Unitatea de învățare nr.

Consideraţii introductive privind dreptul comercial şi dreptul societăţilor

comerciale

Cuprins

1. Noţiuni introductive şi generale

1.1 Actualitatea şi importanţa dreptului societăţilor comerciale ca parte
integrantă a dreptului comercial
1.2. Noţiunea si definiţia dreptului comercial ca ramură de drept generală ce
include si dreptul societăţilor comerciale
1.3. Relaţia dintre dreptul comercial si dreptul societăţilor comerciale
1.4. Noţiunea, obiectul, definiţia si caracteristicile principale ale dreptului
societăţilor comerciale
1.4.1. Obiectul si definiţia dreptului societăţilor comerciale
1.4.2. Influența noul Cod civil (NCC) asupra autonomiei dreptului
comercial şi a dreptului societăţilor comerciale
1.4.2.1. Teoria unității dreptului privat
1.4.2.2. Noțiunea de profesionist și întreprindere în concepția
monistă a NCC
1.4.2.3. Extinderea regulilor speciale din dreptul comercial
profesioniștilor
1.4.2.4. Patrimoniul profesional individual
1.4.2.5. Implicații asupra dreptului procesual civil
1.4.2.6. Concluzii
1.4.3. Corelarea cu alte ramuri de drept
1.4.4. Tendinţe şi evoluţii moderne

Conținut

1. Noţiuni introductive şi generale

 1.1. Actualitatea şi importanţa dreptului societăţilor comerciale ca parte integrantă a
dreptului comercial

Dreptul comercial, ca ramură distinctă a dreptului privat, reglementează acele raporturi

dintre profesionişti, raporturi juridice născute în legătură cu exploatarea unei întreprinderi 1 şi cu
desfăşurarea de activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii cu scop lucrativ.
În ţara noastră, evoluţia dreptului comercial şi a dreptului societăţilor comerciale, ca
ramuri distincte de drept, a început odată cu apariţia Codului comercial român adoptat în anul
1887, principalul izvor de drept comercial, care a fost aplicat în mod permanent de la data
adoptării sale şi până în anul 1948, constituind reglementarea de bază a activităţii comerciale şi
industriale. Prin trecerea la economia planificată centralizată, Codul comercial a intrat în anul
1948 într-o aşa-numită „perioadă de ilegalitate”. Cu toate că nu s-a mai aplicat raporturilor
juridice dintre agenţii economici din ţara noastră, raporturi reglementate de legislaţia comercială
specifică economiei planificate, Codul comercial nu a fost abrogat expres, căzând doar în
desuetudine. Necesitatea menţinerii lui s-a impus datorită existenţei relaţiilor de comerţ exterior,
în care, în situaţia aplicării legii române, îşi găseşte aplicabilitate în continuare Codul comercial,
în perioada respectivă funcţionând la un moment dat aproximativ 50 de întreprinderi de comerţ
exterior. De asemenea, în toată această perioadă, au funcţionat ca entităţi economice independente
întreprinderile de stat, chiar dacă nu funcţionau pe principiile prevăzute în Codul Comercial.
Aceste întreprinderi de stat prezentau în principiu caracteristicile unor societăţi comerciale, cum ar
fi, de exemplu, naţionalitatea, personalitatea juridică, obiectul de activitate constând în activităţi
economice.
După decembrie 1989, situaţia s-a schimbat radical, pe lângă schimbările pe plan politic,
cele din domeniul economic fiind de importanţă majoră. Prin modificarea principiilor care
guvernează întreaga economie a României a apărut şi necesitatea reglementării legale a noilor
raporturi juridice, astfel încât Codul comercial a fost „redescoperit”, afirmându-se chiar că ne
aflăm în faţa unei adevărate „renaşteri” a dreptului comercial.

