TRADUCTOARE PENTRU MĂRIMI GEOMETRICE

2.1. Generalităţi
Măsurarea mărimilor geometrice este legată de existenţa unui sistem de referinţă faţă de
care orice punct ocupă la u moment dat o anumită poziţie. Schimbarea poziţiei punctului
reprezintă o deplasare, iar spaţiul dintre două puncte o distanţă. Situarea unui punct în
apropierea unui reper fix se numeşte proximitate. Deplasările pot fi liniare, pentru mişcările de
translaţie, sau unghiulare, pentru mişcările de rotaţie. Mărimile de mai sus sunt mărimi
geometrice cu ajutorul cărora se caracterizează şi dimensiunile corpurilor; în aceeaşi categorie se
includ şi alte caracteristici geometrice, ca: rectilinitatea (abaterea faţă de direcţia de referinţă),
planitatea (abaterea faţă de planul de referinţă), rugozitatea (gradul de prelucrare a suprafeţei).
Măsurarea mărimilor geometrice se poate face prin metode absolute (determinarea
lungimii cu şublerul) sau metode relative (incrementale), prin care se stabileşte o abatere faţă de
o valoare de referinţă (de exemplu, măsurarea cu comparatorul).
Măsurarea mărimilor geometrice permite şi determinarea altor mărimi, prin folosirea
unor traductoare intermediare ce transformă mărimea măsurată într-o deplasare mică (de
exemplu presiuni, forţe, nivel, temperaturi).
Măsurarea mărimilor geometrice se poate face prin:
1. metode mecanice (riglă, şubler, raportor, cale),
2. metode optice (microscop, interferometru),
3. metode pneumatice sau hidraulice (bazate pe variaţia vitezei de curgere a fluidului),
4. metode electrice.
Datorită unor particularităţi distincte, măsurarea mărimilor geometrice se poate clasifica
în:
a) măsurarea deplasărilor liniare mici,
b) măsurarea deplasărilor liniare mari,
c) măsurarea deplasărilor unghiulare,
d) determinarea proximităţii.

2.2. Traductoare rezistive de deplasare

Traductoarele rezistive bobinate sau cu pistă conductoare pot fi folosite la măsurarea
unor deplasări liniare de ordinal centimetrilor, sau unghiulare, în domeniul 0  2400, (3600),
respective n  360 0 , pentru traductoarele multitură, unde n reprezintă numărul de ture. Forma
constructivă a unui traductor rezistiv bobinat de deplasare este prezentată în fig. 2.1. Pe un
suport izolator, cu proprietăţi constante în timp este dispusă o înfăşurare din material conductor,
cu rezistivitate mare (Ni-Cr, Ni-Cu, Ni-Cr-Fe),spiră lângă spiră, spirele fiind isolate între ele de
obicei prin oxidare şi având partea superioară uşor polizată pentru a face contact cu un cursor ce
se poate deplasa de-a lungul traductorului.

Pista de contact
x Cursor

Înfăşurare
Suport izolator

x max

Fig. 2.1. Traductor rezistiv de deplasare

Cursorul realizează legătura între înfăşurare şi o pistă de contact; el trebuie să prezinte o

rezistenţă mică, să fie rezistent la uzură şi acţiunea vibraâiilor şi să nu aibe tensiune
termoelectromotoare faţă de înfăşurare sau faţă de pista de contact. Valoarea rezistenţei
cursorului depinde de starea suprafeţelor materialului din care este confecţionat (grafit, cupru
grafitat, bronzuri elastice). Variaţia aleatoare a rezistenţei de contact este o sursă de zgomot şi
afectează în special circuitele de măsurare reostatice.
Dependenţa rezistenţei traductorului în funcţie de poziţia cursorului este de obicei
liniară, însă poate fi şi de altă natură (sinusoidală, logaritmică, exponenţială), în funcţie de forma
suportului izolator.
Rezistenţa totală a traductoarelor rezistive de deplasare poate fi cuprinsă între 100  şi
100 k , cu toleranţe de ordinul a 10% şi o liniaritate ce poate fi cuprinsă între 0,1 şi 1%;
neliniarităţile fiind mai mari la la începutul şi la sfârşitul cursei.
Dintre avantajele traductoarelor rezistive de deplasare exemplificăm: rezoluţie şi
liniaritate bune, preţ de cost redus şi circuite de măsurare simple.
Ca dezavantaje se pot menţiona: forţa de acţionare mare, prezenţa frecărilor, care
reprezintă o sursă de zgomot şi de uzură, influenţe asupra funcţionării traductorului datorate
prafului, umidităţii, vibraţiilor, şocurilor. Numărul maxim de acţionări pentru traductoarele
bobinate este de ordinul 106, iar pentru construcţiile speciale este dde ordinul 108.
Circuitele de măsurare pentru traductoarele rezistive de deplasare pot fi reostatice sau
potenţiometrice. Circuitele de măsurare reostatice sunt mai puţin utilizate în practică datorită
neliniarităţii pronunţate a caracteristicii de transfer.
Circuitele de măsurare potenţiometrice se pot realiza în mai multe variante (fig. 2.2).
Pentru circuitul din fig. 2.1. a, amplificatorul operaţional este folosit în montaj inversor,
şi deci, prezintă rezistenţa de intrare R 1 . În acest caz, tensiunea de ieşire va fi:
Rx
R Rt
U 0  E 2  (2.1)
R1 Rx Rt Rx 
1   
Rt R1 R1
 Reducerea neliniarităţii este posibilă prin creşterea raportului (R 1 /R t ), adică, prin
creşterea rezistenţei de intrare (fig. 2.2. b), însă prin aceasta scade amplificarea şi creşte
zgomotul propriu al amplificatorului.
Uilizarea unor circuite cu impedanţă de intrare mare, (fig. 2.2. c, d, e) elimină
dezavantajul impedanţei deintrare finite a amplificatorului. Mai mult, deoarece la circuitele de
măsurare potenţiomatrice variaţia tensiunii de alimentare este transmisă integral întensiunea de
ieire, la circuitul in fig. 2.2 d, prin folosirea unui circuit de eşantionare şi memorare CEM, urmat
de un convertor analog-numeric CAN a cărui tensiune de referinţă este chiar tensiunea de
alimentare a traductorului, se elimină eroarea datorată instabilităţii tensiunii de alimentare,
numărul N fiind proporţional cu x/x max .

R2 U
R
R1 E 2
Rt R1
E -
R + U0
k

l max x
a) b)

U ref
- - N
Rt -
Rt - CEM CAN
E U0 E +
+
Rx Rx

c) d)

R2

Rt + Rt R1 C1 -
Rg -
AI E U0
U0 +
Rx - Rx

d) f)

Fig. 2.2. Circuite de măsurare potenţiometrice

 Schema din fig. 2.2. e) care e fapt conţine o punte, se utilizează în cazul în care
măsurandul are variaţii mici faţă de o valoare fixă. Amplificatorul de instrumentaţie AI asigură o
impedanţă mare de intrare şi o rejecţie puternică a modului comun, amplificarea reglându-se cu
ajutorul rezistenţei R g .
În cazul în care măsurandul are variaţii rapide, se poate utiliza schema din fig. 2.2 f),pentru care
este necesar ca frecvenţa minimă a semnalului f min să satisfacă relaţia:
1
fmin (2.2)
2 R1C1
Eliminarea tensiunii de offset se poate face cu un convertor rezistenţă-tensiune (Howland) a
cărui schemă este prezentată în fig. 2.8. Considerând amplificatorul ideal, prin egalarea
potenţialelor din punctele A şi B, dacă este îndeplinită condiţia:
R1 R3
 (2.3)
R2 R4
curentul prin traductorul R x devine independent de valoarea rezistenţei acestuia:
1
I x  U 2 U1 , (2.4)
R3
iar tensiunea are expresia:
R R  R
U 0  U 2 U1  x 1 2  U1 2 (2.5)
R3 R1 R1

