Cuprins

1.Perioada pașoptistă:
•Pașoptism
•Romantism
•Clasicism
•Revoluția română din 1848
2.Reviste publicate in perioada pașoptistă:
•Curierul românesc
•Albina românească
•Dacia literară
•Arhiva românească
•Propașirea
•Poporul suveran
•Periodice literare dintre revoluție și unire
3.Proza si poezia în perioada pașoptistă
4.Reprezentanți din perioada pașoptistă:
•Ion Heliade Rădulescu
•Mihail Kogălniceanu
•Vasile Alecsandri
•Constantin Negruzzi
•Alecu Russo
•Nicolae Bălcescu
•Grigore Alexandrescu
•Dimitrie Bolintineanu
5.Concluzie
6.Anexe
7.Bibliografie
8.Webgrafie
 1. Perioada pașoptistă
Pașoptismul
Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a
literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se
caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături
specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi
naţionala, de militare pentru realizarea Unirii.
Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu
fuseseră parcurse de literatura noastră şi care se desfăşuraseră
succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un
secol şi jumătate.
Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în
coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi
scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare
(iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism
incipient) sunt asimilate simultan.
Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-
un program particular şi supusă unor comandamente exterioare:
mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic, deschidere spre
Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional,
conştiinţă civică şi patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate
domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a trezirii la acţiune.
Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni
politici, numită de posteritate generaţia paşoptistă, determină
începutul modernităţii noastre culturale, o perioadă de tranziţie şi
de prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor
şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe
domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură.
Polimorfismul preocupărilor individuale se explică în contextul
epocii.
Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii
culte sau de o intenţionalitate estetică a scrierilor literare.
Conştiinţa faptului artistic, ideea de beletristică, se nasc în
această perioadă, când se petrece şi transformarea autorului în
scriitor. Curentele sunt importate o dată cu formele, ideile literare
vin împreună cu tiparele narative sau prozodice. Occidentalizarea
nu s-a produs brusc, ci a traversat etapa iniţială a traducerilor, a
adaptării, a imitării modelelor, a respectării structurilor date (în
fond, conform ideologiei clasicismului).

Romantismul

Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în

ultimele decenii ale secolului XVIII în Europa care a durat o mare
parte din secolul XIX. A fost o mişcare contra raţionalismului care
marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului
romantic.
Romantismul românesc prezintă caractere proprii, specifice
condițiilor sociale și politice din țara noastră. Mai întâi trebuie
remarcat faptul că la noi, romantismul, cu toate că predomină,
coexistă alături de clasicism și realism. La scriitori ca
Alexandrescu, Negruzzi, Alecsandri, găsim, alături de atmosfera
romantică dominantă și elemente clasice sau realiste. În al doilea
rând, romantismul, în țara noastră, este stimulatorul luptei pentru
eliberare și al deșteptării conștiinței naționale. Literatura
romantică din perioada pașoptistă nu se pierde în zugrăvirea
zbuciumului și a căutărilor intime, ea este o literatură angajată,
pusă în slujba idealului național. Romantismul românesc apare ca
o mișcare unitară, cu un program bine definit, care ridică
literatura noastră de la încercările minore ale Văcăreștilor, la
geniul universal al lui Eminescu.
În evoluția mișcării romantice din țara noastră, se pot distinge
mai multe etape. Într-o prima etapă, preromantică, scriitori cum
sunt Vasile Cârlova, Heliade Rădulescu sau Gh. Asachi prezintă o
literatură a ruinelor cu un ușor regret față de un trecut eroic care
poate servi ca exemplu al luptei prezentate în care visul,
fantasticul și meditația primează.
O a doua etapă, momentul pașoptist propriu-zis, aduce o
poezie lirică, militantă, patriotică și vizionară, de evocare istorică,
cu rădăcini adânci în bogatul filon folcloric, așa cum apare la
scriitori ca Bălcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo,
Kogălniceanu, Alecsandri sau la ardeleanul Andrei Mureșanu.
 O a treia etapă postpașoptista când burghezia realizează
monstruoasa coaliție trădând masele populare, duce la
maturizarea estetică a romantismului, dar și la o reacție critică și
pamfletară față de societate sau platitudini elegiace, pesimiste
chiar, de refugiu în natură și mitologie, așa cum se manifestă la
genialul nostru poet Mihai Eminescu. Filonul romantic, ca manieră
de creație și atitudine față de viață, se prelungește apoi și mai
târziu prin opera lui Obodescu, Hașdeu, Macedonski, Goga,
Sadoveanu.
Principalele caracteristici ale romantismului românesc
pașoptist rămân patriotismul și lupta pentru realizarea idealului
național, o conștiință militară cetățenească, o inimoasă dăruire și
slujire a poporului. Specificitatea romantismului românesc se
exprimă în specii literare ca doina și balada de inspirație
populară, meditația și elegia, drama, legenda istorică și poemul
în versuri sau în proză și se concretizează în opere de aparte
ținută estetică și înalt mesaj patriotic. Operele reprezentative
pentru romantismul românesc sunt: „Poezii populare ale
românilor”, „Coana Chirița în provinție” (Vasile Alecsandri),
Cântărea României (Alecu Russo).

