Despre educaţie

 
Părinţii au obligaţia de a proteja şi întreţine copilul din punct de vedere
material până când acesta poate să o facă singur. În acel moment părinţii
trebuie sa lase copilul sa facă singur ceea ce poate el să facă. Sa mănânce
singur, să se spele singur, să aibă grijă de tot ce ţine de el. Toată îngrijirea
corpului trebuie să treacă treptat, etapă cu etapă din mâinile părinţilor în cele
ale copilului.
În această îngrijire a părţii materiale intră şi îngrijirea intelectului. Aceasta
este ceea ce se înţelege prin termenul de educaţie. Intelectul trebuie sa
deprindă obiceiuri sănătoase şi să se călească din orice punct de vedere ca
atunci când vine timpul ca spiritul să preia în întregime corpul la vârsta
maturităţii, intelectul să fie o unealtă şlefuită şi ascultătoare.
Intelectul este un mecanism care trebuie permanent ţinut sub control şi
aplicate măsurile corecte de ajustare şi întărire pentru a deveni util. De acest
lucru trebuie sa aibă grijă părinţii, până când spiritul copilului o va putea face
el însuşi. De aceea fiecare greşeală sau comportament nepotrivit trebuie
imediat corectat pentru a nu se agrava şi pentru a păstra acest instrument util.
Rigoarea, iubirea severă este de nelipsit.

