Sunteți pe pagina 1din 2

Sonata

Sonata a apărut mai întâi ca gen muzical, desemnând o lucrare


instrumentală. Mai târziu, sonata preia din suita instrumentală caracterul ciclic
concretizat în succesiunea a 4 mişcări care se succed pe principiul contrastului de
tempo şi de caracter:
I. Allegro - numit şi allegro de sonată, utilizează de obicei această formă
II. Adagio – poate avea o formă simplă, dar şi formă de temă cu variaţiuni
sau de rondo mic.
III. Scherzo (Menuet) Trio Scherzo (Menuet) – în formă tripartit compusă
IV. Allegro - de obicei în formă de rondo sau de rondo – sonată
Acelaşi ciclu de mişcări se regăseşte în alte genuri clasice precum simfonia
sau cvartetul de coarde, parţial în genul concertului instrumental, provenit din
concerto grosso de la care preia alternanţa celor trei mişcări Repede – Lent –
Repede.
În toate aceste cazuri, prima parte preferă forma de sonată.
1.3.2. Sonata – formă muzicala Forma de sonată este o formă tonală,
omofonă, bipartită. Caracterul său bipartit (bitematic) este esenţial, dezvăluind
esenţa unei gândiri binare, tipic occidentale. Forma de sonată are trei secţiuni
obligatorii organizate într-o structură cu caracter tripartit:
I. Expoziţie
II. Dezvoltare
III. Repriză
Elaborarea formei de sonată în modelul formal actual a fost realizată în
prima jumătate a secolului al XIX-lea pe baza experienței din secolul precedent,
pornind de la compozițiile din perioada de maturitate ale lui Joseph Haydn, de
către reprezentanții principali ai clasicismului vienez, în primul rând de
către Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.

Din punct de vedere teoretic, termenul a fost dezvoltat și prelucrat în


lucrările lui Adolph Bernard Marx (Die Lehre der musikalischen
Komposition, 1845), căruia i se datoreaza și denumirea
(în germană: "Sonatensatzform"), și mai ales de către Carl Czerny (Vollständige
theoretisch-practische Pianoforte-Schule, 1839).