Unitatea de învățare nr.

Personalitatea juridică a societăţii comerciale.

Dezmembrăminte (Forme de organizare a activităţii societăţilor comerciale în
afara sediului principal)

Cuprins

1. Personalitatea juridică a societăţii comerciale

1.1. Personalitatea juridică – caracteristică esenţială a societăţii comerciale
1.2. Elementele constitutive ale personalităţii juridice a societăţii comerciale
1.3. Dobândirea personalităţii juridice a societăţii comerciale
1.4. Consecinţele personalităţii juridice
1.5. Elementele de identificare ale societăţii comerciale
1.6. Naţionalitatea societăţii comerciale

2. Forme de organizare a activităţii societăţilor comerciale în afara sediului principal

2.1. Filiala
2.2. Sucursala
2.3. Birourile, punctele de lucru, agenţiile
2.4. Reprezentanţa comercială
2.5. Grupurile de societăţi

Conținut

1. Personalitatea juridică a societăţii comerciale

8
1.1. Personalitatea juridică – caracteristică esenţială a societăţii comerciale

Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, “societăţile comerciale cu sediul în
România sunt persoane juridice române”. Această dispoziţie legală este imperativă, şi prin
urmare, în opinia noastră, nu va fi posibilă constituirea de societăţi comerciale fără
personalitate juridică.

1.2. Elementele constitutive ale personalităţii juridice a societăţii comerciale

 Societatea comercială întruneşte toate elementele constitutive ale persoanei juridice,
astfel cum sunt prevăzute de art. 187 NCC: existenţa unei organizări de sine stătătoare şi a
unui patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop. Observăm că legiuitorul NCC
păstrează vechea reglementare generală, deja cu valoare de principiu, dar în noua
reglementare a abandonat orice enumerare a unor categorii de persoane juridice 1, adăugând și
condiția suplimentară ca scopul persoanei juridice să fie „licit și moral”2.

A. Organizarea de sine-stătătoare (sau proprie)

Acest element constitutiv al oricărei persoane juridice se referă la organizarea sa
internă, potrivit naturii și specificului acesteia. Organizarea aceasta proprie constă în
structurarea colectivului ei, conform legii, adică în constituirea unor organe proprii de decizie,
conducere, stabilirea atribuțiilor și totodată delimitarea puterilor conferite, într-un cuvânt
operarea optimă a persoanei juridice pentru a acționa ca un tot unitar, coerent, în vederea
realizării scopului său.
Societatea comercială are o organizare de sine stătătoare, ca subiect colectiv de drept,
având organe de decizie, de administrare şi de control.
In conformitate cu Legea nr. 31/1990, actul constitutiv al societăţii trebuie să cuprindă
prevederi privind organele societăţii, persoanele care au dreptul de a reprezenta şi administra
societatea şi clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionarea
societăţii comerciale.

B. Patrimoniul propriu
Patrimoniul propriu este acel element constitutiv al persoanei juridice care constă în
ansamblul drepturilor și obligațiilor patrimoniale care au ca titular respectiva perosană
juridică și care este afectat scopului ce urmează să fie realizat de respectiva persoană juridică.
reținem că acest patrimoniu este distinct și independent de patrimoniile altor persoane fizice
sau juridice ce alcătuiesc respectiva persoană juridică. În acest sens este și art. 124 alin.1 NCC
care prevede că membrii organelor de administrare a persoanei juridice au obligația să asigure
și să mențină separația dintre patrimoniul persoanei juridice și propriul lor patrimoniu. Mai
mult, art. 222 NCC se referă la independența patrimonială și prevede că „persoana juridică
având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor
acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică
faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel”.
Societatea comercială are un patrimoniu propriu, autonom, distinct de cel al asociaţilor
care au constituit-o.
La constituirea societăţii, patrimoniul propriu al acesteia este format din bunurile
aduse de asociaţi ca aport la capitalul social. Conform Legii nr. 31/1990 aceste bunuri intră în
proprietatea societăţii comerciale, cu excepţia situaţiei în care statutul nu prevede altfel (spre

