Sunteți pe pagina 1din 24

T1 Principiile formării şi transmiterii imaginii TV.

Parametrii fundamentali
ai TV. Metode de explorare şi sincronizare
1.1Generalităţi
Cea mai eficientă formă de percepţie este percepţia vizuală (90% din informaţie
este obţinută vizual, deci prin imagini. O imagine face cât 1000 de cuvinte).
De aceea în sistemele de afişare se procedează la reprezentarea grafică pe crane a
informaţiilor.
Toate aceste forme ale informaţiei afişate (caracteristicile ce definesc informaţia
afişată) se pot codifica în cinci moduri diferite:
-formă; -mărime; -poziţie; -luminanţă; -culoare.
Informaţia afişată, pentru a putea fi percepută de observator, trebuie să constituie
ea însăşi o sursă de radiaţie, adică o sursă de lumină, (radiaţie primară) sau să reflecte
radiaţia (sursă secundară).
Informaţia afişată, ca sursă de radiaţie primară sau secundară, creează în spaţiul
înconjurător un câmp de radiaţii optice, purtător al informaţiei, cu trei subdomenii
distincte ale domeniului optic:
-domeniul radiaţiilor ultraviolet;
-domeniul vizibil;
-domeniul radiaţiilor infraroşii.
Ceea ce este perceput ca lumină de catre ochiul omenesc sunt radiatiile
electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse între 380 şi 780 nm.
Aceste domenii şi limitele diferitelor radiaţii sunt prezentate în tabelul următor:
Radiaţii Ultraviolet Violet Albastru Verde Galben Portocaliu Roşu Infraroşu
Lungimea de 10÷380 438 473 527 581 597÷621 650÷750 770÷340.000
undă λ (nm)

Fig. 1 Spectrul radiaţiilor electromagnetice (lungimea de undă a radiaţiilor pentru


culoarile roşu, verde, albastru)

1
Împărţirea în culori a spectrului vizibil are caracter convenţional. Limitele zonelor
culorilor din domeniul vizibil nu sunt perfect stabilite, ele variază de la un observator la
altul.
Majoritatea surselor de radiatie optică sunt surse calorice, radiațiile obținându-se
prin încălzirea la temperaturi ridicate a surselor (corpurilor), (ex.: soare, lampi electrice).
Orice corp prin încalzire, începe să radieze raze calorice invizibile (în infraroşu).
Prin creşterea temperaturii, corpul emite la început radiatii din domeniul rosu-închis,
apoi roşu, oranj, galben, albastru şi în continuare raze cu lungimi de unda tot mai scurte.
O altă categorie de surse de radiaţii optice o constituie sursele luminiscente (reci).
Majoritatea obiectelor care ne inconjoara nu sunt surse de lumină, ele absorb,
reflectă, sau retransmit (prin transparenţă) radiaţia primită de la o sursă de lumină.
Identificarea culorii reale a unui obiect implică iluminarea cu lumina albă.
Culoarea reală a obiectului poate fi modificată prin iluminarea lui cu radiaţii
luminoase cu caracteristici spectrale neuniforme, sau cu ajutorul filtrelor selective
dispuse în calea luminii albe.
Obiectele şi câmpul spaţial al radiaţiilor acestora, sunt percepute în mod diferit de
către subiecţi diferiţi (om, caine, pisica, etc.).
Pentru analiza perceperii culorilor obiectelor de către om, este necesară
cunoaşterea particularităţilor sistemului de vedere uman.
Răspunsul receptorilor din retină la diferiţi stimuli de lumină are, în principiu,
forma curbelor de răspuns ridicate pe baza experimentelor lui Newton.

Fig. 2 Curbele de răspuns spectral pentru fiecare tip de con din retina ochiului uman
Pe baza acestor curbe de răspuns au fost determinate curbele de combinare a
culorilor folosite pentru reprezentarea acestora în vederea descrierii, captării, sau
reproducerii.
Cele trei categorii de receptori tip con răspund în mod diferit la diferitele lungimi
de undă din lumina vizibilă şi, prin urmare, au curbe de răspuns diferite. Diferenţa între
semnalele recepţionate de la cele trei categorii de receptori tip con permite creierului să
perceapă o gamă largă de culori diferite.
Pe baza unor măsuratori efectuate pe indivizi cu vedere normală şi conditii de
iluminare normala, în 1924 a fost standardizată caracteristica spectrală de vizibilitate
relativă a ochiului uman, prezentată în figura următoare.

2
Curba arată cum variază senzaţia de stralucire în funcţie de lungimea de undă a
radiaţiei monocromatice de intensitate constantă.
Din aceasta caracteristica rezultă ca sensibilitatea maximă a ochiului se afla în
regiunea spectrală galben- verde (555 nm). Curba poate fi interpretată şi altfel: ne arată
care trebuie să fie intensitatea surselor de radiaţii monocromatice pentru a putea fi
percepute cu aceeaşi strălucire.

Fig. 3 Caracteristica de sensibilitate spectrală relativă a ochiului uman; a) la iluminare