Revoluția română din 1848

Revoluţia română a izbucnit în contextul evenimentelor
revoluţionare din spaţiul european. Revoluţii burgheze au izbucnit
în Franţa, Imperiul Habsburgic, spaţiul italian şi cel german.
Cauzele revoluţiei româneşti de la 1848
• politica de maghiarizare a românilor din Transilvania;
• încălcarea autonomiei Principatelor de către Imperiul Ţarist;
• acutizarea problemei ţărăneşti;
• dezvoltarea conştiinţei naţionale;

• necesitatea progresului economic şi politic al Principatelor.

Revoluţia din Moldova

 Pe 27 martie 1848, la hotelul „Petersburg” din Iaşi are loc
adunarea revoluţionarilor. Se creează un Comitet condus de V.
Alecsandri care redactează programul „Petiţia Proclamaţie”.
Documentul cuprindea 35 de articole şi avea caracter moderat.
Cuprindea: alegerea unei noi adunări obşteşti, formarea unei
gărzi civice, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor. Domnul Mihail
Sturdza, care avea o orietare pro-rusă, arestează o parte din
revoluţionari, alţii reuşind să fugă, iar mişcarea revoluţionară este
înfrântă. Cei mai importanţi revoluţionari moldoveni au fost: V.
Alecsandri, M. Kogălniceanu, Al. I. Cuza.

Revoluţia din Ţara Românească

În Ţara Românească, pe 9 iunie 1848, are loc la Islaz o
adunare la care se citeşte „Proclamaţia”. Aceasta constituie
programul revoluţiei, are 22 de prevederi, dintre care:
independenţa administrativă şi legislativă, drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor prin
despăgubire, emanciparea evreilor şi a ţiganilor, adoptarea unei
constituţii, autonomia statului şi abolirea protectoratului rus. La
Bucureşti, domnitorul Gheorghe Bibescu este de acord cu
revendicările, abdică, iar puterea este preluată de un guvern
provizoriu. Din guvern făceau parte personalităţi revoluţionare,
precum: N. Bălcescu, C. A. Rosetti, I. C. Brătianu, Ion Heliade
Rădulescu, Christian Tell. Pentru rezolvarea problemei agrare este
înfiinţată Comisia proprietăţii. Guvernul provizoriu adoptă mai
multe măsuri, printre care: tricolorul ca steag naţional,
desfiinţează rangurile boiereşti, face propagandă revoluţionară în
rândul populaţiei. Imperiul Otoman intervine pentru înăbuşirea
revoluţiei, mai întâi pe cale diplomatică – când guvernul este
înlocuit cu o locotenenţă domnească, iar apoi pe cale armată,
Fuad Efendi ocupând Bucureştiul. Pe 13 septembrie au loc
confruntări între armatele turceşti şi un detaşament de pompieri,
condus de căpitanul Pavel Zăgănescu. Revoluţia este înfrântă.

Revoluţia din Transilvania

Pe 3/5 mai 1848 are loc Marea Adunare Naţională de la Blaj
organizată de Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Avram Iancu,
Andrei Şaguna. Este elaborat programul „Petiţia Naţională”, cu
următoarele prevederi: independenţa naţiunii române,
respectarea drepturilor sale politice, autonomia celor două
biserici româneşti, administraţie şi învăţământ în limba română,
desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire. În luna mai 1848,
revoluţionarii din Moldova, retraşi în Transilvania, elaborează
programul „Principiile noastre pentru reformarea patriei”, care
prevedea: desfiinţarea clăcăşiei fără despăgubire, egalitatea în
faţa legii, desfiinţarea privilegiilor, unirea Moldovei şi Valahiei într-
un stat independent românesc. Dieta Transilvaniei votează
anexarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce provoacă un conflict
armat dintre revoluţia română şi cea maghiară. Avram Iancu
organizează 15 legiuni româneşti care rezistă în munţii Apuseni
generalului Bem. În iulie 1849, prin intermediul lui N. Bălcescu, se
încearcă o reconciliere între români şi maghiari. La 1 august
1849, la Şiria, maghiarii capitulează în faţa armatelor ruse şi
austriece.

