Întreita slujire a Mântuitorului

-planul lucrării-

I. Introducere

II. Opera lui Iisus Hristos. Cele trei slujiri în general.

III. Chemarea sau demnitatea profetică a Mântuitorului

a. Iisus Hristos cel mai mare Profet și Învățător
b. Caracterul și conținutul profeției

IV. Slujirea arhierească.

a. Jertfa lui Iisus Hristos-plinirea dreptății divine.
b. Moartea pe cruce

V. Demnitatea împărătească.
a. Coborârea la iad a lui Iisus Hristos
b. Învierea Domnului
c. Înălțarea la cer
d. Legătura lui Iisus Hristos cel înălțat cu omenirea istorică

VI. Concluzii

VII. Bibliografie

VIII. Cuprins

I. Introducere
1
 Conform Teologiei Ortodoxe mărturisim că Iisus are trei slujiri: învăţătorească,
arhierească şi împărătească. Prin aceste trei demnităţi, slujiri sau misiuni, Hristos
îndeplineşte lucrarea Sa mântuitoare. Aceasta se îndreaptă spre firea Sa omenească, pe
care ,,o umple de Dumnezeirea Lui şi o eliberează de afectele, pătimirile şi moartea, de
pe urma păcatului strămoşesc. Se îndreaptă, apoi, chiar prin ele spre noi toţi, pentru ca
prin participarea la Dumnezeirea manifestată în puterea pe care ne-o transmite prin firea
Lui umană să ne elibereze şi pe noi în viaţa aceasta de păcat, iar în cea viitoare, de afecte,
de coruptibilitate şi de moarte”1.
Prin aceste slujiri Mântuitorul este îndreptat și spre Dumnezeu, pentru a-L slăvi
prin împăcarea noastră cu El (Efeseni 2, 16: “Şi să-I împace cu Dumnezeu pe amândoi,
uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia”), prin eliberarea noastră din
robia păcatului şi prin îmbrăcarea noastră în strălucirea dumnezeiască.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune împăcărea omului cu Dumnezeu așa: ,,Pentru
pace este întemeiată această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul lui
Dumnezeu, pentru ca iarăşi să împace neamul omenesc cu Tatăl (…). Şi El Însuşi nu
numai că a venit ca să întemeieze pacea, ci ne şi fericeşte pe noi, dacă vom face şi noi la
fel, când zice: «Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema»
(Matei 5, 9)”2.
În definitiv, această împăcare reprezintă împăcarea dintre cer şi pământ, liantul
între Hristos şi omenire: ,,împăcarea omenirii cu Dumnezeu era irealizabilă dacă
Dumnezeu, din nemăsurata Sa iubire şi milostivire faţă de om, nu promitea venirea
Fiului Său în Lume ca să aducă jertfa cea mântuitoare”.3

II. Opera lui Iisus Hristos. Cele trei slujiri în general.

1
Mihai Rădulescu, Îndrumar de credinţă Ortodox, Editura Fundaţiei Dosoftei, Bucureşti, 2003, p. 60 .
2
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 32 .
3
Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Mesia – Domn al păcii şi al dreptăţii, în „Studii Teologice”, nr. 2,
1990, pp. 12 -13 .
2
 Mântuitorul Iisus Hristos s-a întrupat „pentru noi oamenii și pentru a noastră
mântuire” după cum mărturisim în Simbolul niceo-constantinopolitan. Pentru a putea
înțelege opera sa de mântuire trebuie să mergem și să vedem consecințele păcatului
primordial.

Pe plan formal (juridic), căderea constă în neascultare, dar aceasta are şi serioase
implicaţii ontologice, căci prin neascultare omul „s-a rupt interior de Dumnezeu, din
dialogul pozitiv cu El, acest act constituind începutul închiderii egoiste a omului în
sine.”4 Tocmai această închidere trufaşă, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „i-a dezgolit
pe oameni de ajutorul cel de sus încât au ajuns să simtă că sunt goi până şi cu trupul.”5

Prin goliciunea pe care au început s-o simtă protopărinţii noştri, Sfântul Macarie
Egipteanul vede „singurătatea şi văduvia (faţă de Mirele Ceresc), care în scurt timp l-
au dezorientat şi au tocit înclinarea lui spre cele cereşti”,6 producând şi o schimbare,
care la Sfântul Maxim Mărturisitorul se identifică cu „coborârea minţii de pe planul
spiritual pe cel trupesc şi unirea ei cu simţurile, căci căderea nu constă numai în faptul
că omul lucrează exclusiv cu simţurile, ci ea are un caracter total şi însemnă o
pervertire a modului natural de a lucra, deşi pervertirea înseamnă totodată o exagerare
a lucrării prin simţuri şi o ridicare a acestei lucrări la rolul de conducătoare”.7

Mistic, chipul omului căzut este reprezentat de omul aflat între tâlhari şi lăsat pe
jumătate mort, cu trupul plin de răni, pe când acesta cobora din Ierusalim spre Ierihon
(Luca X) şi pe care numai Hristos – Samarineanul Milostiv l-a putut vindeca, purtându-l
pe „asinul” trupului Său.8

Trecând peste porunca dumnezeiască, omul a refuzat condiţia de supus al lui

Dumnezeu, a refuzat măsura pusă slujitorului şi s-a făcut el însuşi măsura tuturor
lucrurilor.
4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Starea primordială a omului în cele trei confesiuni” , în „Ortodoxia”
3/1956, p. 325.
5
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Facere, XVI”, trad. Pr. D. Fecioru, în PSB, vol 21, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1987, p. 109.
6
Sfântul Macarie Egipteanul, „Omilii duhovniceşti, 45”, trad de Pr. Constantin Cornițescu, în PSB, vol 4,
Ed, IBMBOR, București, 1992., p. 266.
7
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Cuvânt înainte la Filocalia III”, Ed. Humanitas, București, 2005, p.14.
8
Sf. Macarie Egipteanul, op. cit., Omil. XXX, p. 232.
3
 Păcatul a avut şi are şi acum unele repercusiuni cosmice. Acestea sunt evidente şi
se datorează atât egoismului şi egocentrismului uman, cât şi retragerii unor energii ale lui
Dumnezeu din lume pentru păcatele omului.9 Ca rezultat, natura din perdea transparentă
a devenit zid opac între noi şi Dumnezeu- idol, 10 mai ales că de acum înainte omul va
înţelege tot mai greşit demnitatea sa de stăpân al cosmosului.

În omul căzut s-au produs nişte schimbări profunde atât pe plan fizic, cât şi
metafizic. Toate acestea merită cel puţin o abordare generală.

Particularităţile spirituale ale firii căzute a omului sunt foarte variate şi

complexe, având totodată serioase implicaţii dogmatice şi mistico-ascetice. După cei mai
mulţi teologi ele sunt:

- pierderea harului sau autonomizarea omului faţă de Dumnezeu prin ruperea

legăturii de comuniune cu El;

- producerea unei tulburări şi slăbirea firii umane care a dus la modificări

ontologice grave, firea prefăcându-se în ceva urât.11 Mai mult decât atât, omul a intrat
într-un continuu regres pentru că „omul fără har nu e capabil să nu facă răul”12.

- pierderea armoniei lăuntrice între spirit şi senzorialitate, care se caracterizează

prin neputinţa omului de a-şi ţine simţualitatea în subordinea sa. Tot datorită acestei
urmări, spune Sfântul Grigore de Nyssa, Dumnezeu a schimbat şi modul de înmulţire al
omului în unul asemănător animalelor13.

- transformarea iubirii divine jertfelnice în iubire de sine, întoarsă totdeauna spre

sine şi spre satisfacerea sinelui;

9
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie”, prefaţă de Pr. Prof. Ilie
Moldovan; antologie, studiu introductiv şi note de Sandu Frunză, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 43.
10
Ibidem, p. 49.
11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Doctrina ortodoxă şi catolică despre păcatul strămoşesc”, art. cit., p.
15. Frumuseţea este o expresie a ordinei, iar această ordine nu este posibilă în împărăţia haosului unde
domneşte diavolul. Viaţa duhovnicească adevărată a fost numită filocalia – iubirea de frumuseţe, prin
aceasta îneţelegându-se în primul rând frumuseţea duhovnicească, dar fără să fie exclusă şi cea a trupului,
pentru că ele sunt într-o legătură foarte strânsă.
12
Sf. Chiril al Alexandriei, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, art. cit., p.15.
13
Sfântul Grigore de Nyssa, „Despre crearea omului”, cap. XVII, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, în PSB vol
30, Ed. IBMBOR, București, 1982, p.52.
4
 - alipirea de lume şi dependenţa de ea, care a dus la războirea naturii împotriva
omului şi la robire, apoi la nerecunoaşterea omului ca stăpân al ei.

Pe plan fizic, cele mai grave urmări ale păcatului strămoşesc sunt: - îmbrăcarea
omului în haine de piele care constituie materialitatea grosieră capabilă de a păcătui; şi -
moartea.

De la Sfântul Irineu de Lyon (+202), la Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul

Maxim Mărturisitorul şi până la Grigorie Palama, teologia îndumnezeirii şi transfigurării
creaţiei prin harul necreat al lui Dumnezeu este o constantă, o idee permanentă întâlnită
în teologia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, adevăratul părinte al teologiei

bizantine, reprezintă o sinteză densă şi unitară de o mare înălţime a cugetării şi
sensurilor profunde, expresie a gândirii teologice anterioare dar şi „deschizătoare şi
anticipatoare a formulelor dogmatice şi spirituale anterioare”.14

Punctul central al operelor sale îl constituie Mântuitorul Hristos şi lucrarea sa

mântuitoare, Raţiunea supremă a întregii existenţe, spre care converg toate cele care sunt
create pentru a participa la viaţa dumnezeiască. Omul participă prin chipul său în gradul
cel mai înalt la Dumnezeu, iar prin Hristos , Dumnezeu - Omul prin care a venit
mântuirea, el are posibilitatea desăvârşirii nesfârşite, a îndumnezeirii, prin coborârea lui
Hristos Domnul la făptura Sa, prin împlinirea poruncilor divine şi lucrarea virtuţilor care
înnoiesc şi înalţă viaţa sa. Astfel, omul devine „partener sau egal la dialogul cu
Dumnezeu, nu din necesitate, ci din voia Lui şi iubire”15

După Sfântul Maxim Mărturisitorul două sunt scopurile pe care le urmăreşte

Dumnezeu Cuvântul cu făpturile pe care le cuprinde în Sine ca un cort:

a) să le aducă la unitate;

b) să le imprime tuturor făpturilor dispoziţia de jertfă;16

14
Drd. Marius Telea, Dragostea creştină la Sfântul Maxim Mărturisitorul, în “Credinţa Ortodoxă”, nr. 1, Alba
Iulia, 1999, p. 141.
15
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Dumnezeu şi îndumnezeitor, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993,
p.56.
16
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2000, p.103.
5
 Dar această dispoziţie de jertfă, care-l aduce pe om în comuniune cu
Persoanele Sfintei Treimi, pe care Dumnezeu o înserează în interiorul umanului, se face
prin puterea jertfei iubitoare a lui Dumnezeu Cuvântul, Care S-a făcut trupesc pentru ca
omul să reintre din nou în comuniune de iubire cu Dumnezeu. „De aceea, spune Sfântul
Maxim Mărturisitorul, ca Unul ce S-a făcut pentru noi, ca noi, a spus în chip potrivit
omului către Dumnezeu şi Tatăl: „Să nu facă voia Mea, ci a Ta”, ca având şi ca om, Cel
prin fire Dumnezeu, voia să împlinească voinţa Dumnezeiască” 17 , şi să dea din nou,
celui făcut după chipul Său, haina harului pe care o lepădase.

Unirea omenescului cu divinul, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, este

menită de către Părinţii Bisericii, desigur şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul,
îndumnezeire. Sfântul Maxim, zice: „Dacă îl atrage pe om Dumnezeu, îl face dumnezeu
prin lucrare, dăruind ca Bun celui atras îndumnezeirea mai presus de fire” 18. Prin această
turnare de energii divine necreate, izvorâte din Sfânta Treime, persoana umană devine
„biserică tainică”19, în care toată materia este sfinţită şi transfigurată, ridicată spre
sensuri sau raţiuni mai presus de simţire, fiind părtaşi „la lumina negrăită a sfintei şi
strălucitoarei Treimi”20 uniţi cu Hristos prin firea omenească comună, „şi actualizată de
fiecare prin credinţă”21.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte adeseori despre o întreită întrupare,

graduală, a Cuvântului lui Dumnezeu, Logosului. Astfel, el, vorbeşte despre o întrupare
a Logosului în logoi, fiinţelor create, la momentul creării lumii şi a celor patru elemente,
când Duhul lui Dumnezeu a învăluit apele; întruparea Logosului în logoi Scripturii şi a
celor patru Evanghelii, când Duhul Sfânt i-a inspirat pe profeţi; şi o întrupare a
Logosului în trupul nostru,22 „la plinirea vremii”(Galateni 4,4), din iubire pentru om
(Ioan 3,16), pentru „a face posibilă comuniunea cu Dumnezeu, prin energiile necreate,
singurele care pot săvârşi îndumnezeirea, ţinta supremă a vieţii umane23.
17
Idem, Despre cuvântul: „Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar( Matei 26,39 ), în PSB,
vol. 80, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990, p.214.
18
Ibidem, p.59
19
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, p.1003.
20
Idem, Epistola către preotul şi egumenul Canon, în PSB vol 80, p.164.
21
Ibidem, p187-notă de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae .
22
Lars Thunberg, Omul şi cosmosul, în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1999, p.70.
23
Ibidem, p.67.
6
 Noţiunea de „logos” nu este o creaţie a creştinismului. Originea ei este mai
veche, punctul de plecare avându-l în filosofia greacă, şi a fost folosită mai ales în
încercările filosofilor de a explica originea şi destinaţia lumii şi a omului. Dacă Sfântul
Ioan Evanghelistul foloseşte termenul „logos”, „reluând astfel o noţiune precreştină
curentă pe vremea lui, o face pentru că găseşte în Iisus Hristos împlinirea creaţiei şi a
umanului”.24Conceptul de raţionalitate a creaţiei, care aspiră spre împlinire în Cel ce a
zidit-o este specific gândirii cosmologice a Sfântului Maxim, prin care „omul poate
înţelege, poate să-şi explice lumea de la ceea ce el numeşte logoi, desemnaţi în însăşi
pânzătura ordinii cosmice.25

Logosul este persoana divină în jurul căreia gravitează întreaga gândire şi trăire
creştină. „Creştinismul, spune Părintele Galeriu, este o religie a Cuvântului care se face
trup; religie a credinţei, a întrupării lui Hristos în lume…Dumnezeu creează lumea prin
Fiul Său şi o înnoieşte tot prin El, prin coborârea şi întruparea Logosului în om” 26.
Cosmosul şi natura umană ca intim legată de cosmos sunt imprimate de o raţionalitate,
iar „omul-creatură a lui Dumnezeu e dotat în plus cu o raţiune capabilă de a cunoaşte şi
a conştientiza raţionalitatea cosmosului şi a propriei sale naturi”.27

Concepţia Sfântului Maxim despre cosmos şi relaţia lui cu Dumnezeu, ca ţintă

spre care tinde şi în care se desăvârşeşte „pivotează în jurul Logosului, Cuvântul,
Raţiunea eternă a lui Dumnezeu pe care construieşte o adevărată ontologie a creaţiei,
creaţie ce de fapt în logicitatea, raţionalitatea ei, conţine şi reflectă pe Dumnezeu, cauza
şi ţinta eternă ale tuturor celor existente ca raţiuni divine în lume”28