puternică (lumina zilei), b) la iluminare redusă (lumina serii)
Sensibilitatea ochiului depinde de lungimea de undă a radiaţiei,  . Pentru acelaşi
flux energetic, senzaţia luminoasă este diferită la diferite lungimi de undă şi este maximă
în zona radiaţiilor galben-verzui. Sensibilitatea ochiului diferă de la om la om.
Sistemul vizual uman, în faţa unei imagini color, face ponderarea luminanţei în
funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor luminoase, conform curbei de sensibilitate
spectrală relativă. Această curbă arată cum variază sensibilitatea ochiului Sλ, adică
senzaţia de strălucire, în funcţie de lungimea de undă a radiaţiei luminoase
monocromatice de intensitate energetică constantă.
Se constată că, la luminanţe egale, ochiul percepe strălucirea roşului mai redusă
decât a verdelui sau a galbenului, dar mai puternică decât cea a albastrului sau a
negrului.
Într-un sistem TV în alb-negru, când pe ecran se reproduc doar informaţiile de
luminanţă ale imaginii, se pune problema ca detaliile colorate, de luminanţe egale, să fie
reproduse în alb-negru cu străluciri ponderate, în corelaţie cu caracteristica de
sensibilitate spectrală a ochiului, întrucât în faţa unui ecran alb-negru ochiul nu poate
face ponderarea menţionată. Acest deziderat se realizează prin faptul că dispozitivul
videocaptor, în televiziunea în alb-negru, prezintă o caracteristică spectrală
asemănătoare cu caracteristica de sensibilitate spectrală a ochiului. În acest caz, pe
ecranul alb-negru, detaliile colorate albastru şi roşu vor fi reproduse printr-un gri-negru,
cele colorate mov şi verde – printr-un gri mai deschis, iar cele colorate turcoaz şi galben
– printr-un gri şi mai deschis. Cu alte cuvinte, o miră cu bare color va fi redată pe
ecranul alb-negru printr-o miră cu bare de gri.
În sistemul TV în culori compatibil, dispozitivele videocaptoare nu mai prezintă
caracteristici spectrale asemănătoare cu caracteristica de sensibilitate spectrală a
ochiului. Ca urmare, dispozitivele videocaptoare nu mai ponderează luminanţa detaliilor
3
colorate, în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor luminoase. Această ponderare se
realizează într-un bloc denumit codor, folosindu-se o matrice de formare a semnalului
de luminanţă, Y, din cele trei semnale de culoare primare, R, G, B.
Caracteristicile câmpului de radiaţie optică au o mare importanţă pentru
perceperea informaţiilor afişate.
La proiectarea sistemelor de afişare, se ţine cont de acei parametrii care intervin în
procesul percepţiei, şi anume:
-parametrii de natură psihologică:
-luminozitatea; -culoarea;
-contrastul; -frecvenţa de regenerare a imaginii;
-numărul de semitonuri; -lizibilitatea;
-rezoluţia; -fidelitatea.
-parametrii tehnici:
-mărimea ecranului; -timpul de răspuns;
-mărimea mesajului; -ştergerea;
-natura informaţiei; -memorarea;
-viteza de generare a simbolurilor; -regenerarea imaginii, alţi parametrii.
-factori umani:
-cantitatea de date afişate;
-mărimea minimă a caracterelor afişate;
-unghiul maxim de vedere simultană.
Câmpul de radiaţie purtător de informaţie se caracterizează cu ajutorul
mărimilor radiometrice şi fotometrice. Fotometria energetică defineşte mărimile
obiective ale radiaţiei luminoase din spectrul vizibil.
Mărimi fotometrice:
d v
 l x    2 
lm
- exitanţa luminoasă (denumirea veche este emitanţa): M v 
dA m 
d  v  lm 
- intensitatea luminoasă I v    cd 
d   sr 
d IV  lm   cd 
- steranţa luminoasă (luminanţă): Lv     nt 
d A cos  sr  m 2   m 2 
Mărimea care caracterizează receptorii de radiaţie este incidanţa (E). Estimează
calităţile unui detector de arie AD. Este fluxul incident normal, pe unitatea de arie a
detectorului. Incidanţa luminoasă (denumirea veche: iluminanţa) are expresia:
d  v  lm 
Ev    lx 
d A  m2 
Capacitatea de radiaţie a unei surse la o anumită temperatură, T, este caracterizată
de densitatea spectrală a strălucirii energetice BλT.
1.2Parametrii fundamentali ai TV raportaţi la sistemul vizual uman

4
Pentru a formula toate condiţiile pe care trebuie să le satisfacă un sistem TV, este
necesar să fie cunoscute foarte bine particularităţile vederii umane.
Prin perceptie vizuală se înţelege reflectarea în conştiinţă a obiectelor şi
fenomenelor realităţii spaţio-temporale, ale caror radiaţii luminoase acţionează direct
asupra organului vederii.
Organul vederii este format din globul ocular şi nervul optic şi are rol de
traductor de semnal. Analizorul vizual cuprinde organul vederii şi centrii vizuali
superiori din encefal.

Fig. 4 Diagrama ochiului uman


În partea frontală a globului ocular se află şi stemul optic al ochiului, iar în partea
posterioară se afla retina. Sistemul optic este format din: cristalin (lens), iris şi pupilă.
Prin modificarea curburii cristalinului (se schimba distanţa focală) se asigură
formarea corectă pe retină a imaginilor obiectelor situate la distanţe diferite în raport cu
ochiul. Pupila, aflată în centrul irisului, îşi modifică dimensiunile în limitele 2-8mm, în
funcţie de nivelul iluminării, având deci rolul unei diafragme ce reglează cantitatea de
lumină care pătrunde în globul ocular.
Receptorul de lumină al ochiului este retina care poate fi asimilata cu filmul
dintr-un aparat de fotografiat. Suprafaţa retinei conţine doua genuri de celule sensibile la
lumină: bastonaşe (cca 130 milioane) şi conurile (cca 7 milioane).
Când imaginea este proiectată pe retină, fiecare celulă dă naştere unei excitaţii
electrice care se transmite către centrii vizuali superiori din encefal.
Bastonaşele sensibile la străluciri relative (diferenţa de strălucire a diferitelor
puncte ale obiectului şi ale mediului înconjurător obiectului), sesizează forma obiectului
vizat, deci dau informaţii de strălcire, privesc direct intensitatea luminoasă care cade
asupra obiectelor.
Conurile sunt celule sensibile la culoarea obiectelor şi dau informaţii de
crominanţă. În functie de sensibilitatea lor la o anumita culoare, conurile se împart în trei
grupe: sensibile la culoarea rosşie, sensibile la culoarea verde şi sensibile la culoarea
albastră.
Repartiţia pe retină a celor două tipuri de celule este inegală.
Conurile sunt concentrate în zona centrală denumită pata galbenă, în timp ce spre
periferie există numai bastonaşe. Activitatea bastonaselor este în principiu dominantă
datorită sensibilităţii lor ridicate la lumina.
Raportul sensibilităţii corespunzatoare celor două tipuri de celule depinde de
lumina incidentă: cu cât aceasta este mai intensă, cu atât ochiul distinge mai bine
5
nuanţele de culoare. Această proprietate este confirmată şi de faptul că reducând
iluminarea, această funcţie a ochiului se diminuează până la dispariţia totală.
În limitele unghiurilor de 20˚ pe verticală şi 70˚ pe orizontală, ochiul distinge
practic toată gama de culori. Între 20˚ - 60˚ pe verticală şi 70˚- 100˚ pe orizontală se
disting doar culorile galben şi albastru. Peste 60˚ pe verticală ochiul nu mai distinge nici
o culoare; între 100˚ - 120˚ pe orizontală, distinge doar culoarea albastru, după care
înceteaza să mai distingă vreo culoare.
Percepţia luminanţei
Dintre marimile fotometrice, luminanţa este cea mai importantă, deoarece ochiul
reactionează la această mărime. Iluminarea retinei este direct proporţională cu
luminanaţa suprafeţei obiectului:
Eretină =K·Eobiect
Sistemul vizual uman poate să perceapă în vedere diurnă, luminanţe cuprinse între
10  107 cd/m2. Nici un aparat nu are această performanţă. Acest domeniu extrem de
1

mare, nu impune aceeaşi gamă dinamică pentru sistemul de transmisie a imaginilor,


