Capitolul 3

REPERE METODOLOGICE
PENTRU STUDIUL ECONOMIILOR NAŢIONALE

3.1 Statele naţionale - suportul

economiilor naţionale
3.2 Economiile naţionale – repere
pentru o analiză
multidimensională
3.3 Tipuri de interdependenţe dintre
economiile naţionale
 Economiile naţionale reprezintă, încă, una dintre cele mai
importante categorii de actori din economia mondială., atât sub aspectul
funcţionării lor ca entităţi, cât şi sub aspectul interacţiunilor dintre ele sau cu
ceilalţi actori.
În consecinţă, studierea lor reprezintă una dintre temele de
cercetare fundamentale ale economiei mondiale. Pornind de la această
constatare, am considerat necesar să prezentăm în acest capitol reperele
medodologice de analiză ale oricărei economii naţionale, pe baza cărora
pot fi evidenţiate caracteristicile majore ale lor, cele care definesc
specificitatea fiecăruia, ca sistem economic unic, dar şi prin comparaţie cu
altele. Am considerat ca definitorii următoarele dimensiuni: potenţialul
economic, nivelul de dezvoltare, mecanismul economic, deschiderea
externă, politicile economice, stabilitatea economică şi socială.

3.1 Statele naţiune - suportul economiilor naţionale

Suportul existenţei economiilor naţionale îl constituie statul, deci
vom clarifica pentru început anumite aspecte privind statul modern.
Statele moderne se definesc prin două trăsături: existenţa unei
entităţi teritoriale distincte, delimitate prin graniţe naţionale şi exercitarea
unei puteri politice dominante pe acel teritoriu, putere devenită legitimă în
urma unor alegeri democratice.
Crearea statelor moderne este marcată de două momente
importante:
a) constituirea lor ca entităţi distincte, având teritorii delimitate în
baza unor acorduri internaţionale, încheiate în urma Păcii de la
Westfalia (1648); începând cu acest moment statului i se
recunoaşte legitimitatea de a fi singura autoritate de guvernare
pe acel teritoriu, calitate denumită “suveranitate”.
b) desăvârşirea şi consolidarea lor, în urma revoluţiilor burgheze,
revoluţii care conduc la apariţia a două trăsături specifice ale
statelor moderne: centralizarea politică şi unificarea pieţei
interne.
Statul modern a mai fost denumit şi statul-naţiune, deoarece
emergenţa sa se asociază cu naşterea naţiunilor. Conceptul de “naţiune”
nu este un substitut pentru cel de popor, ci este un concept distinct, care
desemnează: “un grup de oameni care îşi recunosc o identitate comună”
(Liberalismul, 2000). Astfel, o naţiune poate fi omogenă, fiind constituită
preponderent dintr-un popor (România), poate fi constituită din comunităţi
etnice distincte (Elveţia) sau dintr-un amalgam de popoare (S.U.A.).
Potrivit politologilor, statul modern reprezintă cea mai evoluată
formă a ideii de comunitate politică autoguvernantă şi suverană.
 Statul astăzi
Ce se înţelege în fapt prin stat, dincolo de definiţia menţionată mai
sus? În noţiunea de stat sunt înglobate mai multe elemente, care reprezintă
structuri şi instituţii, abilitate, în limite bine stabilite prin legile fundamentale
(Constituţia, în primul rând), să ia decizii privind organizarea întregii vieţi
politice, economice şi sociale într-o perioadă istorică dată, într-un teritoriu
delimitat şi în numele unei naţiuni.
Statul naţiune de astăzi poate fi caracterizat din două perspective,
aceea a puterii sale, pe de o parte, şi aceea a funcţiilor sale, pe de altă
parte.
Astfel, din perspectiva puterii sale, statul naţiune de astăzi este
stat de drept sau stat totalitar.
Statul de drept este statul în care puterile publice au atribuţii
limitate, clar definite şi reglementate prin legile fundamentale ale statului
(de regulă Constituţia). Cele trei puteri existente, legislativă (Parlamentul),
executivă (Guvernul) şi juridică (justiţia), trebuie să se echilibreze şi
controleze reciproc, fiind exclusă posibilitatea acaparării puterii de către
una dintre ele. Toate cele trei puteri trebuie să se supună legilor, statul de
drept fiind statul care proclamă superioritatea guvernării legilor
asupra guvernării oamenilor.
Statul totalitar este un stat cu o putere politică care guvernează în
mod absolut şi autoritar, subordonându-şi toate sferele vieţii sociale; este
un stat în care drepturile şi libertăţile omului sunt suspendate sau
restrânse.
Majoritatea statelor lumii de astăzi sunt state de drept. Mai există
totuşi, ca o reminiscenţă a lumii comuniste, care s-a destrămat după 1990,
câteva state totalitare, având o guvernare comunistă, cum ar fi Coreea de
Nord, Cuba. Un caz aparte este reprezentat de China, care are o
conducere autoritară comunistă, dar are o deschidere din ce în ce mai
mare pentru recunoaşterea drepturilor omului.
Din perspectiva funcţiilor sale (inclusiv economice), statul
modern este un stat minimal sau protector (providenţă).
Dacă statul minimal reprezintă acea formă de stat în care statul are
atribuţii minime, privind în primul rând apărarea naţională şi păstrarea
ordinii sociale, statul protector este considerat de politologii de astăzi
drept forma politică specifică a statului modern. Astfel, după P.
Rosanvallon (Liberalismul, 2000), statul protector trebuie să asigure
protecţia securităţii personale, individuale, sub două aspecte, al
dreptului la viaţă şi al dreptului la proprietate.
Majoritatea statelor dezvoltate de astăzi pot fi considerate state
protectoare, conform definiţiei anterioare.
 Din perioada de după cel de-al II-lea război mondial, se vorbeşte şi
despre existenţa unui stat providenţă. Potrivit autorului citat anterior, statul
providenţă reprezintă o evoluţie în timp a concepţiei de stat protector, sub
mai multe aspecte.
În primul rând, statul providenţă reprezintă o radicalizare a
concepţiei despre statul protector, produsă după Revoluţia franceză
(1789) şi afirmarea drepturilor omului, în baza Declaraţiei drepturilor omului
şi cetăţeanului. Astfel, conform art. 21 al acestei Declaraţii, “ajutoarele
publice sunt o datorie sacră”, iar cetăţenii care nu sunt proprietari trebuie şi
ei să devină “cvasiproprietari”, prin mecanisme sociale care să le
garanteze securitatea economică. Rezultat al unei mişcări de secularizare
a societăţii umane, statul providenţă propune substituirea incertitudinii
providenţei divine cu certitudinea intervenţiei (“providenţei”) statului.
În al doilea rând, statul providenţă desăvârşeşte procesul,
specific modernităţii, de autonomizare a vieţii economice în raport cu
viaţa socială (de “dezincastrare” a relaţiilor economice din cadrul
relaţiilor sociale) (K. Polanyi, J. Gray, G. Soros).
O perspectivă neconvenţională asupra evoluţiei relaţilor
economice
După cel de-al II-lea război mondial, unii cercetători din domeniul
economic sau social (K. Polanyi, R. Heilbroner, F. Braudel, J. Gray, J. Adda)
pornind de la rezultatele cercetărilor istorice sau antropologice au ţinut să
corecteze sau să nuanţeze înţelegerea de până atunci cu privire la dezvoltarea
relaţiilor economice (vezi şi prezentarea din capitolul 1).
Astfel, potrivit acestui curent de idei, piaţa şi relaţiile de piaţă sunt foarte
vechi, dar generalizarea lor ca mecanisme centrale ale economiilor naţionale şi
ale relaţiilor economice internaţionale se produce târziu, începând cu sec. al
XVIII-lea şi cu extinderea relaţiilor de tip capitalist.
Potrivit acestor autori, dezvoltarea economică în perioada precapitalistă se
caracteriza prin următoarele trăsături:
- relaţiile economice erau „încastrate” (K. Polanyi) în relaţiile sociale, care
le dominau;
- activitatea economică era dominată în primul rînd de mobiluri sociale şi
religioase şi nu de dorinţa de a obţine cu orice preţ un câştig bănesc;
- proprietatea privată coexista cu cea obştească, a comunităţilor;
- pieţele locale erau reglementate în baza statutului breslelor de
meşteşugari sau negustori, care la rândul lor, erau organizate pe baza
învăţăturilor morale ale Bisericii;
- structurile de organizare ale vieţii economice în diferitele formaţiuni
statale din lume erau destul de diferite (după zone geografice şi
culturale sau religioase: Europe, Asia, statele islamice).
Autorii menţionaţi sunt de părere că extinderea pieţelor se datorează atât
unei evoluţii economice şi tehnice organice, cât şi intervenţiei deliberate a
autorităţilor statale (În cartea sa celebră „False Dawn”, profesorul englez J. Gray,
de la London School of Economics sublinia rolul statului englez în secolul
al XIX-lea, de transformare a proprietăţilor obşteşti în proprietăţi particulare).
 Statul naţiune în condiţiile globalizării
Statele naţiune au avut, între principalele lor funcţii, şi funcţia de a
controla relaţiile cu exteriorul, deci relaţiile externe ale cetăţenilor săi şi ale
agenţilor săi economici.
Statul naţiune a reprezentat cel mai important actor al economiei
mondiale, deci al relaţiilor economice internaţionale, până în anii 90, când
elanul globalizării sporeşte rolul altor actori ai economiei mondiale şi
respectiv, al pieţelor mondiale. Acest rol a fost întărit în perioada de după
cel de-al doilea război mondial prin crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite
(ONU).
Carta ONU a impus respectarea, în relaţiile internaţionale, a
anumitor principii, astfel încât să se evite producerea a noi conflicte
devastatoare între state, precum cele două războaie mondiale din prima
jumătate a secolului al XX-lea. Cele mai importante principii au fost:
respectarea suveranităţii naţionale (dreptul de a decide şi a controla în mod
absolut activităţile interne, de pe teritoriul recunoscut a fi al său),
neamestecul în treburile interne, egalitatea în drepturi pe plan internaţional
ş.a.
Globalizarea, produsă mai accelerat din deceniul al 9-lea al
secolului al XX-lea, a dus cu sine anumite modificări în privinţa aplicării a
două din cele trei principale principii menţionate anterior, ca urmare a
reducerii, uneori până la eliminare, a controlului statului asupra activităţilor
economice derulate pe teritoriul său. În prezent statul naţiune a pierdut
anumite atribute de suveranitate şi deci, controlul absolut asupra
activităţilor interne, economice sau sociale. Totuşi, el îşi menţine (S.
Strange, 2002):
- controlul asupra graniţelor (în cazul participării la grupări
regionale, ca Uniunea Europeană, de pildă, doar asupra
graniţelor interne, asupra graniţelor externe controlul fiind
exercitat în numele tuturor statelor membre);
- legitimitatea de a guverna în numele cetăţenilor săi;
- autoritatea de a impune legi şi respectarea legilor.
În ceea ce priveşte raportul dintre stat şi cetăţenii săi, se pot
evidenţia două schimbări majore:
 - influenţarea de către state a cetăţenilor lor în direcţia acceptării
transferului de autoritate de la statul naţional către alte instanţe,
supranaţionale sau locale;
- impunerea respectului cetăţenilor proprii faţă de anumite legi
internaţionale, care îşi extind sfera de acţiune şi în statul
respectiv.
Care sunt responsabilităţile majore ale statului astăzi în materie de
guvernare?
Potrivit specialistei în relaţii internaţionale, S. Strange (2002), în prezent, în
condiţiile globalizării, ele ar fi următoarele:
a) apărarea teritoriului naţional de orice agresiune externă (dar
această atribuţie este exercitată acum deseori în cadrul unor
forme colective de securitate, cum ar fi, de pildă, NATO);
b) păstrarea ordinii şi păcii interne, în condiţiile în care grupuri
interne sau internaţionale de influenţă (de crimă organizată,
mafiile), încearcă să folosească violenţa pentru a obţine venituri
ilegale;
c) alegerea formei specifice de dezvoltare economică, capitalistă
sau socialistă, alegere determinată istoric, de concepţia puterii
politice aflate la guvernare;
d) alegerea unei strategii de dezvoltare, elaborate explicit sau
formulată implicit într-un program de guvernare al puterii politice;
e) construirea şi întreţinerea infrastructurii fizice şi imateriale;
f) protejarea concurenţei;
g) perceperea de impozite şi, în baza acordurilor internaţionale,
evitarea dublei impuneri;
h) supravegherea evoluţiei monedei naţionale;
i) aplicarea de politici anticiclice;
j) protejarea celor defavorizaţi social.
Atribuţiile economice, aflate între cele menţionate anterior, vor fi
comentate în continuare, în acest capitol sau în altele din manual.
Trebuie totuşi menţionat că nu toate aceste atribuţii sunt exercitate
de către stat ca singură autoritate în prezent, ci, în cazul unora dintre ele,
statul îşi împarte autoritatea, chiar şi în aceste domenii, cu alte autorităţi,
naţionale, regionale sau internaţionale, după cum va rezulta din explicaţiile
ulterioare.
 3.2 Economiile naţionale - repere pentru o analiză
multidimensională
Studiul economiei mondiale presupune analiza economiilor
naţionale din cel puţin două perspective: o prezentare de sine stătătoare a
caracteristicilor principale ale acestora şi conturarea celor mai importante
tipuri de interacţiune dintre ele şi între ele şi ceilalţi actori importanţi ai
economiei mondiale.