1
Precum era prevăzut în art. 26 lit. a-d din Decretul nr. 31/1954, abrogate în prezent prin intrarea în
vigoare a NCC.
2
Acest scop licit și moral oricum nu putea fi decât astfel, având în vedere că trebuie să fie în acord cu
interesul general, obștesc.
exemplu că se transmite societăţii comerciale numai dreptul de uz sau de uzufruct). Ulterior,
pe parcursul activităţii, societatea comercială poate dobândi alte drepturi sau poate avea
datorii. Aceasta deoarece din art. 31 NCC rezultă că patrimoniul societății comerciale, ca
orice patrimoniu, este format din latura activă, ce include toate drepturile patrimoniale, și din
latura pasivă, ce cuprinde toate obligațiile sau datoriile evaluabile în bani.
Dată fiind existenţa unui patrimoniu propriu al societăţii comerciale, distinct de cel al
asociaţilor care au constituit-o, asociaţii nu au nici un drept asupra bunurilor care formează
patrimoniul social, dreptul de decizie cu privire la patrimoniul social revenind organelor de
decizie ale societăţii comerciale.
Creditorii asociaţilor nu pot să îşi exercite drepturile asupra bunurilor societăţii, ci
numai asupra părţilor din beneficii care se cuvin asociaţilor după bilanţul contabil pe durata
societăţii, iar la dizolvarea societăţii, asupra părţii ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare. In
ceea ce priveşte relaţia dintre creditorii societăţii comerciale şi patrimoniul asociaţilor, în
funcţie de forma societăţii comerciale, asociaţii răspund sau nu nelimitat faţă de datoriile
societăţii. Dar această răspundere, la formele de societăţi unde există, are natura juridică a
unei garanţii, şi nu înseamnă că există o confuziune între patrimoniul social şi cel al
asociaţilor.
Obligaţiile juridice ale societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile juridice
ale terţilor faţă de asociaţi. Totuşi, la anumite tipuri de societăţi (de capital), obligaţiile
societăţii faţă de terţi se pot compensa cu acţiuni emise de societate, prin majorarea capitalului
social al acesteia, în condiţiile prevăzute de lege.
Creditorii societăţii comerciale au drepturi asupra bunurilor care formează patrimoniul
social pe care le pot exercita în diverse modalități (de exemplu prin executare silită), dar mai
ales au anumite drepturi prin care pot să-şi asigure o poziţie privilegiată: toate bunurile aduse
ca aport la capitalul social formează gajul general al creditorilor chirografari ai societăţii.
Procedura insolvenţei priveşte numai patrimoniul social al societăţii, iar nu şi
patrimoniul asociaţilor, cu excepţia cazului în care asociații au garantat cu patrimoniul
acestora îndeplinirea obligațiilor asumate de către societate (de exemplu în cazul avalizării
unor bilete la ordin sau cambii emise de societate).
Pentru a se evita unele confuzii cu noţiunea juridică a patrimoniului definită de NCC,
precizăm încă o dată că patrimoniul societăţii comerciale reprezintă totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor societăţii. Activul social cuprinde totalitatea drepturilor societăţii comerciale, iar
pasivul social totalitatea obligaţiilor sociale.
Patrimoniul social este aşadar o noţiune diferită de capitalul social. Numai la
constituirea societăţii, patrimoniul social este constituit din totalitatea aporturilor asociaţilor,
fiind egal cu capitalul social (în sens juridic, iar nu contabil), însă în cursul funcţionării
societăţii, este normal ca acestea să aibă valori diferite, de vreme ce după constituire, în
activitatea sa, societatea dobândeşte alte drepturi şi îşi asumă obligaţii.
In conformitate cu art. 3 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, obligaţiile sociale sunt
garantate cu patrimoniul social, ceea ce constituie o imperfecţiune de redactare a legii. In
realitate, obligaţiile sociale sunt parte a patrimoniului social, anume a pasivului social.
Obiectul gajului general al creditorilor sociali este activul social, respectiv totalitatea
drepturilor societăţii comerciale.
 Patrimoniul propriu al societății comerciale reprezintă suportul material al acesteia și
al activității ei, și îi conferă acesteia posibilitatea de a participa în nume propriu la raporturile
juridice cu terții și de a avea o răspundere patrimonială proprie. În acest sens, art. 193 alin. 1
dispune că persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru
obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
Astfel NCC consacră teoria modernă a patrimoniului, care face posibilă compatibilitatea
dintre teoria personalistă a patrimoniului și teoria patrimoniului de afectațiune, sinteza celor
două teorii susținând înțelegerea patrimoniului ca atribut al personalității, indiferent persoană
fizică sau juridică, cât și unitatea și divizibilitatea patrimoniului.