datorită fenomenului de adaptare. Legătura excitaţie vizuală-senzaţie vizuală, este dată
de o proporţionalitate logaritmică: pentru o variaţie a excitaţiei de 10 8 ori, senzaţia se
modifică numai de 8 ori.
Pentru afişarea unei imagini TV, se apreciază necesitatea unei luminanţe medii
Bmed =30÷40 cd/m2, cu variaţii cuprinse între 1  100 cd m 2 ( B  1  100 cd m 2 ).
Aceste valori constituie parametrii de proiectare.
Percepţia contrastului
Obiectele sunt percepute de ochi pe baza diferenţelor de luminanţă a acestora.
Deci pentru imaginea TV, trebuie să se păstreze diferenţele relative de luminanţă B .
Percepţia diferenţelor de luminanţă respectă legea Weber, care arată că raportul
B B este o constantă. Mărimea B reprezintă variaţia abia perceptibilă a luminanţei
unei suprafeţe în raport cu fondul. S-a stabilit că un obiect poate fi distins de fond dacă
luminozitatea sa diferă cu cel puţin 1,7% faţă de cea a fondului. Pentru domeniul TV:
B B  0,02  a
Contrastul unei imagini este definit prin raportul între valorile maximă şi minimă
ale luminanţei sale, adică: K=Bmax/Bmin
Acest raport atinge valori de ordinul 102  103 pentru imagini de foarte bună
calitate. S-a stabilit că peste valoarea K  40 , calitatea imaginii creşte foarte puţin.
Contrastul poate fi exprimat funcţie de numărul de trepte de contrast, n, abia
perceptibil (numărul de nuanţe de gri ale imaginii alb-negru).
Pentru K  100 şi a  0,02 , rezultă numărul treptelor de contrast n  230 . Acestă
valoare determină raportul semnal/zgomot minim în sistemele TV analogice şi numărul
de nivele de cuantizare în sistemele TV digitale. Ar rezulta că sunt necesari 8 biţi pentru
nivelele de cuantizare (256 trepte de contrast).

6
Contrastul absolut are expresia: K  Lmax Lmin  10
8

Această gamă a valorilor luminanţei nu poate fi percepută simultan, vederea


adaptându-se la un nivel mediu al luminanţelor mediului înconjurător.
Trecerea de la un nivel de adaptare la alt nivel de adaptare are loc după un anumit
timp. Durata de acomodare a vederii la trecerea de la întuneric la lumină poate ajunge la
câteva secunde. La trecerea de la lumină la întuneric acomodarea durează mai mult.
Existenţa unei relaţii logaritmice între contrast (respectiv luminanţă) şi numărul
de trepte de contrast, determină o modificare a acestui număr în imaginea reprodusă,
nrep, în raport cu imaginea originală, nor, de tipul :
nrep = γ·nor

în cazul existenţei unei relaţii neliniare între luminanţe de tipul Brep  Bor .
Coeficientul  se numeşte factor de gamma.
Perceptia contururilor
Sistemul vizual are capacitatea de a descoperi, deosebi şi clasifica numai acele
imagini care reprezintă obiecte ale lumii înconjuratoare sau imagini cu care ochiul este
obişnuit (antrenat).
O proprietate caracteristică a imaginilor obiectelor reale este prezenţa unor regiuni
de luminozitate aproximativ constantă, delimitate de contururi mai mult sau mai puţin
intense. Aceasta înseamnă existenţa unei corelaţii puternice între elementele adiacente
ale imaginii. Nu toate elementele imaginii sunt independente şi egal probabile.
Probabilitatea ca doua elemente vecine de pe suprafaţa imaginii de televiziune să
aibă acelaşi nivel de luminanţă este destul de ridicată.
Contururile joacă un rol deosebit în procesul de percepţie a imaginilor, deoarece
ele conţin cea mai mare cantitate de informaţie despre imagine. Exemplu: faţa unei
persoane cunoscute poate fi uşor recunoscută după un desen de contur.
Deoarece vederea lucrează ca un analizor diferenţial, se descoperă uşor salturile
de luminanţă. În procesul vederii, celulele receptoare generează semnal doar la variaţiile
iluminării. O imagine menţinută fixă fată de retină, după un anumit timp nu mai poate fi
distinsă.
Percepţia temporală
Din punct de vedere temporal se constată un fenomen de inerţie în procesul
vizual. Între momentul acţionarii luminii asupra retinei ochiului şi momentul apariţiei
senzaţiei vizuale trece un timp, care se numeşte durata critică (0,1-0,15s).
O altă caracteristică a sistemului vizual este că senzaţia vizuală scade treptat şi nu
brusc după încetarea acţiunii stimulului. Dacă asupra ochiului acţionează un stimul
luminos intermitent se constată că senzaţia de strălucire depinde de frecvenţa cu care se
succed imaginile. La o frecventa de 2-5 imagini pe secundă fiecare imagine se va vedea
separat.
Senzaţia provocată de un stimul luminous intermitent sub formă de impulsuri, pe
lângă alţi parametrii, depinde în mare măsură de frecvenţa acestei variaţii.
7
Ochiul are un efect integrator (celulele nervoase au inerţie-fenomenele
fotochimice, F, cresc şi descresc după o lege exponenţială) şi de aceea salturile bruşte de
strălucire nu sunt sesizate, iar la dispariţia bruscă a excitaţiei, senzaţia dispare lent. Se
percepe o iluminare medie Fm şi o variaţie a senzaţiei F , dependente de perioada de
repetiţie a impulsurilor luminoase şi factorul de umplere.

Fig. 5 Efectul integrator

Se defineşte frecvenţa critică (frecvenţa critică de fuziune), f c , valoarea minimă


a frecvenţei unui stimul intermitent la care apare fenomenul de percepţie a unei
intensităţi continue.
Frecvenţa critică depinde de: luminanţa medie a suprafeţei, factorul de umplere,
lungimea de undă, aria suprafeţei respective, etc.
Pentru luminanţe ce nu depăşesc 500  1000 cd m 2 , lumină albă şi pentru un
factor de umplere 0,5, rezultă f c  46 Hz .
Pentru a percepe o luminanţă medie a imaginii Bmed  30  40 cd m , este necesar
2

ca luminanţa punctelor luminoase să fie de 3 ori mai mare, adică Bm  120 cd m .


2

Aceste aspecte privind percepţia variaţiilor temporale au stat la baza alegerii


frecvenţei cadrelor în cinematografie şi în televiziune.
Valoarea frecvenţei critice impune parametrii procedeului de explorare.
Percepţia detaliilor spaţiale
Capacitatea ochiului de a percepe detalii spaţiale fine se numeşte acuitate şi se
măsoară prin unghiul vizual minim cu vârful în centrul cristalinului, sub care se mai văd
încă distinct doua puncte luminoase.
Unghiul de separare   1  1,5 pentru B  30  40 cd m 2 .
Marimea 1/φ se numeste putere de rezolutie a analizorului vizual.
Acuitatea de culoare, reprezintă posibilitatea de discernere a două detalii ce au
culori diferite. Dimensiunile minime în acest caz, depind de luminanţa fondului, de
culoarea lor, de relaţia acesteia cu culoarea fondului, etc. Pentru ca un detaliu color să
fie observant, este necesar ca dimensiunea sa să fie mai mare de 3-4 ori decât
dimensiunea minimă observabilă în alb-negru. Deci acuitatea vizuală este mai bună
pentru imagini alb-negru, decât cele color.
Percepţia zgomotelor

