Universitatea din București

Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Psihologia comportamentului infracțional

Prof. Coord.: Ioana Mihaela Morar

Studentă: Brînceanu Laura-Cristina
Master: Probațiune
An: I
 Teoria învățării sociale

Învățarea socială este o dobândire a cunoștințelor rezultată din observarea în mod direct
ori indirect a comportamentului umui individ. Termenul “social” indică faptul că dobândirea
acestor cunoștințe se realizează sub efectul mediului înconjurător.
Teoria învățării sociale constituie o abordare extrem de influentă în domeniul
psihologiei, deoarece explică procesele prin care: se asimilează un comportament sau o secvență
dinttr-un comportament, se inițiază și se menține comportamentul. Această teorie a fost abordată
de cel mai cunoscut psiholog, Albert Bandura (1973) și aplicată de către acesta în studierea
agresivității.
Potrivit lui Bandura, comportamentul social, nu este unul înnăscut ci învățat. În mare
parte, învățarea nu se realizează prin expunerea directă la pedepsele sau recompensele oferite de
mediu, ci prin observarea unor comportamente realizate de modele adecvate sau neadecvate, ale
căror consecințe se resfrâng asupra lor.
Dezvoltând această teorie, Bandura a plecat de la premisa că procesul în cauză
presupune o interacțiune permanentă între individ și anumiți factori semnificativi.
Prin prisma individualității celui care învață, acești factori primesc o anumită semnificație
pentru învățare astfel că persoana intervine activ, selectează mental, organizează și transformă
stimuli din mediu. Acest tip de învățare s-a numit ”învățare vicariantă”, iar procesul de
observare a comportamentului unui model a fost denumit ”modelare” (Bandura 1965b).
Bandura susține că dacă oamenii ar învăța doar prin încercări și greșeli atunci viața social
ar fi imposibilă. Observarea reprezintă cel mai rapid și eficient mijloc pentru dobândirea
cunoștințelor și a deprinderilor care vor îndruma acțiunea. După ce acțiunea a fost realizată,
individual poate să nu utilizeze consecințele acesteia în scopuri corective, însă atunci când se
confruntă cu o situație care presupune o conduit nouă, individual va recurge la experiența sa
social.
Teoria lui Bandura afirmă că dacă orice schimbare de comportament implică și o
schimbare cognitivă, pentru a putea fi schimbate cognițiile trebuie acționat asupra
comportamentului. El demonstrează prin cercetările sale că schimbările comportamentale
realizate prin condiționarea clasică sau prin condiționarea instrumentală nu sunt doar asocieri
ale răspunsurilor la stimuli, ci ele sunt mediate cognitiv.
Bandura atrage atenția și asupra faptului că indivizii învață de multe ori doar privindu-i
pe ceilalți din jurul lor, încifrând informația despre comportamentul respectiv, iar în ocaziile
ulterioare folosește informația preluată drept ghid pentru propriile acțiuni fără a a mai fi nevoie
de întărirea producerii răspunsului.
Mare parte din procesul de învățare socială se efectuează prin expunerea la modele reale
de viață care produc intenționat sau neintenționat, structuri de comportament ce pot fi imitate de
alți indivizi.
Învățarea socială, consideră Bandura, se realizează în principal prin aportul proceselor
de imitare și identificare, de exemplu: încă de la început, un copil observă și imită persoanele
din jurul său; copiii se joacă adoptând roluri sociale și imitând adulții pe care i-au văzut în
rolurile respective .
Toate aceste lucruri fac parte din procesul învățării a unei game largi de comportamente
sau de deprindere a unei serii de abilități.
Astfel procesul de imitare a fost delimitat de către Bandura în două faze ( exemplu: un copil
învață să scrie o literă):
1. Faza de achiziție unde subiectul învață comportamentul unui model prin observare
acele elemente grafice din care litera este formată;
2. Faza de performanță unde subiectul manifestă un comportament ce reproduce
comportamentul modelului, adică scrie litera prin imitarea modelului;