C. Existenţa unui scop şi a unui obiect bine delimitat

Scopul propriu este cel de al treilea element constitutiv al persoanei juridice, element
prin care se desemnează obiectul de activitate, explicând rațiunea persoanei juridice de a
exista și a beneficia de celelalte două elemente constitutive amintite mai sus. Actul constitutiv
este cel care concretizează scopul generic și relevă acele aspecte cu privire la care se va
desfășura activitatea persoanei juridice.
Scopul generic al oricărei societăţi comerciale, dat de însăşi definiţia acesteia, este
obţinerea de profit. Acestui scop îi sunt subsumate toate activităţile desfăşurate de societatea
comercială, activităţi care sunt menţionate în obiectul de activitate al societăţii.
In actele constitutive ale societăţii comerciale trebuie prevăzute însă activităţile ce vor
fi desfăşurate de respectiva societate comercială, astfel că trebuie arătat în mod detaliat
obiectul de activitate al acesteia, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale.
Importanţa acestui obiect de activitate era dată de dispoziţiile art. 34 din Decretul
nr.31/1954, care dispunea că fiecare persoană juridică are dreptul să desfăşoare numai
activităţile pentru care a fost constituită, aşa cum sunt prevăzute de actele constitutive ale
societăţii (principiul specialităţii capacităţii de folosinţă). Sub imperiul art. 206 NCC, acest
principiu continuă să fie aplicabil însă numai persoanelor juridice fără scop lucrativ, la
celelalte tipuri de persoane juridice cu scop lucrativ fiind limitat numai de natura sau
categoria din care fac parte.
Aşadar, societatea comercială nu va putea să desfăşoare în mod legal orice fel de
activităţi de natură a produce profit, ci numai acele activităţi care sunt cuprinse în obiectul de
activitate stabilit în actele constitutive. De asemenea o societate comercială poate efectua și
acte cu titlu gratuit şi poate beneficia de astfel de acte cu titlu gratuit, dar numai cu condiţia ca
acestea să fie in legătură cu obiectul de activitate al societăţii și mai ales dacă servesc
realizării acestuia.

1.3. Dobândirea personalităţii juridice a societăţii comerciale

Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică ulterior încheierii actelor

constitutive, prin înmatricularea sa în Registrul Comerţului. Acesta este momentul la care
societatea comercială dobândeşte capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu.
 Conform art. 205 din NCC care reglementează în alin. 3 capacitatea anticipată sau
restrânsă, încă din perioada desfăşurării procedurii legale de constituire, societatea are o
dobândi drepturi sau își poate asuma obligații, însă numai în măsura necesară pentru ca să
poată lua ființă în mod valabil, în sensul că pot fi încheiate actele juridice necesare dobândirii
capacităţii de exerciţiu (acte de constituire, contracte pentru stabilirea sediului, pentru
deschiderea unui cont în bancă), circumscrise nevoii de a finaliza procesul de înființare.
Pentru exercitarea capacităţi de folosinţă restrânse este necesară însă darea de dată
certă/autentificarea actului constitutiv (după caz) şi numirea unui administrator, care să
reprezinte societatea încă din faza de constituire.

1.4. Consecinţele personalităţii juridice

In conformitate cu prevederile art. 209 din NCC societăţile comerciale, ca subiecte de

drept cu personalitate juridică au o voinţă proprie, de sine-stătătoare, ce se exprimă prin
organele lor statutare. Actele juridice încheiate de organele de conducere ale societăţii
comerciale sunt actele societăţii comerciale înseşi.
Ca o consecinţă a existenţei personalităţii juridice, societăţile comerciale au capacitate
de folosinţă şi de exerciţiu şi prin urmare :
a. sunt titulare de drepturi şi obligaţii şi participă în nume propriu la toate raporturile
juridice cu terţii.
b. răspund faţă de terţi pentru obligaţiile asumate în numele lor de persoanele care le
reprezintă în mod legal.
c. au dreptul să stea în justiţie în nume propriu, fiind citate la sediul lor social; în
instanţă, societăţile comerciale sunt reprezentate de reprezentanţii lor legali sau pe bază de
procură semnată de aceştia.
Societăţile comerciale au, în reglementarea actuală şi răspundere penală proprie,
deoarece în cazul unor anumite infracţiuni acestea pot figura ca subiect al infracţiunii. Cu
toate acestea sistemul de pedepse prevăzut de legislaţia penală este diferit în cazul societăţilor
comerciale, având în vedere particularităţile date de calitatea de persoană juridică a acesteia.