U1 R1 A R2
B
B
-
+ U0 E
Rx K
U1 R3 R4
B
Ix

Rx

a) b)

Fig.2.3. Convertor rezistenţă-tensiune

Îndeplinirea condiţiei (2.3) se verifică înlocuind traductorul cu schema din fig. 2.3. b), şi se
reglează R 1 astfel încât curentul indicat de ampermetru să fie independent de poziţia
comutatorului K. Se recomandă ca R 3 =R 1 şi R 4 =R 2 , iar R2  1 /10  R1 ; pentru eliminarea
eventualelor oscilaţii ce pot părea din cauza reacţiei pozitive se conectează capacităţi de ordinul
zecilor de pF în paralel pe R 2 şi R 3 .
 În unele situaţii, de exemplu atunci când se foloseşte o singură tensiune de alimentare iar
informaţia de măsurare se converteşte numeric, este de dorit să apară o tensiune de offset
echivalentă cu +1/2 bit; de exemplu, în cazul unei punţi rezistive care are tensiunea de
dezechilibru maximă de ordinul 10-20 mV, după o amplificare de 100-250 ori, se poate obţine o
tensiune de circa 4,5 V. Intervalul de tensiune ce urmează a fi convertit este de 0,5-4,5 V, deci
“0” V trebuie să devină 0,5 V. În afara acestei cerinţe, dacă alimentarea se face de la o singură
sursă de tensiune, tensiunea de dezechilibru este suprapusă peste tensiunea de mod comun egală
cu jumătate din tensiunea de alimentare în cazul punţilor de sensibilitate maximă.
În fig. 2.4. se prezintă o variantă de amplificator de instrumentaţie care elimină
dezavantajele enumerate mai sus; spre deosebire de amplificatorul de instrumentaţie clasic, în
acest caz, amplificatorul A 3 este în regim repetor şi are rolul de a elimina injecţia curentului de
reacţie în circuitul de măsurare.

U1 +A U1
- 2 +
- A3 Ue

R2
R1 R6
R5
-
U 0
A1 + A4
U2 + -
R3
U0 R4

Fig. 2.4. Amplificator de instrumentaţie modificat

Se poate scrie:
R2  R 
U1  U1 1  U 2  2  , (2.6)
R1 R1
R4  R 
U 2  U 2 1  U0  4  , (2.7)
R3 R3
de unde rezultă:
 R  R  R   R  R  R
Ue  U1 1 2  U 2  2 1 6   U2 1 4  U0  4  2 (2.8)
 R1 R1 R5  R3 R3 R5
Dacă se pune condiţia:
R3 R6
 (2.9)
R4 R5
se obţine:
R2  R 
Ue  U1 U 2  1 1 6  U 0 (2.10)
R1 R5
Rezultă că amplificatorul are o amplificare diferenţială astfel încât asigură şi rejecţia
modului comun, la tensiunea de ieşire putându-se adăuga direct o tensiune de offset U 0 .
În fig. 2.5. se prezintă schema unui convertor rezistenţă-frecvenţă şi diagrama de timp
corespunzătoare. Tensiunea de la ieşirea integratorului realizat cu amplificatorul operaţional este
comparată cu tensiunea de referinţă U ref , de către comparatorul C, comparator care comandă un
circuit basculant monostabil CBM, ce furnizează la ieşire un impuls cu durata T 0 . Circuitul
basculant monostabil comandă comutatorul K ce introduce în circuit generatorul de curent
constant I 0 .

I0
Ua

K
Rx C0
Ur
U
-A Ua f
0
+ C CBM
U ref
t 1 =T 0 t2

Fig. 2.5. Convertor rezistenţă-frecvenţă

Presupunând că U a 0  Uref în momentul închiderii comutatorului, rezultă că după

intervalul de timp t 1 =T 0 , tensiunea la ieşirea integratorului va fi:
U
t
1 1 1
ua  t1   Uref  1 I 0  dt  Uref  I 0    t1 (2.11)
C 0 C Rx
După deschiderea comutatorului K, până la momentul t 2 când tensiunile de la intrarea
comparatorului devin egale, se poate scrie:
U
t
1 2 U 1 U
ua  t2   Uref  ua  t1   dt  U ref   I 0   t1   t2  t1  , (2.12)
C t1 Rx C Rx Rx
de unde rezultă:
1 U
f  , (2.13)
t2 Rx I 0T0
şi deci schema permite conversia rezistenţei,dar şi atensiunii sau curentului în frecvenţă. Dacă
curentul I 0 se generează pe baza tensiunii U  I 0  U / R0  , formula (2.13) devine:
 R0 1
f , (2.14)
Rx T0
Pentru ca schema din fig. 2.5. să fie realizabilă este necesar ca:
U
I 0 imax  , U 0 (2.15)
Rx min

În ultima perioadă au apărut traductoare rezistive de deplasare fără cursor mecanic, cuplajul
realizându-se pe cale magnetică (magnetorezistoare) sau optică (fotorezistoare), însă utilizarea
lor este încă limitată din cauza sensibilităţii termice ridicate.

2.3. Traductoare inductive de deplasare

Principiul de funcţionare al traductoarelor inductive se bazează pe variaţia geometriei
circuitului/cuplajului magnetic în funcţie de măsurand, care se traduce printr-o variaţie de
inductivitate proprie sau mutuală.

2.3.1. Traductoare de inductivitate proprie

Prin definiţie, inductivitatea proprie reprezintă raportul dintre fluxul magnetic pe conturul
circuitului bobinei şi curentul care îl produce; inductivitatea este proporţională cu pătratul
numărului de spire N şi invers proporţională cu suma relutanţelor magnetice din circuit Rm:
 N2
L  , (2.16)
i Rm
unde:
- Rm este reluctanţa magnetică, dată de relaţia:
l2
l
Rm  dl , (2.17)
l1 S
- l1 şi l2 fiind limitele conturului între care se defineşte R m ,
- µ permeabilitatea magnetică a mediului dintre cele două limite, circuitul magnetic
având secţiunea S,
- N este numărul de spire.

După modul de realizare practică, există două variante constructive de traductor inductiv de
deplasare de inductivitate proprie: cu armătură mobilă şi cu miez mobil.

Traductorul inductiv cu armătură mobilă (fig. 2.6) se compune dintr-un circuit

magnetic format dintr-o armătură fixă în formă de U, pe caresunt plasate N spire şi o armătură
mobilă în formă de I deplasată de măsurand. Poziţia iniţială pentru x  0 , corespunde
întrefierului iniţial 2 .
Considerând notaţiile din figură, se poate scrie:
 0 r N 2 SFe
L  x  (2.18)
2   x   r  lFe
unde: x   , l  .
  L(x)
L max
l
L x 
L(l)

 0 x
 Fe  0 r l Fe

a) b)

Fig. 2.6. Traductor inductiv cu armătură mobilă

Graficul prezentat în fig. 2.6.b), arată variaţia inductivităţii în funcţie de deplasare,

putându-se uşor constata că această dependenţă este neliniară, iar inductivitatea traductorului
depinde de întrefierul iniţial.În situaţia în care se doreşte obţinerea unei sensibilităţi mari,
întrefierul iniţial trebuie să fie mic (sub 1 mm), ceeace reduce domeniul de măsurare la maxim
(0,1-0,5)mm.
Liniarizarea caracteristicii traductorului se poate face prin utilizarea variantei diferenţiale
cu două traductoare identice ce folosesc aceeaşi armătură mobilă. Traductorul inductiv cu miez
mobil este prezentat în fig. 2.7 în variantă diferenţială. Astfel, pe un suport izolator sunt plasate
două bobinaje identice, separate între ele printr-un inel magnetic cu rolul de reducere a
inductivităţii de cuplaj mutual dintre cele două bobine. În interiorul celor două bobine se poate
deplasa un miez magnetic prin aceasta putându-se modifica în sens contrar inductivităţile celor
două bobine. Pentru reducerea perturbaţiilor de natură electromagnetică, se ecranează întreaga
construcţie.