Învățarea observațională reprezintă un tip de învățare prin imitație, care se realizează

spontan și neintenționat din pricina unor stimuli din mediu care atrag atenția. Astfel pot fi
învățate numeroase comportamente care pot fi dorite sau nedorite, spre exemplu: elevii pot
învăța să utilizeze un vocabular vulgar de la un alt elev care face déjà acest lucru.
Învățarea vicariantă are ca fundament observarea consecințelor unui comportament
(atunci când individual învață din experiența altora). Bandura a arătat în studiile sale că
schimbarea în comportamentul observatorului poate să fie produsă prin întărirea de
comportament a modelului, de exemplu: dacă le este oferită o recompensă elevilor care și-au
făcut tema, apoi și cei care nu și-au făcut-o vor dori să o facă fiind motivați de acestă
recompensă.

EXPERIMENT

Albert Bandura (1965a) a introdus 3 grupuri de copii într-o ”camera de joacă”

semiobscură, apoi a prezentat fiecărui grup câte o înregistrare diferită. Pentru primul grup, în
înregistrare era prezentat un model care agresa atât fizic cât și verbal un anumit tip de păpușă
după care era recompensat pentru aceste comportamente. Al doilea grup a primit o înregistrare în
care modelul nu era recompensat și cel de-al treilea grup a primit o înregistrare în care nu erau
prezentate consecințele comportamentului respectiv.
În cea de-a doua fază, copiii erau duși într-o altă cameră plină cu jucării printre care
exista și tipul de păpușă agresată în înregistrările televizate. Copiii au fost apoi informați că se
pot juca cu absolute orice jucărie din camera respectivă. Au fost lăsați singuri și mai mulți
observatori le-au înregistrat comportamentele.
În ultimă fază fiecare copil era luat în particular și pus să imite comportamentul fizic și
verbal al modelului cu promisiunea că i se va oferi o recompensă dacă îl imită correct. Ca să
poată acționa ca stimulenți asupra performanței subiectului, recompensele erau puse la vedere.
Rezultatele au arătat că subiecții vor imita mai multe comportamente agresive dacă ele au fost
recompensate în înregistrările prezentate decât dacă acestea au fost pedepsite sau nu au fost
prezentate consecințele.

Pavlov (1928) susține în teoria condiționării clasice că stimulul necondiționat va

determina până la urmă, un răspuns care să fie similar cu cel determinat de stimulul condiționat.
Deasemenea, Skinner (1969) afirmă prin teoria condiționării operante că majoritatea
actelor de învățare depind de ceea ce apare după manifestarea comportamentului, iar
probabilitatea ca indivizii să repete comportamente pentru care au fost recompensați este mai
mare decât cea în care comportamentele au fost pedepsite (Ioana Mihaela Morar, teză de
doctorat, 2019).
 Realizând multe alte expeimente în acest sens, Bandura a ajuns la concluzia că, în cazul
învățării vicariante, sunt incluse și procesele cognitive, respingând astfel teoriile strict
behavioriste ori strict cognitiviste (Bandura 1996). Acesta evidențiază patru procese care
orientează învățarea vicariantă și anume:
- Atenția (nu putem să observăm un model decât dacă suntem atenți la el);
- Reprezentarea (observația poate să producă comportamente noi, dar doar dacă
comportamentele observate sunt reprezentate symbolic în memorie);
- Producerea comportamentului ( o reprezentare simbolică se poate transforma într-un
comportament doar dacă înainte este prelucrată cognitive);
- Motivația (dacă imitarea unui comportament nu va avea consecințe benefice pentru
individual însuși, atunci acesta nu va fi motivate să îl imite) (Bandura 1965b).