Unii Părinţi bisericeşti au spus că omul este un microcosmos, o lume care rezumă
în sine pe cea mare. Sfântul Maxim Mărturisitorul a remarcat că mai drept e să se
considere omul ca fiind un macrocosm, pentru că el e chemat să cuprindă în sine toată
lumea, ca unul ce e deosebit de ea…29 După Teologia Dogmatică raţionalitatea creaţiei
24
Pr. Drd. Tache Sterea – Teologia Logosului la Sfântul Maxim Mărturisitorul ,în “Studii Teologice”, nr.5-7,
1977, pag.517.
25
Pr. Petraru Gheorghe – Lumea, Creaţia lui Dumnezeu, Trinitas, Iaşi, 2002, pag.85 .
26
Pr. Drd. Tache Sterea – op. cit., pag.316; apud Pr. C. Galeriu – Jertfă şi Răscumpărare, Bucureşti, 1973,
pag.8.
27
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae – Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, vol.I, 1996,
pag.12.
28
Pr. Petraru Gheorghe – op. cit., pag. 86.
29
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, pag. 13.
7
are drept scop conducerea făpturii spre Creatorul ei, spre împlinirea ei în Dumnezeu.
Dar această raţionalitate a lumii se afirmă şi se desăvârşeşte în mod plenar numai în om.
„Treptele inferioare chimice, minerale, şi organice ale existenţei, deşi au o raţionalitate,
nu au un scop în ele însele, ci scopul lor constă în a constitui condiţia materială a
existenţei omului şi ele sunt conştiente de acest scop al lor. În om se deschide însă
ordinea unor scopuri conştiente. Şi numai în cadrul scopurilor urmărite de el, se
deschide şi înţelegerea scopurilor treptelor inferioare lui, punându-se într-o referinţă cu
scopurile urmărite de el, ca el să boltească peste toate un sens ultim şi suprem al
existenţei”30. Vedem din expunerea făcută de Pr. Stăniloae, că raţionalitatea cosmosului
îşi găseşte temeiul ei ultim şi împlinirea numai în om, fiinţă personală, dialogală,
spirituală, capabilă de comuniune cu Dumnezeu. „Raţionalitatea creaţiei, sensul ei şi, în
acelaşi timp, însăşi existenţa umană în lumea - creaţie divină - se cuprinde şi se înţelege
în Hristos, Raţiunea divină eternă şi personală a Unicei Fiinţe divine prin care, atât cele
generale, cât şi cele individuale sunt aduse întru existenţă” 31,căci, după cum ne învaţă
Sfântul Maxim, „credem că premerge o raţiune creaţiunii îngerilor, o raţiune fiecăreia
dintre fiinţele şi puterile ce alcătuiesc lumea de sus, o raţiune a oamenilor, o raţiune
tuturor celor ce au primit existenţa de la Dumnezeu”32.

Când vorbeşte despre fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu, Sfântul Maxim face
deosebire între Cuvântul Care a venit în lume ca să ne îndumnezeiască prin plenitudinea
harului dăruit, şi raţiunile sau raţionalitatea lumii. Logosul, Cuvântul este raţiunea
supremă negenerată, a doua Persoană a Sfintei Treimi, iar logoi sunt raţiuni imprimate
încă de la creaţie tuturor lucrurilor. Raţiunile, logoi, există prin participare la Raţiunea
supremă care este necreată. „Ce este în făpturi spune Sfântul Maxim, creat sau necreat?
Create în făpturi sunt cele ce există prin participare, iar necreate sunt cele de care se
împărtăşesc acestea. De pildă în bunătatea omenească se distinge strădania omului
credincios de a se împărtăşi de bunătatea divină, care pe de altă parte e şi ea o forţă ce
susţine şi atrage strădania omenească”33

30
Ibidem, pag.14.
31
Pr. Petraru Gheorghe, op. cit, pag.88
32
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p.88.
33
Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalia, vol.I, trad. Şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947,
pp.140-141.
8
 Raţiunile divine sunt din ce în ce mai accesibile în măsura în care credinciosul
creşte în dobândirea virtuţilor. Pr. Stăniloae, afirmă că: „Tot universul poartă marca unei
raţionalităţi personale destinate eternizării persoanelor umane”34. Pentru teologia
Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, religia nu e un proces de instrucţie teoretică, ci este
participare personală la „dumnezeiasca fire”, la bucuriile spirituale dobândite prin
umanitatea îndumnezeită şi înviată a Fiului lui Dumnezeu, făcut om, pentru ca „ Hristos-
făcut om, să adune la Sine firea omenească.”35

Cu toate acestea, Revelaţia naturală nu ajunge la împlinirea scopului pentru

care ea a fost dată decât în lumina Revelaţiei supranaturale. Din Revelaţia supranaturală
cunoaştem care este scopul pentru care a fost creată lumea şi omul. Revelaţia naturală
este ineficientă fără cea supranaturală. Ea poate fi eficientă doar pentru sfinţi, după cum
ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, adică pentru cei care s-au ridicat la o vedere a
lui Dumnezeu asemenea celei din Revelaţia supranaturală. Sfântul Maxim afirmă că
Revelaţia naturală are aceeaşi valoare ca şi Revelaţia supranaturală.36

Părintele Stăniloae ne spune în acest sens că acolo unde Revelaţia

supranaturală n-a mai însoţit revelaţia naturală… s-au produs grave întunecări ale
credinţei naturale în Dumnezeu, care de acela mai multe ori făceau o confuzie între El şi
natură şi făceau nesigură persistenţa persoanei umane în eternitate. Cu alte cuvinte, se
poate spune că prin căderea în păcat omul şi-a întunecat şi pervertit capacităţile
spirituale şi personale ale fiinţei sale, printre care şi raţiunea. Odată cu vălul de întuneric
pus pe mintea omului, s-a pierdut de către om puterea de a sesiza raţiunile lui
Dumnezeu, logoi, care erau puse în creaţie şi care aveau menirea de a-l înălţa pe om spre
comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, nesesizate raţiunile, omul a început să-şi creeze, în
lumea naturală, proprii săi idoli, concepte, care-l închideau în propriile graniţe ale
materialităţii, fără posibilitate de a se autodepăşi, prin har şi comuniune cu Dumnezeu.
Astfel, a fost necesară intervenţia divină iubitoare, Dumnezeu comunicând omului din
nou puterile cu care acesta să năzuiască spre el, căci „Revelaţia supranaturală a dat

34
Pr. Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, op. cit., pag.18 ;
35
Sfântul Maxim Mărturisitorul Epistola Dogmatică către Ioan Scolasticul Alexandrinul, despre dogma
întrupării în PSB, vol.80, pag.147.
36
Idem, Ambigua ,pag.22 ;
9
claritate şi siguranţă credinţei naturale, dar a şi lărgit cunoaşterea lui Dumnezeu şi a
sensului etern al existenţei noastre şi al lumii”.37

După teologia Sfântului Maxim, toată creaţia poartă amprenta unei raţionalităţi,
numai păcatul este iraţional38 , fără o finalitate care să înalţe omul spre îndumnezeire.
Pentru Sfântul Maxim, păcatul a însemnat o îngustare a înţelegerii lumii: „Ridicarea
omului la Dumnezeu, afirmă Părintele Stăniloae, trebuie să treacă prin faza unei reveniri
a lui la starea de natură. Simţirea trebuie să devină pură, percepţia sensibilă, iar raţiunea
trebuie să-şi câştige fermitatea ei obiectivă”39. Fiecare om care stă prin credinţă în
legătură cu Hristos, poate câştiga această tărie, această imunitate faţă de păcat. Aceasta o
poate prin faptul că lucrările Lui devin teandrice, Hristos Însuşi e în el, ajutându-l la
lupta de întărire a firii, de eliberare de patimi, adică de restabilirea raţiunii şi a simţirii
umane.

Tot ceea ce este creat, este creat potrivit intenţiei divine, al cărei subiect este
Logosul personal, Care a intrat în această lume, în istorie, şi a devenit om, pentru a
împlini scopul creaţiei şi cel al omului, ca microcosmos. „Înseamnă deci că întreaga
creaţie este umplută de prezenţa divină. O prezenţă nu numai statornică, ci şi un scop ce
trebuie împlinit prin libera lui acceptare de către om”40.

Din cele prezentate mai sus putem trage așadar o concluzie în ceea ce privește
actul întrupării Fiului lui Dumnezeu și opera sa mântuitoare respectiv posibilitatea,
pentru om, de a se îndumnezei prin această Întrupare a Fiului lui Dumnezeu.

Modelul desăvârşirii creştine este Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos,

"Învăţătorul nostru suprem".41 Creştinul este nu numai purtătorul de nume al
dănţuitorului său, ci mai ales practicantul faptelor Acestuia. Trăsăturile caracteristice ale
creştinismului sunt acelea ale Mântuitorului Hristos. Se înţelege însă că nu toate
trăsăturile Lui trec asupra creştinului, pentru că unele din acelea sunt de domeniul
supranaturalului. De aceea, pe unele din aceste trăsături le imităm, atât cât ne stă în
37
Ibidem, pag.24.
38
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia românească vol. II, trad. și note Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, pag.234.
39
Ibidem, pag.18.
40
Lars Thunberg, op. cit.., pag.123.
4141
Pr. Prof. Constantin Galeriu, „Mântuitorul Iisus Hristos - învăţătorul nostru suprem", în „Ortodoxia”,
anul XXXV, nr.l, 1983, p. 34.
10
putinţă, pe cele care ne sunt inaccesibile le venerăm şi le adorăm. Creştinul perfect va
face să strălucească în viaţa sa toate acele atribute care subsumează pe Mântuitorul
Hristos, pe unele imitându-le, pe altele adorându-le. El nu-şi va mutila desăvârşirea prin
răutate.

Prin creaţie Tatăl vrea să mărească numărul subiectelor care să se bucure de

fericirea comuniunii cu El. Nu pentru fericirea Sa, căci comuniunea cu celelalte subiecte
divine nu lasă nici o scădere fericirii Sale. Vrea să aibă mai mulţi fii. Vrea subiecte mai
multe cărora să le fie Tată. Dar divinitatea nu se înmulţeşte şi nu scade. Alte subiecte nu
pot veni la existenţă decât prin creaţie. Subiectele create însă nu pot rămâne sau nu se
ridică la înălţimea cerută de această comuniune.

De aceea ce este prin creaţie inferior, a ridicat prin dragoste la înălţime de fiu, la
nivel egal, ca să se poată stabili intimitatea şi înțelegerea. Prin creaţie se înfiinţează
numai capacitatea de a primi dragostea. Aceasta se coboară apoi cu prisosinţă asupra
omului, ridicându-1 la rangul de fiu, de partener apt de Dumnezeu. Dragostea este
dumnezeiască, este necreată. Ea poate îmbrăca şi face, prin ca pe un dumnezeu pe om.
„Putem spune că şi noi, ca Serghei Bulgakov, că în om este ceva creat şi necreat, dar în
omul ce stă în raport cu Dumnezeu."42 Dragostea, fiind dumnezeiască, „face pe om
nemuritor, îmbracă o natură creată în însuşiri divine"43 ,cum : spunea Sfântul Maxim
Mărturisitorul.

De ce tocmai Fiului îi revine misiunea de a mântui pe oameni? Fiul trăieşte

numai cu privirea spre Tatăl, nevrând altceva decât să împlinească voia Lui, să
săvârşească Lui. și vrea să fie cât mai multe subiecte care să iubească pe Tatăl, să
trăiască pentru El, cu murirea aţintită spre El, împlinind voia Lui.

Astfel, Fiul vrea un număr cât mai mare de fii ai Tatălui, de fraţi ai Săi. El
împlineşte voia Tatălui la creaţie. Dar, întrucât oamenii creaţi nu se ţin şi nu se ridică la
înălţimea de subiecte ale dragostei divine, ci cad într-o existenţă chinuită. Fiul intervine
din nou să îndeplinească voia Tatălui, restaurându-i în raportul de fii.

Fiul se cade să împlinească opera aceasta şi prin creaţie şi prin mântuire, căci el
este în rolul de împlinitor al voii Tatălui şi El trebuie să se apropie în chip special ce cei
4242
Serghei Bulgacov, „Cerul pe pământ", în „Raze de lumină”, anul V, Bucureşti, 1933, p. 1.
43
Sfântul Maxim Mărturisitorul, „ Capete despre dragoste", în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale
Desăvârşirii”., vol.III, ediţia a Il-a, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 104
11
care trebuie să-I semene. De fapt, subiectele omeneşti poartă în fiinţă şi rostul lor, mod
special, chipul Fiului şi al relaţiei Lui de ascultător şi cinstitor al Tatălui.

Ceea ce deosebeşte esenţial spiritualitatea creştină de orice altă formă de

spiritualitate, este în afară de faptul că nu afirmă identificarea omului cu dumnezeirea
sau cu esenţa totală, caracterul ei hristologic. Suişul creştinilor spre Dumnezeu are, adică
nu numai de normă ci şi de cale pe Mântuitorul Iisus Hristos, conform cu declaraţia
Acestuia: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa..." (Ioan XIV, 6).

„Nimeni nu poate înainta spre unirea tainică cu Dumnezeu păşind pe o altă cale
decât Mântuitorul Hristos (Calea) şi nimeni în această unire nu poate ajunge dincolo de
Hristos. Iar legătura noastră cu Hristos se realizează şi se întăreşte prin Duhul cel Sfânt al
Lui."44

Creştinismul crede că orice altă unire cu dumnezeirea, deci aceea care nu se

realizează prin Hristos şi în Hristos, este o iluzie. Căci Iisus Hristos este „Singurul
Mijlocitor"45 pe care L-a dat Dumnezeu oamenilor ca scară spre Sine. „Printr-însul a
nevoit să le împace toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din Ceruri, făcând pace
Printr-Însul, prin sângele Crucii Lui".46 „Căci printr-însul aveam şi unii şi alții apropiere
către Tatăl".47 „lisus Hristos este puntea întinsă de la Dumnezeu până pe tărâmul
umanităţii noastre, prin ipostasul Său cel unul care întruneşte și natura dumnezeiască şi
pe cea omenească."48

Starea decazută în care a intrat neamul omenesc, ca urmare a păcatului lui Adam,
consta în trei aspecte esenţiale: alterarea chipului lui Dumnezeu din om (întunecarea
raţiunii şi slăbirea voinţei), pierderea comuniunii harice o omului cu Dumnezeu şi
căderea omului sub stăpânirea morţii şi a diavolului. Astfel, pentru a reface natura umană
decăzută, Răscumpărătorul trebuia să realizeze trei lucruri: să refacă chipul lui

4444
Pr. Prof. Dr. Stăniloaie Dumitru, „Teologia Dogmatică Ortodoxă", vol. III, Editura IBMBOR,
Bucureşti,
1978. p. 38.
4545
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, „Desăvârşirea noastră în Hristos după învăţătura Bisericii Ortodoxe",
în ”Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2, 1980, p. 376
46
Coloseni I, 20.
47
Efeseni II, 18.
4848
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op.cit., p. 39.
12
Dumnezeu din om, luminându-i mintea printr-o învăţătură divină, să refacă comuniunea
harică a omului cu Dumnezeu şi să scoată pe om de sub stăpânirea morţii şi a celui rău.49

Aşadar, Mântuitorul a îndeplinit trei slujiri: chemarea profetică sau

învăţătorească, slujirea arhierească şi demnitatea împărătească. Ca profet, ne învăţă,
revelând învăţătura divină despre Fiinţa şi voia lui Dumnezeu şi despre mântuire, Însuşi
Mântuitorul spunând: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12). Ca arhiereu, reface prin jertfa
răscumpărătoare legătura omului cu Dumnezeu, precum înţelegem din cuvântul Sf. Ap.
Pavel către Evrei: „Întru această voinţă suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Iisus
Hristos, o dată pentru totdeuna.” (Evrei 10, 10). Ca împărat, învinge puterile diavolului,
conducându-l pe om spre adevărata lui menire, căci „I-ai dat stăpânire peste tot trupul,
ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.” (Ioan 17, 2).