Inel magnetic Miez Ecran

S Fe
L1 L2
Sa
x

l Fe
l

Fig. 2.7. Traductorul inductiv diferenţial cu miez mobil

 Spre deosebire de traductoarele inductive cu armătură mobilă care au un factor de
calitate ridicat, în cazul acestor tipuri de traductoare, din cauza circuitului magnetic redus,
factorul de calitate este scăzut, de ordinul unităţilor. Cu toate acestea, traductoarele inductive cu
miex mobil sunt preferate deoarece prezintă o serie de avantaje:
- domeniul de măsurare poate fi de ordinul centimetrilor,
- prezintă o rezoluţie şi reproductibilitate ridicată,
- au frecări reduse şi sunt insensibile la deplasări radiale,
- există posibilitatea de protecţie a traductorului la medii corozive, presiune şi
temperatură ridicate.

Pentru aceste traductoare se recomandă ca lungimea miezului să prezinte (0,2-0,8) din

lungimea bobinei, iar pentru a avea o liniaritate bună, se limitează excursia miezului la (0,1-0,4)
din lungimea acestuia.
Forţele de acţionare pentru traductoarele inductive pot fi determinate cu relaţia:
1 dL
F  I ef2 (2.19)
2 dx

unde:
- I ef este valoarea efectivă a curentului ce trece prin conductor. Circuitele de măsurare
pentru traductoarele inductive se bazează pe metodele de măsurare a inductivităţii
(inductanţmetre, Q-metre, punţi de curent alternativ), sau oscilatoare LC.
În fig. 2.8. se prezintă o schemă de măsurare pentru traductoare inductive diferenţiale:

C
Z(x)
R

A A DS FTJ
U B

Z(-x) U ref
R

O Def

Fig. 2.8. Aparat electronic pentru deplasărilor cu traductoare inductive

Puntea este alimentată cu tensiunea U de la oscilatorul O; tensiunea de dezechilibru U ,

amplificată de amplificatorul A, este aplicată detectorului sincron DS, care primeşte şi semnalul
de referinţă U ref de la oscilator prin intermediul unui circuit defazor. Pentru obţinerea unei
sensibilităţi maxime, cele două semnale trebuie să fie în fază. Filtrul trece jos FTJ extrage din
semnalul de la ieşirea detectorului sincron componenta de joasă frecvenţă care conţine
informaţia de măsurare.
Dacă stabilitatea frecvenţei nu reprezintă o cerinţă de primă importanţă pentru oscilator,
stabilitatea tensiunii la bornele de alimentare AB trebuie asigurată riguros, deoarece în caz
contrar apare o eroare cu caracter multiplicativ.
În ceea ce priveşte detecţia sincronă, pe lângă avantajul extragerii componentei ce are un
anumit defazaj faţă de tensiunea de alimentare, ea asigură şi o bună imunitate a schemei la
acţiunea tensiunilor perturbatoare.
Un alt circuit de măsurare pentru traductoarele inductive îl constituie oscilatorul LC a cărui
schemă de principiu este prezentată în fig. 2.9. Pentru simplificarea tratării se înlocuieşte
impedanţa echivalentă serie a traductorului cu o impedanţă de tip paralel având elementele:

R1

I1
I2
+
I 3 ∆U A
-O
Rs U0
C R2
U1
LS R3

Fig. 2.9. Oscilator LC

Rp  Rs 1 Q 2 
1  (2.20)
L p  Ls 1 
Q2

Aplicând teorema I a lui Kirchhoff în nodul A se obţine:

U 0 U1 dU U 1
C 1  1  U1dt  0 (2.21)
R1 dt Rp L p
Considerând amplificatorul ideal (∆U=0) şi notând:

R3
U1  U 0  kU 0 , (2.22)
R2  R3
după derivarea expresiei (2.31) rezultă:
 d 2U0 L p L p L p dU0
L pC 2  (   ) U 0  0 , (2.23)
dt R1 Rp kR1 dt
de unde se deduce:

- frecvenţa de oscilaţie:

1 1
f0   (2.24)
2  L pC 1
2 LsC 1 2
Q

şi condiţia de amorsare a oscilaţiilor:

Rs 1 Q 2  R3
k  (2.25)
R1  Rs 1 Q 2
 R2  R3

Din relaţiile (2.24) şi (2.25) rezultă că o dată cu creşterea lui Q se îmbunătăţeşte liniaritatea
conversiei inductanţă-frecvenţă şi are loc o amorsare mai uşoară a oscilaţiilor.
O altă schemă ce realizează conversia inductanţă-frecvenţă este prezentată în fig. 2.10.
Dacă comutatorul K este închis condensatorul C 0 se încarcă de la sursa de curent constant I.

U ref +
K
- C

r
C0
L

Fig. 2.10. Convertor inductanţă-frecvenţă

Când tensiunea de la bornele condensatorului depăşeşte nivelul tensiunii de referinţă,

comparatorul comandă deschiderea comutatorului; procesul de încărcare al condensatorului C 0
continuă însă din cauza energiei magnetice acumulate în bobină, după care urmează procesul de
descărcare rezonantă a condensatorului. La atingerea nivelului tensiunii de referinţă comutatorul
este din nou închis, curentul I suprapunându-se peste curentul din circuitul rezonant. Prin
urmare, în cadrul circuitului se reglează automat frecvenţa de lucru pe frecvenţa de acord a
circuitului LC, cu condiţia ca factorul de calitate să fie suficient de mare.
 În tabelul 2.1 sunt prezentate caracteristicile tipice pentru traductoarele inductive de
deplasare.

Tabelul 2.1. Caracteristicile specifice pentru traductoarele inductive de deplasare

Caracteristica Cu armătura mobilă Cu miez mobil
Domeniul de măsurare submilimetric 1-100 mm
Rezoluţia µm 1-10µm
Abaterea de la liniaritate 1% 1%
Sensibilitatea mV/V.mm <lmV/V.mm
Frecvenţa tensiunii de
<1 kHz <20 kHz
alimentare
Viteza maximă m/min m/min
Forţa de acţionare mN mN
Masa mobilă 10-100g 0,5-10g
O
Temperatura (-250-600) C

2.3.2. Traductoare inductive de tip transformator (de inductivitate mutuală)

În principiu, traductoarele inductive prezentate anterior pot fi transformate în traductoare
de tip transformator prin adăugarea unei înfăşurări primare. Dintre avantajele traductoarelor de
tip transformator pot fi menționate: partea mobilă este de obicei izolată de partea electrică,
simplitatea montajului prin aceea că mărimea de ieşire este o tensiune ce poate fi prelucrată uşor,
asigurarea separării galvanice între circuitul primar şi secundar, care permite obţinerea unor
rejecţii puternice a tensiunilor de mod comun. Ca şi la traductoarele de inductanţă proprie,
îmbunătăţirea liniarităţii se face folosind variantele diferenţiale.
În fig. 2.11 sunt indicate unele variante constructive de traductoare de tip transformator
care prezintă anumite particularităţi. Astfel, în fig. 2.11.a) este prezentată schema unui traductor
de tip transformator format din două bobine plate: una fixă şi una mobilă, pentru care
inductivitatea de cuplaj este:
x
L12  kN1 N 2 1 , (2.26)
a

unde:
- k este un coeficient de proporţionalitate ce depinde de dimensiunea bobinelor şi
distanţa dintre ele,
- N 1 şi N 2 , numărul de spire al celor două bobine.
Dacă bobina primară se alimentează cu câţiva volţi, în secundar se obţine o sensibilitate de
ordinul mV/mm. Pentru deplasări mici, caracteristica este liniară; de remarcat faptul că bobinele
pot fi folosite şi ca motoare liniare pentru deplasări mici (de exemplu, deplasarea mesei unui
microscop).
 Fig.2.11. Traductor de tip transformator:
a) cu bobine plate, b) pentru măsurarea deplasărilor unghiulare, cu secundarul neuniform.