Caracteristicile principale ale unei economii naţionale

Caracteristicile definitorii ale unei economii naţionale, sunt, după G.
Kebabdjian (1994), următoarele:
- existenţa unei pieţe interne unificate, ceea ce presupune
practicarea, pentru acelaşi produs, cu caracteristici tehnico-
economice similare, a unor preţuri unice (în fapt, apropiate);
- utilizarea unei monede naţionale ca principal instrument de
calcul, schimb, plată şi rezervă pentru agenţii economici care
acţionează pe teritoriul naţional, în relaţiile lor reciproce;
- practicarea unor reglementări economice uniforme pe teritoriul
său şi a aceloraşi politici economice;
- practicarea anumitor obstacole (controale) naţionale în relaţiile
economice cu alte economii (pentru fluxurile de mărfuri, servicii,
capitaluri) şi inexistenţa acestora în interiorul ţării.
Trebuie să menţionăm faptul că, deşi aceste caracteristici rămân
definitorii şi în prezent, interdependenţele crescânde dintre economiile
naţionale conduc la apariţia unor modificări ale acestora în prezent. Astfel,
de pildă, cele mai multe dintre obstacolele practicate în calea fluxurilor
externe sunt în prezent dislocate pentru majoritatea ţărilor lumii, iar anumite
politici economice sunt influenţate din exterior.
O definiţie a economiei naţionale, formulată de profesorul S.
Dumitrescu (2002), ar suna astfel: „ o entitate rezultată din dezvoltarea
schimbului reciproc de activităţi între membrii unei comunităţi umane, pe
ansamblul teritoriului unui stat naţional”.
Având în vedere această definiţie, este necesar să precizăm care
sunt cele mai importante categorii de agenţi dintr-o economie, care au
activităţi economice directe (participă la schimburile interne) sau care
influenţează în mod decisiv aceste acţiuni.
Studiile mai recente (A. Iancu, 1998) reliefează faptul că
interacţiunile dintre trei categorii importante de agenţi influenţează
modul de derulare a activităţilor economice dintr-o economie
naţională: agenţii economici propriu zişi (persoane individuale, firme şi
instituţii de mărimi diferite, publice sau private), agenţii politici şi
administrativi (cei care concep şi emit legile şi normele economice şi
supraveghează aplicarea şi respectarea acestora), grupurile sociale de
interese (patronate, sindicate, organizaţii non-guvernamentale ş.a.)
Caracteristicile cele mai importante avute în vedere atunci când
analizăm o economie naţională, din perspectivă mondoeconomică, sunt
următoarele: potenţialul economic, structura sectorială şi pe ramuri, nivelul
de dezvoltare, mecanismul economic, politicile economice aplicate,
deschiderea externă şi interdependenţele cu ceilalţi actori din economia
mondială.