1.5. Elementele de identificare ale societăţii comerciale

Elementele sau atributele de identificare ale societăţii comerciale sunt drepturi

subiective personale nepatrimoniale ale societăţii comerciale, prin care aceasta se
individualizează faţă de celelalte persoane juridice şi faţă de persoanele fizice.

A. Denumirea (firma) societăţii

Denumirea societăţii comerciale este grupul de cuvinte stabilit cu această semnificaţie

în actele constitutive ale societăţii şi care trebuie să o identifice de alte societăţi comerciale.
 Denumirea este un element de identificare obligatoriu, a cărui lipsă conduce la refuzul
înmatriculării societăţii, respectiv la imposibilitatea dobândirii personalităţii juridice.
Legea nr. 31/1990 utilizează termenul de “denumire” a societăţii comerciale, iar Legea
nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului termenul de “firmă”.
Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită
comerţul şi sub care semnează. Aşadar, noţiunea de “firmă” are un sens mai larg, întrucât se
referă nu numai la denumirea societăţilor comerciale, cât şi la numele comercianţilor persoane
fizice. Totuşi, pentru societăţile comerciale, se poate spune că termenul de “denumire” este
sinonim cu cel de “firmă”.
Legea nr. 26/1990 prevede cerinţe comune privind denumirea societăţilor comerciale
şi cerinţe specifice diferitelor forme de societăţi comerciale.
Denumirea societăţii în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, cu menţiunea "societate în nume colectiv", scrisă în întregime. Dacă numele
unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în
nume colectiv aceasta devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii.
Denumirea unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin
unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea "societate în comandită", scrisă în întregime.
Dacă numele unei terţe persoane străine de societate sau al unui asociat comanditar figurează,
cu consimţământul său, în firma unei societăţi în comandită, aceasta devine răspunzătoare
nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii.
Din denumirea societăţii cu răspundere limitată poate face parte şi numele unui
asociat, dar denumirea trebuie să reflecte obiectul de activitate al societăţii şi va fi însoţită de
menţiunea scrisă în întregime "societate cu răspundere limitată" sau "S.R.L."
La societăţile pe acţiuni şi la cele în comandită pe acţiuni nu există nici o restricţie,
doar cerinţa ca denumirea să fie însoţită de menţiunea scrisă în întregime "societate pe
acţiuni" sau "S.A." ori, după caz, "societate în comandită pe acţiuni".
Firmele tuturor societăţilor comerciale trebuie să îndeplinească, cumulativ, trei
condiţii :
- să fie disponibilă, adică susceptibilă de a fi apropriată de un comerciant. Firma este
disponibilă atunci când nu aparţine altui comerciant, prin înregistrarea ei anterioară în
registrul comerţului, pentru acelaşi obiect social şi pentru aceeaşi arie teritorială de activitate.
- să fie distinctivă. Îndeplinirea acestei condiţii presupune ca firma respectivă să
constea dintr-o denumire care nu este necesară, generică sau uzuală, şi nici nu este identică
sau similară cu alte firme înregistrate anterior în Registrul comerţului, verificarea având ca
obiect întregul teritoriu al României şi toate celelalte societăţi înregistrate în România în
registrul comerţului. De asemenea, nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată
de profesioniștii comercianţi din sectorul public.
Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente. Când o firmă nouă este
asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta fie
prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în
orice alt mod.
 - să fie licită. Această condiţie înseamnă, în virtutea principiilor generale, că nu se
poate înregistra o firmă care ar încălca o dispoziţie imperativă a legii privind ordinea publică
sau bunele moravuri şi, în general, limitele concurenţei loiale.
- să fie scrisă cu caractere latine, în primul rând în limba română. Această condiţie nu
înseamnă însă că firmele trebuie să fie scrise în mod obligatoriu numai în limba română, ci
doar în mod prioritar. Firma se înscrie în registrul comerţului, în certificatul de înregistrare şi
în celelalte documente eliberate de registrul comerţului cu litere majuscule şi cu diacritice.
Pentru a evita ca denumirile societăţilor nou înregistrare să producă confuzie cu cele
anterior înregistrate, registrul comerţului, înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după
caz, de modificarea denumirii societăţii verifică la cerere îndeplinirea cumulativă a condiţiilor
generale şi speciale de legalitate, de disponibilitate şi de distinctivitate faţă de firmele
înregistrate în Registrul comerţului sau rezervate în vederea înregistrării. In cazul în care
denumirea pentru care s-a solicitat verificarea disponibilităţii îndeplineşte condiţiile legii,
Oficiul Registrului comerţului eliberează dovada rezervării acesteia, valabilă pentru o
perioadă de cel mult 3 luni de la data înregistrării cererii. Dovada va cuprinde lista conţinând
firmele anterioare identice sau similare celei rezervate.
Efectul rezervării este acela că în acest interval de timp de 3 luni nici o altă nouă
societate comercială nu va putea să se înregistreze cu această denumire. La expirarea duratei
de valabilitate a dovezii, aceasta nu mai produce efecte, dacă societatea comercială pentru
care a fost solicitată nu s-a înmatriculat.
Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei se dobândeşte la înmatricularea societăţii
şi încetează la radierea societăţii.
Acest drept nu se poate înstrăina decât împreună cu fondul de comerţ la care este
întrebuinţată. Dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ va putea să continue
activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant, persoană fizică, sau al
unui asociat, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi şi cu
obligaţia de menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor. Păstrarea firmei
precedente este permisă societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau societăţii cu
răspundere limitată, fără cerinţa menţionării raportului de succesiune.
Denumirea societăţii sau firma acesteia nu poate conţine cuvintele "ştiinţific",
"academie", "academic", "universitate", "universitar", "şcoală", "şcolar" sau derivatele
acestora. Firma care conţine cuvintele "naţional", "român", "institut" sau derivatele acestora
ori cuvinte sau sintagme caracteristice autorităţilor şi instituţiilor publice centrale ori locale
poate fi utilizată numai cu acordul Secretariatului General al Guvernului, respectiv al
prefectului.