Aceste trei aspecte ale operei mântuitoare sunt numite fie chemări, fie slujiri, fie
dregătorii, fie misiuni, fie demnităţi. Însă, de obicei, pentru a se evita confuziile, se
folosesc numirile: „chemare profetică, slujire arhierească, demnitate împărătească, deşi
toate sunt şi slujiri, şi demnităţi”50.

Totodată trebuie menţionat că acestei trei demnităţi constituie o unică lucrare

mântuitoare. Toate trei sunt îngemănate în toată viaţa pământească a Mântuitorului şi în
veşnicie, „căci Acelaşi Iisus Hristos este profet, arhiereu şi împărat, lucrarea Sa
mântuitoare nefiind împărţită în sectoare deosebite” 51. Ele nu pot fi separate, între ele
existând o legătură indisolubilă desăvârşită, întemeiată pe unicitatea Persoanei lui Iisus
Hristos. El este în acelaşi timp Profet, Arhiereu şi Împărat, însă se poate oberva o
anumită ordine cronologică a actelor mântuitoare ale lui Hristos: propovăduirea Sa
(Prooroc), urmată de jertfa de pe Cruce (Arhiereu) şi de biruinţa asupra morţii, prin
Învierea, Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui (Împărat).

49
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed. Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2005, p. 218
50
Ibidem, p.219.
51
Ibidem, p.219.
13
 III. Chemarea sau demnitatea profetică a Mântuitorului

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Logos întrupat “de la Duhul Sfânt şi din
Fecioara Maria”, recapitulează şi uneşte in Persoana Sa divino-umană toată esenţa
poporului ales, in cadrul căruia au existat şi dominat un număr de nu mai puţin trei
autorităţi: impărătească, profetică şi sacerdotală sau preoţească.Demnitatea aceasta de a
conduce şi guverna poporul lui Israel era dată împăraţilor, proorocilor şi preoţilor printr-
un ritual comun şi anume acela de ungere. Ungerea era cea care le dădea aceleaşi
drepturi celor trei categorii mai sus menţionate.

Desigur, cele trei demnităţi nu au existat totdeauna în cadrul poporului, dar atunci
când ele au coexistat nu se gaseau într-o simfonie perfectă,ci din contră, o autoritate se
opunea cu desăvîrşire celeilalte sau celorlalte. Sunt foarte cunoscute mustrările făcute de
proorici regilor sau preoţilor care se depărtau de Dumnezeu,(spre ex. Ilie care i-a mustrat
pe Ahab şi pe Izabela, sau David care a fost certat de Natan, ş.a.m.d).

Cel mai concludent exemplu ce poate fi dat este din cartea profetului Samuel,
care avertizează poporul în legătură cu regii care vor veni: “Din robii voştri, din roabele
voastre, din cei mai buni feciori ai noştri şi din asinii noştri va lua şi va întrebuinţa la
treburile sale. Din oile noastre va lua a zecea parte şi chiar voi veţi fi robii lui. Veţi
suspina atunci sub regele vostru pe care l-aţi ales şi atunci nu vă va mai răspunde
Domnul”.52

În Persoana Cuvântului întrupat, aceste trei demnităţi sunt reunite in chip

desăvârşit:“autoritatea împărătească este puterea care realizează însăşi lucrarea creaţiei şi
a creării din nou; autoritatea profetică este puterea cuvântului care face deosebirea şi
varietatea fiinţelor create în lăuntrul unui trup tainic, iar autoritatea sacerdotală este

52
I Regi 3, 16-18.
14
puterea care susţine fiinţele raţionale prin Dumnezeu astfel încât să se raporteze la
Acesta şi să izbutească în mersul lor desăvârşitor”.53

Hristos uneşte în persoana Sa, aceste trei demnităţi in cel mai deplin chip, astfel
încât de fiecare dată când lucrează o operă ca Împărat este prezent şi Proorocul şi
Preotul; acelaşi lucru se întâmplă când lucrează ceva ca Prooroc sau ca Preot.
Deasemenea, în Persoana Sa nu există conflict între cele trei demnităţi, aşa cum se
întampla deseori in poporul Israel.

În cele ce urmează ne vom opri asupra celei de-a doua demnităţi a Mântuitorului,
anume cea profetică sau învăţătorească.

53
Nikos A. Matzoukas – “ Teologia dogmatică şi simbolică-vol.II”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006,
p.225.
15
 a. Iisus Hristos cel mai mare Profet și Învățător

Mântuitorul Hristos este Profetul şi Învăţătorul desăvârşit tocmai prin Însăşi

Persoana Sa. Este mai presus decât toţi profeţii Vechiului Testament pentru că învăţătura
Sa este unică şi mai presus de asta, se identifică cu El, Învaţătorul; Persoana Sa este
izvorul învăţăturii Sale. “El e ca atare “Învăţătorul”şi “învăţătura” în persoană, dacă este
“Lumina” în persoană. El e Cel ce propovăduieşte şi “Cel ce se propovăduieşte” pe Sine.
În El se identifică Subiectul învăţăturii cu“obiectul”ei. El este chiar prin aceasta
proorocul eminent, pentru că învăţătura Lui arată adevăratul drum de desăvârşire al
umanităţii. Iar în aceasta El nu face decât să Se tălmăcească pe Sine însuşi, fiind şi
drumul spre desăvîrşire dar şi desăvârşirea însăşi. Orice progres pe care l-a facut
omenirea în direcţia adevăratei ei desăvârşiri spiriltuale, a adevăratei actualizări a
umanului, l-a făcut pe drumul şi spre ţinta indicată de El”.54

Învăţătura Lui e cu adevărat profetică, pentru că şi persoana Lui e profetică,

arătând în sine omul la capătul său eshatologic. “El e “Proorocul” şi “proorocia” ultimă
în persoană. El nu prezintă a altă ţintă a drumului omenirii spre desăvârşire decât pe
Sine. În învăţătura pe care o dă, El se tălmăceşte pe Sine însuşi, ca ţinta finală şi
desăvîrşită a omenirii. El nu dă o învăţătură imaginată de minte, care dintr-un punct de
vedere e mai bună decât cel ce o dă, dar din altpunc de vedere nu redă tot misterul fiinţei
umane şi ţinta ultimă reală la care a juns ea in El şi poate ajunge oricine se uneşte cu El.
El e învăţătorul şi Proorocul culminant prin Însăşi Persoana Lui, pentru că nu e numai
om, ci şi Dumnezeu şi ca atare are în el şi iradiazădin El nu numai învăţătura adevărată
despre Dumnezeu, ci şi despre omul adevărat, şi cum trebuie să ajungă şi ceilalţi.”55

Proorocii Vechiului Testament, spre deosebire de Hristos, comunicau oamenilor

un adevăr parţial despre Dumnezeu, pentru că, primindu-l de la altcineva, nu îl puteau
avea deplin în ei înşişi.de aceea nici nu puteau arăta relaţia dintre om şi Dumnezeu şi nici

54
Pr.prof.dr.Dumitru Stăniloae - “Teologia Dogmatică-vol.II”,p.120.
55
Ibidem, p.122.
16
rezultatul lucrării lui Dumnezeu asupra oamenilor.Adevărul se impune întradevăr doar
atunci când este comunicat deplin şi cu toată puterea; ori proorocii îl comunicau diferit
de felul prin care îl face Însuşi Dumnezeu întrupat prin persoana divino-umană a
Mântuitorului Iisus Hristos.

Totuşi, putem afla şi câteva asemănări între Iisus ca profet şi ceilalţi profeţi :

a) Iisus oferă, ca şi preoţii, o cunoaştere a lui Dumnezeu prin

tălmăcire în graiul omenesc, prin mijlocire, nu prin arătare, constituind
astfel o smerire a Fiului lui Dumnezeu la nivelul oamenilor;

b) El naşte credinţa, certitudinea, în oamenii care voiesc să

creadă, nu vederea pe care trebuie să o admită oricine. Dar chiar prin
aceasta primirea celor dumnezeieşti e un pas de ieşire din păcat. Tocmai
împrejurarea că omul, din cauza păcatului, nu e în stare să „vadă” cele
dumnezeieşti, deci, trebuie să i le apropie cineva prin credinţă, Dumnezeu
o foloseşte pentru scoaterea lui din păcat.

Iisus însă îi depăseşte pe toţi profeţii, fiind supremul şi ultimul profet din
urmatoarele considerente:

a)mijloceşte legătura şi tălmăceşte voia lui Dumnezeu către

oameni, nu ca pe a unui subiect stăin, ci ca pe a Sa;

b) relaţia divină pe care El o o realizează este nu numai cea mai

deplină posibil, prin amploarea şi limpezimea ei, ci şi de un alt caracter,
întrucât prin El, oamenii fac experianţa raportului de eu-tu cu Dumnezeu.
Când o persoană ne vobeăte direct, nu prin intermediari, experem
realitatea ei într-un mod cu mult mai intensiv. Şi, prin profeţi, dobândim
certitudinea că Dumnezeu e subiect, deci tocmai ceea ce aflăm prin Iisus.
Prin profeţi în schimb, experiem pe Dumnezeu ca pe unul care a vorbit
adineauri cu un semen al nostru, însă acum a plecat, întorcându-şi spatele.
În Iisus îl avem pe Dumnezeu permanent cu faţa către noi, vorbindu-ne
fiacăruia, îl avem în maximă apropiere faţă de noi şi nu la distanţă faţă de
noi;

c) Profetul ne leagă de sine prin certitudinea ce ne-o transmite şi o

avem în comun cu el despre Dumnezeu ca Stăpân al tuturor. În ultima

17
analiză privim însă toţi dincolo de profet, spre Dumnezeu care e în afară
şi pe deasupra comuniunii noastre omeneşti. Iisus ne leagă de sine ca de
centrul ultim. El nu ne dă numai certitudinea despre Dumnezeu, ci,
întrucât ne aşeză în comuniune cu Sine, ne aşează în cumuniune cu
Dumnezeu;

d) Revelaţia în Iisus e mântuire căci spre deosebire de profeţi, care

sunt puşi de Dumnezeu să vorbească despre Sine, Hristos vorbeşte El
însuşi. Cuvintele aici formează puntea de comuniune şi, deci, de putere de
la El la oameni. Cuvintele omeneşti nu mai sunt ceea ce îl desparte pe
Dumnezeu de oameni, ci ceea ce-l pune în legătură directă cu ei.

18
 b. Caracterul și conținutul profeției

În ceea ce priveşte cuprinsul învăţăturii sale, ea nu este dată pentru a fi folosită

ca doctrină de sine stătătoare, ci ca o manifestare actuală si continuă a Fiului lui
Dumnezeu care s-a făcut om pentru noi. Ceea ce Hristos ne-a împărtăşit are o valoare
deosebită şi poate chiar covârşitoare prin faptul că Dumneze a binevoit a intra în dialog
drect cu omul.

De aceea, „învăţătura” este de foarte mare importanţă, pentru că este o

„învăţătură ce serveşte vieţii şi raportului viu dintre ascultător şi cel ce o serveşte” 56 ,
după cum spunea in cuvinte minunate părintele Stăniloae. Prin cuvintele învăţăturii Sale,
Hristos dezvăluie oamenilor cine este El, cine L-a trimis între oameni, dezvăluind asfel
taina Sfintei Treimi, dragostea faţă de oameni şi scopul pentru care S-a întrupat –
mântuirea oamenilor, calea pe care se va realiza mântuirea, cuvintele sale fiiind
premergătoare şi tălmăcitoare jertfei Sale.

Toată învăţătura Sa este a lui Dumnezeu şi poate fi considerată fie ca descoperire

supremă, fie ca un mijloc de mântuire. La înţelegerea acestei învăţături ca învăţătură
mântuitoare, ca temei al mântuirii, precum şi înţelegerea mijloacelor acestei lucrări de
mântuire se poate ajunge doar stând sub pronia divină şi aflându-ne într-o strânsă
legătură cu Dumnezeu. Numai cine se implică total în raportul viu cu Dumnezeu poate
înţelege.

Învăţătura lui Iisus nu poate izvorî decât din Mântuitorul însuşi. De aceea Iisus
Hristos e Învăţătorul şi Proorocul prin Sine, nu printr-un dar venit din altă parte. Este
Învăţătorul prin excelenţă (Ioan 13, 13) şi Proorocul prin excelenţă. El Însuşi a spus
despre Sine: Eu sunt lumina lumii (Ioan 8, 12), sau: Eu sunt adevărul (Ioan 14, 6).
Hristos Însuşi se descoperă pe Sine ca lumină: Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează
Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8, 12). Lumina vieţii este cea
pe care am primit-o de la Creator. Este lumina fiinţială care ne arată chip al Dumnezeu.
Ori Dumnezeu este iubire, l-a creat pe om din iubire şi L-a trimis pe Fiul Său să-l
mântuiască din iubire. Hristos chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât
56
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae – “Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Ed. Omniscop, Craiova, 1993,
p.230.
19
toată făptura (Col. 1, 15), ne-a redescoperit adevăratul „chip al lui Dumnezeu” ca
lumină, adică ca iubire a Tatălui ce se revarsă în lume, către om şi întreaga făptură. Nu
putem umbla despărţiţi de această lumină fiindcă ,, dacă unii închid în plină amiază ochii
sufletului pentru a nu primi razele acestei lumini, şi rămân în întuneric nu trebuie să ne
legăm de natura luminii, ci de răutatea celor care se lipsesc de acest dar” 57 spune
dumnezeiescul Ioan Gură de Aur.

Iisus nu este doar învăţătorul prooroc, este învăţătura şi proorocia însele. Acestea
sunt posibile fiindcă Iisus este Lumina în persoană. Învăţătura nu este suficientă în sine
omului pentru a se mântui, de aceea este nevoie de o curăţie a acesteia după cum spune
Sf. Ioan şi de viaţă bună: ,,creştinismul le cere ucenicilor lui ca ei să adauge viaţă bună
curăţiei învăţăturii”58 spune Sfântul Părinte. Aşadar adăugăm celor ce le ştim de la
Învăţătorul, fapta noastră bună, nefiind suficientă doar cunoaşterea credinţei, ci şi
practicarea ei.

Aşadar, chemarea profetică a Mântuitorului înseamnă tocmai această descoperire

a tainelor lui Dumnezeu prin cuvânt; asta deoarecce profetul e profet prin cuvânt, adică
atunci când el vorbeşte oamenilor. În profeţie, rolul principal îl are cuvântul. Iar în
legătură cu acest fapt, părintele Stăniloae scoate în evidenţă două aspecte:

a) capacitatea cuvântului omenesc de a fi mijloc de revelare. Asta

deoarece cuvântul are cea mai mare putere de pe lume, mişcând şi
determinând voinţa omului. Cuvântul are puterea de a zidi sau de a
dărâma sufleteşte; putem dispune de oameni şi avem puterea de a face
bine sau de a face rău. Aşa şi Hristos, prin puterea cuvântului a mişcat pe
oameni şi le-a vorbit lor despre Binele suprem, care nu este Însuşi
Dumnezeu;

b) puterea revelatoare cu totul deosebită a cuvântului profetic, care

este distins de orice cuvânt omenesc. Acest cuvânt profetic pruduce
modificări în interiorul omului şi îi modelează sufletul, transformându-l
profund şi necontenit.