Potenţialul economic, structura economică

şi nivelul de dezvoltare ale unei ţări
Potenţialul economic al unei ţări este evaluat din două
perspective: potenţialul natural şi cel valorificat.
Potenţialul natural este dimensionat de resursele fizice, naturale
ale respectivei ţări: suprafaţa teritoriului naţional, populaţia, înzestrarea cu
resurse minerale, energetice, terenuri agricole, păduri şi păşuni, ieşire la
mare sau cursuri fluviale majore ş.a.
Potenţialul economic valorificat indică gradul de valorificare, de
exploatare eficientă de către acea ţară a potenţialului său natural, dat. El se
evaluează pe diferite căi, fie prin analize structurale secvenţiale, fie printr-
un indicator sintetic, cum este valoarea Produsului Intern Brut.
Produsul Intern Brut (PIB) este definit drept un agregat ce
însumează valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor produse într-o
ţară de către agenţii economici naţionali şi străini, într-o perioadă dată de
timp, de obicei un an.
Produsul naţional Brut (PNB) măsoară valoarea adăugată brută a
mărfurilor şi serviciilor produse de către agenţii economice naţionali, în ţară
sau în străinătate, într-o perioadă de timp dată-un an, de regulă.
Pentru comparaţiile internaţionale dintre ţări sau grupuri de ţări
aceşti indicatori trebuie ajustaţi, pentru a aduce valoarea lor la niveluri
comparabile. Cele mai importante ajustări trebuie efectuate din două
unghiuri de vedere:
- având în vedere modificările anuale ale preţurilor, exprimate prin
indicele preţurilor de consum, ajustare care conduce la
exprimarea PIB în preţuri constante;
 - având în vedere modificarea cursurilor de schimb în timp, pe de o
parte, şi puterea de cumpărare reală a unei monede în cealaltă,
de comparaţie, pe de altă parte.
Evaluarea corectă a potenţialului economic al unei ţări presupune
analiza ambelor dimensiuni ale acestuia, atât a celui natural, cât şi a celui
valorificat. Putem întâlni situaţii în care ţări cu un potenţial natural modest
să aibă un potenţial economic valorificat important (Japonia) sau invers, ţări
cu potenţial natural important, dar cu unul valorificat modest (India).
Potenţialul economic influenţează în mod decisiv interacţiunea unei
economii cu ceilalţi actori economici din economia mondială. Astfel,
potenţialul valorificat este un indicator al puterii economice a unui
stat şi, deci, implicit, al rolului jucat de acesta pe plan mondial, din
punct de vedere politic şi economic.
Analiza sectorială a unei economii este, de asemenea, de
importanţă majoră pentru evaluarea modului de integrare a ei în economia
mondială. Această analiză poate fi efectuată din mai multe unghiuri de
vedere.
Astfel, în prezent se consideră că într-o economie pot exista trei
mari sectoare: primar, secundar şi terţiar (vezi prezentarea din capitolul 2).
Structura unei economii mai poate fi analizată din perspectiva
structurii fiecărui sector în parte, această analiză, mai aprofundată,
conturând mai nuanţat particularităţile acelei economii. Astfel, cel mai
frecvent se analizează structura pe ramuri industriale, deoarece aceasta
indică nivelul de dezvoltare al acelei ţări. Ramurile industriale de bază, ca
industria extractivă şi cea metalurgică şi siderurgică indică, de regulă,
atunci când sunt predominante în structura industriei, o economie mai puţin
dezvoltată. De asemenea, analiza structurală a unei economii ne oferă
indicii privind specializarea sa internaţională şi specificitatea
participării sale la diviziunea mondială a muncii.
Nivelul de dezvoltare economică al unei ţări arată în ce mod se
reflectă gradul de valorificare a resurselor date asupra vieţii locuitorilor
acelei ţări.
Evaluarea sintetică a nivelului de dezvoltare economică se face
prin calcularea indicatorului PIB pe locuitor.
Trebuie însă subliniat faptul că doar acest indicator, de unul singur,
nu este în măsură să dea o imagine corectă asupra nivelului real de
dezvoltare al unei ţări date. Vom reveni cu exemple ilustrative ceva mai jos.
 Pentru a avea o apreciere corectă, trebuie făcută o analiză
calitativă pe două niveluri, din punct de vedere economic şi social.
Astfel, din punct de vedere economic se poate face o analiză a surselor de
venit naţional (compoziţia PIB pe surse de creare din punct de vedere
sectorial), a eficienţei utilizării resurselor (energointensivitatea pe produs,
productivitatea factorilor de producţie ş.a.). Din punct de vedere social,
pentru aprecierea calităţii vieţii populaţiei, se utilizează un indicator
creat de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), numit
Indicele Dezvoltării Umane (IDU sau HDI, în engleză).
Conform ONU (după P. Touchard, 1994), dezvoltarea umană este
„posibilitatea pentru indivizi de a duce o viaţă lungă având o sănătate bună,
de a accede la cunoaştere şi bunuri, slujbe şi venituri, astfel încât să
beneficieze de un nivel de viaţă decent”.
Indicele Dezvoltării Umane este un indice compozit, care
înglobează mai multe evaluări, dintre care mai importante sunt: PIB pe
locuitor, speranţa de viaţă la naştere, gradul de alfabetizare a
populaţiei, numărul mediu de ani de şcolarizare, numărul de calorii
consumate zilnic pe locuitor. Valoarea IDU se înscrie între 0 (nevoile
umane fundamentale nu sunt satisfăcute) şi 1. Cu cât nivelul IDU se
apropie mai mult de unitate, cu atât ţara pentru care este calculat are un
nivel mai ridicat de dezvoltare.
De ce este nevoie de o astfel de nuanţare în analiză ?
Există unele ţări mai puţin dezvoltate care, după indicatorul sintetic,
PIB-ul pe locuitor, se pot compara cu ţări dezvoltate, dar dacă analiza este
adâncită, se observă fie faptul că ele obţin aceste niveluri ridicate de venit
din activităţi economice unilaterale (turism, extracţia de ţiţei sau de alte
resurse naturale), adică pe seama unor factori naturali, daţi, fie faptul că
indicatorii calităţii vieţii sunt modeşti.
Nivelul de dezvoltare al unei ţări ne indică, în plus, ca şi
potenţialul economic valorificat, apartenenţa ţării respective la
structurile de putere mondiale, la guvernanţa mondială (vezi, ulterior,
capitolul privind Ordinea economică mondială).