B. Sediul
Sediul este al doilea element obligatoriu de identificare, care constă din indicarea unui
anumit loc stabilit, în condiţiile legii, cu această semnificaţie. Cum art. 227 din NCC
stabilește că sediul persoanei juridice se stabilește potrivit actului de constituire sau statutului,
ca și în cazul denumirii (firmei societății comerciale), rezultă o strânsă legătură între sediu și
actul constitutiv.
 In afara sediului principal, în funcție și de obiectul de activitate, o societate poate avea
şi sedii secundare, care însă trebuie să fie înregistrate la Registrul comerţului.

C. Emblema
Aceasta este un semn distinctiv sau o denumire care deosebeşte o societate comercială
de alte societăţi comerciale. Spre deosebire de denumire, emblema nu este un atribut de
identificare obligatoriu, ci numai opţional.
La fel ca şi firma, emblema trebuie să îndeplinească anumite condiţii, comune tuturor
societăţilor comerciale :
- să fie disponibilă.
- să fie distinctivă. Orice emblemă va trebui să se deosebească de emblemele
înscrise în acelaşi registru al comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi de emblemele
altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea.
- să fie licită.
- să fie însoţită în mod vizibil de firma comerciantului. Dacă emblema cuprinde o
denumire, firma va fi scrisă cu litere de mărimea a cel puţin jumătate din mărimea literelor cu
care este scrisă emblema.
- să fie scrisă în primul rând în limba română.
Ca şi în cazul firmei, Registrul comerţului eliberează la cerere o dovadă de rezervare a
emblemei, cu durată de valabilitate de 3 luni.
Dreptul de folosinţă exclusivă asupra emblemei se dobândeşte prin înregistrarea ei la
Registrul comerţului, care poate fi ulterioară înmatriculării societăţii, şi încetează la radierea
menţiunii referitoare la emblemă sau la radierea societăţii comerciale din Registrul
comerţului.
Transmiterea dreptului de folosinţă exclusivă asupra emblemei se poate face, în
principiu, separat de fondul de comerţ. În cazul în care emblema coincide cu firma, se va
urma regimul juridic al transmiterii firmei.