1.2. Noţiunea şi definiţia dreptului comercial ca ramură de drept generală ce include

şi dreptul societăţilor comerciale

Denumirea de „drept comercial” presupune, ca la orice ramură de drept, un ansamblu de

norme şi reglementări juridice care au ca obiect comerţul, ceea ce este corect, dar nu întru-totul
exact sau în orice caz necesită clarificări suplimentare.
În sens etimologic, noţiunea de comerţ provine din cuvântul latin comercium, care
semnifica „marfă”, deci comerţul ar consta în „operaţiuni cu marfă”. În sens economic, mai
restrâns, comerţul semnifică o activitate ce are ca obiect schimbul şi circulaţia mărfurilor între
producători, respectiv de la producători la consumatori. Cei care realizează această activitate sunt

1
Art. 3 alin. 3 din noul Cod civil dispune că exploatarea unei întreprinderi constituie exercitarea
sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate, ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.
comercianţii (profesioniştii, cum sunt denumiţi mai nou), care, în acest sens restrâns, sunt diferiţi
de producători şi de prestatorii de servicii.
În sens juridic, mult mai larg, comerţul se referă nu numai la operaţiunile de interpunere în
circulaţia mărfurilor, ci şi la operaţiunile de producţie, de realizare a mărfurilor, execuţie de
lucrări, construcţii, prestări de servicii, alte activităţi ale antreprenorilor, accesoriile la acestea.
Până la intrarea în vigoare la 1 octombrie 2011 a noul Cod civil (NCC) 2, sensul juridic îl găseam
definit în art. 3 din Codul comercial (în prezent, abrogat prin NCC), care enumera aproximativ 20
de fapte de comerţ. În plus, art. 7 din Codul comercial atribuia calitatea de comercianţi tuturor
persoanelor care desfăşoară fapte de comerţ cu caracter de profesie şi în nume propriu. S-ar părea
că faţă de acest sens larg dat noţiunii de comerciant (înlocuit acum de noţiunea de profesionist, cu
nuanţa că desfăşoară activităţi cu scop lucrativ), acesta acoperea întreaga viaţă economică. Cu
toate acestea, sunt o serie de domenii care nu sunt considerate activităţi comerciale: profesiunile
liberale (medicii, avocaţii, notarii, arhitecţii, artiştii etc.), operaţiunile juridice referitoare la
imobile şi operaţiunile din agricultură.
Potrivit concepţiei doctrinare clasice, există două sisteme care permit stabilirea sferei
aplicabilităţii dreptului comercial: sistemul subiectiv şi sistemul obiectiv.
Sistemul subiectiv asupra dreptului comercial tradiţionalist, de influenţă germanică, are în
vedere persoana, dreptul comercial fiind considerat ca un drept al profesioniştilor, al
comercianţilor. În această concepţie, dreptul comercial ar trebui să reglementeze numai instituţiile
comerciale care au un caracter profesional, nepermiţând ca persoana care exercită o activitate
ocazională să poată beneficia de legile comerciale, actul ocazional de comerţ fiind reglementat de
dreptul civil. În activitatea comercială, ca în orice profesiune ce are reguli proprii, comercianţii
trebuie să se supună acestora şi astfel orice operaţiune a comercianţilor este considerată o
operaţiune comercială.
Sistemul obiectiv, de influenţă franceză, avea în vedere natura operaţiunii, care are sau nu
un caracter comercial. Astfel, dreptul comercial ar trebui să reglementeze o anumită categorie de
acte şi fapte juridice, indiferent de persoana care le exercită, Codul Comercial fiind un cod de
comerţ şi nu un cod al comercianţilor.
După intrarea în vigoare a NCC, s-a instituit adoptarea sistemul subiectiv prin unificarea
dreptului privat, adică s-a realizat absorbţia în cadrul aceluiaşi cod a ansamblului reglementărilor
referitoare la profesionişti, la dreptul comercial, chiar dacă anumite prevederi au rămas încă
reglementate prin legi speciale.
În consecinţă, dreptul comercial poate fi definit ca un ansamblu de norme juridice de
drept privat, aplicabile raporturilor juridice generate de desfăşurarea de activităţi de producţie,
comerţ sau prestări servicii cu scop lucrativ şi la care participă persoane fizice sau juridice care
au calitatea de profesionişti.

1.3. Relaţia dintre dreptul comercial şi dreptul societăţilor comerciale

2
Începând cu 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare noul Cod civil (NCC) prin Legea nr. 287/2009 privind
Codul civil, prin Legea sa de punere în aplicare nr. 71/2011, modificată prin OUG nr. 79/2011 pentru
reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prin care se
consacră unificarea dreptului civil şi a dreptului comercial în cadrul aceluiaşi cod.
 Dreptul societăţilor comerciale reprezintă ramura de drept ce studiază în detaliu
înfiinţarea, funcţionarea şi dispariţia societăţilor comerciale. Dreptul societăţilor comerciale
reprezintă de fapt o parte a dreptului comercial care, împreună cu acesta, face parte din marea
familie a ramurilor de drept privat din sistemul de drept român, având principii, izvoare şi
caracteristici comune.