Mişcările revoluţionare din Bucovina şi Banat

În Banat are loc Adunarea de la Lugoj, unde Eftimie Murgu
redactează programul „Petiţia neamului românesc din Ungaria”.
În Bucovina este organizat un Comitet revoluţionar (Cernăuţi) la
care participă şi revoluţionari din Moldova. Este elaborat
programul „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”.
 2.Reviste publicate în perioada pașoptistă
Influența cărturarilor Școlii ardelene în cultură română nu a
fost redusă doar la Transilvania. Numeroase idei pe care aceștia
le-au pus în circulație, ca și uriașa lor activitate istorică și
filologică au găsit numeroși admiratori în Muntenia și Moldova.
Astfel, Ion Eliade Rădulescu își mărturisea admirația pentru
Iorgovici, Maior și Șincai, mai ales din cauza erudiției lor, “Istoria
pentru începutul românilor în Dacia” a “fericitului” Petru Maior,
constituind, așa după cum relatase într-o scrisoare către P.
Poenaru, o lectură plină de interes. Lepturăriile lui A. Pumnul au
avut în acea epocă meritul de a atrage atenția asupra unor valori
literare naționale, oricît de modeste ar fi fost, iar la școala lui
Lazar de la Sfîntul Sava s-au format intelectuali și luptători de
mare prestigiu pentru interesele poporului nostru, ca N.Bălcescu,
C.Bolliac, I.Ghica, C.A.Rosetti, Cristian Tell și alții.

Curierul românesc

Nr. 1, 8/20 aprilie 1829. “Curierul românesc” a apărut la

București ca primă publicație periodică datorată lui Ion Heliade
Rădulescu. Prima serie are o durată de 19 ani, adică de la 8
aprilie 1829 până la 19 aprilie 1848. Din 1859 reapare, dar pentru
scurt timp. Prima serie are o covîrșitoare importantă. Se publicau
informații din țară și străinătate, dar mai ales se publica literatură
originală. A avut meritul de a fi publicat din poeziile lui V.Cîrlova și
ale lui G.Alexandrescu.
Înapoierea culturală din Țările Române stîrnea revolta tinerilor
intelectuali patrioți ca și unor boieri luminați. Sînt cunoscute doar
paginile de un intens dramatism din “Însemnare a călătoriei
mele”, în care vornicul Dinicu Golescu denunță asuprirea
boierească și rolul nefast al clerului, punînd în lumină obiectivele
spre care trebuia îndrumată cultura noastră, prin școli, traduceri,
tipărirea de cărți, dicționare și mai ales formarea unor bărbați
luminați, atașați intereselor patriei lor. Dinicu Golescu va face
vreme îndelungată eforturi susținute pentru a traduce în viață
unele din dezideratele exprimate în jurnalul său de călătorie.
 În toamna anului 1828, acest spirit luminat obține autorizația
pentru publicarea “Curierului românesc”, care avea să fie prima
gazeta românească din Muntenia, apărută sub conducerea lui Ion
Heliade Rădulescu, dascălul de la Sfîntul Sava, în 8 aprilie 1829.
Eliade Rădulescu era un nume cunoscut publicului românesc nu
numai prin versurile sale, ci și prin gramatică sa, pe care a dat-o
publicității dintr-un îndemn similar cu cel al dascălilor ardeleni.
“Înștiințarea”, publicată în primul număr al “Curierului românesc”,
poartă pe lîngă semnătura lui I. Eliade și pe aceea a lui C.Moroiu,
tiniar care studiase la Paris și care prin pregătirea sa juridică
putea să dea un anume sprijin în îndrumarea practică a gazetei.
Conceput în primul rînd ca un organ de informare a publicului,
“Curierul românesc” trebuia, după relatările lui Eliade, să difuzeze
știri în limba română, fapt pe care scriitorul îl justifică prin
considerentul că “Ne aflăm în pămîntul nostru și trăim sub legile
și cîrmuirea noastră”.
Gazeta își propunea să fie utilă pentru profesiuni diferite, ca și
pentru oamenii cu stările sociale mai diverse. Intențiile acestea
enciclopedice vizau pe negustori, plugari, ostași la care adaugă
“liniștitul literat și filozof” , care “adună și pune în cumpăna
faptele și întîmplările lumii”. Pentru partea literară prevedea “
însemnări pentru creșterea și sporirea literaturii
românești”. Făgăduință această nu a fost însă respectată decît
sporadic, iar din 3 februarie 1836, la repartiția “Curierului’, partea
literară lipsește în mod programatic, urmînd ca ea să fie tipărită
în gazeta “Muzeul național”, care este un fel de anexă a
“Curierului”.
Remarcăm faptul că în ultima sa etapă de apariție, “Curierul”
solicită prin Eliade, poetul și filologul alcătuitor de norme
gramaticale, tuturor colaboratorilor o deosebită grijă pentru
respectarea normelor limbii, a ortografiei și a gramaticii. Acest
fapt constituie doar începutul dezbaterilor de mai tîrziu despre
limba literară, care au durat atîta vreme. “Tot ce nu poate primi
Curierul este articolele care n-au nici limba, nici ortografie, nici o
gramatică. El de fiece român se roagă cu căciulă în mînă să
binevoiască să învețe carte, să învețe să scrie într-o limba. El mai
e mulțumit să aibă derîderi și batjocure bine scrise decît laude
barbare.”
 Inștiințare