D. Alte atribute de identificare

Art. 230 din NCC stipulează că, în funcție de specificul obiectului de activitate,
persoana juridică mai poate avea și alte atribute de identificare. Cum obiectul de activitate al
societăților comerciale are scop lucrativ și constă în activități de producție, comerț sau prestări
servicii, aceste alte elemente de identificare pot fi numărul de înregistrare (înmatriculare) în
Registrul comerțului, codul unic de identificare fiscală, contul bancar și eventual alte atribute
de identificare, în condițiile legii.
Codul bancar este un atribut de identificare general aplicabil tuturor persoanelor
juridice, constând dintr-un simbol compus din litere și cifre.
Codul unic de înmatriculare a societăților comerciale (ca și a altor persoane cu scop
lucrativ ce au obligația de a se înregistra la Registrul comerțului) a fost introdus ca mijloc de
individualizare a acestora în raporturile cu terții și este utilizat de toate sistemele informatice
care prelucrează aceste tipuri de date.
 In ceea ce privește codul unic de identificare fiscală, acesta este atribuit de Ministrul
Finanțelor Publice. După depunerea cererii-tip de înregistrare la Registrul comerțului, datele
conținute în acest document sunt transmise către oficiile Registrului comerțului pe cale
electronică, care le transmite mai departe Ministerului Finanțelor Publice ce atribuie acest
codul unic de identificare fiscală, ca element de identificare distinctiv, distinct, singular și clar
determinat, propriu pentru fiecare persoană astfel înregistrată.
Facem precizarea că certificatul de înregistrare al fiecărei persoane ce are obligația de
a se înregistra la Registrul comerțului, deci și societățile comerciale, include, pe lângă
denumire (firmă), sediul principal, activitatea principală, numărul de ordine în Registrul
comerțului (J) și codul unic de înregistrare fiscală (cu sau fără atribut fiscal – R, care
determină calitate de plătitor de TVA).
Remarcăm că societatea comercială mai are ca atribut de identificare special și forma
juridică a societății, care trebuie clar prevăzută în actul constitutiv al societății. Totodată, pe
lângă forma societății, numărul și anul înmatriculării la Registrul comerțului, reținem că
societățile comerciale vor preciza în actele pe care le efectuează și mărimea capitalului social.
Pentru o mai bună individualizare, societățile comerciale pot menționa și numărul de telefon,
fax și adresa de e-mail.

1.6. Naţionalitatea societăţii comerciale

In principiu, orice societate comercială trebuie legată de un anumit sistem naţional de

drept, deci se poate vorbi de o lege naţională care urmează să reglementeze toate aspectele
legate de statutul organic al societăţii.
Conform art. 1 din Legea 31/1990, societăţile comerciale cu sediul în România sunt
persoane juridice române, deci se poate spune că au naţionalitate română.
Pentru determinarea naţionalităţii unei societăţi comerciale s-au emis mai multe teorii:
- teoria autonomiei de voinţă, conform căreia părţile ar putea alege naţionalitatea
societăţii;
- teoria locului de înregistrare, potrivit căreia orice societate comercială are
naţionalitatea ţării în care a fost înregistrată (sistem aplicabil în ţările de Common Law);
- teoria naţionalităţii acţionarilor, conform căreia societatea comercială are
naţionalitatea statului din care provin acţionarii sau asociaţii săi majoritari. Această teorie este
aplicabilă îndeosebi în raporturile de drept internaţional public;
- teoria conform căreia societăţile comerciale au naţionalitatea ţării unde se află sediul
lor social principal. Aceasta este teoria aplicabilă în sistemul francez şi în dreptul român.
Conform Cărții a VII-a din NCC privind raporturile de drept internaţional privat,
societăţile comerciale se supun legii sediului lor principal (art. 2571 alin. 3 NCC), deci
societăţile comerciale care vor avea sediul lor principal în România vor fi de naţionalitate
română.
Legea naţională va cârmui statutul organic al unei societăţi comerciale, care cuprinde o
serie de aspecte, începând cu constituirea societăţii, modul de constituire şi de lucru al
organelor acesteia, procedura de dizolvare şi lichidare etc., aspecte enumerate în art. 2581
NCC.
Legea naţională este denumită de regulă lex societatis şi va avea o largă aplicabilitate.
Ea poate fi totuşi înlăturată de intervenţia altor legi aplicabile, cum ar fi lex loci actus, lex rei
sitae, etc.