1.4. Influenţa noul Cod civil (NCC) asupra autonomiei dreptului comercial şi a
dreptului societăţilor comerciale

Până la 1 octombrie 2011, reglementarea din dreptul nostru confirma autonomia dreptului
comercial şi a dreptului societăţilor comerciale, care fac parte din marea familie a dreptului privat,
împreună cu dreptul civil, însă, în urma noilor reglementări din Noul Cod Civil, se tinde la
uniformizarea unor reglementari legate de persoane, obligaţii şi contracte, fără a include prevederi
speciale legate de organizarea, funcţionarea sau dispariţia societăţilor comerciale sau a
comercianţilor persoane fizice.
În cele ce urmează, vom face o scurtă trecere în revistă a schimbărilor datorate intrării în
vigoare a noului Cod civil, ce îşi pun amprenta în mod determinant şi neîndoios asupra modalităţii
de abordare a raporturilor comerciale, prin promovarea concepţiei moniste de reglementare a
raporturilor de drept privat.

1.4.1. Teoria unităţii dreptului privat

Cum am arătat începând cu 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare noul Cod civil (NCC)
prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prin Legea sa de punere în aplicare nr. 71/2011,
modificată prin OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil care a fost adoptată prin Legea nr. 60/2012, prin care se
consacră unificarea dreptului civil şi a dreptului comercial în cadrul aceluiaşi cod.
În favoarea unităţii dreptului privat pledează următoarele argumente:
 Unitatea regulilor dreptului privat asigură protecţia necomercianţilor; prin
recunoaşterea caracterului autonom al dreptului comercial, necomercianţii ar fi nedreptăţiţi în
relaţiile lor cu comercianţii, deoarece li s-ar aplica legea comercială, care este o lege profesională,
adoptată în interesul unei categorii profesionale.
 Divizarea drept civil – drept comercial ar da naştere la dificultăţi de interpretare,
deoarece aceleiaşi instituţii juridice (de exemplu, contractului de vânzare-cumpărare) i s-ar aplica
reguli diferite, impunându-se astfel instanţelor judecătoreşti să se pronunţe, într-o prima fază,
asupra caracterului civil sau comercial al litigiului.
 Deoarece enumerarea faptelor de comerţ (art. 3 Cod comercial, în prezent abrogat)
nu este limitativă, apare pericolul aplicării legii comerciale şi necomercianţilor pentru diverse
contracte nenumite sau pentru alte activităţi ale lor, care ar putea fi privite drept comerciale.
  Atât dreptul comercial, cât şi dreptul civil folosesc aceleaşi principii şi, mai ales,
aceleaşi noţiuni (contract, obligaţie, prescripţie etc.).
 Dacă regulile dreptului comercial sunt mai bune, atunci să fie aplicate şi
necomercianţilor.
 Regulile de bun simţ impun ca aceeaşi categorie de acte să fie supusă aceloraşi
reguli. Astfel, dacă unei cambii i se aplică aceleaşi reguli, indiferent de cine o semnează –
comerciant sau necomerciant –, de ce nu ar fi la fel şi în cazul unui contract de vânzare –
cumpărare?
 În unele ţări (Italia, Elveţia) s-a ajuns la o „comercializare” a dreptului civil,
simplificându-se astfel raporturile juridice.
 Recunoscându-se rolul uzurilor (obiceiurilor) ca izvor de drept comercial, se
ajunge la o delegare a atribuţiilor legislative comercianţilor, din a căror practică se nasc aceste
uzuri; facem totuşi precizarea că uzurile nu erau până la intrarea în vigoare a NCC recunoscute ca
izvor decât excepţional, când părţile nu dispun altfel şi nu constituiau izvor normativ de drept în
dreptul nostru comercial.3
S-au adus însă şi o serie de argumente în favoarea autonomiei dreptului comercial, pe
care nu le mai amintim aici, dar se regăsesc în curs.
Astfel, au rămas o serie de reglementări speciale în afara NCC, supuse reglementării unor
legi speciale, cum ar fi cele care privesc în primul rând societăţile comerciale, „actorii” cei mai
importanţi de pe scena dreptului comercial, societăţile comerciale speciale cum ar fi societăţile de
asigurări, instituţiile de credit – activitatea bancară în general, societăţile de servicii de
intermediere financiară, societăţile comerciale emitente de valori mobiliare – adică titlurile de
valoare şi piaţa de capital, regiile autonome etc., reglementări privind Registrul comerţului,
insolvenţa4, protecţia consumatorilor ş.a.
Datorită unor acte normative ce rămân în afara Codului civil, considerăm că dreptul
comercial nu dispare odată cu unificarea dreptului privat, acesta întrucât comerţul în sine, ca
activitate exercitată, nu dispare şi nici comercianţii, cei care exercită această activitate, nu pot
dispărea, chiar dacă acum se numesc profesionişti5.