8
Prin zgomot în sistemul TV se înţeleg orice erori existente în imaginea afişată în
raport cu imaginea originală ideală, indiferent de natura acestora sau caracterul statistic
ori determinist.
Din punct de vedere al modului în care se manifestă pe imagini şi a formei
specifice de percepţie, zgomotele cele mai importante sunt de următoarele categorii:
zgomote de fluctuaţii, zgomote de interferenţă, zgomote de cuantizare.
Din prima categorie fac parte: zgomotul termic şi de alice al traductorului
imagine-semnal, zgomotul termic al etajului de intrare din receptor, zgomotul
tranzistoarelor sau al altor elemente active. Efectul produs este de înrăutăţire a calităţii
imaginii prin micşorarea contrastului şi a vizibilităţii detaliilor fine.
Zgomotele de interferenţă sunt variaţii spaţiale ale luminanţei imaginii datorate
perturbaţiilor produse de semnale periodice care se suprapun cu semnalul de imagine pe
canalul de transmisie sau în receptor. Vizibilitatea acestor zgomote depinde de frecvenţa
semnalului şi de raportul acesteia cu frevenţa câmpurilor şi liniilor cu care este explorată
imaginea.
Zgomotul de cuantizare rezultă în procesul de digitizare a imaginii.
1.3 Problema fundamentală a televiziunii
Televiziunea se poate defini ca un “sistem” care ne permite să vedem imagini fixe
şi în mişcare ale unor obiecte situate la distanţă.
Denumirea de “televiziune” provine din alaturarea unui cuvant grecesc “tele”,
care înseamna “departe”, şi un cuvant latinesc “vedere” care inseamna “a vedea”.
Televiziunea: domeniu al tehnicii care, printr-un ansamblu de principii şi metode, oferă
posibilitatea transmiterii pe un canal de comunicaţie, prin mijloace tehnice, a imaginilor
în mişcare.
Imaginea este distribuţia spaţială a unei mărimi care caracterizează
particularităţile optice ale obiectelor. Imaginea poate fi definită şi ca distribuţie a
energiei radiante, variabilă în timp şi din punct de vedere al culorii.
Distribuţia luminanţei energetice a unui obiect, proporţională cu pătratul câmpul
energetic radiat, notată cu:
L  x, y , z ,  , t 
oferă informaţii privind coordonatele prin (x, y, z), privind culoarea prin lungimea de
undă, λ, şi informaţia de mişcare, prin variabila timp, t.
În cazul unei imagini plane, distribuţia luminanţei are expresia:
L  x, y ,  , t 
În televiziune, imaginea este destinată percepţiei vizuale, şi de aceea imaginea se
asociază cu vederea, cu particularităţile vederii umane.
Imaginea de televiziune se referă la imaginea produsă pe un ecran luminescent.
De regulă, imaginea TV reproduce doar o parte din caracteristicile imaginii
obiectului care constituie sursa primară de informaţie într-un sistem de televiziune.

9
Un sistem TV transformă energia radiantă, variabilă în timp şi în culoare,
energie ce caracterizează imaginea obiectului, în imagine TV la locul recepţiei.
Scopul principal al unui sistem TV constă în obţinerea unei imagini cât mai
apropiate de imaginea primară a obiectelor.
Valoarea şi parametrii funcţiei L  x, y,  , t  , ce caracterizează luminanţa
energetică a punctelor unei suprafaţe radiante, depind de:
-saturaţie (cât alb este adăugat unei culori),
-câmpul de vedere (limitarea imaginii captate),
-selectivitatea dispozitivului videocaptor, (în cazul ochiului uman, spectrul vizibil
este cuprins între min  380 nm    max  780 nm ), ş.a.
În televiziune se operează cu noţiunea de luminanţă a imaginii, (parametru tehnic
egal cu intensitatea luminoasă a câmpului energetic), dată de expresia:
max
 cd 
B  x, y , t    L  x, y ,  , t       d   m 2    nt 
min

în care (t) caracterizează funcţia de transfer a mediului de transformare a imaginii.


În cazul televiziunii alb-negru, imaginea poate fi caracterizată de vectorul
B  x, y, t  , ce depinde de dimensiunile (x, y) - în cazul imaginii plane şi de variabila
timp, t. Se obţine o imagine alb-negru în mişcare.
În cazul televiziunii color, luminanţa imaginii este descrisă de cele trei
componente de culoare:

B  x, y, t   BR  x, y, t  , BG  x, y, t  , BB  x, y , t  
Componentele corespund unui set de culori primare (R–red, G –green, B–blue),
ales în mod subiectiv, astfel încât să egaleze prin compunere senzaţia de culoare produsă
de culoarea originală.
Cele trei componente care dau prin compunere, aceeaşi senzaţie de culoare se
determină cu relaţiile:
max max

BR  x, y, t    L  x, y ,  , t       d  BG  x, y, t    L  x, y ,  , t       d 
min min
max

BB  x, y, t    L  x, y ,  , t       d 
min

în care mărimile     ,     ,     caracterizează sistemul colorimetric ales (mărimile


sunt obţinute cu ajutorul unor filtre)
Rezultă că se pune problema transformării unei mărimi tridimensionale, într-o
mărime monodimensională, s  t  , denumit semnal electric purtător al informaţiei.
Problema fundamentală a tehnicii TV, constă în găsirea unei metode adecvate de
transformare a funcţiei vectoriale B  x, y, t  (a imaginii luminoase) într-un semnal

10
electric s  t  , transmiterea acestuia pe un canal de comunicaţie şi reconstituirea imaginii
din semnalul recepţionat, care să redea cât mai fidel imaginea transmisă.

Fig. 6 Structura sistemului de comunicaţie


Deci într-un sistem TV se realizează transformarea:
B  x, y, t   s  t   Brec  x, y , t 
Condiţia fundamentală este: B  x, y, t   Brec  x, y, t  .
Pentru aceasta se ţine seama de următoarele cerinţe:
a) la transformarea de semnal electric se au în vedere caracteristicile receptorului,
respectiv ale sistemului vizual uman;
b) semnalul s  t  trebuie să fie compatibil cu canalul de televiziune.
1.4 Principiul formării şi transmiterii imaginii de televiziune
Pentru transmiterea imaginii în TV, din mulţimea infinită de imagini posibile
B  x, y, t  , se alege o secvenţă la momentul tk, notată:
 
Bk  x, y   B x, y , tk ,
denumită cadru de imagine.
Pentru ca ochiul să nu distingă succesiunea secvenţelor de imagine, este necesar
ca frecvenţa de transmisie a cadrelor să fie mai mare decât frecvenţa critică a ochiului
uman ( f cadre  f critica ).
Fiecare cadru de imagine este explorat punct cu punct după o anumită lege –
procedeu de explorare – dictată atât de caracteristicile canalului de transmitere, cât şi de
caracteristicile statistice ale imaginii de televiziune.
Din aceste considerente rezultă că schema bloc (funcţională) a unui sistem de
televiziune, este următoarea:

11
Fig. 7 Structura de principiu a unui sistem de televiziune
Imaginea optică plană a scenei captate, reprezentată prin radiaţia luminoasă,
 0  x, y,  , t  este descompusă de către sistemul optic în 3 imagini monocromatice,
     
reprezentate prin  R x, y, R , t ,  G x, y, R , t si  B x, y, R , t , corespunzătoare
celor trei culori fundamentale R, G, B.
Fiecare imagine optică plană şi monocromatică este transformată de dispozitivul
videocaptor (DVC) într-o “imagine” electronică, adică într-o distribuţie spaţială de
     
sarcini electrice QR x, y, R , t , QG x, y, R , t si QB x, y, R , t , proporţională cu
distribuţia de luminanţă din imaginea monocromatică.
Fiecare din cele trei imagini electronice se supune unui proces de analiză: se
citeşte informaţia conţinută în fiecare element de imagine de pe suprafaţa fotosensibilă a
DVC şi este transformată într-un semnal electric.
Sistemul de explorare (SE) asigură analiza succesivă a tuturor elementelor de
imagine de pe suprafaţa fotosensibilă, într-o anumită ordine şi cu o viteză uniformă,
rezultând semnalele ER  t  , EG  t  , si EB  t  , denumite semnale video de culoare.
După codarea radiaţiei luminoase, se pune problema codării semnalului funcţie
de caracteristicile canalului de transmisie.
Pentru a folosi un singur canal de transmisie, codorul de culoare transformă cele 3
semnale video de culoare într-un semnal unic eV (t), denumit semnal codat.
12
Printr-un proces de explorare similar cu cel de la captare, la recepţie are loc
procesul de reconstituire a imaginii în mod secvenţial, element cu element şi linie cu
linie. Explorarea sincronă a imaginilor captate şi redate se asigură de către semnalele
auxiliare s(t), generate de generatorul de semnale auxiliare (GSA). Semnalele auxiliare
(impulsuri de stingere şi de sincronizare) se transmit simultan cu semnalul unic eV (t),
printr-o însumare corespunzătoare (Σ).
Semnalul obţinut eVΣ (t), denumit semnal video complex de culoare (SVCC), este
supus unui proces de prelucrare în emiţător, funcţie de tipul canalului de transmisie
folosit, rezultând aşa-numitul semnal de televiziune.
Blocul de recepţie şi demodulatorul video au rolul de a extrage din semnalul de
televiziune semnalul video complex de culoare eVΣ (t).
Din acest semnal se separă în decodorul de culoare, semnalele video de culoare
ER (t), EG (t) și EB (t), iar în sincroprocesor se separă semnalul de sincronizare s  t  ,
necesar în procesul de reconstituire a imaginii.
În final, sistemul de explorare (SE) şi dispozitivul de redare a imaginii (DRI),
care formează tubul cinescop tricrom, refac imaginea de televiziune, definită prin
radiaţia luminoasă r (x, y, λ, t).
Imaginea TV se obţine prin suprapunerea în fiecare moment a 3 imagini
monocromatice, prin amestecul aditiv al radiaţiilor luminoase de roşu, verde şi albastru
emise de luminoforii respectivi. Excitarea luminoforilor dintr-o triadă se face cu 3
fascicule de electroni modulate în intensitate de către semnalele video de culoare ER (t),
EG (t) și EB (t).
1.5 Tipuri de explorare pentru descompunerea imaginii şi formarea semnalului TV
1.5.1 Discretizarea temporală şi spaţială a imaginii
Imaginea care se transformă în semnal de televiziune este captată cu ajutorul
camerei TV. La nivelul senzorului de imagine din constructia dispozitivului video captor
(DVC), sub actiunea sistemului de explorare are loc un proces complex de
descompunere a imaginii într-un numar finit de puncte (esantioane) de imagine, fiecare
fiind caracterizat de parametrii ce-i definesc luminozitatea si culoarea.
Problema TV constă în transformarea imaginii reprezentate de vectorul B  x, y, t 
în semnal de timp s  t  .
Imaginea color B  x, y, t  poate fi reprezentată prin cele trei componente ale
imaginii primare BR  x, y, t  , BG  x, y, t  , BB  x, y, t  .
Pe baza acestor considerente şi a celor mai importante proprietăţi ale percepţiei
vizuale, se poate analiza transformarea funcţiei luminanţă B  x, y, t  în semnal de
televiziune s  t  . Transformarea este un proces de discretizare a funcţiei tridimensionale
Bi, care poate fi considerată o imagine monocromă (alb-negru sau una dintre
componentele primare ale imaginii color).
13
Procesul de discretizare vizează o discretizare temporală si o discretizare spatială
a functiei de luminanta B  x, y, t  .
Pentru discretizarea temporală, datorită proprietăţilor de integrare temporală a
sistemului vizual, imaginea monocromă B  x, y, t  , poate fi descrisă de relaţia:

B  x, y , t    f k  x , y  g t  t k
k

în care: fk(x, y) reprezintă o imagine bidimensionala „statica” de luminanta pe intervalul
tk  tk 1 . TC÷tk+1
g(t-tk) este functia de integrare temporala specifica sistemului vizual uman.
Functia fk(x, y) este denumita functia cadru sau cadru de imagine („Cadru TV”).
Ca urmare, în urma procesului de discretizare temporală a imaginii are loc
transformarea functiei luminanta B  x, y, t  într-o succesiune temporală de imagini
statice (cadre), f  x, y  , care pot fi transmise secvential.
Discretizarea spaţială are în vedere discretizarea fiecărui cadru pe o reţea de
puncte ce definesc elementele de imagine (pixeli).
Totalitatea elementelor de imagine se pot transmite în mod secvenţial, fiecare în
intervalul de timp  , pe durata alocată unui cadru, TC.
A doua discretizare, discretizarea spaţială, are loc în două etape succesive dupa
coordonatele O x si O y corespunzatoare explorarii pe linii H si cadre V.
În televiziunea analogica se transmite un semnal analogic care reprezinta valorile
luminatei pe linii si pe cadre. În TV digitală, semnalul analogic obţinut este eşantionat.
Pentru o imagine cu spectru limitat (detalii cu dimensiuni nu foarte mici), este
suficientă cunoaşterea valorilor pe care le ia luminanţa într-un număr de puncte
distribuite pe o reţea suficient de deasă, pentru a putea reconstitui imaginea originală.
Frecvenţa maximă a semnalului obţinut prin discretizarea imaginii în elemente
de imagine şi prin transmiterea secvenţială a acestora, are expresia:
1 NxN y
f max  
2 2T
în care T este intervalul de timp alocat transmiterii unui cadru compus din Nx elemente
de imagine pe orizontală şi Ny linii.
1.5.2 Frecvenţa cadrelor şi numărul de linii
Procesul de descompunere a imaginii pe cadre şi linii, având ca rezultat formarea
semnalului electric s  t  , se numeşte explorare.
Analiza succesivă a tuturor elementelor de imagine prin procedeul de explorare se
realizează într-o ordine determinată şi cu o viteză determinată. Explorarea imaginii
element cu element se realizează cu circuite speciale numite circuite de deflexie.
Necesitatea realizării unei corespondenţe biunivoce element de imagine-timp, a
explorării fiecărui element de imagine în acelaşi interval de timp, precum şi unele