În fig. 2.11. b) este prezentată schema de măsurare a unui traductor de tip transformator
pentru măsurarea deplasărilor unghiulare; traductorul asigură o bună liniaritate în domeniul
±40°.
Comparativ cu traductorul de tip transformator cu miez mobil şi bobinajul uniform, cel cu
bobinajul neuniform al secundarului (fig. 2.11c) asigură extinderea domeniului de măsurare de la
circa 0,3 la 0,8 din lungimea bobinei pentru aceeaşi neliniaritate.
Schema de principiu pentru circuitele de măsurare cu traductoare inductive de tip
transformator este prezentată în fig. 2.12.
Primarul transformatorului având N 1 spire este alimentat cu tensiunea U 1 dată de circuitul
de control al tensiunii CCT, care are rolul de a menţine tensiunea de alimentare constantă.
Acestui circuit i se aplică tensiunea dată de oscilatorul O, cu frecvenţa constantă f 0. Presupunând
curentul primar de forma:

U1 U1
i1  I1 sin  0t şi I 1   , (2.27)
j 0 L1  r j 0 KN12  r

rezultă că tensiunea secundară va fi:

u  u2  u2  2N1 N 2 kxI1 0 cos 0t

unde: k este o constantă ce ţine seama de construcţia traductorului.

Trecând în complex se obţine:

N 2 U 1 j 0
U  2xk (2.28)
N1 Kj  r
0
N12
Din expresia (2.28) se constată că tensiunea aplicată amplificatorului A nu este defazată cu
π/2 faţă de tensiunea de alimentare, ci cu un defazaj în care intervine şi rezistenţa de pierderi;
mai mult, există şi posibilitatea ca inductivitatea primară să se modifice în funcţie de poziţia
miezului, ceea ce creează atât un defazaj suplimentar, cât şi o accentuare a neliniarităţii.
Din cauza defazajului suplimentar, cât şi pentru obţinerea sensului de deplasare, în schemă
s-au introdus un circuit defazor CD şi un decodor sincron DS, urmat de un filtru trece jos FTJ.
Teoretic, tensiunea la intrare a amplificatorului este nulă dacă x=0, în realitate, în această
situaţie se obţine o valoare minimă, deoarece:
a) circuitul magnetic produce armonici superioare;
b) există cuplaje parazite capacitive între primar şi secundar;
c) în schemă apar elemente parazite suplimentare.
Eliminarea sau atenuarea componentelor armonice superioare se face prin utilizarea unor
fluxuri reduse (i 1 mic); cuplajele parazite introduc tensiuni în cuadratură faţă de tensiunea
produsă de deplasare şi ele pot fi reduse prin alimentare simetrică, respectiv detecţie sincronă.
Din relaţia (2.28) rezultă că sensibilitatea la frecvenţe joase este proporţională cu ω 0 şi se
modifică în funcţie de rezistenţa de pierderi r (din acest punct de vedere este mai avantajoasă
alimentarea traductorului la I=const.); la frecvenţe înalte sensibilitatea devine independentă de
frecvenţă. Din cauza capacităţilor parazite ale înfăşurărilor, în realitate sensibilitatea trece printr-
un maxim şi apoi descreşte la creşterea frecvenţei. De remarcat faptul că sensibilitatea poate
creşte şi cu tensiunea de alimentare, însă această creştere este limitată din cauza încălzirii proprii
şi saturării miezului.
Caracteristicile tipice pentru traductoarele de tip transformator sunt asemănătoare cu cele
ale traductoarelor inductive de deplasare de inductanţă proprie, cu excepţia sensibilităţii care este
de ordinul 1-500 mV/V.mm.
Un alt tip de traductor, care poate fi considerat ca un selsin multipolar, îl reprezintă
traductorul inductosin cu cele două variante: liniar (fig. 2.12.a) şi circular (fig. 2.12.b).
Realizarea constructivă pentru cele două traductoare este asemănătoare; astfel, pentru
inductosinul liniar, acesta este format dintr-o riglă din material izolant pe care se depune o
înfăşurare conductoare în formă de zigzag cu pasul 2p.
Cea de-a doua piesă a traductorului – cursorul – care se suprapune riglei, realizat, de
asemenea, dintr-un suport izolator, conţine două înfăşurări identice ca formă cu cele ale riglei,
dar mult mai scurte, decalate geometric între ele cu distanţa d. Dacă se alimentează înfăşurarea
riglei cu tensiunea:
ur  U r sin  t ,
în înfăşurările cursorului se obţin tensiuni ce depind de poziţia relativă a acestora (x este poziţia
relativă în cadrul unui semipas):

x
us1  U s 2 sin  t cos 
p
xd (2.29)
us2  U s2 sin  t cos 
p
 Fig. 2.12. Inductosin: a) liniar, b )circular

Din relaţiile de mai sus se constată că atât la rezolvere cât şi la inductosine se obţine o
informaţie referitoare la poziţia părţii mobile în raport cu cea fixă. Deoarece ambele dispozitive
sunt reversibile, există posibilitatea alimentării inverse, rezultând în înfăşurarea rotorului/riglei
superpoziţia tensiunilor primare. În continuare vor fi exemplificate circuitele de măsurare pentru
inductosine.
În principiu, există două metode de măsurare:

a) Metoda modulaţiei de fază. Cele două înfăşurări ale cursorului se alimentează cu tensiunile:
u1  U sin  t
(2.30)
u2  U cos t

Presupunând d  2np  p / 2 , unde n este un număr întreg, rezultă tensiunea la bornele riglei:
x x x 
u  kU sin  t cos   kU cos t sin   kU sin  t   , (2.31)
p p p
unde: k reprezintă o constantă ce depinde de cuplajul dintre riglă şi cursor.
Din relaţia (2.32) se constată că, în cadrul unui semipas, faza tensiunii de ieşire depinde de
poziţia relativă riglă-cursor.
Pentru a putea aplica metoda modulaţiei de fază, pot fi folosite generatoare în cuadratură
– numite şi generatoare sin/cos, ce nu asigură precizii prea mari sau generatoare cu sintetizare
numerică (valorile funcţiei sin se înscriu într-o memorie EPROM, de unde sunt extrase cu o
anumită rată şi aplicate unui convertor numeric analogic). Pentru ultima metodă, pentru o
eşantionare a sinusului cu 8 biţi, se obţine o eroare de reconstituire mai mică de 1%, însă în mod
curent se folosesc 10 biţi. De remarcat că în cazul rezolverului este posibilă şi folosirea unui al
doilea rezolver pe post de generator sin/cos.
Determinarea fazei tensiunii de ieşire în raport cu cea de intrare se face cu circuite
specifice de măsurare a fazei ce pot atinge erori tolerate chiar sub 0,1%.
 b) Metoda modulaţiei de amplitudine. În acest caz cele două înfăşurări ale cursorului sunt
alimentate cu tensiunile:
x
u1  U sin  t sin  0
p
, (2.32)
x0
u2  U sin  t cos 
p

