Sunteți pe pagina 1din 8

8.

John Locke (1632-1704)

John Locke este considerat părintele liberalismului. Societatea liberală


este creată pe ideea de justiție în care unii oameni nu trebuie sacrificați
pentru bine altora. Locke va susține că noi sîntem proprietarii propriei
noastre persoane, iar ideea de proprietate este strîns legată de starea de
natură, provine din ea. Proprietatea apare în urma muncii. Cînd muncim,
dobîndim prin chiar munca noastră, pe care o investim în lucruri,
proprietatea asupra lor. Motivul ar fi acela că sîntem proprietarii,
deținătorii propriei noastre munci, iar cauza acestui lucru, spune Locke,
este că sîntem proprietarii propriei noastre persoane.
Locke susține că există anumite drepturi fundamentale pe care nici un
guvern, nici chiar unul democratic, nu le poate îngrădi. Ele cuprind dreptul
natural la viață, libertate și proprietate. Dreptul la proprietate nu ets doar
creația guvernului sau a legii, ci este un drept natural, în sensul că este
prepolitic, care aparține indivizilor ca ființe umane. Pentru a înțelege mai
bine semnificația drepturilor naturale, trebuie să avem înțelegerea
lucrurilor înainte de apariția politicului, a legii, adică înțelegerea stării de
natură.
Starea de natură este o stare de libertate în care ființele umane sînt egale.
Aici nu există ierarhii, și totuși, spune Locke, există în starea naturală o
anumită lege, deosebită de cea adoptată în regimul politic, legea naturii.
Ea impune o anumită ordine și în starea de natură. Care sînt constrîngerile
ei? singura ei constrîngere este că nu putem renunța la drepturile pe care
le avem, sau să-i privăm pe alții de ele. Legea naturii nu poate fi eludată
nici în ce privește propria persoană. Care este sursa acestei legi? Locke
are două răspunsuri:
1. Oamenii sînt creația lui Dumnezeu, proprietatea lui, făcuți pentru
plăcerea lui Dumnezeu.
2. Starea de natură are o lege care o guvernează și îi obligă pe toți să o
respecte: rațiunea este acea lege, care îi învață pe toți cei care-i dau
ascultare că a fi egal și independent înseamnă că nimeni nu poate atenta
la viața, sănătatea, libertatea sau posesiunile altuia. Thomas Jefferson
(principalul autor al Declarației de independență a SUA din 1776) va
prelua ideea lui Locke și o va modifica în: dreptul inalienabil (care nu
1
poate fi înstrăinat) la viață, libertate iar, în loc de proprietate privată,
căutarea fericirii.
Cum apare proprietatea privată? Locke răspunde că fiecare om este
proprietarul propriei lui persoane. Munca corpului și a brațelor lui sînt
proprietatea sa. În orice aspect este implicată munca noastră, el devine
proprietatea noastră, sau cel puțin acolo unde a rămas îndeajuns și pentru
alții. Pentru Locke a fi liber în starea naturală înseamnă că drepturile pe
care le ai aici, și care decurg din ea, sînt inalienabile.
Ce se întîmplă cu drepturile naturale odată ce intrăm în societate? Cum
poate fi constrîns un guvern să le respecte? Legile convenționale sînt
legitime atîta timp cît respectă drepturile noastre naturale. Guvernul va fi
constrîns să respecte drepturile naturale, el nefiind altceva decît un mijloc
de constrîngere și impunere a lor. Guvernul este cel care hotărăște ce
înseamnă respectul pentru viață, libertate și proprietate. Un guvern legitim
este unul bazat pe un acord și învestit cu putere limitată.
De ce e necesar un guvern atîta timp cît, spre deosebire de Hobbes, starea
de natură e una perfectă? Locke, fin cunoscător al naturii umane,
realizează că în starea de natură oricine are puterea de a pedepsi, și
dobîndind astfel autoritate asupra celorlalți, se poate pierde, iar starea de
natură este amenințată. Acestea sînt motivele pentru a renunța la starea de
natură. Renunțarea la acestă stare se realizează pe baza acordului comun,
prin care toți indivizii se angajează să respecte ce hotărăște majoritatea.
Dar ce poate hotărî majoritatea? Dacă majoritatea aduce atingere
drepturilor naturale? La cîtă putere este îndreptățită majoritatea? Cît de
limitat este guvernul legitimat prin acordul comun? Locke răspunde
acestor întrebări: guvernul este limitat de obligația majorității de a
respecta drepturile naturale. Scopul guvernului este acela de a conserva
proprietatea, și acesta este motivul pentru care oamenii părăsesc starea de
natură. În societate cetățenii vor avea dreptul asupra proprietății garantat
de legea comunității. Trecerea de la starea de natură la societate are
semnificația trecerii de la natural la convențional. Guvernul trebuie
susținut doar dacă respectă contractul social încheiat la părăsirea stării de
natură, adică doar de bună voie.
Care sînt limitele guvernului, limite pe care nu le poate schimba nici
majoritatea? În baza acordului comun guvernul poate impune taxe care la
data impunerii lor nu mai au nevoie de acordul comun al cetățenilor. De
ce? Pentru că, potrivit teoriei lui Locke, ei și-au dat acordul în momentul