“După înalta slobozenie prin strălucirea sa graful, dată

preacinstitului Divan, avem cinste a face cunoscut cinstitului
public: că cu începerea anului nou, sau cel mult a anului
astronomicesc, adică cu începutul lui martie, 1829: să vor ivi și
începuturile Gazetei Rumânești, Curierul Bucureștenilor.
Acest vestitor de obște, de atîtea ani cunoscut de neapărată
trebuință în luminata Evropa, a ajuns astăzi a își împrăștia
vestirile sale și între neamurile cele mai necunoscute, care încă în
turburările și neodihnile lor au simțit lipsa și trebuință lui. El
astăzi cunoaște mai toate limbiile Evropii, încă și ale acelor nații
ce trăiesc subt apărarea și ocrotirea altor legi, și foarte trist era
pentru noi, iubiților rumâni, cînd el încă pînă acum nu cunoaștea
limba noastră, și noi vestirile lui le primeam în limbi streine, în
vreme ce ne aflăm în pămîntul nostru și trăim supt legile și
cîrmuirea noastră. Acuma însă aceași putere ce pînă acum
părintește ne-au apărat încît să ne bucurăm de aceste drepturi
ale pămîntului nostru, aceeași însuși ne face să simțim și această
bucurie de a ne făli în mâinile noastre cu gazeta patrii noastre și
scrisă chiar în limba noastră. Acuma poate cineva vedea pe
simțitorul rumân curgîndu-i lacrămi de bucurie, văzînd în toate
casele bătrîni, tineri, bărbați, femei, învățați, și mai de rînd,
îndeletnicindu-se și petrecînd cu Gazeta în mînă, și înmulțindu-și
ideile, avînd cunoștință și țiind un șir de întîmplările lumii. […]
Folosul Gazetei este de obște și deopotrivă pentru toată treaptă
de oameni: într-însă politicul își pironește ascuțitele și
prevăzătoarele sale căutături și să adîncează în gîndirile și
combinările sale; […] Nu este nicio treaptă; nu este nici o vîrstă
care să nu afle plăcere și folos într-această aflare vrednică și
cuviincioasă cuvîntării omului, adică în Gazeta.
Pentru această dar făgăduim că acest Curier al Bucureștenilor
va coprinde în sine: 1. O culegere de cele mai folositoare și
interesante lucruri din gazeturile Evropii; 2. Însemnări pentru
creșterea și sporirea literaturii rumânești;4. Inștiințări pentru cele
mai folositoare articole ale negoțului; 4. Cele dinlăuntru și
slobode săvîrșiri ale statului nostru, precum judecați
neînsemnate, sfaturi și hotărîri ale Divanului pentru
îmbunătățirea Patriei, voinți ale Divanului pentru publicarea
vreunei pricini ș.c.l;
5. Vînzări și mezaturi deosebite, și, în sfîrșit, multe însemnări
folositoare, precum curățenia orașelor, pentru păzirea sănătății,
pentru depărtarea boalelor celor greale ș.c.l, ș.c.l.
Acest Curier va pleca de două ori pe săptămînă din București cu
expediția în formă aceștii înștiințări ce să vede și într-o jumătate
de coală.”
[…]
Dătătorii Gazetelor: I.Eliad și C.Moroiu

Albina românească
„Gazeta politică și literară”, Ieșii. Primul număr a apărut la 1
iunie 1829 și ultimul în decembrie 1849. Pe durata apariției a
înregistrat mai multe întreruperi. Că primă gazetă în Moldova a
avut, sub îngrijirea scriitorului G.Asachi, o importanță egală cu
aceea a “Curierului românesc”. A avut următoarele adausuri și
suplimente: “Foaie oficială” (3 aprilie – 12 iunie 1832), “Alăuta
românească” (14 martie 1837 – 1 septembrie 1838);
“Arhiva Albinei” (1844 – 1847); “Nouă Albină română” (5 ianuarie
– 7 februarie 1857).
Un profil relativ asemănător cu gazeta “Curierul românesc” a
avut și “Albina românească”. Scoasă de G. Asachi în 1 iunie 1829,
foaia aceasta politico-literară apare pînă în 1849, cînd își schimbă
numele în “Gazeta de Moldova”, dăinuind astfel pînă în 1858.
Limitându-se a fi la început un simplu organ de informare care
relatează cu precădere ce se întîmplă pe front și în viață
comercială, gazeta lui Asachi cuprinde totuși și unele “culegeri”
istorice, literare, morale și filozofice. G. Asachi are și el ceva din
structura spirituală a unui cărturar iluminist. Nebeneficiind însă
nici de cultură enciclopedică a lui Eliade, nici de îndrăzneala
acestuia, G.Asachi trăiește și el, că și ceilalți scriitori iluminiști, un
profund sentiment de indurerare la gîndul că noi sîntem în urmă
altor nații, nefolosindu-ne de “razele moralului, ale politicii și ale
științelor”.
 Rolul Albinei este definit la modul general într-un spirit
metaforic, din care rezultă unele intenții criticiste și
moralizatoare. Ea trebuie astfel să culeagă nectarul numai din
florile cu mâna și să ocolească pe cele cu venin. Evident, gazeta a
avut în multe probleme o poziție conservatoare, dictată de
Asachi, dar în general rolul ei a fost pozitiv în îndrumarea culturii.
Deși “Albina românească” acordă în partea ultima a apariției un
spațiu mai cuprinzător problemelor literare, nevoia înființării unor
reviste destinate creației artistice se impunea în toate provinciile
românești.