În condiţiile în care între cele două înfăşurări există un defazaj geometric de

 / 2(d  2np  p / 2) , rezultă că tensiunea la bornele riglei va fi:
x0 x x x x x
u  kU sin  t  sin  cos  cos  0 sin    kU sin  t sin  0 , (2.33)
p p p p p
adică, tensiunea la bornele riglei este modulată în amplitudine cu o mărime ce depinde de
diferenţei relative faţă de o mărime de referinţă x 0 aleasă arbitrar. Întrucât există posibilitatea ca
x 0 să fie modificat pe cale electrică într-o manieră cunoscută, rezultă că inductosinul poate fi
folosit ca traductor incremental pentru fiecare semipas şi ca traductor absolut în interiorul unui
pas, rezoluţia fiind dată de precizia cu care se stabileşte x 0 . În fig. 2.13. a) este prezentată schema
bloc a unui aparat pentru măsurarea deplasărilor liniare/unghiulare cu inductosin folosind metoda
modulaţiei de amplitudine.
Formatorul de comenzi FC produce două tensiuni având forma din fig. 2.13 b. Dezvoltând
în serie Fourier, pentru cele două tensiuni, se obţin expresiile:

4A cos  0 sin  t cos3 0 sin 3 t 

u1  t     ... 
 1 3
, (2.34)
4A sin  0 sin  t sin 3 0 sin3 t 
u2  t     ... 
 1 3

de unde rezultă că prima armonică reprezintă semnalele de comandă necesare pentru înfăşurările
cursorului la metoda cu modulaţie de amplitudine.

U1
FTB DS FTJ

  0
FC CUf C 0  / 2 t
U2

N Af

/20  / 2 0 t

Fig. 2.13. Schema bloc a unui aparat electronic pentru măsurarea deplasărilor cu inductosin

Tensiunea culeasă de riglă, U r , este aplicată unui filtru trece bandă FTB care are rolul de a
elimina componentele armonice superioare şi tensiunile parazite culese, iar de la ieşirea acestuia,
unui detector sincron DS care inversează polaritatea semnalului la fiecare a doua alternanţă;
explicaţia acestui mod de lucru este următoarea: iniţial, x-x 0 este egal cu zero şi deci la
modificarea lui x la x+∆x în riglă apare o tensiune având semnul deplasării ∆x. Dacă ∆x>0,
fluxul scade şi tensiunea u r este pozitivă (u r = -dΦ/dt); menţinerea informaţiei referitoare la
sensul deplasării presupune schimbarea semnului la fiecare a doua semialternanţă.
Filtrul trece jos FTJ extrage din semnalul de la ieşirea detectorului, componenta continuă,
pe care o aplică comparatorului C care stabileşte polaritatea acesteia, şi deci, sensul deplasării şi
unui convertor tensiune-frecvenţă CUF de la ieşirea căruia se comandă formatorul de comenzi
FC şi respectiv, numărătorul N împreună cu sistemul de afişare Af.
E
Tact
De la C
De la CUf LC T1

U
N1 N2
250 750 250 750
T2

S R S R
CBB 1 Q CBB 2 Q

Fig. 2.14. Schema bloc a circuitului de formare a tensiunii de comandă la inductosin.

Sinteza numerică a formelor de undă prezentate în fig. 2.13 b) se poate realiza cu ajutorul
circuitului din fig. 2.14. Elementele principale ale schemei sunt reprezentate de cele două
numărătoare N 1 şi N 2 cu capacitatea de numărare 1000. Ele sunt comandate de blocul logicii de
comandă LC care primeşte semnale de la oscilatorul de tact al sistemului, convertorul tensiune
frecvenţă şi comparator. În momentul iniţial, atât numărătoarele, cât şi circuitele basculante
bistabile CBB 1 şi CBB 2 sunt resetate; pe măsură ce apar impulsurile de tact, creşte conţinutul
celor două numărătoare. Dacă în acest timp apar impulsuri de la CUF, în funcţie de semnalul de
comandă primit de la comparator, la unul dintre numărătoare se comandă cu un număr de
impulsuri în plus, iar la celălalt cu acelaşi număr de impulsuri în minus; în acest fel, dacă
numărătorul N 1 este încărcat în plus el ajunge mai repede la 250 (respectiv 750) şi setează
CBB 1 , în timp ce numărătorul N 2 va ajunge mai târziu la 250 pentru resetarea bistabilului.
Rezultă că în raport cu 250 (  / 2 ) şi respectiv 750 ( 3 / 2 ) se obţine un impuls dreptunghiular
simetric a cărei lăţime poate fi variată. Ieşirile celor două bistabile comandă tranzistoarele T 1 şi
T 2 , astfel încât tensiunea u va avea forma din fig. 2.14 b). În mod similar se procedează şi pentru
obţinerea tensiunii complementare.
Traductoarele inductosin se realizează cu lungimi de 250, 500 sau 1000 mm, având pasul
de (1-2) mm sau (0,1-0,2) ţoli. Prin discretizarea semipasului cu 1000 se obţine o rezoluţie de +
2 μm (pentru cele unghiulare precizia este +1μ secundă).
 Distanţa dintre riglă şi cursor este de ordinul 0,1-0,2 mm şi trebuie asigurat un bun
paralelism între acestea; frecvenţa tensiunii de alimentare este de ordinul zecilor de kHz, însă din
cauza interpolării în schema electrică intervin frecvenţe de ordinul MHz sau MHz. Viteza
maximă de deplasare a cursorului în raport cu rigla nu depăşeşte de obicei câţiva zeci de
metri/minut.

2.4. Traductoare capacitive de deplasare

Prin definiţie, capacitatea reprezintă raportul dintre cantitatea de sarcină electrică Q
acumulată pe una din armăturile condensatorului şi diferenţa de potenţial dintre ele:
Q
C (2.35)
U
Traductoarele capacitive pentru măsurarea deplasărilor au la bază condensatorul plan şi
respectiv, condensatorul cilindric. Principalele forme constructive ale acestor traductoare sunt
prezentate în tabelul 2.2, de unde se poate constata că variantele 1 şi 3 b) au caracteristica
neliniară, ceea ce conduce la limitarea intervalului de măsurare la 0,1-0,3 din valoarea
corespunzătoare poziţiei iniţiale.
Pentru a reduce efectul capacităţilor parazite ce apar în raport cu alte conductoare aflate în
apropiere, traductoarele capacitive se ecranează; şi în acest caz apar capacităţi parazite între
armături şi ecran, însă acestea sunt constante ca valoare, şi deci, controlabile în cadrul circuitelor
de măsurare.
Deşi, în principiu, efectul de margine cauzat de prezenţa câmpului electric şi în afara zonei
de suprapunere a armăturilor apare la toate traductoarele, el are totuşi importanţă, în special, la
variantele 2 şi 4, unde introduce neliniarităţi pentru valori mici ale suprapunerilor.
Cu excepţia variantei 3 b), toate celelalte traductoare pot fi realizate diferenţial, ceea ce
conduce la creşterea sensibilităţii şi reducerea neliniarităţilor.
Traductoarele capacitive de deplasare sunt robuste şi fiabile; ele pot fi sensibile la
temperatură datorită dilatării, însă prin alegerea corespunzătoare a materialelor se poate reduce
acest efect. Traductoarele capacitive pot fi influenţate de praf, coroziune, umiditate şi radiaţiile
ionizante.
Forţele de acţionare a părţii mobile pentru traductoarele capacitive sunt deosebit de
reduse,ele putând fi determinate cu relaţia:
1 dC
F   U2 , (2.36)
2 dx
unde:
- U reprezintă tensiunea de alimentare a traductorului,
- dC/dx)- variaţia capacităţii în funcţie de deplasare.
Tabelul 2.2 Variante constructive de traductoare capacitive de deplasare
Nr. Tipul constructiv Caracterstica de Funcţia de transfer
crt. transfer