Mecanismul economic
Economiile naţionale se diferenţiază şi prin particularităţile
structurilor lor economice şi a modului de îmbinare a diferitelor instrumente
şi mecanisme de reglementare a funcţionării lor ca ansamblu. În termeni
structuralişti, se vorbeşte despre sisteme economice naţionale diferite, în
termeni de analiză comparată, despre “modele” economice diferite.
 Două mari tipuri de sisteme economice au fost construite în epoca
modernă în diferitele state ale lumii: sistemul economiei de piaţă şi
sistemul economiei planificată centralizat. Analiza comparată a acestora
va fi efectuată ulterior, într-un capitol distinct al manualului.
Deoarece în prezent, au rămas doar câteva cazuri de economii
planificate centralizat (Cuba, Coreea de Nord), în acest capitol ne vom
concentra analiza asupra economiilor de piaţă.
În ceea ce priveşte economia de piaţă, şi aceasta cunoaşte mai
multe variante sau “modele”. Astfel, se discută despre modelul anglo-
saxon (SUA, Marea Britanie), cel contractualist nordic (ţările
scandinave), cel al economiei sociale de piaţă (Germania, Austria,
Olanda), cel vest-european (Franţa, Italia), cel asiatic, paternalist
(Japonia). Specialiştii în analiză economică comparată opinează că aceste
diferenţe de structurare a economiilor naţionale se explică prin combinaţia
particulară a influenţei unor factori istorici, factori naturali, mentalităţi şi
comportamente culturale şi sociale diferenţiate.
Pentru o abordare sistematizată, analiza sistemelor economice
porneşte de la ierarhizarea specifică a trei sau patru valori, considerate
fundamentale pentru orice economie: libertatea economică, eficienţa
economică şi solidaritatea socială (A. Iancu, 1998), sau libertate,
bogăţie, securitate şi dreptate (S. Strange, 1997).
Unii economişti au analizat cum se ierarhizează aceste valori în
cadrul unor „modele” reale de economie, asociind fiecărei valori economice
o valoare numerică care să ilustrze importanţa acordată ei în economia
respectivă. Iată, de pildă viziunea unui economist occidental, J. Wieseman,
privind această combinaţie specifică:

Principiul de
Eficienţă Libertate Echitate
organizare
Economie planificată
centralizat (Cuba, 1 0 2
Coreea de Nord)
Economie socială de
piaţă (Germania, 3 3 3
Austria)
Economie anglo-
saxonă (SUA, Marea 2/3 2 1
Britanie)
Sursa: apud A. Iancu, Bazele teoriei politicii economice, Ed. AllBeck şi IRLI, 1998,
subsolul pag. 608.
Importanţa specifică acordată fiecăreia dintre aceste valori
determină, în final, raportul dintre pieţe (schimburi voluntare de
activităţi şi produse între agenţi economici liberi) şi intervenţie statală
în funcţionarea şi reglementarea economiei sub cele trei aspecte
fundamentale: alocarea şi utilizarea resurselor, stabilizarea
macroeconomică şi distribuirea şi redistribuirea veniturilor.
Concepţiile teoretice economice, care au influenţat şi influenţează
încă modul de structurare a sistemelor economice naţionale, au o
perspectivă diferită cu privire la optimul raportului dintre pieţe şi intervenţia
statală în coordonarea activităţilor economice dintr-o ţară. Diferenţele de
opinii se raportează în primul rând la dimensiunea intervenţiei statale şi la
situaţiile care o justifică, la interpretarea naturii şi motivaţiei
intervenţionismului şi, în sfârşit, la formele pe care le îmbracă aceasta.
Totuşi, există un consens general, potrivit căruia intervenţia statală este
necesară în două situaţii, anume în oferirea de bunuri publice şi în
contracararea eşecurilor pieţelor.
Pilonii oricărei economii de piaţă sunt reprezentaţi de:
- libertatea agenţilor economici şi preponderenţa proprietăţii
private, care se consideră că asigură cea mai bună corelare
dintre eforturile personale şi rezultate, şi deci remunerarea
acestora; figura centrală a economiei de piaţă este antreprenorul,
căruia i se atribuie iniţiativa creatoare, forţa motrice a activităţii
economice;
- funcţionarea de pieţe concurenţiale pentru toţi factorii de
producţie, în cadrul cărora rolul central este atribuit
consumatorului; pieţele sunt mecanismul de stabilire a preţurilor,
pe baza raportului dintre cererea şi oferta de mărfuri; pieţele sunt
considerate mecanismele cele mai eficiente de alocare a
resurselor, considerate rare şi cu utilizări alternative;
- derularea relaţiilor economice dintre agenţii economici, sub forma
schimburilor voluntare de produse şi servicii, se face în baza
contractelor individuale sau colective, a căror nerespectare
antrenează sancţiuni.
Într-o abordarea generală, care ignoră perspectivele diferite ale
teoriilor economice, intervenţionismul statal se poate manifesta într-o
economie de piaţă în trei domenii (alocarea resurselor, macrostabilizarea
economică, redistribuirea veniturilor) pentru realizarea unor obiective
generale (R. Musgrave, 1959, după J. Genereux, 1996):
I. Alocarea optimă a resurselor: intervenţia statală este socotită
ca un complement al acţiunii pieţei, aceasta din urmă fiind văzută ca cel
mai eficient mecanism de realizare a acestui obiectiv; statul intervine
pentru:
- furnizarea de bunuri publice (apărarea naţională, ordinea publică,
iluminatul public, reţeaua rutieră);
- gestionarea externalităţilor pozitive (servicii de sănătate şi
educaţie) sau negative (poluarea).
Bunurile publice sunt bunurile al căror consum este indivizibil, fiind
la dispoziţia tuturor membrilor unei comunităţi, nici unul dintre consumatori
neputând fi exclus de la consum, chiar şi în situaţia neachitării preţului
accesului la acesta. Drept urmare, orice consumator se poate situa pe
poziţia unui “pasager clandestin” (free rider) care consumă, dar nu plăteşte.
În consecinţă, producătorii particulari nu au stimulente pentru a produce şi
oferi astfel de bunuri publice, deoarece nu sunt siguri că-şi vor recupera
cheltuielile efectuate pentru producerea lor. Astfel, statul rămâne agentul
care poate produce şi furniza astfel de bunuri.
Externalităţile sunt efectele neintenţionate ale pieţelor (agenţilor
care acţionează în cadrul lor) asupra comunităţilor de persoane. Cu alte
cuvinte, ele sunt fenomene sau situaţii în care preferinţele sau opţiunile
individuale afectează, pozitiv sau negativ, pe membrii unei colectivităţi mai
largi, eventual chiar întreaga populaţie a unei ţări. De pildă, creşterea
nivelului de educaţie generală a populaţiei (prin furnizarea de servicii de
educaţie publice) poate conduce la creşterea productivităţii muncii în
întreaga economie. Sau, poluarea produsă de anumite firme poate dăuna
mediului înconjurător şi doar statul poate interveni pentru a contracara o
astfel de acţiune.
II. Stabilizarea macroeconomică: deşi curentele teoretice clasice
şi neoclasice consideră că pieţele se autoreglează automat, există totuşi un
consens asupra faptului că pentru a se menţine echilibrul macroeconomic
este necesară supravegherea lor de către stat sau chiar intervenţia
acestuia; în acest caz statul intervine prin politicile sale economice pentru:
• a diminua sau a elimina riscurile manifestării unor dezechilibre
ce pot afecta în mod fundamental înfăptuirea celor patru
obiective macroeconomice majore (patrulaterul “magic” al lui N.
Kaldor): creşterea economică, ocuparea forţei de muncă,
stabilitatea preţurilor şi echilibrul extern.
• protejarea concurenţei.
 III. Distribuirea şi redistribuirea veniturilor: într-o economie de
piaţă cea mai mare parte a veniturilor se stabilesc prin intermediul pieţelor,
dar, deoarece acestea nu iau în considerare valorile de solidaritate socială
(care asigură coerenţa socială pe teritoriul unui stat)- vezi şi G. Soros
(Criza capitalismului global, Polirom, 1999), se acceptă necesitatea
intervenţiei statale, ca o acţiune de contracarare a adâncirii inegalităţilor
sociale şi a polarizării sociale, ambele nocive pentru menţinerea păcii
sociale; în acest plan, statul intervine prin:
⇒ impunerea de taxe directe şi indirecte, care pot avea efecte
redistributive importante;
⇒ efectuarea de transferuri sociale în favoarea categoriilor
defavorizate (şomeri, pensionari, persoane cu handicap ş.a.);
⇒ stabilirea şi participarea la anumite mecanisme de negociere
colectivă a salariilor (stabilirea unui nivel minim al salariului pe
economie).
Motivaţiile intervenţiei statale sunt văzute diferit de reprezentanţii
şcolilor economice. În accepţiunea celor mai mulţi economişti, neoclasici
sau neokeynesişti, politicienii la putere şi instituţiile statale acţionează cu
scopul de a maximiza o funcţie obiectiv de bunăstare socială (definită ca un
sumum al satisfacţiilor individuale ale persoanelor ce compun societatea).
Alţi teoreticieni economici (J. Schumpeter) consideră că mobilul de acţiune
al reprezentanţilor puterii este exerciţiul şi menţinerea puterii politice. În
sfârşit, reprezentanţii Şcolii opţiunilor publice (Tullock, Buchanan) socotesc
că reprezentanţii puterii acţionează, prin intermediul instituţiilor şi pârghiilor
de intervenţie statală, în vederea maximizării bunăstării personale sau de
grup.
Instrumentele intervenţiei statale pot fi foarte diferite. Statul se
poate manifesta ca agent economic, prin deţinerea în proprietate şi
administrarea unor firme sau instituţii care oferă produse şi servicii
populaţiei (Italia, Suedia). Statul poate folosi drept instrument, de
asemenea, în economiile de piaţă, şi planificarea orientativă (Japonia,
Franţa).
Cel mai frecvent, intervenţia statală se manifestă prin
intermediul politicilor economice.