14
considerente practice, au condus la standardizarea explorării liniare cu viteză uniform
(pe interval de timp), de la stânga la dreapta şi de sus în jos.
Semnalul s  t  care se obţine prin explorarea suprafeţei imaginii şi care este
determinat în mod univoc de luminanţa acesteia, este denumit semnal de imagine.
Primul dispozitiv din echipamentul unui sistem de televiziune este camera de
televiziune. Elementul de bază al camerei TV este tubul analizor, care captează imaginea
optică a obiectului şi o transformă în semnal electric.
Semnalul de imagine se obţine pe rezistenţa de sarcină a tubului videocaptor.
Fasciculul de electroni ce parcurge suprafaţa tubului (dispozitivului) analizor, punct cu
punct şi linie cu linie, determină pe rezistenţa de sarcină a acestuia un curent a cărui
valoare este determinată de strălucirea imaginii proiectate.
În figura următoare se prezintă forma semnalului de imagine obţinut prin
explorarea unei linii din imaginea de pe tubul (dispozitivul) videocaptor.

Fig. 8 Semnal obţinut la explorarea unei linii


La sfârşitul fiecărei linii şi la sfârşitul fiecărui cadru, se aplică impulsuri de
stingere pe electrodul de comandă al tubului videocaptor.
Modul în care este scanată imaginea electronică este identic cu modul în care
ochiul uman urmăreşte un text scris: se urmăreşte fiecare linie (rând) a textului,
începând cu colţul stânga-sus, literă cu literă până la capăt, după care se trece la linia
următoare ş.a.m.d. până la sfârşitul paginii, în colţul din dreapta-jos. Apoi se trece la
începutul paginii următoare, care se citeşte în acelaşi mod.
În timpul întoarcerii vederii de la sfârşitul unui rând la începutul rândului următor,
ochiul nu colectează nici o informaţie, deci se poate închide. La fel se petrec lucrurile
când se trece de la o pagină la alta.
În sistemele de televiziune, fasciculul care scanează ţinta îşi începe cursa din
colţul stânga-sus al cadrului (imaginii). După ce prima linie a fost scanată, spotul
electronic este blocat şi se întoarce cu o viteză mult mai mare la începutul liniei
următoare, pe care o scanează cu aceeaşi viteză ş.a.m.d.
La terminarea ultimei linii, spotul ajunge în colţul dreapta-jos al imaginii unde
este blocat şi este deplasat rapid în colţul stânga-sus al imaginii electronice formate pe
ţinta fotosensibilă, pe care o baleiază din nou. Astfel, se obţine o serie de imagini
succesive în timp (cadre, câmpuri) formate din linii, imagini foarte puţin diferite una de
alta, care se succed în timp cu o anumită viteză, determinată de viteza de baleiaj a
cadrelor.

15
Mişcarea fasciculului de electroni pe un rând, se numeşte linie de explorare, iar
numărul total de linii constituie un cadru complet de imagine.
Traseul fasciculului de la stânga la dreapta se numeşte cursă directă pe
orizontală. După descrierea unei linii, fasciculul se întoarce rapid în stânga, adică
execută cursa inversă.

Pe durata unui cadru, fasciculul de electroni se deplasează lent de sus în jos, de la


linie la linie. După cursa directă de cadre (explorarea ultimei linii), se execută cursa
inversă de cadre.
Deoarece fasciculul este supus la două mişcări simultane pe direcţii
perpendiculare şi cu viteze constante, pe orizontală cu viteză mare şi pe verticală cu
viteză mult mai mică, liniile de explorare apar paralele şi puţin înclinate. Această
structură de linii se numeşte rastru de televiziune.
A. Explorarea progresivă
Acest procedeu de explorare a imaginii se numeşte explorare progresivă (simplă).
Deplasarea fasciculului se realizează prin acţiunea simultană asupra acestuia a
două câmpuri electrice sau magnetice, perpendiculare între ele şi variabile liniar în timp.
Variaţia în timp este periodică şi sub forma unui dinte de ferăstrău.

Fig. 9 Schema explorării simple (progresive). Semnificaţii: 1  1 reprezintă cursa


directă pe orizontală; 1  2 cursa inversă pe orizontală; n  1 cursa inversă pe verticală

16
Celor două deplasări ale fasciculului, pe H şi V, le corespund semnale electrice
periodice, cu perioade diferite, pe orizontală, TH şi pe verticală, TV . Duratele curselor
directe şi inverse sunt notate cu tcd H , tci H , respectiv tcd H , tciV .
Timpii de comutaţie directă şi inversă, faţă de durata cursei pe orizontală,
respectiv pe verticală, au următoarele valori:
tcd H  90% TH tcd V  95% TV
tci H  10% TH tciV  5% TV
Pentru eliminarea distorsiunilor introduse de variaţia vitezei fasciculului
electronic de explorare, la începutul şi sfârşitul cursei directe, cadrul vizibil are
dimensiuni mai mici decât cadrul explorat.
În acest scop, impulsurile de stingere, atât pe orizintală cât şi pe verticală, au
durata puţin mai mare faţă de cursa inversă corespunzătoare (orizontală şi verticală).
Diferenţa între durata acestor mărimi, se poate observa în figura următoare:

Fig. 10 Cadru vizibil şi cadru explorat


Rezultă următoarele valori pentru intervalele de timp precizate:
T1H  0,04TH T1 V  0,015TV
T2 H  0,02TH T2 V  0,01TV
Ca urmare, timpii efectivi de explorare pe orizontală şi verticală au următoarele valori:
T H ef  0,84TH TV ef  0,925TV
Aceasta înseamnă că la explorarea pe orizontală se pierde aproximativ 16%, iar la
exploatarea pe verticală se pierde 7,5% din cadrul explorat.
Frecvenţa cadrelor şi frecvenţa liniilor
Frecvenţa cadrelor trebuie să fie mai mare decât frecvenţa critică, a cărei valoare
este de minim 46 Hz ( f V  46 Hz ).