57
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, trad. Diac. Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul
Român, Oradea, 2005, p. 372.
58
Ibidem, p. 136.
20
 „Astăzi, Hristos ne împărtăşeşte învăţătura Sa prin cuvântul Scripturii, iar faptele
prin care împărtăşea odinioară harul Său sunt transpuse în Sfintele Taine. Asta pentru că
invocându-l prin credinţă şi rugăciune, El vine manifestânduşi puterea Sa în favoarea
celor ce-l invocă cu credinţă, împărtăşind harul Duhului Sfânt prin mijlocirea unor
gesturi şi materii ce sunt sfinţite prin rugăciune.”59

Hristos este desăvârşitul învăţător despre fiinţa şi voia lui Dumnezeu şi cel mai
iscusit predicator al cuvântului plin de viaţă al Creatorului, pe care ni-l împărtăşeşte
nemijlocit. „Acceptând limitele formale ale profetismului biblic, Mântuitorul Hristos a
ridicat această instituţie vechitestamentară la treapta cea mai înaltă, căci imperfecţiunea
de care au dat dovadă în viaţă profeţii Vechiului Testament a fost înlocuită cu
perfecţiunea activităţii publice a Fiului lui Dumnezeu”.60

„Demnitatea Sa profetică se împărtăşeşte într-un fel şi oamenilor, prin faptul că le

dă puterea de a urmări, a afla şi a stărui consecvent în Adevăr, ceea ce este totuna cu a
trăi în Dumnezeu”.61

IV. Slujirea arhierească

59
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae – “Teologia …..”, p.133.
60
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu , Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 307.
61
Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 240 .
21
 Slujirea arhierească a Mântuitorului se situează în centrul întreitei Sale slujiri. Ea
este lucrarea prin care Hristos a împăcat pe om cu Dumnezeu prin toate suferinţele
îndurate de El, de la Întrupare până la Moarte, toate, precum mărturisim în al treilea
articol al Crezului: „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”.

Sf. Ioan, Înaintemergătorul ne spune despre Iisus Hristos că este Cel Care
botează cu Duh Sfânt (Ioan 1,33), ceea ce este un semn că Iisus era Cel aşteptat,
Arhiereul capabil să boteze întreg neamul omenesc ,,cu Duh Sfânt” cum spune
Evanghelia. Despre arhieria Mântuitorului depune mărturie şi Sf. Ioan Gură de Aur când
tâlcuieşte: ,,adevărul pe care l-a vestit (Sf. Botezătorul) că Iisus ridică păcatele lumii
întregi şi că El era aşa de mare şi de puternic, încât era deajuns singur pentru a face o aşa
mare şi minunată răscumpărare, era aşa de înalt , încât putea să-i pună pe ascultătorii săi,
el o confirmă făcând să se vadă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu” 62 . Desigur prin
termenii ,,înalt” şi ,,mare” desemnează aici sfinţenia lui Iisus care nu are grad de
comparaţie pe pământ, de aceea Îl numim Arhiereul veşnic.

Sfântul Atanasie cel Mare spune că ,,Dumnezeu s-a făcut Om pentru ca omul să
devină dumnezeu”. Şi continuă cuvântul său: ,,Logosul, zice Sf. Atanasie, văzând că
piericiunea oamenilor nu putea fi înlăturată altfel decât prin moarte, iar El - Logosul nu
putea să moară pentru că era nemuritor şi era Fiul Tatălui, pentru aceasta El îşi ia trup
capabil să moară, pentru ca acesta, participând la Logosul de peste toate, să poată da
satisfacţie morţii pentru toţi, să rămână nestricăcios din cauza Logosului Care sălăşluia în
El şi, în fine, piericiunea să înceteze la toţi prin harul învierii. De aici, Logosul oferindu-
Şi spre moarte trupul pe care şi l-a luat ca pe o jertfă şi ca pe o victimă fără pată, a şters
de la toţi cei asemenea moartea prin producerea Sa pentru alţii. Logosul lui Dumnezeu a
achitat datoria faţă de moarte. Şi aşa Fiul lui Dumnezeu Cel nestricăcios unindu-Se cu
toţi printr-un trup asemenea celui omenesc, i-a îmbrăcat pe toţi în nestricăciune prin
făgăduinţa învierii”63.

Din cauza gravităţii căderii, omul a pierdut legătura harică cu Dumnezeu. Drept
consecinţă, el nu se mai putea mântui prin propriile sale puteri, ci doar cu ajutorul lui
Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, împăcând dreptatea şi nespusa Lui
iubire faţă de oameni, a hotărât mântuirea oamenilor prin Întruparea şi Jertfa Fiului Său:
62
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan,......., p. 84.
63
Sf. Atanasie Cel Mare apud Pr. Prof. Dr. Ioan Ghe Coman, Patrologie, Manual pentru studenţii teologi,
Bucureşti , 1956, p.134.
22
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16). „În mântuire, prin
Patimile şi Moartea pe cruce a Mântuitorului se înlătură propriu-zis vina şi pedeapsa
pentru păcatul omului şi se restaurează natura lui căzută”. 64

Din Sfânta Scriptură şi din gândirea Sfinţilor Părinţi reiese ideea că slujirea
arhierească a lui Hristos e îndreptată în trei direcţii. În primul rând, slujirea de Arhiereu
prin care Mântuitorul Se aduce ca jertfă pe Sine Însuşi e îndreptată în mod direct spre
Tatăl. În acelaşi timp, ea implică şi o direcţie îndreptată spre oameni, întrucât scopul ei
este răscumpărarea umanităţii, iar întrucât pentru îndeplinirea acestui scop, Hristos aduce
ca jertfă propria Lui fire umană, înţelegem că este cuprinsă în ea şi o direcţie îndreptată
spre aceasta.65
Teologia apuseană, atât cea catolică, cât şi cea protestantă, nu socotesc efectul
slujirii arhiereşti a Mântuitorului asupra firii umane şi astfel, o dezbracă de ceea ce este,
probabil, cel mai important aspect al ei: restabilirea firii omeneşti prin jertfa de pe Cruce,
reducând-o la o simplă operaţie juridică de satisfacere a onoarei lui Dumnezeu în numele
oamenilor care L-au jignit cu păcatul lor, neimplicând în niciun fel firea omenească.
Romano-catolicii afirmă că păcatul n-a slăbit în niciun fel firea umană, ci numai
la jignit pe Dumnezeu, făcându-L să retragă de la noi darurile supraadăugate. Deci jertfa
nu avea ce să îndrepte în firea noastră, „ci doar să înlăture supărarea lui Dumnezeu cel
jignit, ca firea să fie iarăşi admisă în relaţie cu El şi împodobită cu etajul darurilor
supranaturale”.66 Protestanţii, pe de altă parte, susţin că prin păcat, nu numai că
Dumnezeu a fost jignit, dar şi firea omenească a fost alterată complet, încât nu mai poate
fi restaurată, „ci ajunge să se obţină, prin ispăşirea vinei în faţa Lui, promisiunea
restaurării ei în viaţa viitoare”.67
Sfântul Nicolae Cabasila afirmă şi el că: „Hristos S-a făcut dreptate de la
Dumnezeu şi răscumpărare; şi desfiinţează duşmănia în trupul Său şi împacă pe
Dumnezeu cu noi”.68

64
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 220 .
65
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 228 .
66
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 129.
67
Ibidem, p.129.
68
Nicolae Cabasila, la P. Nellas, Maica lui Dumnezeu, (Ή θεομὴτωρ), Trei cuvântări despre Maica lui
Dumnezeu, Atena, 1974, p. 88, apud. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 130.
23
 Jertfa Mântuitorului, pe lângă scopul ei principal, răscumpărarea omului din
robiei păcatului, are şi unele scopuri secundare:
a. adeverirea misiunii Sale dumnezeieşti şi a adevărului învăţăturii Sale;
pecetluirea şi sfinţirea Legii celei noi;
b. dovedirea nemărginitei Sale iubiri faţă de oameni, „căci Dumnezeu
aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16);
să înlăture părerea falsă a iudeilor despre un Mesia lumesc:
„Împărăţia aceasta nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36);
c. arătarea unui exemplu desăvârşit de umilinţă, de răbdare, de ascultare
şi lepădare de Sine.69
Părintele Stăniloae este cel care arată că jertfa lui Hristos era necesară ca plinire
adreptății lui Dumnezeu. De aceea vom analiza în continuare acest aspect, arătând
importanța jertfei Sale.

a. Jertfa lui Iisus Hristos - plinirea dreptății divine.

Termenul de „dreptate divină” precum și cea de „onoare jignită a lui Dumnezeu

aparține teologie catolice. Mai exact, Anselm de Canterbury este autorul acestor
termeni. și spune părintele Stăniloae că „Iisus, fiind om, a reprezentat legal pe oameni în
69
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op.cit., p. 221.
24
satisfacerea onoarei divine, dar, fiind şi Dumnezeu, moartea Lui a avut eficacitatea pe
care nu o putea avea nici o moarte de om simplu, înţelepciunea lui Dumnezeu a găsit
această modalitate de-a spăla onoarea Sa jignită de oameni, dar şi de a împlini iubirea
Lui prin care voia mântuirea oamenilor moartea Iui lisus Hristos pe cruce e pusă într-un
raport exterior şi juridic cu păcatul şi cu mântuirea acestora. Fie că se socoteşte ca în
romano-catolicism că transgresiunea lui Adam n-a produs o stricare a naturii omeneşti,
ci numai o încordare a raportului dintre Dumnezeu şi om, în baza căreia moartea plutea
ameninţător, ca expresie a mâniei divine, deasupra tuturor oamenilor, fie că se declară ca
în protestantism că moartea lui lisus Hristos pentru noi nu aduce o modificare a vieţii
noastre cât suntem pe pământ, ci numai o iertare a noastră, cu toate că rămânem
păcătoşi, jertfa lui Iisus e concepută ca mântuind printr-un efect pur juridic al ei:
Dumnezeu socoteşte că e satisfăcută onoarea sau setea Sa de răzbunare, deci oamenii
sunt scoşi de sub vină fără ca să se producă o modificare în starea naturii lor. E
modificat doar gândul Lui faţă de ei ( protestantism ) sau e înlăturată moartea concepută
ca ameninţare şi factor ce vine din extern şi nu ca o desăvârşire a ravagiilor interioare
ale păcatului. Într-o asemenea concepţie Logosul s-a făcut om numai pentru a putea
reprezenta legal pe oameni în moartea Sa, nu pentru a veni,ca Dumnezeu, aproape de
oameni. De asemenea, păstrarea omenităţii după înviere nu mai apare necesară.”.70

Jertfa lui Hristos însă nu trebuie privită ca fiind o ispășire apăcatelor omului
primordial.Dumnezeu nu urmărește o satisfacție sau o răzbunare personală ci îndreptarea
cu adevărat a omului. Părintele Stăniloae ne lămurește: „ca să putem reintra în raportul
de comuniune cu Dumnezeu, trebuie să dobândim însă iertarea Lui. Dar capacitatea
noastră de a ne însuşi iertarea Lui nu se arată decât deodată cu capacitatea de- a suporta
pedeapsa ca ispăşire. Vom vedea că propriu-zis lisus este cel ce ispăşeşte pentru noi. Noi
numai participăm, în mod secundar, la ispăşirea Sa. Dar tot am rămas capabili măcar de
o ispăşire mediată, participată. Nu ispăşim, însă, conformându-ne cu o lege de sine
stătătoare, ci ispăşim cu faţa către Dumnezeu, căutând faţa Lui. Suferim în acest caz ca
să ne dăm seama de importanţa persoanei divine pe care am bagatelizat-o păcătuind.
Numai aşa mai putem face să crească ea în faţa noastră. Numai aşa ne retezăm egoismul
care ne-a închis orizontul către Dumnezeu. Trebuie să dăm o satisfacţie persoanei
divine; aceasta e tot una cu creşterea ei în faţa noastră şi cu creşterea noastră la
capacitatea de comuniune cu ea. Nu pentru Dumnezeu, ci pentru noi e nevoie să-l dăm

70
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Restaurarea omului, p.258.
25
această satisfacţie iui Dumnezeu. De aceasta depinde viaţa noastră spirituală. Pentru El e
o satisfacţie de care nu are neapărată lipsă ca să fie fericit. E o satisfacţie în sensul unei
bucurii ce i-o producem că devenim iar în stare să gustăm fericirea comuniunii cu El.
Autoritatea divină a fost jignită prin mândria şi egoismul nostru. E o lege că nu putem
intra în comuniune cu ea până nu restabilim în ochii noştri prestigiul ei. Şi aceasta nu se
poate realiza numai prin aceea că de unde înainte nu i dădeam respectul cuvenit, acum I-
l dăm”.71

Pentru ridicarea chipului lui Dumnezeu în om, se cerea o Jertfa curată adusă de un
preot întru totul desăvârşit. În înţelesul acestei lucrări de restaurare „jertfa reprezintă
efortul de a restabili o punte între om şi Dumnezeu, cu toată distanţa, datorită
contingenţei şi mai ales păcatului omului, pentru a găsi la Dumnezeu, ascultare,
bunăvoinţă şi primire”.72

Părinţii Bisericii au subliniat mereu că jertfa şi instituţia sacrificială în planul

mântuirii se va dezvolta mereu conform planului pedagogiei divine privind restaurarea
omului. Astfel Sfântul Grigorie de Nazianz zice în legătură cu aceasta că „în istoria
universului au existat două mari revoluţii, care s-au numit două Testamente. Unul care
face să treacă oamenii de la idolatrie la Lege şi altul de la Lege la Evanghelie.
Dumnezeu a voit ca binefacerile sale să nu fie impuse cu forţa, ci să fie primite de bună
voie. El a lucrat ca un pedagog, ca un medic, suprimând unele din tradiţiile ancestrale şi
tolerând pe altele. Primul Testament a suprimat idolii, tolerând sacrificiile; al doilea a
suprimat şi sacrificiile . . . păgânii au devenit evrei şi evreii, creştini".73

Ideea o găsim şi la Sfîntul loan Gură de Aur în următoarele cuvinte: „Toate

acelea trebuiau să aibă o origine grosieră la neamuri. Dumnezeu pentru a-i înţelepţi pe
cei ce voia să-i cheme la El, a consimţit ca să fie cinstit prin cultul adus altădată idolilor,
mulţumindu-se a-l desăvârşi puţin câte puţin, apoi de a ridica pe nesimţite pe oameni la
noţiuni lot mai sublime".74

71
Ibidem, pp. 265-266.
72
PS. Ioan Mihălțan, Preoția Mântuitorului Iisus Hristos și preoția bisericească, Ed. Episcopiei Oradea,
1993, p.17.
73
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, apud PS. Ioan Mihălțan, Preoția Mântuitorului Iisus
Hristos și preoția bisericească, p.18.
74
Sfântul Ioan Gură de Aur apud PS. Ioan Mihălțan, Preoția Mântuitorului Iisus Hristos și preoția
bisericească, p.18.
26
 Că nu se urmărea în acest drum al restaurării numai împăcarea cu Dumnezeu, ci şi
desăvârşirea omului prin sfinţire, reiese din ceea ce se cerea în Vechiul Testament
privitor la jertfe, care trebuiau să fie curate şi fără metehne.

În acelaşi timp şi preotul trebuia să dovedească o curăţie a păcatelor sale. Se cerea

o legătură între actul exterior al jertfei şi actul interior al omului, deoarece „omul prin
simbolul religios se oferea el însuşi ca omagiu adus lui Dumnezeu, în vederea unirii cât
mai intime cu El. Această unire intimă se constată şi in chemarea lui Avraam (Fac. 12,
1). Se observă aici o schimbare calitativă care ia forma unui legământ, a unei alianţe
între Dumnezeu şi om. „Conştinţa acestui legământ, testament, domină şi călăuzeşte ca
un far conducător, întreaga spiritualitate şi istorie biblică. Înţelegerea şi viziunea lui se
adânceşte şi se lărgesc treptat, potrivit iconomiei divine, prin patriarhi şi profeţi, pentru
ii se releva plenar şi magnific în Hristos".75

Un salt calitativ se observă şi în învăţătura profeţilor, care pun mai mult accentul
pe desăvîrşirea interioară, pe jertfa „inimii curate” (Ps. 50), ascultarea valorând mai mult
decât sacrificiul arderii de tot şi supunerea mai mult decât grăsimea (cf. I Regi 15, 22).
Dumnezeu prin prooroci cere poporului să practice mai mult dreptatea, iubirea, umilinţa
iar legea să fie în adincul inimii (cf. Ps. 40, 7).