Dacia literară
Se observă cum în revistele unui iluminist moderat cu Asachi
se configurau ideile unui tînăr avîntat, dar și suficient de
echilibrat, ca Mihail Kogălniceanu. La 30 genarie 1840, acesta a
avut o istorică inițiativa cultural-artistică, fondînd “Dacia literară”.
“Momentului Eliade” în istoria ideilor literare, așa cum am arătat,
îi erau caracteristice favorizarea traducerilor, apreciate ca
necesare pentru formarea gustului literar, ca și adeziunea față de
romantism.
Dar spre deosebire de Eliade Rădulescu, apropierea lui
Kogălniceanu de romantism se va realiza pe alte coordonate.
Unele principii de largă circulație, cum erau acelea despre
originalitate, crearea de opere în limba națională și valoarea
literaturii populare ca sursă de insipirație pentru arta cultă,
fuseseră impuse de multă vreme de către Herder, iar Victor Hugo
cu opiniile sale despre coloritul local găsise numeroși aderenți și
în țară noastră.
Dacă I. Eliade considerase traducerile ca o etapă necesară a
procesului care ducea la realizarea unei literaturi originale, Mihail
Kogălniceanu combate punctul de vedere al scriitorului muntean,
socotinudu-l în același timp depășit. După contactul cu diverse
literaturi, gustul publicului s-a format, iar forțele literare ale epocii
reprezentau un potențial demn de luat în considerație. În această
conjuctură social-istorică, Kogălniceanu se străduiește să dea o
nouă finalitate literară și politică artei, îndrumînd-o spre tradițiile
naționale, spre marile valori contemporare, ca și spre ideea de
unitate de aspirații ale întregului popor român.
Așa se explică de ce în jurul “Daciei literare” se polarizează
forțele literare cele mai diverse ale epocii. Programul revistei ca și
preocupările ei constituie un adevărat certificat istoric privitor la
maturitatea artistică și cristalizarea conștiinței unității culturii
noastre. Făcînd bilanțul literaturii române pînă la 1840, atît cea
publicată cît și cea rămasă în manuscris, Kogălniceanu susține
pentru prima dată în culturală noastră ideea că literatură română
este în mod firesc o parte componentă a literaturii universale.
Aplicat astfel literaturii noastre, conceptul de progres în artă îl
duce pe cărturarul moldovean la concluzii optimiste: “ajutată de
stăpînire, apărată și îmbogățită de niște bărbați mari și patrioți
adevărați, a căror nume vor fi trainice ca veacurile, înlesnită prin
miile de școli ce s-au făcut în tîrgurile și satele Moldovlahiei,
literatură noastră făcu pasuri de urieși și astăzi se numără cu
mândrie între literaturile Europei”.
Dacă creația literară din cele trei mari provincii românești se
integrase într-un anume fel în peisajul literaturii europene,
poporul nostru nu ajunsese, după părerea lui Kogălniceanu, să se
impună prin unitate politică și culturală, producțiile literare ca și
revistele din Moldova, Muntenia sau Transilvania continuînd să
aibă “mai mult sau mai puțîn o coloră locală”. Astfel, după
părerea lui Kogălniceanu, “Albina este prea molodovenească”.
“Curierul” cu dreptate poate, nu prea ne bagă în seama. Scriitorul
cerea “Daciei literare” într-un asemenea context istoric să
depășească preocupările strict locale, preconizând o foaie
românească, destinată să cuprindă producțiile românești din orice
parte a vechii Dacii. Revista lui Kogălniceanu se anunță a fi un
repertoriu general al literaturii românești, un fel de “oglindă” în
care pot să se vadă scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni,
bănățeni, bucovinieni, fiecare cu particularitățile sale.
Cărturarul moldovean, sensibil la ideile moderne ale veacului
sau, văzuse cu claritate că una din căile sigure care duce la
trezirea și realizarea idealului național, politic și literar este
cultura. De accea el cerea în mod imperios “ca românii să aibă o
limba și o literatură comună pentru toți”. Apreciind traducerile în
această etapă de dezvoltare a culturii noastre, Kogălniceanu
socotea că ele deveniseră în jurul anului 1840 “o manie
ucigătoare a gustului original”. Așadar, aspirația spre originalitate
devine în cadrul “Daciei literare” o problemă de prim ordin.
Ca și Goethe altădată, atunci cînd formulase conceptul de
literatură universală, și Kogălniceanu afirmă că în literatură
mondială putem intra prin noi înșine, comunicînd prin limba
vorbită de toți românii faptele eroice și obiceiurile pitorești din
viată poporului. Se sugera astfel interesul pentru tradițiile istorice
și pentru literatură populară, cerință care se integrează în sfera
programului romantic în faza lui incipientă. Programul acesta
enunțat de Kogălniceanu în “Introducția la Dacia literară”, avea
să găsească un larg ecou în literatură română.
Cînd în 1864 apărea a două ediție a “Curierului de ambele
sexe”, Eliade Rădulescu publică, o dată cu această, o prefață în
care se păstrau aceleași sentimente ale demnității naționale,
vehiculate nu cu mijloacele romantismului din al șaptelea
deceniu, ci cu cele ale deceniului al cincilea în care își încetase
apariția gazeta. În poezia “Ruga pruncilor”, citată în prefață
amintită, scriitorul este foarte aproape de ceea ce Kogălniceanu
spunea în 1840:
“Din gloria străbună
De am căzut ne-naltă,
De am uitat unirea
Ce-i întărea întru toate,
Acum ne fă uniți
---------------------------------
---------------------------------
Să știm, ce, cine sîntem
S-așa să nu se uite
O nație mărită
Ce-am fost și ce-am fi noi.”
Pentru istoria ideilor literare, gazeta lui Kogălniceanu își
sporește meritele și prin aceea că teoretic ne înfățișează primul
nostru program literar în toată puterea cuvântului. Această a
dovedit-o prin puterea de sinteză a fenomenului literar de pînă la
1840 și prin longevitatea acestui program care în realitate a
dăinuit pînă la sfîrșitul secolului. Eficiența programului s-a datorat
faptului că mentorul lui a avut o mare putere de sinteză și
previziune și că a știut să îmbine spiritul politic al muntenilor cu
spiritul critic “al moldovenilor realizînd în planul previziunilor
politice cît și în planul literaturii propriu-zise, Unirea”.