17
Pentru eliminarea perturbaţiilor datorate reţelei de alimentare cu energie electrică,
s-a ales pentru frecvenţa cadrelor valoarea: f V  50 Hz . Rezultă că:
TV  1 f V  1 50  20 ms
În SUA, frecvenţa în reţeaua de alimentare cu energie electrică este de 60 Hz,
deci în SUA, f V  60 Hz .
Numărul de linii z este determinat de acuitatea vizuală (capacitatea ochiului de a
percepe detalii spaţiale fine).
Considerând că unghiul vizual minim (unghiul de separare) la care un observator
distinge două puncte luminoase, are valoarea   1  1,5 şi că în mod obişnuit o
imagine de televiziune se priveşte de la o distanţă de cel puţin 3-5 ori mai mare decât
dimensiunea acesteia pe verticală, rezultă că această imagine se observă sub un unghi
de vedere pe verticală cu valoarea:   15  20
Pe baza acestor două valori, rezultă că numărul de linii are valoarea:
  15  20   60
 
z   600  800 linii
 1,5
Pentru alţi autori, se consideră că detaliile sunt observabile la privirea imaginii de
la o distanţă (L) de 4-6 ori înălţimea h a imaginii. Pentru un unghi minim format de 2
detalii la limita de percepţie de   1 , rezultă un unghi total de vedere pe verticală
  10  14 (figura următoare). În aceste condiţii, numărul de linii are valoarea:
  10  14   60
 
z   600  840 linii
 1

Fig. 11 Unghiul de separare


Numărul de linii pentru cadrul de imagine în televiziune, are o valoare constantă,
standardizată, care diferă de la normă la normă.
Exemple pentru valoarea numărului de linii:
z  625  54 linii pentru România z = 525 pentru SUA
z=819 sau 625 linii pentru Franţa
Rezultă pentru perioada de repetiţie a liniilor şi pentru frecvenţa liniilor,
TV 20  103
următoarele valori: TH    32  s
z 625
1 1
f H  z  fV  625  50  31250 Hz sau f H    31250 Hz
TH 32  106
Banda de frecvenţă a semnalului imagine
18
Banda de frecvenţă a semnalului de imagine este un parametru important al
sistemului de televiziune.
Frecvenţa minimă a semnalului de imagine se obţine când se transmite o imagine
formată dintr-o bandă albă şi una neagră dispuse orizontal. În acest caz, frecvenţa
semnalului de imagine va fi egală cu frecvenţa de repetiţie a baleiajului pe cadre, adică:
1 1
f min  fV    50 Hz
TV 20  103

Fig. 12 Obţinerea semnalului de imagine de frecvenţă minimă şi maximă


Frecvenţa maximă a semnalului de imagine se determină din condiţia ca să poată
fi reproduse detaliile cele mai fine ale imaginii. Pentru aceasta se consideră o imagine în
formă de tablă de şah, cuprinzând pătrate cu latura egală cu diametrul fasciculului de
explorare sau cu dimensiunea pixelului ( d  v z ).
Numărul perechilor de pătrate albe şi negre transmise într-o secundă, determină
frecvenţa maximă a semnalului de imagine.
În televiziune, formatul imaginii (factorul de formă) are valoarea: p  h v  4 3 .
În prezent, imaginea de televiziune este afişată mai ales în format 16:9.
Pentru 625 de linii/sec, rezultă că pe verticală s-ar forma NV  z  625 pătrate.
h
Numărul de pătrate pe orizontală are valoarea: N H   z  p  z .
v
h
Numărul total de pătrate pentru întreaga imagine este: N  NV  N H  z   z  p  z 2 .
v
Ţinând cont că o perioadă de repetiţie a semnalului de imagine conţine 2 pătrate şi
că într-o secundă se transmit fV cadre, rezultă pentru frecvenţa maximă, următoarea
p  z2 1 4
valoare: f max   fV    6252  50  13 MHz (13,02 MHz )
2 2 3
Transmiterea pe un canal de comunicaţie a unei benzi de frecvenţă atât de largi (
 50 Hz  13 MHz  ridică multe probleme atât tehnice cât şi economice.
Pentru reducerea acestei benzi se poate reduce numărul de elemente de imagine
pe una din dimensiuni, adică fie se reduce numărul de linii, fie se reduce frecvenţa
cadrelor. Prima soluţie duce la micşorarea rezoluţiei imaginii. Această soluţie fiind de
neacceptat, se procedează la reducerea frecvenţei cadrelor la jumătate, prin folosirea
explorării întreţesute, fără a afecta calitatea imaginii.

19
Observaţie. Raportul de aspect pentru televiziunea standard bazată pe CRT
(Cathode Ray Tube-tubul cinescop) este 4:3 (1,33:1).
Dezvoltarea HDTV mai ales după anul 2000, a impus dezvoltarea de noi
echipamente de afişare, cu rezoluţie mare şi raport de aspect lărgit, cu valoarea 16:9
(1,78:1). O comparaţie a rapoartelor de aspect 4:3 şi 16:9 se prezintă în figura
următoare:

O alta caracteristică o reprezintă raportul de aspect pentru pixel. Pentru imagini


color, la televizorul standard, raportul este 0,9:1, iar la calculator este pătrat 1:1. De
aceea este necesar să se ţină cont dacă de exemplu se inserează într-o secvenţă video o
imagine realizată pe calculator.

În televiziunea în culori, fiecare pixel este o combinaţie a celor trei culori de bază,
RGB, integrarea acestor culori într-una singură realizându-se de către ochiul uman.

B. Explorarea întreţesută
Baleiajul întreţesut constă în împărţiea fiecărui cadru de imagine în două
semicadre (denumite şi câmpuri), care se transmit succesiv.
Pe durata primului semicadru (denumit şi semicadru impar) fasciculul electronic,
atât la emisie, cât şi la recepţie, explorează prima linie, apoi coboară cu două linii în
timpul cursei directe, după care urmează explorarea tuturor liniilor impare.
Ajungând la ultima linie din semicadru, fasciculul electronic explorează jumătate
din aceasta, apoi execută mişcarea de întoarcere pe verticală către punctul de mijloc al
marginii superioare a ecranului, de unde continuă să exploreze jumătatea de linie care a
rămas.
Apoi începe explorarea liniilor pare din semicadrul al doilea (semicadrul par).
Explorarea ultimei linii din semicadru, se termină în colţul dreapta jos, de unde
fasciculul electronic se întoarce în colţul din stânga sus. Acest ciclu se repetă pe durata
formării imaginii de televiziune.
Pentru înţelegerea realizării explorării întreţesute, se consideră un exemplu în
care se utilizează numai 11 linii de explorare (un numar mult mai mic decât cele 625
linii de explorare, utilizate în televiziunea din România, conform normei OIRT).

20
În exemplul utilizat, din numarul total de 11 linii dintr-un cadru, se consideră că 7
sunt active si 4 sunt pasive. In fiecare semicadru se exploreaza cate 3,5 linii active si
cate 2 linii pasive.

Fig. 12 Formarea imaginii folosind baleiajul întreţesut


Rezultă că durata primului semicadru (cel impar) se termina la jumatatea unei
linii, iar durata celui de-al doilea semicadru (semicadrul par) se termina la inceputul unei
linii. De aceea, este necesar ca numarul de linii intr-un cadru sa fie un numar impar.
Pentru ca traseele liniilor pe cursele inverse pe semicadre, cat si cele de pe cursele
inverse pe linii, sa nu se vada (prezenta lor ar perturba imaginea) se folosesc semnale
speciale, denumite semnale de stingere cadre si de stingere linii.
În figura următoare, utilizând pentru exemplificare numai un număr de 7 linii din
cele 625 ale cursei directe ale cadrului imaginii, sunt prezentate prin comparaţie,
explorea simplă (progresivă) şi explorarea întreţesută (figura a şi respectiv d), liniile
impare ale cursei directe pe orizontală şi cursa inversă pe verticală ale primului
semicadru, precum şi liniile pare ale cursei directe pe orizontală şi cursa inversă pe
verticală ale celui de-al doilea semicadru.