2
în care au părăsit starea de natură și au devenit membrii ai societății. Dar
în privința proprietății propriei persoane, sau a dreptului la viață, care sînt
limitele guvernului. Locke afirmă că guvernul o poate face, indivizii fiind
datori să apere societatea, însă nu într-un mod arbitrar, nu îi poate priva
pe cetățeni de solda sau proprietățile lor, pentru că ar deveni corupt,
arbitrar.
Scopul demersului lui Locke este de a exclude arbitrarul din viața socială
și de a plasa monopolul autorității pedepsei într-un organism ales de
cetățeni în mod liber, pe baza dezideratelor proprii și care să fie garantul
drepturilor și libertăților cetățenești, așa cum au apărut ele în starea de
natură, inalienabile.

Jean-Jaques Rousseau (1712-1778)

Rousseau se naște la Geneva în 1712 într-o familie calvinistă. Copilirăria


îi va fi marcată de pierderea prematură a mamei și de sărăcie. De la vîrsta
de 16 ani călătorește prin Europa (din 1728 pînă în 1741) ca apoi să se
stabilească la Paris în 1762. În perioada petrecută la Paris publică Discurs
asupra științelor și artelor (1750), Discurs asupra originii și fundamentelor
inegalității dintre oameni (1775), Contractul social (1762) și Emile
(1762). În 1765 își va publica autobiografia pe care o intitulează
Confesiuni. Moare la Ermenonville în 1778.
Evoluțiile religioase ale secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea au exercitat
o influență puternică asupra gîndirii lui J.J.Rousseau. Tradiția calvinistă
din Franța a contribuit la apariția interesului lui Rousseau pentru relația
dintre politică și moralitate. Dacă Th.Hobbes și J.Locke au fost influențați
de descoperirile științifice ale lui I.Newton (1642-1727) care va publica
în 1687 Principiile matematice ale filosofiei naturale, Rousseau va privi
cu ostilitate ideile iluministe de știință și raționalitate. El va denunța
știința, tehnologia, industrializarea și urbanizarea considerîndu-le trăsături
caracteristice ale unei lumi inumane prin faptul că se dovedea incapabile
în realizarea valorilor compasiunii și spiritului comunitar pe care
Rousseau le aprecia. Dacă J.Locke a întîmpinat cu entuziasm schimbările
din viața spirituală europeană a vremii sale, cum ar fi apariția Societății
Regale din Londra (dedicată științei) în 1662 și a Academiei de Științe din

3
Franța în 1666, Rousseau va fi refractar în fața ideii de raționalism
opunîndu-se lui Diderot (1713-1784) și Voltaire (1694-1778).

Rousseau, Machiavelli, Platon

Spre deosebire de Machiavelli, Rousseau era un idealist, asemeni lui


Platon, care avea o perspectivă optimistă în privința naturii umane și a
viitorului umanității. El va face o critică dură societății sale și, contrastînd
cu optimismul său, va considera societatea vremii sale coruptă și
depravată, apropiindu-se astfel de Platon. Rousseau vede un potențial
imens în natura umană, dar care este inhibat de sistemul social
contemporan care bloca cele mai importante interese umane.
Îl va combate pe Machiavelli în două puncte: în ce privește natura
umană, Rousseau considerînd că omul este bun de la natură; și în privința
relației dintre morală și politică. Rousseau va susține că trebuie să existe
o relație extrem de puternică între cele două, din nou fiind aproape de
perspectiva lui Platon. Asemeni lui Platon, Rousseau este din două puncte
de vedere un vizionar: va imagina o societate ideală pe care o va numi
statul civil; crede în forța educației, el numind Republica platoniciană cel
mai important tratat despre educație. Rousseau insistă asupra educației
pentru că prin intermediul ei se ajunge la societatea ideală. Atît Platon cît
și Rousseau sînt teoreticieni ai politicii, dar care în același timp
evidențiază importanța relației dintre politică și educație, Rousseau scriind
în acest sens faimosul său tratat despre educație, Emile. Forța gîndirii
celor doi provine și din faptul că dezbaterea ideii de societate ideală nu
este una sterilă, ei văzînd în educație mijlocul cel mai eficient prin care
indivizii sînt pregătiți în vederea viitoarei societăți.
Platon și Rousseau se deosebesc într-un aspect important: Platon era
adeptul inegalității, în timp ce Rousseau, un spirit democratic, credea în
egalitate. Diferența devine mai evidentă atunci cînd perspectivele celor
doi asupra societății ideale și a naturii umane sînt analizate comparativ.