Introducție

„[…] O asemenea foaie ne vom sili ca să fie Dacia literară; ne

vom sili, pentru că nu avem sumeața pretenție să facem mai bine
decît predecesorii noștri. […] Așadar foaia noastră va fi un
repertoriu general al literaturei românești, în carele ca într-o
oglindă se vor vede scriitori moldoveni, munteni, ardeleni,
bănățeni, bucovineni, fieștecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu
chipul său. […] Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica
cartea, iar nu persoană. Vrăjmași a arbitrarului, nu vom fi arbitrari
în judecățile noastre literare. Iubitori ai pacei, nu vom primi nici în
foaia noastră de discuții ce ar putè să se schimbe în vrajbe.
Literatură are trebuință de unire, iar nu de disbinare; cît pentru
noi dar, vom caută să nu dăm cea mai mică pricina din carea s-ar
putè isca o urîtă și neplăcută neunire. În sfîrșit, țălul nostru este
realizația dorinții că românii să aibă o limba și o literatură
comună pentru toți.
Dorul imitației s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru
că omoară în noi duhul național. Această manie este mai ales
covîrșitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de subt teasc cărți
în limba românească. Dar ce folos! că sunt numai traducții din
alte limbi, și acele de ar fi bune. Traducțiile însă nu fac o
literatură. Noi vom prigoni cît vom putè acesta manie ucigătoare
a gustului original, însușirea cea mai prețioasă a unii literaturi.
Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări
sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și
de poetice pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără
să avem pentru această trebuință să ne împrumutăm de la alte
nații.
Dacia, ce prin urmare va cuprinde toate ramurile literaturei
noastre, va fi despărțită în patru părți. În partea dintâi vor fi
compuneri originale a conlucrătorilor foaiei; partea a doua va avè
articole originale din celelalte jurnaluri românești. Partea a treia
se va îndeletnici cu critica cărților nouă ieșite în deosăbitele
provincii a vechei Dacii. Partea a patra, numită Telegraful Daciei,
ne va da înștiințări de cărțile ce au să ia în puțin, de cele ce au
ieșit de subt tipar, relații de adunările învățaților români, știri
despre literatorii noștrii și, în sfîrșit, tot ce poate fi vrednic de
însemnat pentru publicul român.”