Fig. 13 Exemplificări privind explorarea progresivă şi întreţesută (a şi d): privind cursa directă
pe orizontală şi cursa inversă pe verticală pentru semicadrul impar (b) şi semicadrul par (c)
Rezultă că frecvenţa generatorului care asigură deplasarea pe verticală a
fasciculului electronic trebuie să fie egală cu frecvenţa semicadrelor (câmpurilor),
adică 50 Hz, ( fV  50 Hz ), iar frecvenţa cadrelor este de 25 Hz ( f C  fV 2  25 Hz ).
În acest caz, rezultă că frecvenţa maximă a semnalului de imagine are valoarea:
p  z2 1 4
f max   fC    6252  25  6,5 MHz
2 2 3

21
În România, banda de frecvenţe a semnalului de imagine este standardizată la
6 MHz.
Pentru frecvenţa liniilor, ţinând cont că f C  fV 2  25 Hz , se obţine valoarea:
f H  z  f C  625  25  15625 Hz
Rezultă că perioada de repetiţie a unei linii are valoarea:
TH  1 f H  1 15625  64  106 sec  64  s
Durata unei linii TV este formată din durata cursei directe şi durata cursei inverse.
Durata cursei inverse depinde funcţional de parametrii inductanţă şi capacitate ai
blocului de baleiaj orizontal, având valoarea standardizată de 12  s .
Ca urmare, durata cursei directe a unei linii TV este de:
tcd H  64  s  12  s  52  s
În concluzie, explorarea întreţesută reduce spectrul semnalului de imagine de două ori.
Toate standardele moderne de televiziune analogică utilizează explorarea
întreţesută. Un cadru complet, format din 625 de linii (pentru normele europene), este
descompus în două câmpuri, fiecre având 312, 5 linii.
Liniile celor două câmpuri se intercalează (intreţes) şi creează imaginea, datorită
persistenţei luminoforului şi a proprietăţii de integrare temporală a sistemului vizual
uman (ochiului).
Se poate aprecia că cu cât frecvenţa maximă a semnalului de imagine, f max , este
mai mare, cu atât definiţia imaginii este mai bună.
Rezoluţia maximă pe verticală se măsoară în linii de televiziune (LTV) şi pentru
norma europeană cu Z  625 linii este egală cu numărul de linii active, Z a , adică:
RH  575 LTV
max

Rezoluţia pe verticală depinde numai de numărul liniilor active şi de poziţia


detaliilor faţă de liniile de rastru (suprapunerea sau decalarea acestora pe verticală).
Deoarece poziţia fasciculului de electroni pe cursa directă a liniilor active este aleatoare
faţă de poziţia detaliilor, redarea detaliilor este înrăutăţită cu un factor (factorul Kell,
K  0,81 pentru banda de frecvenţă de 6 MHz a semnalului de imagine).
Ca urmare, rezoluţia reală verticală, se calculează, în acest caz, cu relaţia:
RV  K  Z a  0,81  575  466 LTV
În standardul D şi K, adoptat de România, lărgimea unui canal de televiziune este
de 8 MHz, din care semnalul de imagine are banda de frecvenţă de 6 MHz.
C. Explorarea cu deplasare intermitentă
Dispozitivele videocaptoare care s-au impus în tehnica TV pentru captarea
imaginii, fac parte din clasa dispozitivelor cu transfer de sarcină (DTS).
Cele mai răspândite dispositive din această clasă sunt dispozitivele cu cuplaj de
sarccină (CCD-Charge Coupled Deviced).

22
Ca senzori de imagine se utilizează dispositive cu transfer de sarcină de tip CCD
bidimensionale, realizate sub forma unei structuri matriciale. Standardul TV folosit
determină numărul de elemente de acumulare utilizate pe suprafaţa matricială.
Explorarea cu deplasarea intermitentă se realizează prin adresarea secvenţială a
celulelor elementare din structura matricială a unui dispozitiv videocaptor cu transfer de
sarcină de tip CCD.
Celula de bază a unui dispozitiv videocaptor cu transfer de sarcină, care
transformă imaginea optică în imagine electronică, este condensatorul MOS. Sarcina
acumulată de celula MOS este proporţională cu iluminarea celulei.
Cea mai răspândită variantă de realizare a structurii matriciale a unui dispozitiv de
tip CCD este cea cu transfer pe cadre, prezentată în figura următoare.

Fig. 14 Structura matricială a unui dispozitiv videocaptor de tip CCD cu transfer pe


cadre
Dispozitivul videocaptor este format din:
- secţiunea de acumulare a sarcinilor (secţiunea de “imagine”), sarcini
proporţionale cu luminanţa imaginii proiectate pe această secţiune;
-secţiunea de stocare a sarcinilor (secţiunea “memorie”) protejată faţă de lumină;
-registrul de ieşire R, cu deplasare pe orizontală.
Transferul sarcinilor din secţiunea “imagine” în secţiunea “memorie” se
realizează pe durata stingerii pe verticală (notată S t  V  , cu ajutorul impulsurilor de
nCCD
f
comandă a căror frecvenţă, cd , are expresia: cd f 
TH  ntransfer
în care: nCCD este numărul liniilor în dispozitivul videocaptor de tip CCD;
ntransfer este numărul liniilor pe durata cărora se face transferul de informaţie
între cele două secţiuni.
În timp ce în secţiunea “imagine” are loc un nou proces de acumulare, sarcinile
electrice corespunzătoare fiecărei linii din secţiunea “memorie” sunt transferate, pe
durata stingerii pe orizontală aferente, în registrul R.
Funcţie de modul de adresare secvenţială a secţiunii “memorie”, se obţine o
explorare întreţesută, sau o explorare progresivă.
23
Informaţia din registrul R este citită element cu element pe durata activă a
fiecărei linii, obţinându-se astfel semnalul de imagine eV  t  .
Frecvenţa de citire a registrului de deplasare este determinată de numărul de
elemente pe orizontală ale dispozitivului CCD folosit în camera TV.
În concluzie, pe durata activă a explorării pe verticală, cele două secţiuni sunt
izolate între ele, timp în care se realizează o nouă acumulare, precum şi deplasarea către
ieşire a sarcinilor din registrul de deplasare R.
În felul acesta, informaţia este citită intermitent, prin transfer secvenţial, element
cu element şi linie după linie până la terminarea unui cadru de imagine.

Fig. 15 Transferul informaţiei din secţiunea “imagine” în secţiunea “memorie”


De obicei, într-o cameră TV, numărul elementelor de acumulare existente pe
suprafaţa matricială a secţiunii “imagine”, este de circa 440.000 pe un cip de 2/3 inch
(59,9x76,2 mm) structurate, de exemplu, 768 elemente (pixeli) pe orizontală şi 576
elemente (pixeli) pe verticală.

De completat
Din Cap 4 Notiuni despre televiziune.pdf

24