Traductoare cu distanţă variabilă

C x 
a
b ab
1. C  x   0
x 0 C0 x
x0
x

Traductoare cu suprafaţă variabilă

C x 
a
b xb
2. C  x  0
0 d
d
x x

3.
a C x 
b x 
r C  x   C0 1 r 1 
C0 a
d 0
x x C0   0 ab
d

C x  C  x 
C0
a x 
b 1 r 1 
a
r C0
ab
d x0 x C0   0 d
x

Traductor capacitiv cilindric

C x 
r 2 x
C  x   0
4. R
ln  
r
x
R

Referitor la metodele de măsurare, trebuie precizat faptul că, în general, rezistenţele şi

inductivităţile parazite ale acestor traductoare sunt neglijabile, însă capacităţile parazite pot
reduce puternic sensibilitatea; considerând sensibilitatea relativă a traductorului S r , capacitatea
traductorului C şi capacitatea parazită C p ce apare în paralel pe traductor, sensibilitatea relativă
efectivă va fi:
C / C  C p  C
Sef   Sr (2.37)
x / x C  Cp

Pentru traductoarele capacitive ce funcţionează în regim dinamic se preferă ca circuit de

măsurare montajul potenţiometric (fig. 2.15). Într-adevăr, dacă C=C 0 (1+x sin ωt ), se poate scrie:
1
E  Ri  i dt (2.38)
C
Derivând expresia de mai sus în raport cu timpul se obţine ecuaţia diferenţială:
di
RC0 1 x sin  t    RC0 x cos t 1  EC0 x cos t , (2.39)
dt
a cărei soluţie este de forma:

i  t   I1  sin  t  1   I 2  sin  2 t   2  .......... (2.40)

C
E
u0

Fig. 2.15. Circuit potenţiometric cu traductor capacitiv

Dacă x1 rezultă:

  x  C0  E 1
I1  si 1  arctg , (2.41)
1 R 2 Co2   2 RC0

celelalte componente fiind neglijabile.

Considerând că SB  , la bornele rezistorului R se va obţine tensiunea:
u  E  x sin  t (2.42)
Un circuit de măsurare simplu pentru traductoare capacitive se poate realiza cu ajutorul
amplificatoarelor operaţionale în regim de amplificator de sarcină – fig. 2.16.

Tensiunea de ieşire este:

jR2C1
U0   U
 
1 jR1C1 1 jR2C2  (2.43)
 Fig. 2.16. Circuit de măsurare cu AO

Dacă 1/R 2 C 2 <<ω<<1/R 1 C 1 , relaţia (2.44) devine:

C
U0   1 U (2.44)
C2
În cadrul schemei din fig. 2.16, rezistorul R 1 protejeaza intrarea AO, iar R 2 asigură polarizarea
în curent continuu.
Pentru a se obţine o caracteristică de transfer liniară este necesar ca C 1 să fie un traductor
cu suprafaţa armăturilor variabilă sau C 2 să fie un traductor cu distanţa dintre armături variabilă.
Datorită facilităţilor create de tehnologia circuitelor integrate, traductoarele capacitive pot
fi realizate prin fotogravură împreuna cu circuitele de măsurare aferente.
În fig. 2.17 este prezentată schema unui circuit de măsurare cu capacitaţi comutate.
Traductoarele C 1 si C 2 , care pot fi diferenţiale (sau unul de referinţă) sunt alimentate de la
generatorul de impulsuri U, respectiv, prin inversorul “-1” care furnizează impulsuri
dreptunghiulare de durată  si perioadă T; acelaşi generator comandă şi comutatorul K pe durata
pauzei. Dacă C >> C 1 şi C >> C 2 , amplificatorul operaţional este pe post de sumator, la ieşire
obţinându-se tensiunea U 0 care are componenta continuă:
U
U  
C C
TC 2 1
 (2.45)

În realitate, sensibilitatea schemei este redusă din cauza rezistenţelor de pierderi şi a capacităţilor
parazite.
K
C
C1 -
AO
U + U0
C2
“-1”

Fig. 2.17. Schema de măsurare cu capacităţi comutate

 Ca circuite de măsurare pot fi folosite şi oscilatoarele LC sau RC, ultimele fiind, de
obicei, oscilatoare de relaxare. În fig. 2.18. a) este prezentată o schemă de măsurare pentru
traductoare capacitive cu oscilator RC cu trigger Schmitt.

R
Q
u in U0
TS CBB
T1 T2 Q
u1 u2
C1 C2

a) b)
Fig. 2.18. Circuit de măsurare cu oscillator RC cu trigger Schmitt

Presupunem că în momentul iniţial triggerul Schmitt TS este “1” şi tranzistorul T 1 este deschis
(Q=1); condensatorul se încarcă prin rezistorul R până la valoarea U H , care produce comutarea
triggerului pe “0” şi deci, descărcarea condensatorului C 1 .
Când tensiunea la bornele acestui condensator devine u 1 , triggerul trece din nou pe “1”
logic comandând comutarea circuitului basculant bistabil CBB (Q=”0”, Q=”1”); acest circuit va
produce blocarea tranzistorului T 1 şi deschiderea tranzistorului T 2 , după care ciclul se repetă.
Rezultă că informaţia de masurare se gaseşte în tensiunea de ieşire U 0 şi anume în perioada T 1 -
pentru condensatorul C 1 - şi în perioada T 2 - pentru condensatorul C 2 . Dacă circuitul se
realizează în aşa fel încât să aibă consum diferit în perioadele T 1 si T 2 , rezultă că informaţia de
măsurare se poate transmite prin intermediul cablurilor de alimentare.

2.5. Traductoare cu radiaţii

Principala proprietate a radiaţiilor este aceea de propagare, fapt ce se face în timp şi în
care radiaţiile interacţionează cu mediile prin care se propagă; aceste proprietaţi pot fi folosite la
realizarea unor traductoare pentru măsurarea distanţelor sau deplasărilor, de regulă, liniare.
Radiaţiile pot fi: electromagnetice, optice, acustice sau nucleare. În continuare vor fi
tratate numai problemele referitoare la traductoarele acustice, mai exact, cu ultrasunete.
Principiul de funcţionare al traductoarelor cu ultrasunete se bazează pe efectul
piezoelectric sau magnetostrictiv, atât traductoarele piezoelectrice cât şi cele magnetostrictive
sunt reversibile, ele putând fi folosite pentru emiterea unor radiaţii acustice-ultrasonore, precum
şi la recepţionarea acestora.
Ultrasunetele sunt unde acustice având frecvenţa mai mare de 20 kHz; ele se pot
propaga numai prin medii materiale, legile propagării fiind identice cu legile din optică. Spre
deosebire de lumină, viteza de propagare a undelor acustice este mult mai redusă, fiind de
ordinul sutelor de m/s în gaze, până la 2000 m/s în lichide şi de maxim 6000 m/s în solide. Un
traductor piezoelectric cu ultrasunete (fig. 2.19) este compus dintr-o carcasă metalică 1 în care se
plasează o pastilă din material piezoelectric 2 pe care sunt dispuse două armături metalice 3.