Același mare teolog al Bisericii, Părintele Dumitru Stăniloae esplică de ce era

necesară jertfa aceasta a lui Hristos: „ Trebuia un om neatins de păcat, a cărui jertfă
curată să dea satisfacţie lui Dumnezeu pentru fărădelegea tuturor oamenilor, pentru
neglijarea Lui din partea tuturor. solidaritatea şi comunitatea de natură între oameni face ca
fiecare ins să poarte păcătoşenia întregi omeniri. Aşa încât, chiar pentru mântuirea unui
singur om trebuia o suferinţă care să ispăşească întreaga întindere a păcatului ce
împovărează umanitatea. Nu se putea satisface cu o jertfă sau cu o suferinţă mai mică
autoritatea lui Dumnezeu, că ar fi fost nesocotită de un singur om sau de vreo câțiva.
Răscumpărarea adusă pentru toată omenirea sau nu era adusă pentru nici un om. Altă
posibilitate nu exista. A suferi echivalent cu păcatul dintr-un singur om, a satisface
pentru păcatul dintr-un singur om, este a suferi şi a satisface pentru păcatul întregii
omeniri”.76
lisus, fiind om curat, dar, în acelaşi timp, mai mult decât toţi oamenii şi chiar
decît ipostasul supraomenesc purtător ai răului, a fost în stare să aducă o jertfă ispăşitoare
75
Pr. Constantin Galeriu, Jertfă și răscumpărare, București, 1973, p.63.
76
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Restaurarea omului, p.271.
27
pentru restabilirea majestăţii divine. Fiindcă nici un om nu este în stare să ispăşească
pentru păcatul său, mântuirea nu se putea obţine decât printr-o jertfă substitutivă a unui
om curat şi capabil de o suferinţă echivalentă cu păcatul întregii omeniri, care este, în
acelaşi timp, supraomenesc de mare. lisus împlinea condiţiile unei astfel de fiinţe.
Rămâne, totuşi, de elucidat mai cu dinadinsul următoarea întrebare: cum a putut
suferi El în locul altora şi, mai ales, cum s-a putut stabili o legătură mai intimă între
suferinţa Sa şi păcatul universal-omenesc, căci, fără o astfel de legătură, e greu de înţeles
caracterul ispăşitor şi substitutiv al suferinţei Lui ? Cum a putut, adică, simţi, trăi Iisus ca
o ispăşire, ca o pedeapsă, suferinţa Sa ? Dacă suferinţa Sa a fost antidotul, răsplata
păcatului general-omenesc, a trebuit să se producă o astfel de legătură între ele. Dacă n-
ar fi fost o astfel de legătură, nici Tatăl n~ar fi socotit suferinţa lui ca o satisfacţie pentru
păcatul oamenilor.77

Jertfa Lui se va continua peste veacuri, rămânând într-o continuă stare de jertfă „ca
un miel înjunghiat" (Apoc. 5, 6) din care va izvorî în continuu puterea tămăduitoare şi
necesară din generaţie în generaţie, deoarece şi puterea păcatului se perpetuează mereu
într-un continuu dinamism al ispitelor.78

Legătura dintre Jertfa lui Hristos şi Arhiereul Hristos, dintre Arhiereul Hristos şi
jertfa preoţiei speciale în Biserică, precum şi dintre jertfele acestea şi jertfele
credincioşilor, ca preoţi împărăteşti s-a actualizai prin viaţa de desăvârşire a atâtor sfinţi
ierarhi, preoţi şi credincioşi cure s-au arătat cum spune Sf. Ap. Pavel „în osteneală şi în
trudă, în privegheri, adeseori în foame şi în sete, în posturi de multe ori" (II Cor. 11,
27).
Astfel, făcînd o comparaţie între jertfele Vechiului Testament şl jertfa lui Hristos,
putem conchide că „animalele aduse ca jertfă comuna şi preoţia Vechiului Testament,
nu aveau nici pe departe forţa de a polariza şi de a atrage pe toţi la o jertfă superioară,
cum are Hristos ca jertfă şi ca arhiereu, de a atrage pe acest plan comunitar şi înalt,
jertfele particulare. Jettfa lui Hristos pentru noi s-a adus pentru a ne atrage în starea de
jertfă adevărată, pentru a ne ridica din Viaţa de egoism”.79

77
Ibidem, p.272.
78
PS. Ioan Mihălțan, Preoția Mântuitorului Iisus Hristos și preoția bisericească, p.19.

79
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura dintr Euharistie și iubirea creștină, în „Studii Teologice”, nr.1-
2, 1965, p.15.
28
 În concluzie, jertfa şi preoţia, atât în preînchipuirea lor în religiile păgâne şi mai
ales în Vechiul Testament, îşi găsesc împlinirea lor în marea jertfă a Arhiereului Celui
veşnic şi rămân într-o legătură nedespărţită.

Atât jertfa cât şi preoţia se vor actualiza încontinuu în Biserică prin lucrarea
Duhului Sfânt în preoţia specială şi în jertfa Sfintei Euharistii, pentru viabilitatea
mădularelor lui Hristos — a preoţiei împărăteşti — şi prin acestea pentru creşterea
trupului Bisericii.

b. Moartea pe cruce

Moartea, în accepțiunea generală, este un fenomen prin care viața aceasta

pământească se încheie. Din punct de vedere creștin, moartea reprezintă trecerea din
această viață în cea viitoare, o trecere pe care fiecare dintre noi, oamenii o percem
diferit. Părintele Stăniloae arată că „moartea este încetarea unui om de-a mai exista ca
subiect în lumea noastră. El rămîne un simplu obiect material, în destrămare rapidă”.80

Moartea însă nu poate fi trăită în această lume personal ci doar din experiența
altora: „experienţa morţii altuia ne trimite, în ce priveşte continuarea sau necontinuarea
existenţei subiectului omenesc, la credinţă: cred că subiectul superior, care l-a adus în
existenţă, îl va menţine şi de aci înainte sau cred că nu îl va menţine. Necredinţa e şi ea

80
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Restaurarea omului, p.305.
29
tot o credinţă, dar într-o negaţie. Necredinţa nu se bazează mai mult decît credinţa pe
experienţă”.81

Părintele Stăniloae concluzionează cu privire la moartea fizică astfel: „ în general,

două concluzii se desprind din realitatea morţii şi a atitudinii generale în faţa ei:

a. că ea e ceva înspăimîntător pentru credinţa noastră, un

eveniment care nu convine făpturii omeneşti, de care oricine ar
vrea să scape. Aceasta înseamnă că moartea e experiată ca o
pedeapsă; ca o pedeapsă universal-umană de la orânduitorul
suprem al lumii. Deci, purtăm cu toţii o vină în faţa Lui, şi
drept răsplată pontru această vină, trebuie să suportăm
moartea;

b. aproape toţi oamenii, în preajma sfîrşitului, cred că nu vor

înceta totuşi de-a mai exista, iar această credinţă îşi are, între
altele, temeiul în faptul intuit şi argumentabil experimental, că
realitatea subiectului nu e produsă de factorii fizico-chimici ai
organismului material. Credinţa adâncă a fiinţei noastre,
precum şi intuiţia şi logica ne fac să admitem că nici un om nu
încetează total de-a mai fiinţa sau că există o posibilitate de-a
fi resuscitaţi la o nouă viaţă într-un alt plan de existenţă.
Revelaţia care produce în noi certitudinea deplină ne confirmă
atât credinţa că nici un om nu încetează total de-a exista prin
dispariţia din planul de aici, cât şi că, pe lângă unii care vor
continua o existenţă ce e numai un chin, un amestec de fiinţă
şi de nefiinţă, sunt şi unii care, prin intervenţia divină, întrucât
au folosit viaţa de aici ca să-şi micşoreze vina, vor avea parte
după moarte de o existenţă mai fericită decât cea de aici.82

Moartea este o consecință a păcatului, căci spune Sf. Ap. Pavel: „plata păcatului
este moartea”(Romani VI,23) iar marele teolog, Dumitru Stăniloae completează:
„moartea concentrează în tensiune bipolară atât distrugerea, ca semn că omenitatea în
întregul ei şi-a atras această urmare, cât şi posibilitatea mântuirii, cu toată consumarea
distrugerii. Mântuirea se realizează prin lisus Hristos. Dar chiar când mântuirea nu se
81
Ibidem, p.306.
82
Ibidem, p.306.
30
realizează, distrugerea prin moarte nu e un act final, ci urmează o existenţă în alt plan,
care poartă însă, într-un anume fel, prezenţa morţii, fiind redusă la un minimum şi în
aceasta stă chinul ei. Măcar în formă chinuită, existenţa continuă după moarte, ca un
semn că Dumnezeu, deşi distruge viaţa omului din planul de aici, nu vrea pieirea lui
totală, ci, dacă ar fi fost puţină silinţă şi din partea omului, ar fi putut întoarce moartea în
folosul lui. Moartea are, aşadar, o legătură strânsă cu păcatul. Ea este plata păcatului, şi
în acelaşi timp, desfiinţarea lui în planul văzut. Ea este ultima concluzie a păcatului şi
înseamnă dispariţia din lumea de aici a celui ce e împovărat cu el. Lumea trebuie să vadă
că păcatul aduce moartea. încă din această viaţă omul trebuie să înveţe că păcatul
primeşte pedeapsa morţii cu o regularitate neexcepţională.83

Mântuirea reprezintă ridicarea omului din păcat și tocmai de aceea era necesar ca
Hristos, ca Unul ce a venit în lume ca să o mântuiască, să și moară pentru lume: „în cazul
lui lisus Hristos e drept că moartea a fost benevolă, pe când la ceilalţi oameni e
inevitabilă, chiar dacă au fost eliberaţi de păcat. S-ar putea spune că, întrucât moartea nu
era necesară pentru persoana Lui, aceasta nu făcea parte din structura istoriei. Dar la lisus
toată identificarea cu istoria are un caracter benevol. El şi-a însuşit toate actele şi
patimile care ţin necesar de trăirea în istorie. Dar a fost o identificare benevolă, de
supremă nobleţe etică. E drept că lisus putea să nu moară, dar dacă nu ar fi murit, cum s-
ar mai fi îndeplinit misiunea Lui, cum ar mai fi jucat rolul ce l-a jucat în istorie, cum ar
mai fi coborit în matca istoriei, identificându-Se cu ea ? lisus nu poate fi cugetat decât ca
unul care a trebuit să moară. Fiinţa Lui nu implica necesar moartea, dar o implica
misiunea Lui.84

Iisus nu plătește pentru moartea sa vreo poliță cuiva ci o face din dragoste; se
aduce pe sine jertfă lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, după cum frumos arată tot
părintele Stăniloae: „Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în
Sine. Aşa cum a luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi moartea altora. Nici păcatul, nici
moartea altora nu le-ar fi putut lua, dacă ar fi avut de purtat păcatul Său şi de suferit
moartea Sa. Dacă ar fi fost numai om, dacă ar fi venit din înlănţuirea de jos a istoriei şi n-
ar fi fost Dumnezeu şi om în acelaşi timp, n-ar fi putut să ia cele două poveri ale omului
astfel asupra Sa și să-l scape de ele. Viaţa istorică e scăpată de păcat ca un stigmat
necesar, întrucât vine lisus în istorie din afară de ea. iar moartea îşi pierde legătura cu
83
Ibidem, p.308.
84
Ibidem, p. 311.
31
păcatul în istorie din acelaşi motiv, lisus venind de deasupra istoriei, ia cele rele ale
istoriei ca s-o scape de ele. Posibiitatea împlinirii destinului său adevărat o câştigă istoria
de-abia prin coborârea Fiului lui Dumnezeu în ea. Moartea altora a trebuit să o ia Iisus
asupra Sa pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine moartea. Şi fiindcă a luat
păcatul tuturor, a trebuit să ia şi moartea tuturor.85

Moartea pe cruce este însă felul suprem de iubire arătată de Mântuitorul Hristos
pentru noi oamenii. Un mare teolog, Oskar Bauhoffer spune așa: „moartea lui Hristos nu
e mai puţin reală, nu e mai puţin îngrozitoare şi înspăimântătoare, din motivul că a fost
aleasă liber şi a fost fapta Lui. Dimpotrivă. Poate numai Hristos a putut suporta moartea
în toată mărimea ei pură şi a putut-o trăi, experia - folosim acest cuvânt paradoxal pentru
suportarea morţii - în toată goliciunea substanţei ei. Trebuie să admitem, din motive
interne (o dovadă nu se poate aduce), că oamenii nu suportă moartea deplin, cu atât mai
puţin o experiază real. Cu cât e mai mare agonia, lupta cu moartea şi chinul unui
muribund, cu atât mai mult se copleşeşte şi se stinge durerea prin sine. Aceasta este o
orânduire milostivă a lui Dumnezeu... Căci noi nu suntem capabili să suportăm grozăvia
morţii. Ea ne este pusă pe umeri, dar propriu-zis nu o întâlnim... Noi, oamenii, cădem sub
povara morţii, ea ne doboară la pământ. Hristos, însă, păşeşte înaintea ei, o întâlneşte în
sens propriu. El nu e dobort şi întins la pământ de către moarte. El moare ridicat în sus.
Aceasta e crucea... Simţurile şi sufletul lui Hristos nu sunt în această pătimire, întunecate
şi tulburate, ci, dacă ne putem exprima aşa, sunt ţinute în maximă trezvie şi capacitate de
suferinţă.86

Singura putere pe care Iisus a avut-o pe cruce, când a fost răstignit a fost iubirea:
„iubirea L-a făcut să moară, iubirea i -a dat biruinţa asupra morţii, iubirea e singura
putere prin care sufletul învinge moartea. Ea susține viaţa nescăzută în suflet, întrucât îi
menţine în legătură cu Dumnezeu și cu semenii, menţine încrederea în Dumnezeu. Cât
timp e iubire în tine, nu şovăie, nu slăbeşte. Atribuind iubirii lui lisus puterea de a învins
moartea, nu contrazicem afirmaţia de mai sus, că a învins moartea prin lipsa de păcat,
întrucât lipsa de păcat nu e posibilă fără o iubire desăvârşită. Dar iubirea desăvârșită
având-o ca între oameni, ea trebuie să însemne în acelaşi timp asumarea păcatelor tuturor

85
Ibidem, p.313.
86
Oskar Bauhofer, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Restaurarea omului, p.318.
32
şi să ducă la moarte pentru ei. Prin aceeaşi forţă divină a iubirii, Iisus este lipsit de păcat
şi împovărat de păcatele tuturor, primeşte voluntar moartea şi o învinge.87

Taina morții lui Hristos pe Cruce este completată și de cea a Pogorârii laiad
precum și de cea a Învierii. Prin acest traseu neamul omenesc a fost scos de sub papucul
păcatului. Părintele Patriarh Daniel arată frumos această legătură: „pentru că taina Învierii
este ascunsă în Cruce ca iubire jertfelnică, iar taina Crucii îşi arată slava ei în lumina Învierii.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că împăraţii biruitori, când intră într-o cetate, mai întâi trimit
înainte semnele biruinţei sau stindardele lor, ca să binevestească tuturor că vor veni în cetate
biruitori. În mod asemănător, în mijlocul Postului, se ridică stindardul credinţei noastre, Sfânta
Cruce, simbolul Răstignirii şi Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a ne încuraja sau
întări în lupta cu ispitele plăcerilor (lăcomiei) şi ale durerii (teama de necazuri şi greutăţi),
întrucât Crucea este semn al biruinţei iubirii smerite asupra păcatului şi asupra morţii, adică semn
al Învierii. Cinstirea şi sărutarea Sfintei Cruci, însoţite de cântarea: “Crucii Tale ne închinăm,
Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”, ne întăresc în nevoinţa noastră
duhovnicească şi în urcuşul nostru interior spre Înviere. Chiar şi în noaptea de Paşti, Crucea nu
dispare, ci alături de ea se adaugă o lumânare, lumânarea Învierii, iar când preotul spune în auzul
tuturor: “Hristos a înviat!”, el arată tuturor Crucea luminată de Înviere. Aceasta înseamnă că cel
ce îşi poartă crucea vieţii sale şi Îi urmează lui Hristos se pregăteşte pentru Înviere. Când ne
dăruim lui Hristos în iubirea smerită a rugăciunii, a postului, a pocăinţei şi a faptelor de
milostenie, lumina sau harul Învierii intră tainic în sufletul nostru prin Cruce, adică prin
răstignirea egoismului din noi dobândim mai multă iubire sfântă, smerită şi darnică din iubirea
milostivă a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat”.88

87
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Restaurarea omului, p.322.
88
PF Daniel, Patriarhul Românei, Predică la Duminica Sfintei Cruci, în „Ziarul Lumina”, 18 martie 2012.
33
 V. Demnitatea împărătească.

