lungă fluturi pictaţi
în mii de culori. Eu am urmat-o, iar ea m-a condus la o casuţă împrejmuită de un gard viu şi de o
multitudine de flori nemaivăzute până atunci. Dar mirarea mai mare a fost atunci când din acea
locuinţă au ieşit bunicul şi bunica. Pentru câteva secunde am rămas blocat, dar ei m-au
întâmpinat cu aceeaşi căldură ca acum caţiva ani, deoarece eram nepotul lor preferat.

Nu vă pot descrie mâhnirea simţită la vârsta de şase ani, când i-am pierdut pe
amândoi, şi iată că acum ne întâlnim din nou. Sincer să fiu, nu am vrut să le mai dau drumul din
îmbrăţişare, deoarece mă simţeam împlinit avându-i din nou aproape. Ei mi-au povestit că o
forţă divină i-a trimis aici şi că la un moment dat se vor întoarce înapoi acasă, dar într-o altă
înfăţişare. În acel moment, de la strălucirea de diamant avută din momentul sosirii mele, un
astru ceresc asemănator soarelui a apus, cufundând zarea într-un roşu trandafiriu, iar după
câteva momente a răsărit brusc, colorând de această dată cerul într-un albastru marin.

Bunica mi-a explicat că atunci când soarele apune, un suflet stins de pe Terra
ajunge aici, iar unul de pe acest tărâm primeşte o nouă viaţă pe planeta de origine, fără a-şi mai
aduce aminte nimic din cele petrecute. Am mai aflat că şi alte rude se află aici, dar nu s-a
întâlnit niciodată cu ele, deoarece această planetă este extrem de întinsă, iar singurul mod de a
călători este pe jos. Ei fiind foarte bătrâni, nu pot parcurge asemenea distanţe, plus că ar trebui
să bată la poarta fiecărei case pentru probabilitatea de a descoperi pe cineva cunoscut. Eu le-
am propus să călătorim cu racheta mea, dar mi-au dezvăluit că forţa divină nu permite nici unei
maşinării să funcţioneze aici.

Însă lucrul care m-a îngrijorat cel mai mult a fost că durata călătoriei mele este
aproape de limită şi că trebuie să plec. Aşa că îmi iau la revedere de la dragii mei bunici, iar
pisica lor mă conduce la racheta mea care se afla în apropierea râului cu apă rece ca gheaţa. De
aici mă energizez pentru călătorie şi pornesc la drum. Cel mai mult mi-aş fi dorit să mai fi stat cu
bunicii mei măcar pentru câteva ore, deoarece îmi era tare dor de ei, dar nu mă puteam opune
forţei divine care controla acel ţinut.

Când m-am întors acasă, era în jur de ora două noaptea şi nu i-am mai trezit pe
părinţi, lăsând poveştile fantastice pentru dimineaţă, ci m-am dus şi eu la culcare. Însă când m-
am trezit nu îmi mai aduceam aminte nimic, ci mă simţeam ca şi cum aş fi dormit o veşnicie.
Probabil acest lucru se datorează forţei divine, care nu dorea ca omenirea să afle despre
planeta secretă, dar mi-a lăsat sentimentul că macar în vis i-am întâlnit pe bunici.

Goian Alexandru

Clasa a XI – a F