Viziunea lui Rousseau asupra societății

Rousseau va imagina trei societăți: una idealizată a trecutului, cea


prezentă pe care o percepe coruptă, și una ideală a viitorului. El a fost
adesea numit adeptul întoarcerii la trecut. Abordarea este inadecvată

4
pentru că Rousseau vede în trecut depozitarul unor valori umane esențiale
constituirii unui viitor pe măsura lor. Rousseau va analiza trecutul doar
pentru a prelua din acel moment inițial al istoriei umane, pe care-l va numi
starea naturală, elementele vitale pentru viitorul stat civil pe care-l
imagina ca pe un ideal al naturii umane. Starea naturală va fi imaginată
criticînd abordarea celor care o folosesc pentru ajustifica o stare
inegalitară pe care o doresc. De pildă, Hobbes prin Leviathan urmărește
să confere legitimitate monarhiei absolute, iar Locke în Al doilea tratat
despre cîrmuire imaginează în starea naturală proprietatea ca drept
inalienabil pentru a justifica viitorul stat liberal. Atît Hobbes cît și Locke
crează o stare naturală care va justifica caracteristicile lumii viitoare pe
care o presupune.
Spre deosebire de cei doi, Rousseau nu va considera starea de natură, pe
care o descrie, un fapt istoric, ci doar un punct de pornire ipotetic. În
această situație inițială a dezvoltării sale omul nu duce lipsă de nimic,
bolile nu-l afectează, ele fiind potrivit lui Rousseau, produse de viața
socială. El afirma că dacă analizăm sufletul uman înainte de intrarea în
societate, vom percepe în originea primitivă a sufletului două principii
care preceded raționalitatea. Cele două principii, sau instincte, care se
întrepătrund sînt: autoconservarea și compasiunea. Rousseau va spune că
nici un om dominat de compasiune nu va răni o altă ființă decît în caz de
autoapărare. Ceea ce-l delimitează pe om de animal este rațiunea, care-i
permite să-și depășească condiția și libertatea care-l separă de lumea
instinctelor. În viziunea lui Rousseau omul nu este marcat de păcatul
originar.
Cele două instincte sînt puternic înrădăcinate în natura noastră. Rousseau
consideră că în starea sa inițială omul este milostiv și generos. Întreaga
viziune a lui Rousseau asupra omului va fi dominată de starea paradisiacă
în care el apare, omul fiind bun de la natură. Starea naturală este invocată
de Rousseau pentru a arăta că răul nu este înnăscut, că în această stare răul
nu există, tot așa cum nu există nici morala, nici rațiunea, și pentru a
susține faptul că pe baza instinctelor de autoconservare și compasiune se
poate construi statul civil.
Înainte de a ajunge la stadiul statului civil trebuie depășită modernitatea.
Cum s-a ajuns la modernitate? Rousseau va răspunde: „Cel dintîi om care,
împrejmuind o bucată de pămînt, s-a încurajat pe sine spunîndu-și: acesta
este al meu, și-a găsit oameni destul de naivi pentru a-l aproba în această

5
acțiune - acela a fost adevăratul fondator al societății civile.”(Discurs
192). Modernitatea actualei societăți (cea a secolului al XVIII-lea)
societăți ne-a corupt, susține Rousseau. Omul este din ce în ce mai
preocupat de putere, de glorie și de bani. Răul nu este altceva decît situația
în care omul se înstrăinează de semenii săi și de el însuși, absența
comunicării și lipsa sensibilității provocată de denaturarea omului ajuns
în societate. Ce a provocat coruperea omului? Puternica urbanizare,
tehnologia care ne-au adus împreună, ținîndu-ne separați, instituțiile
corupte care încurajează egoismul și elimină compasiunea. Impulsul
pentru compasiune există în om, însă raționalitatea excesivă îl inhibă -
legătura cu ființa noastră intimă este distrusă ceea ce antrenează
distrugerea spiritului comunitar.
Cum apare nepăsarea cu care ne tratăm unii pe alții? Rousseau consideră
că vina o poartă eșecul sistemului educațional, un sistem care nu mai este
capabil să promoveze și să educe valoarea, care este rupt de scopul său cel
mai important, cel de a produce o societate în care spiritul comunitar și
compasiunea să fie prețuite. Totodată Rousseau acuză instituțiile corupte
ale societății pentru egoismul și incapacitatea de promovare a instinctelor
naturale. El acuză instituțiile statului de creearea unei stări de inegalitate,
în care indivizii sînt preocupați de acumulări materiale în dauna
consolidării relațiilor interumane. Inegalitatea materială existentă în
societate este consolidată de instituțiile care promovează proprietatea
privată; proprietatea privată este motivul principal care-i separă pe
oameni. Prin urmare instituția proprietății privare conferă legitimitate
inegalității sociale care determină la înstrăinarea oamenilor unii de alții.
„Fiecare om va începe să fie atent la ceilalți, și să dorească atenția acestora
în schimb. Astfel, valoarea va deveni o funcție de estimare publică.
Oricine va dansa mai bine, va fi mai arătos, mai puternic, mai îndemînatic,
ori mai vorbăreț, va ajunge să fie mai apreciat - or, acesta a fost primul
pas către inegalitate și în același timp, către viciu. Și aceasta pentru că
aceste distingeri primare au dat naștere, pe de o parte, vanității și
disprețului, iar pe de alta rușinii și invidiei. Iar tulburările cauzate de
aceste incitații noi au condus în cele din urmă la o combinație fatală a
inocenței și fericirii.”(Discurs, 197).
Cum se poate opri această stare de profundă inegalitate socială?
Rousseau o va înlocui cu o societate a dreptății, libertății și egalității, cea
a a statului civil la care se va ajunge prin intermediul contractului social.