Demnitatea împărătească a lui Hristos se evidenţiază în măreţia şi puterea

Dumnezeului-Om, Mântuitor, Împărat duhovnicesc, Împărat ceresc, Împărat al
adevărului, Împărat al dreptăţii şi păcii, Împărat al împăraţilor.

„Prin chemarea profetică şi prin servirea arhierească, Iisus Hristos Îşi manifestă
mai mult starea de umilinţă, mărirea Sa neapărând decât ochilor spiritului. Pentru
îndeplinirea operei mântuitoare, trebuia să arate şi măreţia şi puterea corespunzătoare
însuşirilor Sale de Dumnezeu şi Mântuitor al lumii. Trebuia să fie deci şi împărat, şi
Împărat este, dar nu împărat al deşertei măriri lumeşti”.89

Adeverirea demnităţii de împărat o găsim în numeroase texte scripturistice.

Hristos este numit Împărat, şi în profeţiile mesianice, şi de unii dintre contemporanii Săi,
de El Însuşi şi de creştinii de pretutindeni. Activitatea Sa, minunile Sale şi mai ales cele
făcute cu Sine Însuşi, ca Schimbarea la Faţă, Coborârea la iad, Învierea din morţi,
Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui dovedesc încă o dată demnitatea Sa

89
Prof. N Chițescu, op.cit., p.42.
34
împărătească, demnitate exercitată de Mântuitorul prin „întemeierea, stăpânirea şi
conducerea împărăţiei harului, Biserica, pe care o desăvârşeşte în viaţa viitoare”.90

În profeţiile Vechiului Testament, Mesia e înfăţişat ca împărat care stă în veac pe

tronul lui David, judecând şi făcând dreptate ca împărat şi mântuitor, stăpân până la
marginile pământului şi împărtăşind bunuri dumnezeieşti pentru toate neamurile.
Profeţiile mesianice vorbesc despre Împăratul Hristos: „Împărat peste Sion” (Psalmi 2,
6); „Iată că un rege va stăpâni prin dreptate şi căpeteniile vor cârmui cu dreptate”
(Isaia 32, 1); „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi
va ajunge Rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În
zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte; iată numele cu care-L voi numi:
«Domnul-dreptatea-noastră!»” (Ieremia 23, 5-6); Bucură-te foarte, fiica Sionului,
veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor;
smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9, 9).

În Noul Testament, îngerul, vestind Naşterea Mântuitorului, Îl numeşte „Împărat

veşnic” (Luca 1, 33), iar magii Îl caută pe „regele Iudeilor” (Matei 2, 2), căruia I se
închină şi Îi aduc daruri; aclamat de popor ca un împărat la Intrarea în Ierusalim: „Au
luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinare Lui şi strigau: «Osana! Binecuvântat
este Cel ce vine întru numele Domnului», Împăratul lui Israel” (Ioan 12, 13), Iisus
recunoaşte în faţa lui Pilat demnitatea Sa împărătească: „Şi l-a întrebat dregătorul,
zicând: Tu eşti regele iudeilor? Iar Iisus i-a răspuns: Tu zici.” (Matei 27, 11), El fiind
„Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (I Timotei 6, 15).

În viaţa şi activitatea Sa pământească, Mântuitorul şi-a arătat demnitatea

împărătească prin diferite minuni, cu deosebire în cele săvârşite asupra morţii: prin
învierea fiicei lui Iair, a tânărului din cetatea Nain, a prietenului Său, Lazăr, şi mai ales
prin propria Sa Înviere. „Puterea Lui s-a manifestat înainte de înviere nu numai ca o
putere simţită în suflete de cei ce s-au apropiat de El (...), ci şi ca o putere asupra naturii
prin fapte de vindecare a unor bolnavi şi de înviere a unor morţi. Când «ceartă» vântul şi
marea şi acestea se potolesc, oamenii miraţi exclamă: «Cine este acesta, că şi vântul şi
marea l-ascultă?» (Matei 8, 27). Sfinţii părinţi au explicat această ascultare, ca şi spaima
de care au fost cuprinse stihiile la moartea Domnului, prin referinţa lor faţă de Stăpânul
creator şi susţinător al lor”.91
90
Ibidem, p.42.
91
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol II, p.154.
35
 Sf. Ioan Gură de Aur ne arată care este motivul pentru care înaintea lui Pilat,
Mântuitorul se prezintă pe Sine ca împărat: ,,acesta este deci prima întrebare pe care i-o
pune Pilat lui Iisus Hristos, la care Mântuitorul răspunde: ,,Tu zici!. El recunoaşte că este
rege, dar el declară în acelaşi timp că împărăţia Sa vine din cer, cum este arătat mai sigur
la Sfântul Ioan« Împărăţia mea nu este din lumea aceasta»(Ioan 18,36), El zicea aceia
pentru a-i lua orice scuză lui Pilat şi tuturor evreilor”92.

Replica dată lui Pilat nu este o obrăznicie sau o înălţare. Iisus mărturiseşte
adevărul despre El şi rămâne smerit chiar dacă recunoaşte această demnitate a Sa
împărătească. Dar pentru ce S-a smerit aşa de mult Mântuitorul nostru? Pentru că prea
mare a fost mândria omului. Şi această rană ,,nu putea fi vindecată decât cu alifia
smereniei lui Hristos. Neascultarea cu ascultarea se vindecă, mândria cu smerenia se
lecuieşte” spun Sfinţii Părinţi. Iar pentru adâncul smereniei Sale I-a dat Lui Dumnezeu
„nume care este mai presus de tot numele” , adică Iisus, care înseamnă „Mântuitorul”.
„Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor
pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 9-10) „si să mărturisească toată limba că
Domn este Iisus Hristos, întru slavă lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2, 11). După cum Însuşi
Sfântul Petru mărturiseşte, că „nu este întru nimeni altul mântuire, pentru că nu este nici
alt nume sub cer, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Faptele
Apostolilor 4, 12).

Propriu-zis, slujirea împărătească a lui Iisus nu este în niciun fel separată de

slujirile ca Învăţător sau Arhiereu. Părintele D. Stăniloae ne spune ,,Chiar moartea, deşi
este un act al Arhieriei Sale, prin modul cum a suportat-o si a învins-o ţine şi de puterea
Lui împărătească”93.

Slujirea împărătească a Mântuitorului s-a manifestat şi în numeroase ocazii din

viaţa Sa pământească (săvârşirea minunilor, izgonirea puterilor răului, coborârea la iad),
dar mai ales în Învierea, Înălţarea şi proslăvirea Sa la dreapta Tatălui (Fapte 2, 34; 7, 56).
Mărturisim că în această calitate de Împărat-Judecător, Iisus va veni a doua oară, să
judece pe cei vii şi pe cei morţi şi să-i răsplătească pentru veşnicie.

92
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Matei,...., p. 671.
93
Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatica ortodoxă, vol. II,..... p. 145.
36
 Sfântul Ioan Hrisostom arată că Fiul a devenit împărat, tocmai pentru că s-a supus
tuturor până la moarte: Îl numesc împărat, fiindcă îl văd pe cruce răstignit; Căci este
propriu unui rege să moară pentru supuşii săi” 94.

Noi creştinii mărturisim că în centrul propovăduirii lui Iisus Hristos stă împărăţia
lui Dumnezeu. Iisus a început prin a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă că s-a apropiat
împărăţia cerurilor (Matei 4, 17).

Noţiunea de ,,împărăţia cerurilor” avea în timpul său multe sensuri, iar iudeii se
gândeau, mai ales, la un Mesia, erou sau eliberator, care să restaureze împărăţia lui
David. Iisus Hristos însă precizează că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea
aceasta, că ea este o realitate viitoare, dar care a intrat în lume odată cu venirea Sa. În
Persoana şi lucrarea Sa, împărăţia lui Dumnezeu devine o realitate prezentă: Împărăţia
lui Dumnezeu s-a apropiat (Marcu I, 15). Iar această nu înseamnă altceva decât ceea ce
arată Sf. Ioan: El nu anunţa la început decât binele şi începe să le descopere celor care-l
ascultă împărăţia pe care le-o pregăteşte lor în cer”95

În calitatea sa de arhiereu, Mântuirorul Hristos a îndeplinit trei acte și anume

coborârea la iad, Învierea și Înălțarea la ceruri. Le vom aprofunda în cele ce urmează,
urmând liniile explicative ale Părintelui Stăniloae.

94
Sf. Ioan Gură de Aur, apud Pr. Prof. Ion Bria, Slujirea Cuvântului, în ,,Glasul Bisericii", nr. 1-2/1973,
pag. 204-225.

95
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Matei,...., p. 111.
37
 a. Coborârea la iad a lui Iisus Hristos

După moarte, primul act al demnităţii Sale de împărat este coborârea la iad: „cu
care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Petru 3, 19).
„Coborârea la iad este în acelaşi timp confirmarea morţii Domnului şi a existenţei
sufletului omenesc în El şi înfăţişarea reală a intrării Lui triumfale, surpând puterea
morţii şi a diavolului”.96
Demnitatea împărătească a lui lisus s-a manifestat şi cât a trăit viaţa pământească,
prin autoritatea ce emana din El, prin minunile săvârşite şi prin actele de putere prin care
dăruia iertarea păcatelor sau prin care a stabilit viitoarea, organizare a Bisericii Sale. Dar,
în mod principal, această demnitate se manifestă în victoria asupra morţii, prin coborârea
iad şi înviere, în aşezarea Sa de-a dreapta Tatălui de unde conduce opera mântuitoare şi
în judecata de pe urmă.
Mântuitorul Hristos s-a pogorât la iad pentru a libera de acolo pe Adam. Până la
El oricine murea, oricine ieşea din trup, se ducea la viaţa chinuită din iad, întrucât toţi
treceau pragul eternităţii cu spiritul desfigurat de păcat. Aceste trei zile de viaţă a iui
Iisus cu sufletul despărţit de trup formează începutul şi condiţia existenţei fericite a
sufletelor celor drepţi în răstimpul de la moartea trupească şi până la învierea lor cu

96
Pr. Prof. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, p.352.
38
trupurile. Însuşi faptul că lisus a fost cel dintâi care, murind cu trupul, nu a fost cuprins
de chinurile iadului, constituie o biruinţă asupra iadului.97
Părintele Stăniloae explică faptul că Hristos nu a stat nu mai în iad în decursul
celor 3 zile: „ Sfânta Scriptură şi cântările bisericeşti par a ne spune că lisus n-a stat în
răstimpul de la moarte până la înviere numai în iad, ci şi în rai. „ Astăzi vei fi cu mine în
rai", asigură lisus pe tîlharul pocăit (Lc. 23,43). Iar la Sf. Liturghie, după intrarea cu
darurile, preotul rosteşte: „ în mormânt cu trupul şi în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în
rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, toate umplându-le
Cela ce eşti necuprins". Tot din aceste locuri ar rezulta că lisus a fost şi în rai nu ca
Dumnezeu, căci ca atare a fost oricând pretutindeni, ci ca om deoarece când e pe cruce
anunţă ca pe ceva viitor prezenţa Sa în rai. Locul Său ca Dumnezeu, deşi e pretutindeni,
e deasupra tuturor, e loc de Stăpînitor, e pe „ Scaun". Raiul e locul fericirii de după
moarte şi în el ajung numai cei drepţi, dar în orice caz e un ioc al oamenilor, în rai va fi
lisus, ca cel ce are comun cu tîlharul omenitatea. Aceste expresii despre rai, probabil,
trebuie să le înţelegem aşa că în răstimpul cât trupul l-a rămas în mormânt, lisus n-a
biruit numai iadul, ci a şi inaugurat viaţa fericită a drepţilor după moartea cu trupul.
Aceste două fapte stau în strânsă legătură. Pe de altă parte, întemeierea acestei vieţi
fericite a oamenilor în planul de dincolo e tot una cu scăparea lor de moarte”.98

97
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Restaurarea omului, p.333.
98
Ibidem, p.334.
39
 Iisus nu a fost însă prins de iad și nici nu a avut parte de starea iadului:„ Iisus n-a
intrat în iad ca să guste această stare. Nici o clipă n-a aparţinut iadului în această calitate.
Primul lui pas în iad a fost ca biruitor. El n-a experiat înlăuntrul Său iadul, n-a coborât cu
spiritul Său în spiritul iadului. Păşind în iad a rămas oarecum deasupra iadului. Dacă se
poate spune că a intrat în iad aceasta numai întrucât, momentul morții Sale constând în
trecerea sufletului omenesc în planul eternităţii, iar eternitatea sufletelor omeneşti
neavând până la El altă formă decât cea chinuită, sufletul Său a trebuit să ia atitudine faţă
de ea ca să inaugureze o nouă formă a eternităţii, lisus a murit moartea oamenilor
împovăraţi cu păcatul strămoşesc. De legea acestei morţi ţine ca sufletul, după scurtul
moment al expirării, să se trezească în iad, ca în prima clipă a existenţei separate de trup
să se vadă în iad, în lumea spiritelor chinuite”.99
PF Părinte Patriarh Daniel afirma despre pogorârea la iad: „întunericul simbolizează
mormântul și iadul. Hristos a coborât cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Său unit cu
Dumnezeirea Sa în iad. Pentru că era unit trupul cu Dumnezeirea Sa, El nu a intrat în stricăciune,
iar sufletul Său fiind unit cu Dumnezeirea Sa nu a putut să fie ținut în iad. Deci, sufletul
îndumnezeit al lui Hristos care a coborât la iad este simbolizat de lumina din candela de pe
Sfânta Masă din Sfântul Altar. Hristos Domnul după ce a biruit iadul cu strălucirea Slavei Sale se
unește cu trupul și Înviază din mormânt”.100

Pogorârea la iad avea să fie o apropiere a lui Hristos de sufletele oamenilor până
în acel punct al deplinei comuniunicu El: „Apropierea Sa de sufletele chinuite din iad n-a
fost numai un act de o clipă, ci a stăruit printre ele pentru stabilirea unei depline
comuniuni între El şi sufletele capabile de ea, adică pentru deplina scoatere a lor din iad
şi consolidare în rai. Trebuia să dea şi acelor suflete bucuria de a sta mai mult în preajma
Lui şi de a se îndulci cu privirea Lui. Dacă printre oamenii de pe pămînt a stat 30,
respectiv 3 ani, lăsând o urmă însemnată în memoria lor istorică, trebuia să stea şi printre
cei ce nu au apucat să-L cunoască în istorie măcar 3 zile, pentru ca din amintirea acestei
bucurii, să se alimenteze până la Judecata din urmă. Desigur, lisus, ca Dumnezeu şi, prin
aceasta, chiar ca om, a rămas şi după aceea faţă de sufletele din rai într-o apropriere mai
mare decât faţă de oamenii de pe pământ. Dar, totuşi, din faptul că a doua venire a Sa, de
la Judecata din urmă, va fi şi pentru cei din rai, într-adevăr, o a doua venire, o întoarcere