3
În prezent, NCC dispune în art. 1: „(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile
generale ale dreptului.
 (2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la
situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.
 (3) În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod
expres la acestea.
 (4) Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.
 (5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri
elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.
 (6) În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.”
4
Având în vedere reglementarea instituţiei profesionistului conform NCC, există ambiguităţi legate de
aplicarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei în considerarea liber-profesioniştilor.
5
Considerăm că noţiunea de profesionist implică însă o paletă mai largă de cuprindere a mai multor
profesiuni, nu numai aceea de fost comerciant, fiind incluşi aici şi liber-profesioniştii, pe lângă întreprinzător,
operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice, precum prevede
în mod expres NCC în art. 3.
 1.4.2. Noţiunea de profesionist şi întreprindere în concepţia monistă a NCC

Art. 2 din NCC prevede obiectul şi conţinutul acestuia, stipulând că acesta reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil incluzându-se
aici, pe lângă persoane fizice şi juridice, şi profesioniştii/comercianţii şi
neprofesioniştii/necomercianţi. Se menţionează totodată că acest cod este alcătuit dintr-un
ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau
spiritul dispoziţiilor sale, adică NCC constituie dreptul comun şi pentru întreaga materie
comercială la care se referă, deşi, în opinia noastră, că ar trebui de fapt să se constituie ca drept
comun pentru toate domeniile comerciale, indiferent dacă nu sunt reglementate direct de NCC,
cum ar fi societăţile comerciale, insolvenţa, dreptul bancar, al transporturilor, cambial etc.,
întrucât art. 3 din NCC se referă la aplicarea generală a NCC, în sensul că el se aplică şi
raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept
civil.
Totodată, art. 3 prin alin. 2 NCC introduce termenul nou de „profesionist”, cu un sens
ceva mai larg, ca fiind cei care exploatează o întreprindere. Iată că un termen este definit prin
altul, tehnică nu prea clarificatoare. În continuare nu se defineşte expres întreprinderea, ci,
indirect, alin. 3 al aceluiaşi articol se ocupă numai de exploatarea unei întreprinderi, 6 aşadar de
desfăşurarea unei activităţi, de cei care exercită cu regularitate o activitate de producţie, comerţ
sau prestări servicii, indiferent dacă se urmăreşte un scop lucrativ sau nu. Aşadar, se instituie un
nou regim juridic în funcţie de calitatea de profesionist şi neprofesionist, depărtându-ne de la
sistemul obiectiv care reglementa regimul juridic al comerciantului în lumina Codului comercial
abrogat de intrarea în vigoare a NCC şi se adoptă criteriul bazat pe influenţa germanică, având în
vedere persoana, dreptul comercial fiind considerat de acum un drept al profesioniştilor, orice
operaţiune a profesioniştilor fiind considerată operaţiune comercială.
Referitor la faptele sau actele de comerţ, văzând şi Legea de aplicare a NCC, se poate
constata că, în mod expres, legiuitorul dispune în art. 8 alin. 2 că în toate actele normative în
vigoare expresiile „acte de comerţ” sau „fapte de comerţ” se înlocuiesc cu expresia „activităţi de
producţie, comerţ sau prestări de servicii, după caz”. Luând în considerare şi Legea nr. 71/2011 de