  În tot ceea ce fac părinţii pentru copil,

aceştia trebuie sa aibă în vedere în primul rând păstrarea învelişului
pământesc, care include şi intelectul, în cea mai bună stare posibilă. Tot restul
trebuie considerat un dar din partea părinţilor. Datoria acestora se rezumă la
învelişul pământesc. Când spiritul a intrat în materialitate a primit prima dată
un înveliş mai fin, sufletul. Și acesta a necesitat la început protecţie şi îngrijire.
Când mai târziu a intrat în materia densă şi a primit un nou înveliş, corpul
uman, sufletul acestuia era deja destul de matur pentru aceasta. Noul înveliş
material dens are nevoie de asemenea pentru început de protecţie până ajunge
la maturitate în această lume. Atunci asupra spiritului cade responsabilitatea
completă de a-şi îngriji şi acest nou înveliş. De aceea obligaţia părinţilor se
rezumă doar la corpul pământesc care la început necesită protecţie. Sufletul
acestuia este destul de matur iar protecţia corpului pământesc îi oferă şi
acestuia protecţia necesară până când învelişul pământesc ajunge la
maturitate. Însă de acestă obligaţie ţine şi îngrijirea celui mai fin lucru
material dens, produsul creierului uman, intelectul. Sentimentul de iubire
(iubirea pământească), care doar conlucrează cu adevărata iubire şi nu sunt
una, ţine însă tot de intelect ca orice sentiment şi arată cât de delicată este
educaţia deşi ţine doar de materialitate.
Bineînţeles că orice părinte se bucură să ofere copilului cât mai multe şi
acest lucru nu este greşit. Însă trebuie păstrată atitudinea corectă faţă de
aceasta, adică tot ce depăşeşte necesitatea trebuie văzut ca un cadou. În felul
acesta părintele va avea atitudinea corectă iar copilul va fi constrâns să
respecte acest lucru. Ca în cazul oricărui cadou făcut în mod corect şi aici cel
care face cadoul nu are voie să ceară nimic în schimb. Trebuie să-l ofere
dezinteresat. Altfel ar trebui să nu-l mai ofere. Un cadou trebuie oferit doar
atunci când cel căruia îi este destinat merită acest lucru. Dacă se cere ceva în
schimbul cadoului atunci acesta nu mai este un cadou, este un schimb şi nu mai
are valoarea de cadou. Fiecare trebuie să aibă grijă în această privinţă să nu se
amăgească singur.
Porunca “respectaţi tatăl şi mama” se adresează astfel în primul rând
adulţilor. Ei trebuie ca prin atitudinea lor corectă din care rezultă
comportamentul corect, să constrângă copilul să respecte un părinte autentic.
Din punct de vedere spiritual copilul este o personalitate distinctă. Părinţii,
când aduc pe lume un copil, de fapt invită un suflet în propria casă. Ei se obligă
prin aceasta să aibă grijă de corpul lui până când acesta o va putea face singur.
A considera copilul ca pe un oaspete în casă, un străin, este un mod foarte bun
pentru a ajunge la atitudinea corectă în educaţie. Copilul ca orice oaspete
trebuie lăsat liber să facă ceea ce doreşte. Însă trebuie să i se impună limite
pentru că un oaspete trebuie să-şi respecte gazda dacă aceasta merită respect.
Într-un cămin trebuie să existe reguli stricte. Aceste reguli copilul trebuie să le
respecte, el fiind oaspete. Și aceasta trebuie să o înveţe de mic chiar dacă nu
înţelege motivele. Vor trece ani până va putea să înţeleagă motivele dar atunci
va fi târziu pentru a începe să le respecte. Și nu trebuie nici inventate motive
ireale şi aruncat copilul în necunoscut. De aceea nu este o scuză ca un copil să
întoarcă casa pe dos pentru că el nu înţelege de ce trebuie să respecte regulile.
Indulgenţa din partea adulţilor va aduce mari daune copilului care la vârsta
maturităţii se va adapta greu regulilor. Bineînţeles că în cazuri deosebite se
poate trece peste anumite reguli şi de asemenea când cineva vede clar că o
regulă nu este bună într-un anumit caz e normal să ia atitudine şi nu este
obligat să o respecte. Regulile pământeşti de fapt sunt doar un ajutor pentru
intelect şi ele pot fi câteodată prea rigide. Intuiţia trebuie atunci să spună ce
este corect şi ce nu. Însă reguli trebuie să existe, copilul trebuie să le respecte ca
de asemenea şi adulţii iar copilul trebuie să înveţe că se poate trece peste reguli
dacă situaţia o impune.
Comportamentul corect al adulţilor şi regulile pe care le impun trebuie să-l
ajute pe copil să recunoască legile din acestă creaţie. Din păcate aceste legi se
văd în ziua de azi mult mai corect în natura care a rămas naturală şi prin
aceasta conform legii. De aceea copilul are foarte mult de învăţat din natură, în
aceasta regăsind legile în forma lor corectă. Iar copilul va înţelege mult mai
uşor natura de care se simte mai legat cât este copil. Înţelegerea spirituală va
putea veni doar la vârsta maturităţii când şi răspunderea va creşte.
Acordarea unei prea mari importanţe copilului îl va face să se simtă
deosebit, prea important. Aşa se ajunge la răsfăţ. Intelectul copilului se crede
mult mai important decât ar trebui. În acest fel dispare umilinţa. Iar cei care îl
fac să se creadă important nu îl iubesc cu adevărat pe copil ci pe ei înşişi pentru
că nu se gândesc cu adevărat la binele copilului ci doar la plăcerea lor de a face
un lucru bun. Un lucru pe care intelectul îl crede bun şi care probabil ar fi bun
dacă nu ar fi exagerat sau la momentul nepotrivit. Însă acest viciu duce la
căutarea oricărei ocazii de a face un bine pentru a simţi plăcerea unei fapte
bune. Aici nu se ţine cont dacă ajutorul îi este într-adevăr util celuilalt, dacă cel
căruia îi este adresat chiar o merită.
Un copil răsfăţat este un copil bolnav. Este atunci când copilul crede că lui i
se cuvine orice. Aceasta la copil este în principal o boală a intelectului care la
vârsta maturităţii va îngreuna spiritului preluarea controlului deplin al
corpului său şi implicit şi al intelectului care va riposta crezându-se mai
important. Omul are deja un intelect supradezvoltat care de multe ori se crede
mai important şi înrobeşte spiritul, acel spirit care permite acestă înrobire. Iar
răsfăţul va agrava această tendinţă deja foarte gravă. Iar această boală, ca
oricare alta, când se agravează necesită intervenţii tot mai dure la fel cum se
intervine şi asupra corpului cu injecţii şi operaţii. Aici însă este vorba de
intervenţii asupra intelectului prin constrângeri. Constrângeri prin care
intelectul să devină ceea ce trebuie să fie. O unealtă utilă spiritului şi nu un
stăpân.
La copil spiritul nu se manifestă decât în mod slab. Porţile încă nu sunt
deschise pentru aceasta. Cu cât se maturizează mai mult, spiritul începe să
ajungă mai mult la suprafaţă, la conştiinţa diurnă. Una din etape începe când
se observă la copil simţul pudorii. Atunci cu cât spiritul este mai pur cu atât
mai puternic va fi acest simţ al pudorii, el fiind un efect al acestei purităţi.
Copilul va începe să se ruşineze şi de propriile fapte greşite pe care intelectul le
duce la îndeplinire. În felul acesta se simte cum copilul devine deodată mai
cuminte iar mulţi părinti aşteaptă acest moment de liniştire. Însă aceasta se
simte cu atât mai pregnant cu cât copilul a primit mai puţină educaţie şi
spiritul lui este mai pur. Atunci copilul va simţi ruşine faţă de propriile fapte şi,
în mod dureros, va trebui să se educe singur. Aceasta se întâmplă până în jurul
vârstei de 7 ani. După aceea se intră în altă etapă în care începe să se trezească
instinctul sexual. Acesta va fi destul de puternic în jurul vârstei de 14 ani când
copilul devine un tânăr adult. Atunci tânărul simte cum începe să prindă aripi,
energia sexuală fiind cea care declanşează deschiderea porţilor către lume. Ea
este cea care animă corpul într-o asemenea măsură încât spiritul începe să se
simtă tot mai puternic în propriul corp. Legătura dintre spirit şi corp devine
astfel tot mai strânsă. Este şi perioada în care spiritul poate uşor să scape de o
karma negativă, oricât de grea ar fi aceasta. Însă doar dacă foloseşte această
perioadă pentru trezire iar energia nu şi-o risipeşte în jocuri, distracţie,
învăţătură excesivă sau altele.