99
Ibidem, p.335.
100
PF Daniel, Patriarhul Românei, Pastorală la Învierea Domnului, Ed. Basilica, București, 2012, p.3.
40
după un răstimp îndelungat în care într-un anumit fel El a fost plecat, rezultă că, într-un
anume fel El nu e deplin prezent nici sufletelor din rai până atunci”.101

Pogorârea la iad avea să fie urmată de Învierea Sa din morți, ca pecete a

demnității împărătești.

b. Învierea Domnului

Învierea Sa din morţi este cel mai mare act al demnităţii Sale de Împărat şi
punctul culminant al acesteia. „Învierea lui Hristos înseamnă cu adevărat că moartea a

101
Ibidem, p.337.
41
încetat să mai fie elementul ce domină existenţa omului şi că, prin urmare, omul este de
asemenea liber din robia păcatului”.102

„Dar slava la care este ridicat Hristos prin Învierea Sa din morţi nu o ţine pentru
Sine, ci o revarsă peste noi, căci pentru noi a primit-o ca om, El fiind Dumnezeu”. 103 Unii
teologi contemporani consideră că Hristos a fost înviat de Tatăl ca o recompensă pentru
jertfa Lui de pe cruce, prin care a răscumpărat ofensa adusă lui Dumnezeu de către
oameni. Învăţătura ortodoxă învaţă însă clar, prin Sfinţii Părinţi că „învierea lui Hristos
nu a fost numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită şi de această unire a
umanităţii Lui cu dumnezeirea prin Ipostasul Lui dumezeiesc care purta şi natura
omenească”.104 Atribuirea alternativă a actului Învierii în textele scripturistice când
Tatălui, când Fiului arată o împreună-lucrare a Lor. „Învierea este desăvârşita împlinire a
proorocilor; este minunea minunilor, ea nu se poate înlătura din viaţa Bisericii, fiind
misterul mântuirii şi baza răscumpărării noastre”.105

Înainte de toate, învierea lui Hristos ne întemeiază, în general, credinţa într-o

continuare a vieţii după moarte. „ Dacă Hristos n-a fi înviat, zadarnică este credinţa
noastră", spune ap. Pavei (I. Cor. 15, 17). Fără acest eveniment noi n-am avea constatat
de oameni ce au unit în istorie un fapt doveditor al vieţii de după moarte. S-ar fi putut
pune că lisus, murind, a încetat definitiv de a mai fi şi orice om prin moarte piere în chip
integral. Dacă n-ar fi fost întemeiată această credinţă prin învierea Lui, n-ar mai avea nici
o importanţă deosebirea intre cei ce cred şi cei ce nu cred şi n-ar mai fi nici o dovadă că
lisus a fost Dumnezeu, iar opera Lui, operă mântuitoare.106

„H. Andrutsos, neafirmând că lisus a stat tot timpul celor trei zile în iad, lasă
deschisă posibilitatea de-a fi fost şi în rai . Desigur, întrucât raiul încă nu exista când a
murit lisus, ci abia El l-a inaugurat prin eliberarea celor din iad, se explică de ce
învăţătura Bisericii nu pomeneşte explicit de rai în legătură cu cele trei zile cât a stat
lisus cu trupul în mormânt. Ba, întrucât toată acţiunea lui lisus în cursul celor trei zile
pare a se concentra în înălţarea din iad a sufletelor celor drepţi şi numai ca rezultat al
102
John Meyendorff, Teologia Bizantină: Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1996, p. 218 .
103
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu , op. cit., p. 352.
104
Pr. Lect. Univ. Marin Stamate, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, după epistolele pauline, Ed. Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 2000, p. 125.
105
Ibidem, p.125.
106
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Restaurarea omului, p.338.
42
acesteia începe viaţa raiului, ca un final al acestei lucrări de trei zile, e foarte justificat să
se vorbească în mod accentuat de coborârea Lui la iad şi să se lase pe al doilea plan, pe
un plan subînţeles, ideea raiului”.107

Sfântul Ioan Gură de Aur arată cât de mare este acest praznic al Învierii
Domnului și mai ale ce însemnătate deosebită are pentru ceștini: „Noi ne-am ridicat deja
prin învierea cea mare, aruncând moartea cea grea a păcatului şi dezbrăcând de pe noi
haina cea veche; să nu pierdem nădejdea că vom primi şi pe cea mai mică. Şi noi ne-am
ridicat cândva prin această înviere, atunci când ne-am botezat, ca şi aceşti prea frumoşi
„miei” care aseară s-au învrednicit Sfântului Botez.Alaltăieri, Hristos a fost răstignit, dar
a înviat astă-noapte; şi ei, alaltăieri, erau cuprinşi de păcat, dar s-au sculat împreună cu
Dânsul. El a murit cu trupul şi a înviat cu trupul, iar ei erau morţi prin păcat şi s-au
sculat, izbăvindu-se de păcat. Pământul ne răsare nouă în acest timp al primăverii roze,
viorele şi alte flori, iar apele ne arată o grădină încă şi mai minunată decât pământul”.108

Părintele Stăniloae deschide asupra Învierii Domnului două proble și anume:

1. Dacă oamenii sunt sortiţi să învie numai toţi odată, la

schimbarea chipului acestei lumi, cum de a făcut lisus
excepţie de la această lege?

2. De ce n-a continuat lisus după înviere să se arate

oamenilor pînă la sfîrşitul lumii?

Răspunsul dat de marele teolog este unul pe măsură, arătând câteva motive ale Învierii
Domnului: „ Punând întrebarea, cum de a înviat lisus singur, nu înţelegem. Să ne
întrebăm cum a avut El puterea să învie, și cum a fost posibil să se desfacă din
solidaritatea cu umanitatea în această privinţă şi să se dispenseze de condiţia cosmosului
transfigurat, pentru a petrece într-un corp înviat? Învierea iui lisus trebuia să se producă
curând după moartea Lui şi înainte de sfîrşitul lumii acesteia şi învierea tuturor
oamenilor, pentru întemeierea credinţei în învierea viitoare şi pentru că nu se putea ca El
să nu înlăture îndată orice efect al morţii. Putinţa ca să învie şi să existe singur ca înviat,
fără continuitatea cu întregul cosmos transformat, îşi are izvorul în dumnezeirea Sa”.109

107
Ibidem, p.339.
108
Sfântul Ioan Gura de Aur, Cuvânt despre înviere, p.25.
109
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Restaurarea omului, p.338.
43
Vom încheia această prezentare a învierii lui Hristos cu un cuvânt al Părintelui Patriarh Daniel
legat de însemnătatea învierii pentru oameni: „ Sărbătoarea Sfintelor Paşti este numită
„Sărbătoarea sărbătorilor”, iar icoana Învierii lui Hristos se află imprimată pe prima
copertă a Sfintei Evanghelii şi se oferă credincioşilor spre a fi cinstită şi sărutată. Mai
mult, fiecare săptămână din calendarul ortodox începe cu ziua Învierii, cu duminica,
orientând astfel timpul Bisericii şi al istoriei către învierea universală şi către viaţa
veşnică. Lumina Învierii lui Hristos dă sens vieţii creştine zilnice, pentru că Hristos Cel
Înviat rămâne tainic prezent şi lucrător în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor: „Iată,
Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Lumina
Învierii lui Hristos dă sens istoriei universale a omenirii, pentru că o îndreaptă spre
învierea tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile. În plus, lumina Învierii
lui Hristos dă sens întregii creaţii, întregului univers sau cosmos, pentru că ea îndreaptă
întreg universul spre „un cer nou şi un pământ nou”, în care „moarte nu va mai fi”
(Apocalipsa 21, 1 şi 4)”.110

c. Înălțarea la cer

Învierii îi urmează alte două acte ale demnităţii de Împărat: Înălţarea lui Hristos
la cer întru slavă de-a dreapta Tatălui şi Judecata universală de la sfârşitul veacurilor:
„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe
tronul slavei Sale” (Matei 25, 31). După Înălţare trimite Duhul Sfânt peste Apostoli,
„semn că introduce împărăţia Sa veşnică în istorie”. 111 În prezent, Hristos se manifestă ca
Împărat prin conducerea operei de mântuire. Credincioşii creştini cred şi mărturisesc că
110
PF Daniel Patriarhul României, Pastorală la Sfintele Paști, Ed. Basilica, București, 2010.
111
Pr. Prof. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999,
p. 133.
44
El „iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea
sfârşit” (art. 7 din Simbolul Credinţei).
Părintele Stăniloae vorbește la rândul său arătând ce este înălțarea la ceruri:
„înălţarea este ridicarea omenităţii lui Iisus în intimitatea ultimă a Sfintei Treimi şi la
starea de cinste, putere şi suveranitate deplină”.112
„Dogma înălţării cuprinde ideea că natura omenească preamărită a lui Hristos,
înălţată la cer, a intrat în sânul însuşi al Sf. Treimi. Dumnezeu-Omul s-a aşezat la dreapta
Tatălui nu numai cu natura dumnezeiască a Sa, ci şi cu natura omenească, constătătoare
din suflet şi trup, din corporalitate însufleţită şi înduhovnicită” spune și marele teolog
Bulgakov.113
În lucrarea sa, Iisus Hristos sau restaurarea omului , Părintele profesor Dumitru
Stăniloae face o critică a afirmațiilor lui Bulgakov, care susținea că : „deoarece în sânul
Sfintei Treimi nu se poate imagina existenţa unui spaţiu în care să ia loc trupul, Domnul
s-a înălţat la cer fără trup. A ridicat în intimitatea slavei divine numai un chip ideal, o
energie a trupului, prin care şi-a format trupul venind în lume şi care a lucrat prin trup.
Ea este Sofia creată, înălţată la suprema spiritualitate şi împreunată cu Sofia necreată în
sânul lui Dumnezeu prin al doilea ipostas. Prin ea, Logosul se plasează în relaţia intimă
de trup cu toată creaţiunea, pentru a o înaumnezei întreagă. Numai fiindcă nu mai are un
trup individual, Logosul, prin înălţare, se face apropiat tuturor, energia corporalităţii Sale
ţinînd toate în legătura de trup cu El însuşi”114.
Ideea aceasta greșită este demontată de marele teolog român, care arată că
spusele lui Bulgakov sunt o nebunie pentru ca Sfânta Scriptură ne dă mărturie că Hristos
s-a înălțat la ceruri cu trupul și că așa îl vor vedea oamenii la cea de-a doua venire.
Teoria conform căreia trupul Logosului este pus la păstrare până la cea de-a doua venire
este de departe o mare eroare. și spune Părintele Stăniloae în argumentarea sa: „Scriptura
şi Biserica acordă o însemnătate atât de capitală învierii cu trupul, socotind-o ca
adevărata biruinţă asupra morţii, încât sunt departe de gândul de-a o anula iarăşi printr-o
învăţătură ca cea a lui Bulgakov. De ce ar mai fi înviat Hristos, dacă şi-a părăsit trupul la
înălţare?115

112
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Restaurarea omului, p.360.
113
Serghei Bulgakov apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Restaurarea omului, p.360.
114
Ibidem, p.361.
115
Ibidem, p.361.
45
 Este evident că Înălțarea Domnului este un fapt cât se poate de real și că
însemnătatea „înălţării lui lisus ca om pe tronul dumnezeiesc se prezintă sub două
aspecte ce stau în strânsă legătură. Pe de o parte, e chemat Omul ca să lucreze prin toată
înrudirea lui ontică şi prin toată fervoarea frăţietăţii Sale, dar, în acelaşi timp, cu putere
dumnezeiască, pentru mântuirea semenilor. Pe de alta, e ridicată imunitatea la suprema
cinste, la aceea care se cuvine numai Mântuitorului și Stăpânului lumii”.116

d. Legătura lui Iisus Hristos cel înălțat cu omenirea

istorică

Părintele Stăniloae ne arată motivele pentru care Hristos s-a înălțat la ceruri:
„pentru a primi toată puterea dumnezeiască în conducerea lumii spre mântuire, cât şi
pentru a lăsa oamenilor latitudinea să se decidă liber întru a crede în El sau ba. Dacă ar fi
continuat să stea cu mărirea trupului Său înviat între oameni, aceştia ar fi fost siliţi să-L
recunoască drept Dumnezeu.117

Întrebarea cea mai mare care se naște din această afirmație este următoarea și
anume cum poate Hristos cel Înălțat să mai rămână în legătură cu omenirea. Răspunsul îl
aflăm de la aceași neobosit teolog al secolului trecut, Părintele Dumitru Stăniloae.

116
Ibidem, p.372.
117
Ibidem, p.374.
46
 „Când spunem că Iisus s-a înălţat la cer ne gândim că El s-a ridicat în planul
veşniciei şi, deşi, e uşor să cugetăm că El de- acolo urmăreşte cu interes viaţa noastră din
timp, totuşi ne e mai greu să pricepem cum putem noi din timp să fim apţi de legătura cu
lisus Hristos, pe care El o intenţionează. Cum se poate întâlni adică timpul cu veşnicia ?

Când am semnalat rolul istoriei ca mediu propagator ai Revelaţiunii, am văzut că

istoria este însoţită de o prezenţă şi de o lucrare a lui Dumnezeu. Deci, chiar până nu s-a
făcut Dumnezeu om, a fost posibilă o anumită încopciere a istoriei de Dumnezeu şi o
anumită apropiere a Lui de ea şi o continuă rămânere în această apropiere. Dar, prin
faptul că lisus Hristos, chiar după înălţare, este Dumnezeu în natură omenească, legătura
Lui cu istoria trebuie să fie mai intimă. Iar acea parte de istorie, care stă în această
legătură mai intimă cu El şi se desfăşoară astfel, constituind un fel de miez al istoriei,
este Biserica. În Biserică e vie conştiinţa prezenţei lui lisus Hristos.118

Așadar vedem că prin Biserică omul se află în legatură permanentă cu Hristos.

De aceea este și numit Hristos „capul Bisericii”. Ne punem acum o întrebare firească: ce
este Biserica? Ei bine, Biserica este adunarea celor care au crezut din toată inima în Domnul
Iisus Hristos, au încheiat legământ cu El, au fost născuţi din nou şi acum trăiesc o viaţă sfântă
conform învăţăturii Sfintelor Scripturi.

„Experienţa ce-o face omul, care primeşte credinţa, că o primeşte de la Dumnezeu

şi cu ajutorul Lui crede, îşi ajunge deplinătatea în creştinism şi ea are un temei obiectiv
în apropierea ontică a Dumnezeu-Omului Hristos de oameni. Orice membru al Bisericii,
în fapta transmiterii credinţei, lucrează în numele lui Iisus Hristos, din încredinţarea şi cu
puterea Lui.