Politicile economice
Politica economică poate fi definită drept intervenţia sistematică şi
deliberată a guvernului în diferite domenii ale activităţii economice pentru
realizarea unor scopuri politice fundamentale (A. Iancu, Bazele toriei
politicii economice, Ed. All Beck & I.R.L.I., 1998, pag.489). În forma sa
concretă, politica economică este un ansamblu constituit din obiective şi
instrumente specifice, pe domenii.
Cele mai importante tipuri de politici economice sunt următoarele:
politica bugetară şi fiscală, politica monetară, politica valutară, politica
comercială, politica socială.
Trebuie precizat de la început că politicile economice, oricare
dintre cele menţionate anterior, nu sunt neutre. Conceperea şi aplicarea
lor este puternic influenţată de ideologia economică a puterii politice
din fiecare etapă istorică. Astfel, dacă în primele trei decenii de după cel
de-al II-lea război mondial gândirea economică dominantă a fost
keynesismul, politicile economice aplicate în ţările occidentale au purtat
marca acestuia. Deoarece în prezent concepţia economică care
influenţează toată activitatea economică mondială este neoliberalismul, şi
politicile economice ale majorităţii statelor lumii reflectă această orientare.
Noi optăm pentru o prezentare teoretică a elementelor caracteristice
principalelor tipuri de politică economică, fără a analiza diferenţele de
concepţie care apar din perspective teoretice diferite, limitându-ne în
capitolul de faţă doar la o subliniere a tendinţelor dominante în prezent la
nivelul fiecărei politici.
Politica monetară îşi propune, de regulă, controlul masei
monetare din economie, corelarea creşterii ei cu creşterea volumul de
mărfuri şi servicii, astfel încât să se evite o creştere necontrolată a
preţurilor. În prezent, majoritatea statelor lumii au ca obiectiv principal
al politicii monetare menţinerea unui nivel scăzut al ratei inflaţiei. În
vederea atingerii obiectivelor de politică monetară, autorităţile monetare ale
unui stat (reprezentate, de regulă de banca centrală) pot utiliza diferite
instrumente, ca de pildă:
- controlul ratei de referinţă a dobânzii;
- stabilirea unui anumit nivel pentru rezervele obligatorii ale
băncilor;
- efectuarea de operaţiuni de open- market;
- menţinerea credibilităţii acţiunii autorităţilor monetare, pentru a
influenţa pozitiv anticipările raţionale ale agenţilor economici.
Politica monetară poate avea un caracter expansionist (pentru
încurajarea relansării economice) sau un caracter restrictiv (când se
consideră că există riscuri mari de creştere a ratei inflaţiei). În fiecare dintre
aceste situaţii se combină în mod specific instrumentele de politică
monetară, pentru a se atinge obiectivul ţintit.
 Politica bugetară este politica prin care sunt dimensionate şi
gestionate cheltuielile şi veniturile statului. Veniturile statului, în prezent
provin, în cea mai mare parte, din taxele şi impozitele, directe (pe venit,
profit, ş.a.) şi indirecte (TVA, accizele, ş.a.), colectate de către stat de la
agenţii economici şi persoanele fizice, precum şi din alte tipuri de
vărsăminte ale acestora la bugetul de stat. Cheltuielile statului sunt de
diferite tipuri, fiind influenţate determinant de concepţia puterii politice a
momentului istoric respectiv. Astfel, o guvernare social-democrată va tinde
să crească cheltuielile publice şi să extindă destinaţiile acestora, în timp ce
una liberală le va reduce mult.
Gestiunea politicii bugetare ţinteşte către un obiectiv bine stabilit,
anume echilibrul soldului bugetar (diferenţa dintre venituri şi cheltuieli).
Dacă soldul este pozitiv, el se numeşte excedent, dacă el este negativ,
deficit. În prezent, toate ţările lumii îşi propun ca obiectiv central de
politică bugetară obţinerea unui deficit bugetar cât mai scăzut sau
chiar a unui excedent. Mult dezbătută este situaţia SUA din acest punct
de vedere, deoarece, în anii 80 şi, ulterior, în anii 2000, ea s-a confruntat
cu o tendinţă îngrijorătoare de creştere a deficitului bugetar, care s-a
asociat cu o tendinţă asemănătoare în ceea ce priveşte deficitul de cont
curent, fapt care a făcut să se discute despre cele două deficite “gemene”
ale SUA. Menţinerea celor două deficite la cote relativ înalte ar indica,
potrivit chiar experţilor americani (R. Gilpin, 2000), o transformare a SUA
într-un stat debitor, care îşi finanţează economia preponderent pe seama
economiilor externe, cu alte cuvinte, într-un stat care “cheltuieşte mai mult
decât economiseşte”.
Politica bugetară este intim legată de politica fiscală, din
perspectiva anumitor economişti, ea fiind chiar o componentă a politicii
fiscale.
Politica fiscală este politica unui stat în domeniul impozitării. Prin
politica fiscală un stat poate urmări mai multe obiective:
- obţinerea celui mai mari părţi a veniturilor sale, prin impunerea de
taxe şi impozite de diferite tipuri asupra proprietăţii sau a
veniturilor sau asupra consumului populaţiei;
- stimularea sau descurajarea activităţii economice interne;
- obţinerea de surse externe de finanţare, prin atragerea de
investiţii străine.
Numărul impozitelor, tipul şi nivelul acestora sunt influenţate de
concepţia politică şi economică a partidelor aflate la putere într-o ţară, la un
anumit moment istoric dat, de situaţia bugetului public, de situaţia
economică generală, de concepţia privind finanţarea economiei respective.
 Astfel, o putere politică proliberală va avea tendinţa de a reduce
nivelul impozitelor pe profit şi venit, dar dacă cheltuielile publice nu pot fi
acoperite prin veniturile colectate pe această bază, va fi nevoită să
multiplice numărul şi tipul taxelor aplicate (vezi şi situaţia actuală din
România). Dacă economia unei ţări se află în recesiune, este posibil să se
încerce relansarea economiei prin reducerea nivelului impozitării şi,
încurajarea, pe această cale, a investiţiilor şi consumului, văzute ca pârghii
de stimulare a creşterii economice. O politică asemănătoare se poate
practica şi în situaţia în care se doreşte finanţarea economiei pe seama
atragerii de investiţii străine directe.
O politică importantă este şi politica cursului de schimb
(valutară). Prin politica valutară se stabileşte regimul valutar al statului
respectiv, care se referă în primul rând la tipul de convertibilitate a monedei
naţionale (internă sau externă, parţială sau totală), la tipul de curs de
schimb practicat (fix sau flexibil). Dar, despre toate acestea se va discuta
pe larg în capitolul referitor la Relaţiile monetar-financiare internaţionale.
Politica comercială a unui stat reprezintă totalitatea instrumentelor
utilizate de către acesta pentru reglementarea relaţiilor sale comerciale
externe (ansamblul reglementărilor şi normelor juridice sau de alt tip).
Scopul său fundamental este de a asigura realizarea echilibrului
optim la nivelul schimburilor comerciale cu străinătatea şi o înscriere
favorabilă în diviziunea internaţională a muncii, astfel încât ele să sprijine
dezvoltarea economică a ţării respective şi creşterea bunăstării economice
şi sociale a populaţiei acesteia (a producătorilor şi a consumatorilor).
În raport cu acest scop prim, politica comercială poate să aplice,
într-o proporţie diferită, în perioade diferite de timp, măsuri îmbinate de
stimulare a exporturilor sau a importului cu măsuri de descurajare a lor.
Totodată, politica comercială poate avea, în diferite perioade,
un caracter accentuat protecţionist sau de liber-schimb.Tipul de
politică comercială a unui stat la un moment dat este influenţat atât de
factori interni cât şi de factori externi. Dintre factorii interni să menţionăm
strategia de dezvoltare a ţării respective, sau evoluţia soldului balanţei
comerciale, desigur în corelaţie cu alţi factori. Dintre factorii externi ar fi de
amintit “ideologia“ dominantă pe plan internaţional cu privire la rolul
comerţului internaţional (cum este cea de după cel de-al doilea război
mondial, net în favoarea liberului schimb), evoluţia proceselor de integrare
economică la nivel subregional sau regional ş.a.
Politica comercială este stabilită la nivel naţional, de către
autorităţile aflate la putere, dar anumite componente sau măsuri adoptate
sunt în prezent negociate, pe baze bilaterale sau multilaterale (în cadrul
OMC), cu partenerii externi comerciali.
 Ansamblul de politicii definit ca politica comercială conţine trei
grupe caracteristice de instrumente sau bariere comerciale: de
politică tarifară , de politică netarifară şi măsuri de promovare şi
stimulare a exporturilor.
Politica tarifară are drept instrumente specifice taxele vamale, de
export sau de import, care sunt o formă de impozite indirecte.
Cele mai importante instrumente de politică comercială
netarifară sunt (N. Sută, 2003):
- barierele cantitative: contingente, prohibiţii, licenţe, autolimitări
voluntare la export;
- barierele care acţionează prin intermediul preţurilor - ajustări
fiscale la frontieră, taxe antidumping ş.a.;
- barierele administrative: formalităţi şi documente vamale;
- barierele tehnice: norme şi standarde tehnice, de calitate,
sanitare şi fitosanitare, de ambalare, etichetare, marcare;
- bariere datorate acţiunii statului în sfera comerţului: achiziţii
guvernamentale ş.a.