Fig.2.19. Traductor piezoelectric de ultrasunete

Ca materiale piezoelectrice se folosesc fie materiale cristaline (cuarţul, etc.) fie materiale
amorfe, ca titanatul de bariu (BaTiO 3 ), PZT (titanat de plumb şi zirconiu), ultimele având o
eficienţă acustică, respectiv sensibilitate mult mai mare. Placa izolatoare 3 are rolul de a proteja
traductorul faţă de mediul cu care vine în contact, dar poate avea şi rolul de transformator acustic
pentru adaptarea impedanţei acustice a traductorului la mediul de propagare. La alimentarea
traductorului cu o tensiune alternativă între conductorul 5 şi carcasă, pastila piezoelectrică este
supusă unui câmp electric alternative, care, prin efect piezoelectric, o deformează. Vibraţiile
produse în pastilă se pot propaga prin mediul cu care pastila se află în contact. Invers, dacă
pastila piezoelectrică este excitată printr-o undă acustică, între cele două plăci ale traductorului
se obţine o tensiune a cărei amplitudine este proporţională cu amplitudinea vibraţiei. Eficienţa
acustică a traductorului este maximă atunci când frecvenţa ultrasunetelor emise sau recepţionate
este egală cu frecvenţa proprie de rezonanţă mecanică a pastilei.
Deoarece din punct de vedere mecanic pastila piezoelectrică se comportă ca un sistem
mecanic de ordinul 2 cu o slabă amortizare, pentru a obţine un răspuns rapid al traductorului, în
partea din spate se introduce un material cu impedanţa acustică mare 6 (pulbere de titan
înglobată într-un liant solidificat), care are rolul de amortizor mecanic. Amortizarea se poate
realiza şi pe cale electrică plasând în paralel cu traductorul o rezistenţă electrică de valoare mică.
Metodele de măsurare a distanţelor cu ultrasunete pot fi în undă continuă sau în impuls,
şi anume - metoda ecoului - în care acelaşi traductor este folosit atât în regim de emiţător cât şi în
regim de receptor, ultima fiind cel mai des utilizată. Metoda se bazează pe măsurarea timpului de
tranzit dus-întors printr-un material limitat de o suprafaţă de separare faţă de un alt material, ele
având o impedanţă acustică diferită (prin impedanţă acustică se înţelege produsul dintre
densitatea materialului şi viteza de propagare a undelor acustice prin acel material). De remarcat
că pe parcursul propagării undele sunt atenuate din cauza fenomenelor de absorbţie a energiei,
împrăştierii fasciculului şi relaxării materialului prin care se face propagarea.

Schema bloc a unui aparat de măsurat distanţa cu ultrasunete folosind metoda ecoului este
prezentată în fig. 2.20. Traductorul T se află în contact cu materialul 1 a cărui grosime d se
măsoară; el este separat de materialul 2, care are o altă impedanţă acustică (ρ 2 C 2 ≠ρ 1 C 1 ), printr-o
suprafaţă de separare care face ca impulsul ultrasonor incident să se reflecte înapoi spre
traductor.
2 1

T G O
S τ
R
d A D CB
Q

Fig. 2.20. Schema bloc a unui aparat de măsurat distanţa cu ultrasunete folosind metoda ecoului

La comanda dată de oscilatorul pilot OP, generatorul de impulsuri GI, alimentat de la o

sursă de alimentare SA, aplică un impuls de tensiune traductorului, care va emite un impuls
ultrasonor în materialul cu care este în contact. Generatorul de impulsuri este realizat fie prin
descărcarea unui condensator pe traductorul T (fig. 2.21), fie prin întreruperea alimentării unei
bobine parcurse de curent; pentru varianta prezentată, condensatorul C se încarcă prin rezistenţa
R 1 la tensiuni de ordinul zecilor sau sutelor de volţi. La comanda oscilatorului pilot se închide
comutatorul K care cuplează condensatorul la bornele traductorului.

R1 K D

+
U C_ T R2 U2

Fig. 2.21. Schema electrică echivalentă

Dioda D separă galvanic circuitul condensatorului de cel al traductorului, dupa ce energia

acumulată în condensator s-a transmis traductorului. Trebuie menţionat că din energia electrică
CU 2
de excitaţie ( ), numai o mică parte - cel mult 20% - se transformă în energie acustică.
2
Uneori, pentru creşterea randamentului de transformare a energiei electrice în energie
acustică, în serie cu traductorul se conectează o inductivitate care compensează capacitatea de
blocare a traductorului.
Datorită proprietaţilor rezonante ale acestuia, traductorul începe să vibreze amortizat
mecanic şi electric, pe frecvenţa proprie de rezonanţă şi transmite un impuls ultrasonor în
materialul cu care este în contact.
La întâlnirea suprafeţei de separare, impulsul ultrasonor se reflectă şi este recepţionat de
traductor, fiind transformat în semnal electric, care se aplică de această dată amplificatorului A.
Deoarece semnalul recepţionat este de ordinul milivolţilor, iar amplificatorul este conectat la
traductor şi în timpul emisiei, în circuitul de intrare al amplificatorului trebuie prevăzut un
circuit de limitare, realizat de obicei cu diode şi rezistoare. Pentru a compensa atenuarea cu
distanţa, amplificatorul poate avea amplificarea crescătoare în timp.
O dată cu comanda generatorului de impulsuri, oscilatorul pilot comandă şi intrarea
“SET” a unui circuit basculant bistabil CBB. După amplificare, impulsul recepţionat este detectat
în detectorul D şi aplicat la intrarea “RESET” a bistabilului; rezultă că la ieşirea bistabilului se
obţine un impuls a cărui durată τ este proporţională cu grosimea d a materialului conform
relaţiei:
  c1
d , (2.46)
2
unde: c 1 este viteza de propagare a ultrasunetelor în materialul considerat.
Metoda descrisă mai sus poate fi aplicată în aer (distanţe maxime măsurate de ordinul 10-
30 m cu frecvenţe până la 40-60 kHz), în apă (sonarul ce are domeniul de măsurare de ordinul
sutelor de metri sau kilometri) sau în solide (cu frecvenţe de ordinul sutelor de kHz sau MHz şi
domenii de măsurare de ordinul metrilor). De remarcat că la începutul intervalului de măsurare
apare o zonă moartă în care funcţionarea nu este posibilă, proporţională cu lăţimea impulsului
ultrasonor emis.
Această metodă poate fi folosită şi în defectoscopie pentru determinarea defectelor
interne ale materialelor omogene, la radiografierea structurilor interne ale materialelor opace, la
măsurarea grosimii pereţilor accesibili pe o singură parte etc.
În ultimul timp au început să fie dezvoltate şi alte metode de măsurare: de exemplu în fig.
2.22 este prezentată schema bloc a unui aparat de măsurat distanţa cu traductor magnetostrictiv.
În interiorul unui ghid de undă se găseşte un conductor metalic omogen, în care se transmite de
la un generator de impuls, GI, un impuls electric de interogare.
Plasând pe ghid un magnet permanent, în zona magnetului are loc o interacţiune între
câmpul magnetic şi curentul electric ce conduce la apariţia unui impuls ultrasonor, care se va
propaga prin conductor.
Receptorul R, plasat în punctul de referinţa al sistemului de măsurare, va sesiza după un
interval de timp τ prezenţa impulsului ultrasonor, putând astfel stabili distanţa până la magnet.
Aceste traductoare permit măsurarea unor distanţe de ordinul metrilor, având o liniaritate de
ordinul ±0,05 % şi o repetabilitate de ±0,02 %.
Impuls electric de Magnet permanent
Ghid de undă interogare

GI

Fig. 2.22. Schema bloc a unui aparat de măsurat distanţa cu traductor magnetostrictiv
2.6. Traductoare de proximitate
Traductoarele de proximitate au o funcţionare de tip releu, ele sesizând prezenţa sau
absenţa măsurandului într-o anumită poziţie. De obicei, caracteristica de transfer prezintă
histerezis, astfel încât, practic, proximitatea este sesizată într-o zonă cuprinsă între anumite
limite.
Cele mai simple traductoare de proximitate sunt microîntrerupătoarele care au ca
principal dezavantaj faptul că necesită contact mecanic şi implicit forţă de acţionare. În prezent
sunt răspândite alte tipuri de traductoare de proximitate fără legături mecanice, acţiunea acestora
manifestându-se prin câmp: magnetic, electric sau radiant (optic sau acustic).
În principiu, orice traductor de deplasare poate funcţiona ca traductor de proximitate;
având în vedere necesitatea absenţei contactului mecanic, au fost dezvoltate traductoare
specifice. Astfel, traductoarele inductive de proximitate se bazează pe apariţia curenţilor
Foucault în materialele conductoare din apropierea traductorului care modifică valoarea
inductivităţii şi, respectiv, a rezistenţei traductorului (inductivitatea traductorului scade, în timp
ce rezistenţa echivalentă creşte). Dacă materialul a cărui proximitate se determină este izolator,
se poate placa cu o folie subţire bună conductoare de electricitate. În cazul în care materialul este
magnetic apar două efecte: pe de o parte prin scăderea reluctanţei creşte inductivitatea, în timp ce
prin curenţii turbionari aceasta se reduce. Întrucât aceste traductoare pot funcţiona la frecvenţe
ridicate, pentru accentuarea pierderilor prin curenţi Foucault trebuie să se ţină seama de
adâncimea de pătrundere ∆, care este :
3
  3  (2.47)