punere în aplicare a NCC, în art. 10 care se referă la modificarea Legii 31/1990, reţinem că
expresia de „acte de comerţ” din Legea 31/1990 este înlocuită cu „activităţi cu scop lucrativ”,
deoarece societatea comercială este un profesionist care desfăşoară astfel de acte, cu scop lucrativ.
Deci, pentru bună ordine, am putea afirma că denumirea de comerciant ar trebui de fapt înlocuită
de sintagma, mai completă, profesionist cu scop lucrativ.
În acelaşi timp, în finalul OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare
intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, se mai precizează, pentru a se clarifica
aceste aspecte, că la data intrării în vigoare a NCC sintagma „contract comercial” sau „contracte
comerciale” se înlocuieşte cu sintagma „contract civil” sau, după caz, „contracte civile”, iar
sintagma „contracte sau acte de comerţ”, cu termenul „contracte”. Această precizare este menită
să vizeze aplicarea contractelor, considerate apanajul exclusiv al comercianţilor şi
6
Exploatarea unei întreprinderi este definită în art. 3 din NCC drept exercitarea sistematică, de către una
sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de
bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
neprofesioniştilor, fiind expres reglementate în NCC contractul de comision, de consignaţie, de
expediţie, de agenţie, de intermediere, de antrepriză, de report, de furnizare, de depozit hotelier, de
cont curent, bancar curent şi altele bancare, de asigurare ş.a. Totuşi, alte contracte importante
utilizate până acum de comercianţi, precum contractul de leasing, de factoring, de franciză nu au
fost incluse în NCC, fiind în continuare reglementate distinct, prin legi speciale.
Întorcându-se la instituţia profesionistului, mai nou criteriul formal este cel care
predomină în definirea profesionistului (comerciant), acesta fiind cel care se înregistrează la
Registrul comerţului.
Am putea concluziona că termenul de comerciant nu este automat înlocuit prin cel de
profesionist, acestuia fiindu-i necesare condiţii suplimentare pentru a fi echivalentul
comerciantului, care nu este nicăieri expres abrogat ca noţiune. Acestea cerinţe, valabile şi pentru
ca o persoană să devină profesionist comerciant, ar fi: (i) exercitarea de activităţi de producţie,
comerţ sau prestări servicii cu scop lucrativ în mod sistematic, efectiv, continuu şi regulat, cu titlul
de profesiune, (ii) supunerea la înregistrarea în Registrul comerţului – deci nu supunerea la
înregistrări, înscrieri sau autorizări în alte registre publice valabile pentru ceilalţi profesionişti sau
liber-profesionişti şi (iii) deţinerea unui patrimoniu de afectaţiune, astfel cum el este definit deja în
OUG nr. 44/20087, cât şi în cuprinsul NCC8.
Fostul comerciant este de acum cel care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ,
însuşi NCC făcând aceste categorisiri, precum reiese şi din alte acte normative (de exemplu, OG
nr. 13/20119).
Conchidem astfel că profesionistul, în lumina NCC, nu poate înlocui complet
comerciantul, deoarece acesta rămâne o specie aparte. Reiterăm remarca că profesionistul care
desfăşoară activităţi (de producţie, comerţ sau prestări servicii) cu scop lucrativ este de fapt fostul
comerciant şi deci ar putea fi înlocuit prin sintagma de profesionist cu scop lucrativ, aceasta fiind
de acum diferenţierea între profesionişti, precum o subliniază şi art. 3 alin. 3 NCC.