2. Forme de organizare a activităţii societăţilor comerciale în afara sediului

principal

De regulă, societatea comercială îşi desfăşoară activitatea la sediul social stabilit în

actele constitutive, dar perspectiva dezvoltării ariei geografice pe care se întinde clientela şi a
activităţii societăţii comerciale a condus la crearea unor forme de organizare a societăţii
comerciale care să permită desfăşurarea activităţii în alte locaţii decât cea a sediului social.
Înfiinţarea unor astfel de entităţi juridice poate fi hotărâtă de acţionarii sau asociaţii societăţii
comerciale sau de alte organe ale societății, în funcție de prevederile actelor constitutive în
acest sens, atât la constituirea societăţii, cât şi ulterior, în cursul existenţei acesteia.
Aceste forme de organizare a societăţii comerciale, denumite de unii autori “forme
exogene” sau dezmembrăminte, sunt: filiala, sucursala, birouri sau puncte de lucru sau altele
asimilare acestora și reprezentanța

2.1. Filiala

Filiala este o societate comercială de sine stătătoare, cu personalitate juridică şi

patrimoniu distincte, constituită de societatea-mamă, care deţine majoritatea capitalului social
şi a drepturilor de vot. Totuşi, filiala este dependentă şi se află sub controlul societăţii mamă,
fiind un raport de dependenţă specială faţă de societatea mamă, ce rezultă din influenţa şi
direcţia exercitate de organele de conducere.
Ca persoană juridică de sine stătătoare, filiala se va constitui conform normelor
privitoare la societăţile comerciale.
In conformitate cu art. 42 din Legea nr. 31/1990, filialele se pot constitui în oricare din
formele de societăţi comerciale prevăzute de lege. Aceasta înseamnă că filiala nu trebuie să
aibă aceeaşi formă ca societatea mamă.
Firma unei filiale poate conţine, după caz, denumirea prevăzută de lege ca fiind
specifică formei de societate în care s-a constituit, la care se poate adăuga cuvântul "filială",
potrivit opţiunii societății respective.

2.2. Sucursala

Conform art. 43 din Legea nr. 31/1990, sucursala nu este o societate comercială
independentă, cu personalitate juridică, astfel cum este filiala, ci doar un dezmembrământ al
societăţii comerciale mamă, având numai o anumită autonomie de funcţionare, sediu propriu
şi propriile atribute de identificare.
Sucursala se înfiinţează din fondurile societăţii mamă, care răspunde pentru activitatea
sucursalei. Sucursala are totuşi un grad de autonomie gestionară în limitele stabilite de
societate, pe care îl raportează societăţii mamă. Administratorul sucursalei îşi desfăşoară
activitatea în limitele împuternicirii de reprezentare date de conducătorul societăţii mamă.
Deşi nu are personalitate juridică, sucursala are totuşi un sediu, care reprezintă un
sediul secundar al societăţii mamă. Sucursala se va înregistra din punct de vedere fiscal, în
localitatea unde îşi are sediul. Sucursala trebuie înregistrată atât în registrul comerţului de la
sediul societăţii mamă, cât şi în registrul comerţului de la locul unde este înfiinţată.
Obiectul de activitate al sucursalei este identic cu cel al societăţii mamă.
Denumirea (firma) sucursalei este compusă din denumirea societăţii care a înfiinţat-o,
denumirea localităţii unde se află sediul social al acesteia, urmată de cuvântul "sucursală" şi
de denumirea localităţii în care are sediul sucursala. În cazul înfiinţării de către aceeaşi
persoană juridică a mai multor sucursale în aceeaşi localitate, se poate adăuga menţiunilor
precizate mai sus şi un indicativ de natură să le deosebească între ele.
Un caz aparte îl reprezintă sucursalele societăţilor persoane juridice de altă
naţionalitate deschise în România. Conform prevederilor Codului Fiscal al României - Legea
nr. 571/2003 cu modificările ulterioare - și a tratatelor internaţionale în materie fiscală la care
România este parte, în cazul în care o persoană juridică cu sediul în afara teritoriului
României desfăşoară activităţi comerciale în România pentru o perioadă mai mare de 6 luni
(de regulă, dar în anumite tratate se menţionează și o perioadă de 9 luni), aceasta este obligată
să îşi înregistreze din punct de vedere fiscal și juridic un sediu permanent în România.
Forma juridică cea mai uzitată în acest scop de către persoanele juridice cu sediul în
afara României este înfiinţarea unei sucursale în România (în cazul în care nu se optează
pentru deschiderea unei filiale). Din punct de vedere juridic, sucursala persoanei juridice
străine în România prezintă aceleaşi caracteristici ca şi sucursala unei societăţi comerciale
române, dar, pe de altă parte, aceasta are nişte atribuţii lărgite şi o independenţă mai mare în
ceea ce priveşte decizia şi operaţiunile pe care le desfăşoară în România.
Acest tip de sucursală este obligată să se supună obligaţiei de înregistrare în Registrul
comerţului de la sediul acesteia din România. Mai mult, spre deosebire de sucursala societăţii
comerciale de naţionalitate română, acest tip de sucursală este supusă obligaţiei de a depune şi
înregistra situaţii financiare cu privire la activitățile desfăşurate în România, precum şi
obligaţiei de plată a impozitului pe profitul realizat.
Numai sucursalele persoanelor juridice străine din România pot deschide la rândul lor
alte sedii secundare ale sucursalei sub formă de puncte de lucru, agenţii, birouri în România,
acestea având caracteristicile menţionate mai jos.
 2.3. Birourile, punctele de lucru, agenţiile