Iașii, 30 genarie, 1840

Redactorul corespunzător,
M. Kogălniceanu

Arhiva Românească
"Foaie retrospectivă și trimestrială subt redacția lui
M.Kogălniceanu." Tom. I. Iași. La Kantora Daciei literare. 1840
A avut caracterul unei publicații istorice. Anii de apariție a
acestei foi au fost: 1840 - 1841 și 1845. În 1860 și 1862 iese o
altă serie. Cea din 1840 continuă activitatea lui M.Kogălniceanu
după încetarea „Daciei literare”.
După suspendarea “Daciei literare”, Mihail Kogălniceanu duce
mai departe lupta pentru unitatea culturii românești, cu
posibilitățile istoricului din coloanele „Arhivei românești”, al cărui
titlu cel puțin părea inofensiv. Ea ieșea la “Kantora Daciei literare”
în 1840. Spiritul național era întreținut de redactorul foii, din noua
sa perspectivă. Kogălniceanu acordă limbii și istoriei patriei nu
numai însemnătatea pe care acestea o aveau prin prestigiul
trecutului, ci și prin însumarea semnelor viitorului.
Astfel, limba și istoria sînt măsura prin care se poate ști dacă
un popor propășește. Kogălniceanu îi cerea generației prezente
să ducă mai departe idealurile strămoșești, virtuțile prin care să
lege viitorimea de trecut. Kogălniceanu este primul nostru mare
tradiționalist, care asociază acestui principiu conceptul de
progres. “Ce ticăloșie ar fi pentru noi, nici în starea de astăzi,
slabi în viitorie, fără suvenire vechi, disprețuind trecutele,
negîndind de cele viitoare, nefolosindu-se de cele din față! Într-o
așa stare care n-am fi copți de peire, care solia noastră – nu ni s-
au sfîrșit pe pămînt, care nu ni-au venit rîndul că să trăim numai
în istorie, și încă s-atunci dacă vom avé istorie?”.
 Redactorul “Arhivei românești” aduce o viziune istoristă
romantică despre menirea națiunei: “Națiile, ca și oamenii
îndeosebi își au solia lor pe pămînt și sînt răspunzătoare de
petrecerea lor aici jos. Omul este răspunzător pentru faptele sale;
nația pentru slavă ce au cîștigat, pentru pămîntul ce I s-au dat
spre moștenire.”. Pasiunea pentru istorie a lui Kogălniceanu s-a
cristalizat printre altele în acea mare contribuție adusă la
cercetarea istoriei și a literaturii, rezultată din faptul că “Arhiva”
pregătea publicarea letopisețelor. Astfel tradiția poporului,
mormintele eroilor, mînastirile zidite de domnitori, hrisoavele,
uricele, cronicile sînt izvoarele care pot compune paginile scrise
ale istoriei noastre, ce-și vor face loc in revista lui Kogălniceanu.

Propășirea

"Foaie pentru interesurile materiale și intelectuale", anul I,

duminică în 2 ianuarie 1844. A apărut în ianuarie până în 29
octombrie 1844 la Iași din ”silința” lui Mihail Kogălniceanu,
I.Ghica, V.Alexandri, C.Negruzzi, Panait Bals, C. Bolliac, Voinescu,
N.Bălcescu. "Propășirea" a fost suprimată pentru că a publicat, în
numerele 4, 10, 12, "Satiră către mintea sa" de Antioh Cantmir,
tradusă de A.Donici și C.Negruzzi, și "Toderică", nuvelă de
C.Negruzzi. De altfel scriitorul a fost exilat la moșia sa în urmă
amintitelor publicații ce făceau aluzii la proasta conducere a țării.
A fost tipărită cu caractere semicirilice.
După cum arată prospectul, fenomenul literar continuă să fie
mai departe în preocupările acestui ziar subordonat fenomenului
cultural în general. O publicație care să aibă însă un caracter
literar specializat încă nu apăruse. O tendința semnificativă în
această privința se observă în “Propășirea”, care își propunea să
îndepărteze din coloanele sale “tot ce se înțelege sub strînsul
cuvînt de politică...” În schimb, din cele trei secții ale publicației
prima era destinată fizicei, chimiei, istoriei naturale etc., a două
se ocupă cu probleme de politică economică și numai secția a III-
a era destinată literaturii. Ea “… va cuprinde articole originale,
proză și poezii, viată celor mai cunoscuți autori, traduceri și
extracturi din cărțile publicate în țări străine, dar a căror cuget se
atinge de noi, priviri asupra limbii, bucăți umoristice și, în sfârșit,
critice și înștiințarea tuturor scrierilor noi românești. Această
parte a “Propășirii” va fi menită ca să împărtășească cetitorilor
noștri o idee dreapta și îndestulătoare a mișcării literare din
Moldova, Valahia și Transilvania.”.

„Românii au început a prețui facerile de bine a publicității.