Tipuri de politici comerciale

I. Politicile comerciale de liber – schimb

Ele au drept caracteristică o utilizare restrânsă a barierelor tarifare şi netarifare.
Care sunt argumentele în favoarea liberului schimb? Teoriile clasică şi
neoclasică a comerţului internaţional au accentuat câştigurile care rezultă din
practicarea acestuia:
- pe plan mondial se realizează o alocare optimă a resurselor, ţările
specializându-se internaţional în domeniile cele mai avantajoase pentru ele iar
accentuarea concurenţei externe obligă producătorii interni la eficientizarea şi
modernizarea necontenită a producţiei lor, nu doar a celei pentru export ci şi a cele
destinate pieţei interne, astfel se realizează cea mai bună utilizare a factorilor de
producţie pe plan mondial;
- liberul-schimb aduce câştiguri pentru toate economiile participante la comerţul
internaţional, el este un factor important de creştere economică şi de bunăstare şi
contribuie la reducerea diferenţelor de nivel de dezvoltare.
Criticile majore aduse acestei teorii se îndreptau către faptul că liberul schimb
se poate asocia şi cu următoarele consecinţe, negative:
- dominarea ţărilor mai puţin dezvoltate de către cele dezvoltate, concretizată în
influenţarea în mod nefavorabil a tipului de specializare (în produse realizate în
sectoare primare sau în industrii cu grad scăzut de prelucrare);
- apariţia de mari dezechilibre, care pot afecta nu doar economia ţării în cauză,
ci întreaga economie mondială – a se vedea acumularea de datorii externe uriaşe de
către numeroase economii în dezvoltare, (în primul rând ca urmare a creşterii
deficitelor lor comerciale), criză ce a produs perturbări pe plan mondial;
- inegalităţile de dezvoltare nu se atenuează, ci se pot adânci; creşterea unor
dezechilibre interne, precum creşterea şomajului (ca urmare a falimentului unor firme,
confruntate cu concurenţa externă), creşterea deficitului de cont curent ş.a.
 II. Politicile comerciale protecţioniste