Birourile sau punctele de lucru, agenţiile etc. reprezintă simple sedii secundare ale
societăţii comerciale, fără personalitate juridică şi fără autonomia de gestiune pe care o are
sucursala.
Birourile sau punctele de lucru, agenţiile etc., se înregistrează doar în Registrul
comerţului de la sediul societăţii mamă. Toate tipurile de sedii secundare, inclusiv sucursalele,
se înregistrează şi fiscal la autoritățile fiscale în raza căreia vor funcţiona.

2.4. Reprezentanţa comercială

Reprezentanţa este de asemenea o formă de sediu secundar al societăţii comerciale,

care nu are personalitate juridică.
Spre deosebire de toate formele de sediu secundar, reprezentanţa nu poate desfăşura
activităţi cu scop lucrativ de exploatare a unei întreprinderi. Sucursala nu are structura unei
întreprinderi, ea poate doar reprezenta societatea comercială mamă, având funcţia de
intermediar între societatea mamă şi partenerii ei contractuali.
Reprezentanţa unei societăţi comerciale române pe teritoriul României se înregistrează
ca toate formele de sediu secundar, în egistrul comerţului de la sediul societăţii mamă (art. 7
lit. g şi art. 8 lit. l din Legea nr. 31/1990).
Reprezentanţa unei societăţi comerciale străine pe teritoriul României nu se
înregistrează la Registrul comerţului, ci la Ministerul Industriei si Comerţului, conform
Decretului - Lege nr.122/1990, care este încă actul normativ special ce reglementează
activitatea acestor reprezentanţe.

2.5. Grupurile de societăţi

In alte sisteme de drept există norme speciale pentru societăţile care au legătură între
ele, din punct de vedere al asociaţilor, şi care sunt considerate ca făcând parte din acelaşi
grup.
Astfel, în Anglia si SUA există holding-urile, în Franţa grupurile de societăţi, în
Germania cartelurile etc.
In România, noţiunea de grup de societăţi comerciale are o reglementare în materia
concurenţei comerciale, din perspectiva formelor de concentrare economică pentru care este
necesar avizul Consiliului Concurenţei şi din punct de vedere al raportărilor financiare, caz în
care grupurile de societăţi sunt supuse unor obligaţii de consolidare a situaţiilor financiare la
nivel de grup de societăţi.
Societăţile multinaţionale, transnaţionale, internaţionale sunt noţiuni economice şi nu
îşi găsesc de regulă reglementări legale în legislaţiile naţionale şi evident nici în legislaţia
comercială din România.
 Grupul de interes economic reprezintă o formă de organizare a activităţii comerciale,
care presupune crearea unei noi entităţi economice de către persoane juridice sau fizice şi mai
puţin un grup de societăţi.