„Valoarea unei teorii psihologice nu este dată numai de puterea explicativă și

predictivă a acesteia, ci și de puterea sa operativă de a realize schimbări în funcționarea
umană. Teoria socio-cognitivă este pregătită pentru aplicații sociale, deoarece precizează
determinanții modificabili ai comportamentului, dar și cum ar trebui modificați aceștia…”
( Albert Bandura, 2005, p. 12)
Pentru Bandura explicarea comportamentului uman poate fi realizată prin modelul
cauzalității triadice reciproce. Acest termen, respectiv ”cauzalitate” este folosit de către
psiholog pentru a indica dependența funcțională dintre elementele triadei, persoană –
comportament – mediu (Bandura 1991).
În modelul acesta „ nu există un pattern fix pentru interacțiunea reciprocă. Mai
degrabă, contribuția relativă a fiecărei clase de influențe depinde de activitățile,
circumstanțele situaționale și constrângerile și oportunitățile socio-structurale” (Bandura
1991, p. 156).
Această teorie prezintă o perspectivă agentică (oamenii sunt agenți proactive, care
au într-o mare măsură control asupra vieții lor); auto-eficacitatea face referire la la credința
oamenilor precum că pot obține anumite rezultate dorite de ei și constituie principalul
element care îi motivează pe oameni să înfrunte dificultățile în deplasarea către scopuri.
Auto-eficacitatea reprezintă „ credințele oamenilor în capacitatea lor de a exercita, într-o
 anumită măsură, control asupra evenimentelor exterioare. Credințele despre eficacitate
reprezintă fundamental agency-ului uman” (A. Bandura, 2001, p. 10).
„O teorie a agency-ului uman ridică problema libertății și determinismului. Privită
dintr-o perspectivă socio-cognitivă liberatatea nu este concepută doar pasiv, ca absența
constrângerilor, ci proactive, ca exercițiul auto-influenței în serviciul scopurilor selectate și
rezultatelor dorite. De exemplu, oamenii au liberatatea de a vota, dar dacă se vor duce la vot,
precum și nivelul lor de implicare politică, depinde, în mare parte, de auto-influența de care
ajung să dea dovadă” (Albert Bandura, 2006, p. 165).

Concluzie

Agresivitatea este învățată prin procesul numit modelare comportamentală. Individul în

sine, nu moștenește aceste tendințe violente ci le modelează. Bandura crede că indivizii își
însușesc atitudinile prin observarea celorlalți în mod direct sau indirect, de aceea teoria sa pune
accentual pe importanța observării și modelării comportamentului, atitudinilor și reacțiilor
emoționale a celorlalți.
Teoria învățării sociale valorifică observațiile antropologice, accentuând importanța
procesului de învățare prin observarea unor modele, imitarea. Cele mai influente procese de
învățare pentru a înțelege comportamentul social, în care se include și agresivitatea, sunt
învățarea observațională care se mai numește și învățare socială și procesele condiționării clasice
și condiționării operante.
Imitarea este cheia învățării sociale. Indivizii, pe lângă faptul că imită comportamentele
sociale specific pe care le observă, dar fac și interferențe cognitive bazate pe observații, acestea
la rândul lor conducând la generalizări în comportament (Ioana Mihaela Morar, teză de doctorat,
2019).
„Capacitatea de a învăța, atât a omului cât și a a nimalului este una dintre cele mai
remarcabile acte natural, alături de reproducere și ereditare” (Woodwoth, Marquis, 1965).
 Bibliografie:

1. Drăgan, A., Teoria învățării sociale, Revista de psihologie integrativă vol.2,

septembrie 2013, accesată în 26.04.2020 http://revista.psihoterapie-
integrativa.eu/wpcontent/uploads/2013/09/DRAGAN-TEORIA-SOCIALA.pdf
2. Drămnescu, M., Teoria socială a învăţării a lui Albert Bandura. Implicaţii în
construirea modelelor pedagogice, Seria “ştiinţe ale educaţiei”, 2013, accesată în
26.04.2020 http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/08.p.47-52.pdf
3. Morar I., M., Teză de doctorat, București, 2019
4. Sălăvăstru, D., Psihologia Educației, Ed. Polirom, Iași, 2004
5. Tudor, I., Psihologia Educației. Suport de curs: Teorii ale învățării. Motivația
învățării, Alba Iulia, 2014