ARGUMENT

Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a
lui în lume. Pentru a-şi îndeplini acest rol familia trebuie să se deschidă lumii, oferind
copilului posibilitatea de a pătrunde în ea. Familia este primul iniţiator sociocultural al
copilului. Aici se pun bazele incipiente ale dezvoltării intelectuale, morale, estetice, fizice şi
sociale ale copilului. Modul de exercitare a rolului părinţilor, reglarea raporturilor dintre
membrii familiei, grija faţă de bunurile comune, organizarea vieţii de la micile treburi
gospodăreşti la activităţile recreative şi creative, atenţia care se acordă fiecărui membru al
familiei sunt percepute şi trăite de copil în mod diferit, la fiecare vârstă.
Atitudinea părinţilor trebuie modelată în raport de vârsta şi temperamentul copiilor, de
la dragoste, protecţie, acceptare şi îndrumare către cooperare, angajare reciprocă la viaţa
familială cu recunoaşterea unei minime independenţe.
Parteneriatul dintre școală şi familie cunoaşte numeroase forme în care activitatea
propusă conduce la creşterea şi educarea elevului prin armonizarea celor doi factori
educativi.
Școala nu poate face minuni, iar educaţia dată în această instituţie nu va avea
rezultate bune, dacă nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile elevilor.
Mulţi părinţi socotesc că vârsta de 5–6 ani, când copiii lor calcă pentru prima oară
pragul şcolii, este o etapă în care rolul lor în educaţia copiilor scade foarte mult dacă nu
chiar dispare. Dimpotrivă, acum rolul lor se dublează: acasă trebuie să creeze un mediu de
încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit, iar în relaţia cu şcoala pot
colabora cu alţi membri ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat care sprijină învăţarea,
atât în şcoală cât şi în afara ei.
Gradul de implicare a părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele
acestora, în sens pozitiv: cu cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu atât calificativele
copiilor sunt mai bune. Educaţia nu este un proces de care este responsabilă în mod
exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui succes depinde de colaborarea
dintre cele două părţi implicate.
Sunt situaţii în care apar bariere de comunicare între cadre didactice şi părinţi, fie din
lipsa de experienţă, fie din lipsa spiritului de echipă. Pentru binele copilului este
recomandabil ca, fie prin efortul părinţilor, fie prin cel al cadrelor didactice, astfel de bariere
să fie îndepărtate. În multe cazuri profesorii cred că părinţii nu acordă suficientă atenţie
copiilor lor sau părinţii consideră că profesorii sunt prea distanţi şi nu se implică suficient.
 Comunicarea eficientă dintre profesori şi părinţi se reflectă în dezvoltarea copiilor.
Responsabilitatea educaţiei şi dezvoltării copiilor trebuie asumată în echipă: şcoală – familie.
Implicarea părinţilor ar putea aduce următoarele beneficii:
Ø Creşte stima de sine a copiilor.

Ø Îmbunătăţeşte relaţia părinte – copil.

Ø Părinţii înţeleg mai bine ce se întâmplă la şcoală.

Ø Elevii au note mai mari.

Ø Elevii învaţă mai mult, indiferent de nivelul socio-economic, etnie sau de nivelul de
educaţie al părinţilor.

Ø Au mai puţine absenţe.

Ø Îşi fac mai conştiincios temele acasă.

Ø Copiii şi părinţii dezvoltă atitudini pozitive faţă de şcoală.

Ø Profesorii au aşteptări mai mari de la elevii ai căror părinţi colaborează.

Ø Elevii vor fi capabili să-şi stabilească planuri realiste privind viitorul lor.

În ciuda acestor beneficii, părinţii nu găsesc întotdeauna timp şi energie pentru a

colabora cu şcoala la care învaţă copiii lor. Pentru unii părinţi, mersul la şcoală încă mai este
o experienţă inconfortabilă.
În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a elevului depinde de o
colaborare prodigioasă dintre doi factori educaţionali de bază: școala şi familia. De aceea, în
cadrul acestui parteneriat dorim să descoperim cheia unităţii de acţiune ce deschide porţile
succesului educaţional.