De exemplu, pentru f=1 MHz, adâncimea de pătrundere în aluminiu este de 80 µm, iar
pentru oţel de este de 20 µm. Prin urmare, răspunsul traductoarelor inductive de proximitate cu
curenţii turbionari depinde atât de natura materialului, cât şi de frecvenţa de lucru. Circuitele de
măsurare sunt de obicei punţi de curent alternativ.
Traductoarele capacitive folosite ca traductoarele de proximitate au forma prezentată în
fig. 2.23.
Ecran Izolator
C0
A
B C 1 (x)

C0 U AB
C 1 (x)
x C 2 (x)

C 2 (x)
Metal Armătură

a) b)
Fig. 2.23. Traductor capacitiv de proximitate.
 Ele sunt realizate dintr-un ecran cilindric B, în interiorul căruia se află o armătură izolată.
Schema electrică echivalentă este prezentată în fig. 2.23.b); dacă ecranul se leagă la masă,
capacitatea C 2 este scurtcircuitată. Circuitul de măsurare este de obicei o punte, răspunsul fiind
independent de natura metalului detectat. Ca exemplificare, diametrul armăturii este de 5 mm,
distanţa de măsurare (100÷500) µm, cu o sensibilitate cuprinsă între (250÷50) mV/µm.
Traductoarele de proximitate bazate pe acţiunea câmpului magnetic conţin
magnetorezistoare sau traductoare bazate pe efectul Hall. Efectul magnetorezistiv apare în
materialele semiconductoare ca urmare a deformării traseului purtătorilor de sarcină sub acţiunea
câmpului magnetic şi ciocnirii lor de reţeua cristalină.
Acest efect poate fi crescut prin scurtcircuitarea câmpului electric Hall cu ajutorul unor
benzi fine din Ag sau incluziuni conductoare. Rezistenţa magnetorezistoarelor depinde de tipul
materialului semiconductor din care este realizat, de dopajul acestuia, precum şi de inducţia
câmpului magnetic şi variază, de obicei, între ohmi şi zeci de kiloohmi. Valoarea rezistenţei
magnetorezistorului depinde şi de suportul pe care este plasat. Astfel, dacă suportul este din
material nemagnetic, până la B≤0,5 T, dependenţa este pătratică, apoi liniară până la B=10 T;
dacă suportul este magnetic, dependenţa este pătratică până la B≤1,5 T, apoi apare fenomenul de
saturare. De remarcat că sensibilitatea magnetorezistoarelor scade odată cu creşterea
temperaturii. Circuitele de măsurare sunt punţi sau circuite de polarizare ale unor tranzistoare.
Efectul Hall constă în apariţia pe axa perpendiculară pe planul format din vectorii
inducţie şi densitate de curent dintr-un material semiconductor a unei tensiuni numite tensiune
Hall. Dacă se consideră un material semiconductor (fig. 2.24) parcurs de curentul I, ce se găseşte

în câmpul magnetic de inducţie B perpendicular pe direcţia curentului, asupra purtătorilor de
sarcină se va exercita o forţă:
  
F  qv  B (2.48)
unde:
- q este sarcina elementară

- v - viteza de deplasare a purtătorilor de sarcină, dependentă de căderea de tensiune
pe semiconductor. Această forţă conduce la o deviere a traiectoriei purtătorilor de
sarcină şi, ca o consecinţă, la apariţia unei diferenţe de potenţial între suprafeţele
perpendiculare pe direcţia y, care reprezintă tensiunea Hall – U H . Se poate demonstra
că:
1 IB IB
UH  n  KH  , (2.49)
q g g
unde:
- n reprezintă concentraţia purtătorilor de sarcină,
- K H este constanta Hall.
În realitate, în relaţia (2.49) mai apare un factor egal cu 3 şi un factor de corecţie ce
8
ţine seama de geometria pastilei semiconductoare. De exemplu, pentru traductorul Hall înglobat
în circuitul integrat βSM 23x, funcţia de transfer (pentru o cădere de tensiune pe pastiă de 3,4V)
este:
U H  0, 24  B (2.50)
  I z
B

g x y
l

L
UH

Fig. 2.24 Explicativă pentru efectul Hall

Trebuie menţionat faptul că parametrul K H depinde de temperatură în sens invers faţă de

rezistivitatea materialului semiconductor, existând posibilitatea de compensare a erorii, dacă
alimentarea se face la U=const. şi nu la I=const.
Sensibilitatea acestor traductoare poate fi definită în funcţie de inducţie:

U H K H I
SB   (2.51)
B g

Sau în funcţie de deplasarea magnetului ce produce inducţia B:

U H K H IB
Sx   (2.52)
x gx
Sensibilitatea în inducţie este cuprinsă între 5÷15 mV/mT; sensibilitatea de poziţie
depinde de circuitul magnetic, care poate realiza variaţii de 0,1÷1 T/mm, ceea ce corespunde la
0,2÷15 V/mm.
Traductoarele de proximitate bazate pe efectul Hall se realizează de obicei cu
caracteristică de histerezis.
Datorită sensibilitaţii pe care o prezintă, şi traductoarele optice se folosesc în realizarea
traductoarelor de proximitate; există două variante constructive:
a) traductoare de proximitate cu barieră, pentru care emiţătorul de lumină şi respectiv
receptorul, se află de o parte şi de alta a “barierei”
b) traductoare de tip reflector, la care atât receptorul cât şi emoţătorul se află de aceeaşi
parte a obiectului detectat.
Ca surse de lumină se folosesc becuri sau LED-uri în vizibil sau infraroşu, uneori cu
modularea intensităţii, iar ca fotodetectoare: fotorezistoare, fototranzistoare, fotodiode sau celule
fotovoltaice, urmate de blocuri de prelucrare corespunzătoare.
Întrucât traductoarele de proximitate îşi găsesc un număr mare de aplicaţii în: poziţionare,
aliniere, măsurare de cotă fixă, depuneri, grosimi, chiar şi dispozitive de alarmare, în ultima
vreme au fost dezvoltate o multitudine de astfel de traductoare, inclusiv în formă integrată.
 Traductorul inductiv de proximitate TCA 105A are la bază un oscilator LC cu cuplaj
inductiv; dacă cuplajul este obturat printr-un ecran metalic, oscilatorul iese din oscilaţie.
Circuitul este completat cu circuitele de prelucrare a semnalelor ce stabilesc la ieşire o logică
binară, caracteristica de transfer fiind cu histerezis.
Senzorul magnetic βSM 23x sau βSM 24x sesizează prezenţa unor câmpuri magnetice
cu ajutorul unui traductor Hall încorporat. Procedeele de sesizare a proximitaţii sunt: a)
deplasarea unui magnet cu câmpul magnetic perpendiclar pe planul circuitului; b) ecranarea
câmpului magnetic al unui magnet; c) concentrarea câmpului magnetic. Toate soluţiile de mai
sus conduc la o serie de aplicaţii ale circuitului atât ca traductor de proximitate cât şi pentru alte
scopuri.