6
Contractul social

Speranța ține de acest contract social care va produce un stat civil prin
voința generală - consens al spiritului civic care ne permite să acționăm
unul pentru toți în adevăratul sens comunitar, al interesului comun. Primul
pas al contractului social va fi să înlăture justificarea autorității statului pe
raporturi naturale (ex. pater familias), pe raporturi de forță (dreptul celui
mai puternic) sau prin Dumnezeu. Pactul social ar trebui să fie „o formulă
de asociație care să apere și să protejeze cu toată forța comună persoana
și bunurile fiecărui asociat și în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu-se
cu toți, să nu asculte totuși decît de el însuși și să rămînă tot atît de liber
ca și mai înainte.” Astfel contractul social este convenția fundamentală a
poporului, singura care legitimează autoritatea politică. Prin intermediul
contratului omul din starea de natură renunță la liberatea sa acționînd de
acum înainte în vederea interesului public și al voinței generale.
Rousseau va reeevalua astfel libertatea, care nu mai înseamnă să
acționezi așa cum dorești, ci să acționezi responsabil, adică așa cu trebuie,
adică eliberat de iluzia înstrăinării față de ceilalți. Fiecare individ se va
supune legii, ceea ce va echivala cu faptul că, supunîndu-se doar legii, nu
va fi supus nimănui. O asemenea libertate este conformă cu demnitatea
umană fiind întemeiată pe conștiința datoriei. Supunerea față de legea pe
care chiar cetățeanul și-a impus-o înseamnă libertatea ca autonomie; a fi
liber va însemna să acționezi în spiritul comunității cu semenii. Libertatea,
care este un drept inalienabil al individului, este înțeleasă de Rousseau ca
supunere față de voința generală (universală). Voința generală este
produsul și în același timp fundamentul contractului social în sensul că
este o reprezentare a interesului cetățeanului atunci cînd el are în vedere
statul (întregul) - ea nu reprezintă suma voințelor individuale. Obiectul
voinței generale va fi legea la care se va referi mereu la modul general.
Astfel voința generală reprezintă un standard al valorilor prin care o
societate superioară este identificabilă - este spiritul civic care unește
comunități și popoare și le permite să se identifice unele cu altele.
Contractul social va transforma proprietatea privată într-una publică pe
cît posibil, definind nevoia în funcție de necesitățile unui individ, nu în
funcție de dorințele sale.

7
Societatea în care trăim trebuie înlăturată și înlocuită printr-o nouă
educație, al cărei inițiator, fundament și condiție este contractul social.
Acesta va genera o stare generală de siguranță care va îndepărta teama și
va dezvolta sentimentul comunității umane. Transformarea care va duce
la egalitate și siguranță este realizabilă doar printr-o nouă evaluare a
propriului sine. Ea nu trebuie interpretată ca o simplă modificare a
facultăților umane, ci mai curînd, ca o schimbare fundamentală a ființei
umane care va determina apariția unui om nou cu sentimente nobile și idei
largi, condus de rațiune nu de instinct.
Contractul social va impune schimbarea prin lege, care va crea un nou
sens al egalității, accentul fiind pus din nou pe sistemul educațional care
va urmări socializarea oamenilor într-un nou spirit comunitar. Ceea ce
spune Rousseau este că sistemul trebuie schimbat, însă el se va schimba,
doar dacă sinele și atitudinea umană se schimbă, doar dacă modul în care
ne vedem și ne considerăm pe noi înșine se schimbă. Salvarea omului prin
intermediul educației nu este una colectivă, ci doar individuală. Contractul
social nu spune ce putea fi viitorul omului, ci mai curînd, ce ar fi putut fi
dacă omul s-ar folosi cum se cuvine de capacitatea de a se educa și
autoperfecționa.