1.4.3. Extinderea regulilor speciale din dreptul comercial, profesioniştilor

Referitor la reglementarea, care exista în Codul comercial, a regimului juridic aplicabil

operaţiunilor juridice destinate comercianţilor (consacrate în art. 42-46), la care ne-am referit
anterior, este cunoscut că se impuneau reguli speciale comerţului, derogatorii de la dreptul comun,
impuse de celeritatea tranzacţiilor, favorizarea circulaţiei şi protecţia creditului, lipsa de
formalism, în general o mai mare libertate în încheierea actelor juridice. Pentru realizarea acestui
7
OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, care defineşte pentru prima dată expres patrimoniul de
afectaţiune ca reprezentând totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor afectate scopului exercitării unei
activităţi economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului, separată de gajul general al creditorilor
personali ai acestora.
8
În art. 31 se precizează că sunt patrimonii de afectaţiune masele patrimoniale fiduciare, constituite
potrivit dispoziţiilor titlului IV al cărţii a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi
alte patrimonii determinate potrivit legii. Totodată art. 33 defineşte şi patrimoniul profesional individual, asupra
căruia ne vom opri în continuare.
9
OG nr. 13/2011 privind dobânda legala remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi
pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.
deziderat, se impune o respectare riguroasă a obligaţiilor contractuale prin anumite mijloace
specifice, precum autonomia de voinţă şi aparenţa mai largă, interdicţia acordării termenului de
graţie, curgerea de drept a dobânzilor şi capitalizarea dobânzilor, solidaritatea debitorilor etc.
NCC sistematizează şi integrează reglementări de drept comercial, ceea ce implică
preluarea acestor principii în NCC spre a fi în continuare aplicabile profesioniştilor comercianţi şi
nu numai, fiind în anumite condiţii aplicabile şi altor profesionişti sau mai mult, chiar neprofe-
sioniştilor. Aşadar, s-a ales metoda de extindere a aplicării regulilor tuturor raporturilor de drept
privat, indiferent de părţile acestui raport sau preluarea acestora de NCC pentru a fi aplicate numai
profesioniştilor.10 Pentru detalii asupra acestor aspecte a se vedea manualul.
a) Regula solidarităţii debitorilor este prevăzută de art. 1446 din NCC. În ceea ce priveşte
solidaritatea fideiusorilor, art. 2300 din NCC dispune că fideiusorul nu mai poate invoca
beneficiile de discuţiune şi de diviziune atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu
titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar.
b) Interdicţia acordării termenului de graţie din dreptul comercial este extinsă la
profesionişti (art. 1523 NCC).
c) Regula curgerii de drept a dobânzilor în materie comercială este extinsă de NCC în art.
1535 asupra tuturor raporturilor de drept privat pentru toate obligaţiile băneşti.
OG nr. 13/2011, care abrogă OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru
obligaţii băneşti, prin art. 1 alin. 3 denumeşte această dobândă ca penalizatoare: dobânda datorată
de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumita
dobândă penalizatoare. Art. 2 din OG nr. 13/2011 precizează că în cazul în care, potrivit
dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi
remuneratorii11 şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora
de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea. Rata dobânzii legale
penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale şi se
precizează, ca excepţie, că în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi
cu scop lucrativ rata dobânzii legale se diminuează cu 20%, cum era reglementat şi înainte prin
OG nr. 9/2000.
Cu privire la anatocism, adică la capitalizarea dobânzilor, NCC reglementează prin art.
1489 alin. 2 că se admite anatocismul (adică dobânda la dobândă) la dobânzile scadente numai
când legea sau contractul prevăd aceasta, în limitele permise de lege ori când sunt cerute în
instanţă, când curg de la data cererii de chemare în judecată. OG nr. 13/2011 prevede că dobânzile
remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi.
d) În ceea ce priveşte preţul contractual, a a se vedea art. 1233 din NCC.
e) Regulile speciale determinate înainte de Codul comercial privind determinarea locului
executării obligaţiilor (art. 1494 din NCC).

10
Despre acest subiect a se vedea C. Popa, R. Frangeti, Absorbţia Codului Comercial în Codul Civil, în
volumul II al Codului Civil adnotat de experţii caselor de avocatură de top din România, Editura Colecţia Lex
Dex, „Săptămâna financiară”, p. 116 şi urm.
11
Dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru
perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie (OG nr.
13/2011 art. 1 alin. 2)
 f) Formarea contractelor la distanţă este reglementată de art. 1182-1200 din NCC.

1.4.4. Patrimoniul profesional individual

Prin art. 31-33 dedicate patrimoniului, NCC introduce şi noţiunile de mase patrimoniale şi
patrimonii de afectaţiune. Deşi menţine regula unicităţii patrimoniului, stabilind că orice persoană
fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi
evaluate în bani şi aparţin acesteia, legiuitorul reglementează faptul că patrimoniul poate face
obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Mai mult, art. 33 defineşte în mod expres patrimoniul profesional individual prin
constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate,
care se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate
prevăzute de lege. Este reglementată şi lichidarea patrimoniului profesional, regle-mentare
similară lichidării unei societăţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Alin. 2 din art. 2324 din NCC dispune că dacă anumite creanţe sunt în legătură cu o
anumită diviziune a patrimoniului, mai întâi această diviziune este urmărită până la epuizarea ei,
urmând ca numai ulterior creditorii să se îndestuleze din celelalte bunuri din patrimoniu în măsura
în care nu s-au acoperit creanţele respective. Ultimul alineat al acestui articol stabileşte însă şi o
excepţie de la această regulă. Bunurile destinate exercitării unei profesii devin bunuri proprii şi nu
pot fi executate silit de creditorii personali ai respectivului debitor decât după epuizarea
patrimoniului profesional, intrând apoi în concurs cu ceilalţi creditori personali.