Comuniunea între mai mulţi deodată, mai ales când nu mai pot vorbi cu rezonanţă
de intimitate doi cu doi, se manifestă şi întăreşte prin îndreptarea tuturor spre centrul
comun, care-i leagă în actul credinţei, prin mărturisire şi rugăciune. Chiar doi inşi, care
se află în comuniune datorită credinţei în Dumnezeu, simt trebuinţa să-şi mărturisească
nu numai unul altuia credinţa şi dragostea din ea, ci şi celui care-i uneşte. Doi fraţi, a
căror iubire întreolaltă provine din iubirea comună ce-o au faţă de părinţii lor, simt
trebuinţa, nu numai să vorbească despre aceia, ci şi să meargă înaintea lor, mărturisindu-
le împreună iubirea ce-o simt faţă de ei. În prezenţa părinţilor iubirea lor sporeşte. Două
persoane îşi descoperă una alteia subiectul intim şi intră în comuniune şi atunci când

118
Ibidem, p.374.
47
privesc cu aceeaşi iubire şi înţelegere la al treilea. În ei, prin el şi peste ei se întâlnesc
privirile şi sufletele lor”.119
În Biserică venim tocmai pentru a avea o relație de apropiere și mai ales
personală cu Hristos. Ori acest lucru nu se realizează decât prin rugăciune. „ Rugăciunea
e plenitudinea credinţei şi a comuniunii cu Dumnezeu; e maxima apropiere a lui
Dumnezeu. În analogie cu ceea ce experiezi când vorbeşti cu altul, când vorbeşti cu
Dumnezeu în rugăciune nu mai eşti singur, cu gândurile tale care umblă pe cărări
îndoielnice, ci te umple realitatea Lui cu taina şi cu certitudinea ei, cu tot ce s-a spus
înaintea tuturor înaintaşilor în comunitatea bisericească, suntem în tradiţie”.120

În cadrul Bisericii aflăm despre Sfânta Tradiție prin care, așa cum știm, s-a
transmis pe cale orală învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, a Sfinților Părinți,
ect. Aici, în Biserică ne vorbește Dumnezeu dar și comunitatea intră în legătură cu El: „
Comunitatea se roagă lui Dumnezeu ca să-i dea putere să-L audă grăind. Dar şi ca să-l
mulţumească pentru că L-a auzit şi ca să-l promită că va împlini voia Lui. Dumnezeu
grăieşte prin repetarea Revelaţiunii infinite şi omul răspunde prin rugăciune. Acestea
sunt şi cele două părţi constitutive ale cultului, care e un dialog între Dumnezeu şi om.
Rugăciunea în sens mai larg, silinţa recunoscătoare a omului de-a se aşeza în circuitul de
eu-tu cu Dumnezeu, de-a sesiza ceea ce grăieşte Dumnezeu, este şi orice meditaţie, orice
străduinţă de-a înţelege conţinutul Revelaţiunii”.121

Dragostea lui Hristos dar și legătura Lui cu omenirea se realizează așadar doar în
Biserică și în mod special prin Sfintele Taine. și spune Părintele Stăniloae că „ în
Sfintele Taine, mai mult ca în orice alt moment, se roagă şi împreună cu credinciosul şi
mărturiseşte credinţa Biserica întreagă. Unde e credinţa tuturor şi iubirea tuturor
întreolaltă şi către Iisus Hristos, acolo dragostea Lui e mai străbătătoare, mai eficace,
acolo harul Lui se revarsă cu toată puterea”.122

119
Ibidem, p.382.
120
Ibidem, p.391.
121
Ibidem, p.392.
122
Ibidem, p.394.

48
 VI. Concluzii

Deşi sunt trei laturi din care lucrarea mântuitoare a lui Hristos poate fi privită, lucrarea
însăşi nu se împarte. Toate cele trei demnităţi constituie, în ansamblu, o unică lucrare şi
toate sunt îngemănate în întreaga viaţă pământească a Mântuitorului şi în veşnicie. Iar
întrucât ele nu sunt despărţite, privirea uneia sau alteia dintre ele nu poate face abstracţie
de celelalte. A face o separaţie între ele nu înseamnă nicidecum o separare lor, în Hristos.
„El învaţă slujind, Se jertfeşte biruind urmările păcatului, stăpâneşte ca un Miel
înjunghiat (Apoc. cap. 5). Ele nu pot fi despărţite în mod real, căci în fiecare sunt
implicate şi celelalte două”.123

Hristos, când învaţă, manifestă puterea Sa împărătească, săvârşind minuni; ca

arhiereu, descoperă în patimile Sale pe cruce învăţături despre credinţă şi iubire, iar ca
împărat al Bisericii, împărtăşeşte credincioşilor bunurile lucrării Sale profetice şi
arhiereşti.

„Deci deşi direcţiile lucrării sunt trei, lucrarea însăşi nu se împarte. Lucrarea de
restabilire şi de îndumnezeire a firii proprii este în acelaşi timp lucrare de slăvire a lui
123
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 113 .
49
Dumnezeu; căci în natura omenească astfel restabilită şi îndumnezeită se arată slava lui
Dumnezeu şi natura însăşi slăveşte pe Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu se face vădită de
asemenea în eliberarea oamenilor de păcat. Căci ei încetează să mai fie duşmanii lui
Dumnezeu, odată ce Hristos i-a împăcat cu Dumnezeu prin trupul Său, adică prin puterile
dumnezeieşti extinse în ei prin trupul Său; ei pot «slăvi acum pe Dumnezeu în trupul lor
şi în duhul lor, ca unele ce sunt ale lui Dumnezeu» (I Cor. 6, 20)”.124

Hristos realizează mântuirea şi desăvârşirea oamenilor prin toate cele trei slujiri
la un loc, într-un mod pur şi în gradul cel mai înalt, neseparându-se cu totul una de alta
pentru a se identifica fiecare cu un anumit stadiu din viaţa Mântuitorului. Ele au coexistat
permanent, cu toate că, în anumite momente, a ieşit în evidenţă mai mult una dintre ele.
Mesia a unit aceste trei slujiri, astfel încât de fiecare dată când lucrează o operă ca
Împărat nu lipseşte Proorocul şi Arhiereul; acelaşi lucru se întâmplă şi de câte ori
lucrează ca Prooroc şi Arhiereu. „În Persoana Sa nu există niciun conflict între aceste
autorităţi harismatice, aşa cum se poate întâlni în istoria poporului lui Israel. Totuşi,
această unitate a autorităţilor este dictată şi de identitatea ipostatică a lui Hristos şi,
totodată, de structura însăşi a trupului ecclesiastic. În interiorul acesteia nicio lucrare nu
este înţeleasă doar ca împărătească sau profetică, sau ca sacerdotală. O scindare oarecare
constituie o cădere din însăşi unitatea trupului harismatic al Bisericii”.125

Datorită unităţii desăvârşite a celor trei slujiri, înţelegem că numai prin toate trei
la un loc s-a putut realiza mântuirea şi desăvârşirea oamenilor. „Căci oamenii trebuie să
fie luminaţi ca să meargă şi cu voia lor pe calea care-i duce la Dumnezeu; trebuie să
depăşească duşmănia dintre ei şi Dumnezeu printr-o renunţare la orgoliul lor şi la
plăcerile egoiste, adică prin trăirea activă a unei stări de jertfire pe care n-o puteau avea
decât din legătura directă cu o Persoană care a fost în stare să aducă o jertfă pură,
capabilă, prin intensitatea ei, să sfărâme urmările păcatului; în sfârşit, trebuie să fie
susţinuţi cu o putere mai presus de cea simplă, omenească, pe calea unei vieţi de jertfă ce
li s-a făcut cunoscută prin învăţătura atotadevărată şi atotluminoasă”.126

Slujirea arhierească este îndreptată atât spre propriul trup, cât şi spre Dumnezeu
şi spre oameni; slujirea profetică sau învăţătorească este îndreptată către oameni, însă
rolul ei este de a pune în relief voia Tatălui şi slava Lui; iar prin puterea exercitată asupra
124
Ibidem, p.112.
125
Nikos A. Matsoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, p. 225 .
126
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 113.
50
naturii, asupra morţii şi asupra oamenilor, Hristos slăveşte puterea lui Dumnezeu în
Treime, ca una care Îi este proprie, dar arată şi puterea pe care a dat-o trupului Său.

Se poate spune că centrul întreitei slujiri a lui Hristos îl constituie lucrarea Sa

arhierească, prin care realizează refacerea legăturii dintre om şi Dumnezeu împăcarea cu
Dumnezeu. Chemarea profetică luminează prin învăţătură, pregătind sufletul pentru
primirea împăcării, iar demnitatea împărătească dăruieşte harul împăcării şi desăvârşeşte
pe credincioşi.

„Fiul lui Dumnezeu este Învăţător şi Împărat al lumii şi înainte de întrupare – deşi
altfel decât prin întrupare, neintrând în raport personal direct cu omul şi neexercitând
puterea de învăţător şi conducător ca slujbă a mântuirii –, dar arhiereu, mijlocitor ca om
la Dumnezeu, devine numai după aceasta. Desigur, puterea arhiereiei o are tot în temeiul
divinităţii Sale, căci dacă n-ar fi şi Dumnezeu, iar nu numai om, n-ar putea fi arhiereul
mântuitor. Căci n-ar putea reface legătura dintre om şi Dumnezeu, decât aparţinând şi
omenităţii şi Dumnezeirii”.127

„În Persoana Cuvântului întrupat aceste trei demnităţi pe care, după teologia
Părinţilor ortodocşi, le-a condus El Însuşi în istoria lui Israel, sunt reunite în mod
indestructibil ca funcţiuni harismatice şi zidesc trupul Bisericii. Biserica, ca trup al vieţii,
ca edificiu a «pietrelor vii», nu poate fi înţeleasă fără puterea şi autoritatea împărătească,
proorocească şi sacerdotală, peste tot în cadrele liturgice şi harismatice”.128

127
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit., p. 39 .
128
Nikos A. Matsoukas, op. cit., p. 225
51
 VII. Bibliografie generală

EDIŢII ALE SFINTEI SCRIPTURI

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, (ediţie jubiliară a Sfântului Sinod), versiunea

I.P.S. Bartolomeu Anania, tipărită cu binecuvântarea şi cu purtarea de grijă a P.F.
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 2001.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a P. F.
Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 2008.

IZVOARE PATRISTICE

1. Învățătură a Sfinților Apostoli, în PSB, vol. I, trad, introd. și note de Pr.

Dumitru FECIORU, Ed. IBMBOR, București, 1979;
2. Sfântul Chiril al Alexandriei, Cateheze, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003.

52
 3. Sfântul Grigore de Nyssa, „Despre crearea omului”, cap. XVII, trad. de
Pr. Dumitru Fecioru, în PSB vol 30, Ed. IBMBOR, București, 1982.
4. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Facere, XVI”, trad. Pr. D. Fecioru,
în PSB, vol 21, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, trad. Diac.
Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 2005.
6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1997.
7. Sfântul Macarie Egipteanul, „Omilii duhovniceşti, 45”, trad de Pr.
Constantin Cornițescu, în PSB, vol 4, Ed, IBMBOR, București, 1992.
8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, „ Capete despre dragoste", în „Filocalia
sfintelor nevoinţe ale Desăvârşirii”., vol.III, ediţia a Il-a, Ed. Harisma, Bucureşti,
1994.
9. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000.
10. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia
românească vol. II, trad. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma,
Bucureşti, 1994.

CĂRȚI, ARTICOLE, STUDII

1. Bria, Pr. Prof. Ion , Slujirea Cuvântului, în ,,Glasul Bisericii", nr. 1-

2/1973.

2. Bria, Pr. Prof. Ion, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed.

România Creştină, Bucureşti, 1999.

3. Buchiu, Pr. Ștefan, Întrupare și îndumnezeire, Ed. Libra, București,

1997.

4. Bulgacov, Serghei, „Cerul pe pământ", în „Raze de lumină”, anul V,

Bucureşti, 1933.
53
 5. Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan Ghe, Patrologie, Manual pentru studenţii
teologi, Bucureşti , 1956.

6. Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Emilian, Mesia – Domn al păcii şi al dreptăţii, în

„Studii Teologice”, nr. 2, 1990.

7. Daniel, PF, Patriarhul Românei, Pastorală la Învierea Domnului, Ed.

Basilica, București, 2012.

8. Daniel, PF, Patriarhul Românei, Predică la Duminica Sfintei Cruci, în

„Ziarul Lumina”, 18 martie 2012.

9. Daniel, PF, Patriarhul României, Pastorală la Sfintele Paști, Ed. Basilica,

București, 2010.

10. Galeriu, Pr. Prof. Constantin – Jertfă şi Răscumpărare, Bucureşti, 1973.

11. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, „Mântuitorul Iisus Hristos - învăţătorul

nostru suprem", în „Ortodoxia”, anul XXXV, nr.l, 1983.

12. Gheorghe, Pr. Petraru – Lumea, Creaţia lui Dumnezeu, Trinitas, Iaşi,
2002.

13. Matzoukas, Nikos A. – “ Teologia dogmatică şi simbolică-vol.II”,

Editura Bizantină, Bucureşti, 2006.

14. Meyendorff, John, Teologia Bizantină: Tendinţe istorice şi teme

doctrinare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

15. Mihălțan, PS. Ioan, Preoția Mântuitorului Iisus Hristos și preoția

bisericească, Ed. Episcopiei Oradea, 1993

16. Nellas, P. , Maica lui Dumnezeu, (Ή θεομὴτωρ), Trei cuvântări despre

Maica lui Dumnezeu, Atena, 1974.

17. Radu , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1986.

18. Rădulescu, Mihai, Îndrumar de credinţă Ortodox, Editura Fundaţiei

Dosoftei, Bucureşti, 2003.

19. Remete, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica ortodoxă, Ed. Reîntregirea,
Alba Iulia, 2000.
54
 20. Stamate, Pr. Lect. Univ. Marin , Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, după
epistolele pauline, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2000.

21. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru – Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, vol.I, 1996.

22. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Cuvânt înainte la Filocalia III”, Ed.
Humanitas, București, 2005.

23. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Starea primordială a omului în cele
trei confesiuni” , în „Ortodoxia” nr.3, 1956.

24. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie”,
prefaţă de Pr. Prof. Ilie Moldovan; antologie, studiu introductiv şi note de Sandu
Frunză, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

25. Stăniloae, Pr. Prof.Dr. Dumitru, Legătura dintre Euharistie și iubirea

creștină, în „Studii Teologice”, nr.1-2, 1965.

26. Stăniloae, Pr.Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos, Dumnezeu şi

îndumnezeitor, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.

27. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea lumii, ed.
Omniscop, Craiova, 1993.

28. Sterea, Pr.Drd. Tache – Teologia Logosului la Sfântul Maxim

Mărturisitorul ,în “Studii Teologice”, nr.5-7, 1977.

29. Telea, Drd. Marius, Dragostea creştină la Sfântul Maxim Mărturisitorul,

în “Credinţa Ortodoxă”, nr. 1, Alba Iulia, 1999.

30. Thunberg, Lars, Omul şi cosmosul, în viziunea Sfântului Maxim

Mărturisitorul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999.

31. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan Teologia
Dogmatică, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.

32. Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan , „Desăvârşirea noastră în Hristos după
învăţătura Bisericii Ortodoxe", în ”Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2, 1980.

55
 VIII. Cuprins

I. Introducere .................................................................................p.2

II. Opera lui Iisus Hristos. Cele trei slujiri în general......................p.3

III. Chemarea sau demnitatea profetică a Mântuitorului...........p.15

a. Iisus Hristos cel mai mare Profet și Învățător................p.17
b. Caracterul și conținutul profeției......................................p.20

IV. Slujirea arhierească..............................................................p.23

a. Jertfa lui Iisus Hristos-plinirea dreptății divine.............p.26
b. Moartea pe cruce.............................................................p.31

V. Demnitatea împărătească..........................................................p.36
a. Coborârea la iad a lui Iisus Hristos................................p.40
b. Învierea Domnului..........................................................p.43
c. Înălțarea la cer.................................................................p.46
d. Legătura lui Iisus Hristos cel înălțat cu omenirea istorică...p48

VI. Concluzii................................................................................p.51

56
 VII. Bibliografie............................................................................p.54

VIII. Cuprins...................................................................................p.58

Declaraţie

Subsemnatul, Ciorâță Ciprian-Ionuț, candidat la examenul de licenţă la

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, declar pe propria răspundere că
lucrarea de faţă este rezultatul muncii mele, pe baza cercetărilor mele şi pe baza
informaţiilor obţinute din surse care au fost citate şi indicate conform normelor etice, în
note şi în bibliografie. Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora şi că
nicio parte din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva, persoană
fizică sau juridică.

Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă vreunei instituţii
de învăţământ superior în vederea obţinerii unui grad sau titlu ştiinţific, ori didactic.

57