Politicile comerciale protecţioniste se caracterizează în primul rând prin

practicarea unui nivel ridicat de taxe vamale (la import), acest tip de
protecţionism fiind caracteristic cu deosebire ţărilor în dezvoltare. Protecţionismul
comercial al acestor ţări, este tolerat în anumite condiţii pe plan internaţional, dovadă
clauza de abilitare inclusă în Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.) în
favoarea ţărilor în dezvoltare sau cele două sisteme de preferinţe adoptate tot în
favoarea lor în cadrul U.N.C.T.A.D.
Ţările dezvoltate recurg însă preponderent, în prezent, când revin la o politică
mai puternic protecţionistă, la bariere netarifare, care sunt mai greu decelabile şi
chiar dacă contravin regulilor internaţionale în materie de comerţ internaţional, sunt
mai greu de sancţionat şi din acest motiv.
Aplicarea unei politici de acest tip poate avea diferite motivaţii, spun specialiştii
(B. Guillochon, F. Teulon, P. Krugman). Două sunt motivaţiile generale, care pot fi
regăsite atât în cazul ţărilor dezvoltate (în diferite etape de dezvoltare) cât şi al celor
în dezvoltare: apărarea industiilor noi (infant industry) sau apariţia unor crize
economice. Se subliniază de pildă ideea că toate ţările europene dezvoltate au
înfăptuit revoluţiile industriale în condiţiile practicării unui puternic protecţionism
comercial la nivel naţional. Sau, cele două şocuri petroliere, din anii 70 s-au asociat
cu escaladarea protecţionismului netarifar în ţările dezvoltate.
Protecţionismul mai poate fi promovat, potrivit teoriei “Public Choice”
(J. Buchanan, G. Tullock), de oamenii politici la putere, cei care trasează
coordonatele politicii comerciale a statului respectiv, şi care, dornici de a fi realeşi,
cedează acestei tentaţii sub presiunea exercitată de diferite grupări de interese (ale
unor producători, importatori sau ale sindicatelor). Teoreticienii aparţinând acestei
şcoli economice afirmă că liberul schimb îl favorizează pe consumator (oferindu-i
accesul liber la produse cu un preţ mai redus faţă de cele naţionale), în timp ce
puterile publice sunt favorabile protecţionismului pentru că el le asigură simultan mai
multe surse de venit pentru buget şi rente personale derivate din puterea de a-i
folosi voluntar şi arbitrar instrumentele (de pildă acordarea de licenţe de import se
asociază în multe ţări ale lumii cu o sursă de venit personal “gras” pentru respectivii
funcţionari).

Politica socială este acea politică economică prin care se reflectă

concepţia unui popor şi a unei puteri politice aflate la conducerea unui stat
privind solidaritatea socială. În acord cu această concepţie, ea este mai
largă sau mai restrânsă.
Statele nordice, care au întrupat concepţia de “stat al bunăstării
sociale” sau “statul – providenţă”, au practicat cea mai generoasă politică
socială, adresată tuturor membrilor comunităţii populaţiei.
Statele cu “economie socială de piaţă” au aplicat, de asemenea,
o politică socială amplă, vizând însă, în primul rând, persoanele
defavorizate.
 În schimb, statele anglo-saxone au o politică socială restrânsă,
considerând că obligaţia protejării din punct de vedere social revine fiecărei
persoane individuale în parte (asigurări de sănătate private, fonduri de
pensii private, instituţii de învăţământ private) şi nu comunităţii din care
aceasta face parte, respectiv, reprezentantului acesteia, statului.
Prin politica socială statul oferă anumite servicii publice (de
sănătate, de educaţie) sau efectuează anumite transferuri sociale, în baza
unor convenţii sociale explicite sau implicite (pensii, ajutoare sociale pentru
diferite categorii de persoane defavorizate).
Între toate aceste politici economice se crează multiple
conexiuni, ele acţionând în interdependenţă. Combinaţia particulară de
instrumente specifice fiecărei politici, practicată de un stat la un moment
dat este determinată, în primul rând, de obiectivele economice generale
(menţinerea unui anumit ritm al creşterii economice) şi de cele specifice
urmărite (cum ar fi atragerea investiţiilor străine).
Anumite restricţii privind combinaţia de politici aplicate sunt
generate de gradul de deschidere externă a respectivei economii (vezi
explicaţiile ulterioare) şi de regimul de curs de schimb practicat, deoarece,
în raport cu aceste caracteristici specifice, sunt mai eficiente unele sau
altele dintre politicile economice.

Eficienţa politicii bugetare şi a celei monetare

Modelul Mundell-Fleming a demonstrat care dintre politicile
bugetară şi monetară sunt eficiente în condiţiile existenţei a diferite grade
de mobilitate a capitalurilor, cînd sunt practicate cursuri fixe şi, respectiv,
cursuri flotante.

Cursuri fixe Cursuri flotante

Imobilitatea externă Cele două politici sunt Ambele politici sunt
capitalurilor ineficiente eficiente
Mobilitate perfectă Politica bugetară este Politica monetară este
externă a capitalurilor singura eficientă singura eficientă
Mobilitate imperfectă Politica bugetară este Ambele politici sunt
externă a capitalurilor singura eficientă eficiente
Sursa: G. Kebabdjian, L’economie mondiale, Ed. du Seuil, 1994, pag.210
Cu alte cuvinte, în economiile naţionale de astăzi, deschise,
politicile economice interne au şi o dimensiune externă, deci există o
“dualitate inevitabilă intern-extern” (G. Kebabdjian, 1994). Având în
vedere legea de echilibru a lui Walras (potrivit căreia suma dezechilibrelor
pe toate pieţele interne este, în mod necesar, nulă), rezultă că orice
dezechilibru intern are replica sa, de sens contrar, în planul relaţiilor
externe. De pildă, dacă economiile interne depăşesc investiţiile interne,
atunci se înregistrează ieşiri nete de capital din ţară în exterior, sau invers.
Drept urmare, combinaţia de politici economice trebuie să ţină seamă de
această dualitate, pentru atingerea unor obiective determinate.

Deschiderea externă
Economiile naţionale trebuie analizate şi din perspectiva deschiderii
lor externe, deoarece în prezent, în condiţiile globalizării, această
caracteristică defineşte gradul de antrenare a acelei economii în procesul
globalizării.
Economiile naţionale se pot afla în două situaţii: aceea de autarhie
(când funcţionează fără să comunice cu mediul extern, sau mai precis,
având o foarte restrânsă comunicare cu acesta - în acestă situaţie se aflau
fostele ţări comuniste, membre ale CAER) sau de deschidere, mai amplă
sau mai redusă, faţă de mediul extern.
Specialiştii folosesc două tipuri de evaluare a gradului de
deschidere externă, una calitativă şi una cantitativă.
Deschiderea externă este evaluată calitativ sub aspectul
funcţionării sale reale (“deschidere funcţională”), prin evaluarea scalei
aplicării de controale de stat la graniţe pentru fluxurile internaţionale (intrări
şi ieşiri de mărfuri, servicii, capitaluri şi persoane) şi a formelor pe care le
îmbracă acestea (sub aspectul îndeosebi al transparenţei).
Cantitativ, deschiderea externă este evaluată prin mai mulţi
indicatori, ca de pildă: ponderea volumului exporturilor sau a schimburilor
externe cumulate în PIB, ponderea stocului de investiţii străine în PIB ş.a.
Indicatorii cantitativi arată un grad mai mare de deschidere externă a
economiilor dezvoltate mici şi mijlocii, precum şi a celor care fac parte dintr-
o grupare regională, de integrare economică avansată, precum Uniunea
Europeană. În cazul ţărilor mari, chiar mari puteri, unii dintre indicatorii
menţionaţi au valori mai mici (cum ar fi ponderea schimburilor comerciale
totale în PIB), deoarece aceste ţări au pieţe interne mari şi o cerere internă
solvabilă ridicată.
 Stabilitatea economică şi socială

De asemenea, importantă pentru analiza şi caracterizarea unei

economii naţionale este evaluarea stabilităţii sale economice şi sociale.
Stabilitatea este dată de:
- existenţa egalităţii de şanse pentru toţi cetăţenii ţării de analiză,
- repartizarea echitabilă a veniturilor (vezi indicele Gini), care să nu
conducă la o polarizare socială accentuată;
- macrostabilitatea sa economică (stabilitatea preţurilor, măsurată
prin rata inflaţiei; echilibrul bugetar, indicat de soldul bugetar;
ocuparea forţei de muncă, evaluată prin rata şomajului; echilibrul
extern, estimat prin soldul balanţei curente).