1.4.5. Implicaţii asupra dreptului procesual civil

Fostele reguli speciale aplicabile comercianţilor reglementate în art. 7201 C. proc. civ., s-
au transformat în dispoziţii privind soluţionarea litigiilor dintre profesionişti.
Menţionăm că Legea de punere în aplicare a NCC modifică şi art. 282 1 C.proc.civ. în
sensul că hotărârile date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind litigii al
căror obiect este de valoare până în 100.000 lei inclusiv nu sunt supuse apelului, indiferent de
calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.
O altă reglementare specială privitoare la litigiile dintre profesionişti se referă la
reorganizarea ca secţii civile a fostelor secţii comerciale din cadrul instanţelor. În completare se
dispune că dacă nu există volum mare de activitate, aceste foste secţii comerciale se pot uni cu
secţiile civile existente.

1.4.3. Corelarea cu alte ramuri de drept

 Mai mult decât oricare altă ramură de drept, dreptul societăţilor comerciale nu poate fi
izolat, existând corelaţii strânse ale acestuia cu alte ramuri de drept.

a) Corelaţia cu dreptul civil este evidentă, în măsura în care ambele ramuri fac parte din
familia mare a dreptului privat. În dreptul societăţilor comerciale sunt aplicabile regulile generale
din dreptul civil, având în vedere şi prevederile art. 2 din NCC şi mai ales art. 3 din NCC, care
dispune că „dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi
raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”, completate de întreaga legislaţie
civilă. Regulile speciale din dreptul societăţilor comerciale, cu caracter derogatoriu de la dreptul
comun (civil şi comercial), se regăsesc în reglementarea specifică din legislaţia societăţilor
comerciale.

b) Există, de asemenea, o strânsă legătură între dreptul comercial şi dreptul procesual

civil. Normele privind exerciţiul acţiunilor comerciale de către subiectele dreptului societăţilor
comerciale se regăsesc în art. 7201 – art. 72010 din Codul de procedură civilă. Reţinem că NCC a
modificat şi aceste dispoziţii ce se regăsesc în Capitolul al XIV C. proc. civ., care de acum se
numeşte „Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor dintre profesionişti”. Executarea silită, de
asemenea, se supune regulilor din procedura civilă.

c) În raporturile comerciale cu elemente de extraneitate se aplică dreptul comerţului

internaţional şi dreptul internaţional privat. Încă de la încheierea lor, unele raporturi comerciale
se supun unor convenţii sau uzanţe internaţionale (de exemplu, clauzele INCOTERMS). În
prezent, se constată o tendinţă de armonizare şi unificare a dreptului comercial, evidentă în special
în cazul statelor membre ale Uniunii Europene.

d) Dreptul comercial are legături şi cu dreptul administrativ. O serie de activităţi sau

instituţii cu atribuţii de reglementare în materia societăţilor comerciale, cum ar fi organizarea
burselor, a Registrelor Comerţului şi a Camerelor de Comerţ, sunt reglementate de dreptul
administrativ.

e) Desfăşurând o activitate producătoare de profit, societăţile comerciale sunt supuse

reglementărilor legale în materie fiscală; de aceea, cunoaşterea legislaţiei fiscale, a cărei
nerespectare atrage aplicarea de sancţiuni, şi, deci, a dreptului financiar prezintă interes pentru
dreptul societăţilor comerciale, cu care se află în strânsă legătură.

f) Anumite legi aplicabile societăţilor comerciale cuprind, pe lângă normele de drept

privat, şi norme de drept penal, prin care se asigură protejarea unor interese generale. Astfel, se
sancţionează penal nerespectarea unor dispoziţii privind constituirea şi funcţionarea societăţilor
comerciale (art. 271-282 din Legea nr. 31/1990), precum şi anumite fapte de concurenţă neloială
(art. 5 din Legea 11/1991).

Bibliografie obligatorie:

1. Cristina Florescu, Zaira Bamberger, Societăți comerciale, Ed. Fundatiei

Romania de Maine, București, 2011
2. Grigore Florescu, Cristina Florescu, Zaira Bamberger, Dreptul societăților
comerciale, Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2010
3. St. Cărpenaru, Tratat de drept comercial roman, Ed. Universul juridic,
București, 2012;
4. Ioan Schiau, Curs de drept comercial, Ed. Hamangiu, 2009
5. I. Schiau, Titus Prescure, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, Analize şi
comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, 2009;
6. St. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Legea societăților
comerciale. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, 2009;
7. S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Ed. a 4-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008
8. C. Gheorghe, Drept comercial, Ed. C.H. Beck, 2010