Indicele Gini
Coeficientul sau indicele Gini măsoară inegalităţile economico- sociale
dintr-o economie pe seama evaluării gradului de distribuţie a veniturilor,
în comparaţie cu o distribuţie ideală (egală) a veniturilor. Tehnic, el se
calculează ca raportul dintre aria dintre arcuirea Curbei Lorenz şi axa
distribuţiei perfect egale a veniturilor şi aria triunghiului creat de abcisă
şi axa mediară a distribuţiei perfect egale a veniturilor.
Cu cât aria este mai mare, cu atât distribuţia veniturilor este mai
inegală. Astfel, valoarea maximă a coeficientului, de 1, exprimă o
distribuţie perfect inegală, iar valoarea sa minimă, de 0, o distribuţie
perfect egală.

3.3 Tipuri de interdependenţe dintre economiile naţionale

Cele mai importante interdependenţe dintre economiile

naţionale se creează, potrivit profesorului G. Kebabdjian (1994), prin
următoarele canale:
a) prin schimburile de mărfuri şi servicii; acestea sunt
determinate de nivelul veniturilor consumatorilor din ţările
partenere şi de competitivitatea produselor oferite pe pieţele
externe;
b) prin relaţiile monetar-valutare, care se creează ca urmare a
existenţei unor monede diferite la nivel naţional;
c) prin relaţiile financiare, concretizate în fluxuri financiare
internaţionale;
d) prin politicile economice.
 Aceste interdependenţe vor face obiectul unor analize distincte,
detaliate, în alte capitole ale manualului.
Ar fi totuşi de menţionat faptul că, în întrega perioadă de după cel
de-al II-lea război mondial, toate aceste interdependenţe s-au extins şi
amplificat, s-au adâncit şi au devenit tot mai complexe, aşa încât nu doar
statele puternice influenţează, prin intermediul lor, celelalte state, ci şi
statele “slabe” pot exercita influenţe asupra evoluţiei economice din alte
state, inclusiv asupra celor puternice. De pildă, creşterile de preţuri la ţiţei
din anii 70, impuse de ţările în dezvoltare mari exportatoare, au determinat
ţările dezvoltate, dependente de importul de ţiţei, să-şi modifice structurile
industriale şi să pună în aplicare alte tipuri de politici economice decât cele
practicate până atunci (E. Dijmărescu, 1986).
Sau, în prezent, când majoritatea economiilor sunt deschise către
exterior, o modificare de politică economică într-o ţară poate produce
anumite fenomene în ţările vecine sau chiar pe scară mondială, dacă ea
este o ţară “mare putere” sau cu potenţial economic mare. De pildă, o
majorare a ratei dobânzii în SUA antrenează o tendinţă asemănătoare la
scară mondială, deoarece ţările dezvoltate şi emergente vor concura între
ele pentru atragerea de capitaluri.
Interdependenţele dintre ţări pot avea caractere diferite: ele pot fi
de tip competitiv (non-cooperativ), de cooperare sau de coordonare
(G. Kebabdjian, 1994, 1999; J.Adda, 2001). Cel mai puternic se evidenţiază
aceste caracteristici în cazul politicilor economice. Vom lua câte un
exemplu, pentru a înţelege mai bine.
De pildă, o ţară poate practica, la un moment dat, o politică valutară de
“depreciere competitivă” a monedei naţionale, prin care îşi stimulează
exporturile, pe seama preţului extern, dar, pentru o altă ţară, parteneră,
acest act conduce la aprecierea monedei sale faţă de prima ţară, fenomen
ce dezavantajează exporturile proprii.
Un alt exemplu, de coordonare, de astă dată, a politicilor monetare,
este următorul. După atentatele din SUA, de la 11 septembrie 2001,
economia mondială era în pericol de a intra într-o recesiune severă. Pentru
a contracara acest posibil efect, polii Triadei, SUA, Japonia şi ţările
membre ale zonei euro (din U.E.) au căzut de acord să reducă ratele
dobânzilor de referinţă, pentru a stimula creşterea economică, pe seama
cererii (deci şi-au coordonat politicile monetare). Mai pe larg despre aceste
interdependenţe şi despre efectele lor se va discuta în capitolul privind
Ordinea economică mondială.
Interdependenţele dintre economiile naţionale şi economia mondială
în ansamblul său sunt însă mult mai numeroase şi mai complexe, ele
depăşind planul interdependenţelor dintre ele. Economiile naţionale
interacţionează şi cu alţi actori ai economiei mondiale, cum ar fi
societăţile transnaţionale sau organizaţiile de integrare regională sau
organizaţiile internaţionale, dar aceste relaţii sunt analizate în alte
capitole ale manualului. De asemenea, ele se implică în mod specific în
structurile de guvernanţă mondiale, dar şi acest subiect este prezentat într-
un alt capitol al manualului.

Ghidul studentului
A. Rezumatul capitolului 3

¾ Statul modern este suportul creării şi funcţionării economiilor

naţionale. El este definit ca o entitate teritorială distinctă, autonomă,
marcată de graniţe naţionale recunoscute pe plan internaţional şi printr-o
putere politică legitimă, care este abilitată să guverneze în urma unor
alegeri democratice.
¾ Economiile naţionale se caracterizează prin existenţa unei pieţe
interne unificate, a unei monede naţionale şi a unor politici şi practici
economice uniforme pe tot cuprinsul teritoriului său.
¾ Comparaţiile internaţionale dintre diferitele economii naţionale au
în vedere anumite caracteristici distincte ale acestora, precum: potenţialul
economic, nivelul de dezvoltare, tipul de mecanism economic, tipul de
politici economice practicate.
¾ Între economiile naţionale se creează numeroase
interdependenţe prin schimburile de mărfuri şi servicii, prin relaţiile valutar-
financiare şi prin politicile economice.
¾ Interdependenţele dintre economiile naţionale pot fi de tip
competitiv, de cooperare sau de coordonare.
¾ Economiile naţionale interacţionează cu alţi actori importanţi din
economia mondială: societăţile transnaţionale, organizaţiile internaţionale.
 B. Termeni-cheie:
- potenţial economic
- produs intern brut, produs naţional brut
- nivel de dezvoltare economică
- indicele dezvoltării umane
- deschidere externă
- politică monetară, politică fiscală, politică comercială.

C. Probleme de discuţie
1. Prin ce se caracterizează statul modern şi ce atribuţii îşi menţine el în
condiţiile globalizării?
2. Cum se poate estima corect nivelul de dezvoltare al unei ţări?
3. Care sunt valorile fundamentale care determină particularităţile de
mecanism economic ale diferitelor economii naţionale şi cum
influenţează ele structurile şi politicile acestora?
4. Ce semnificaţie are dualitatea intern-extern a politicilor economice în
prezent?
5. Daţi exemple de interdependenţe care se creează între economiile
naţionale. Explicaţi mecanismele lor.

D. Bibliografie selectivă:
1. ADDA, J., La mondialisation de l’ economie, La Decouverte, 2001
2. DUMITRESCU, S., BAL, A., Economie mondială, ediţia a-II-a,
Bucureşti, Editura Economică, 2002
3. GENEREUX, J., Politici economice, Institutul european, 1996
4. GRAY, J., False dawn, Granta Books, 1998
5. IANCU, A., Bazele teoriei politicii economice, Bucureşti, Editurile
AllBeck şi IRLI, 1998
6. KEBABDJIAN, G., L’ economie mondiale, du Seuil, 1994
7. KEBABDJIAN, G., Les theories de l’ economie politique
internationale, Du Seuil, 1999.
8. PREDA, C. (coord.), Liberalismul, antologie de texte, Bucureşti,
Editura Nemira, 2000
9. STRANGE, S., State şi pieţe, Institutul European, 1998