Deosebite foi politice și literare, subt deosebite numiri și cu
deosebite tendințe, s-au înființat în tustrele provincii a vechii
Dacii. Fieștecare din ele își împlinește scopul mai mult sau mai
puțin; însă toate au greșeala capitală că prea se îndeletnicesc cu
cele dinafară și prea puțin cu cele dinlăuntru. Cele politice
cuprind numai un extract uscat a întîmplărilor de zi, scoase din
jurnaluri străine, și care multe n-au cel mai mic interes pentru
români; cele literare nu se ocupă pentru cele mai multe dați decît
cu literatura ușoară a franțezilor și a germanilor; rareori cuprind
un articul original românesc, mai rareori încă un articol de științe
sau de interesuri a țărilor noastre. Lipsa dar a unei foi care, s-ar
îngriji numai cu adevăratele interesuri materiale și intelectuale a
românilor, lipsa unor asemine foi publice, este obștește simțită.
Această lipsă, se va sili a o împlini ”Propășirea”. Foaia nu va
cuprinde decît compuneri originale românești împărțite în trei
secții: 1. Științele exacte; 2. Științele morale și politice; 3.
Literatură românească.
Secția I va cuprinde articule originale de fizică, himie ,istorie
naturală, agricultură, ținerea pădurilor, igienă publică, știri despre
descoperirile și lucrurile învățaților.

Secția II va trata: 1. întrebările economiei politice,precum

drumurile,vămile, tranzacțiile comerciale și industriale;
2. jurisprudența qdecă istoria dritului românesc, comentare
asupra codicilor de legi a Valahiei și a Moldaviei, lipsele și
îmbunătățirile driturilor civil și penal; 3. istoria națională.
Secția III, a literaturii,care, va fi cea mai bogată, va cuprinde
tot felul de articule originale, proză și poezie, viața celor mai
cunoscuți autori,traduceri și extracturi din cărțile străine, dar a
cărora sujet se atinge de noi, critică și înștiințarea tutulor
scrierilor nouă românești. Această parte a "Propășirei", va fi
menită ca să împărtășească cetitorilor noștrii o idee dreaptă și
îndestulătoare a mișcării literare din Moldavia, Valahia și
Transilvania.
"Propășirea" se va publică subt redacția răspunzătoare a d.d
V.Alecsandri, P.Balș, I.Ghica și M. Kogălnicean. Cetitorii foii vor
găși adeseori în coloanele ei numele cunoscute a d.d.
Alexandrescu, Boleac, Bălcescu, Voinescu, Donici, Negruzzi, ș.a.
"Propășirea" se va publică o dată pe săptămâna ,în Iași. Prețul
este pe an: doi galbeni. Prenumerația se face în Iași, la "Cantora
Foiei sătești" și la toate librăriile.

Poporul suveran

"Gazeta politică și literară. Libertate, egalitate ,fraternitate",

nr. 1, sâmbătă 19 iunie 1848. A apărut în București fără
întrerupere pînă la 11 septembrie 1848. În primele două luni
această gazeta a fost condusă de D.Bolintineanu iar în ultimile
două de N.Bălcescu.
Ținta acestui jurnal este de a sprijini drepturile poporului
român. Glasul său se va ridică cu energie în contra tiraniii, dar nu
va rămînea mut nici împotriva poporului cînd acesta va abuza de
libertatea de care se bucură; însă aceasta va fi că să-l lumineze și
să-l întoarcă de la orice urmare care i-ar compromita libertatea și
ar aduce Patria la pieire și anarhie. Redacția acestii foi va primi
orice plîngere dreaptă a cetățenilor și va face să răsune coloanele
sale în favorul cetățenilor nedreptățiți. Va avea drept țintă unirea
provinciilor române și tot ce va putea duce România la fericire și
mărire.

Periodice literare dintre revoluție și unire

În Transilvania, așa după cum s-a putut constata, presa

periodică nu a înregistrat un proces profund de sprecializare într-o
anumită direcție literară sau politică, așa cum năzuiau unele
publicații din Principate, atît din cauza obstacolelor create de
regimul hasburgic, cît și din pricina pregătirii mișcării
revoluționare de la 1848, care impunea concentrarea tuturor
forțelor politice și literare în vederea unui singur țel. Și în
Muntenia, începînd cu anul 1848, presă înregistrează încă
aproape un deceniu un fenomen opus tendințelor sale inițiale. În
primul rînd se produce o anumita polarizare a forțelor publiciste
spre o singură modalitate de comunicare periodică, ziarul politic.
Puține ca număr și mereu forfecate de cenzură, ziarele politice
ale vremii conțin, cum era și firesc, ideile politice prezente și în
literatură militantă a epocii.
Cu toate acestea, operele literare militante și valoroase
pătrund prea puțin în presă, ziarul politic acordându-le o minimă
importanță. În Moldova, bunăoară, “Albina românească” continuă
să apară în 1848 și în 1849. Dar datorită orientării sale
conservatoare nu se metamorfozează într-un organ politic de
prestigiu și nu se poate ridica nici la nivelul unei publicații literare
de prim ordin, prin evitarea publicării unor opere literare
valoroase care oglindeau frămîntările epocii. Conservatorismul
“Albinei românești” apare deghizat sub haina unui iluminism vag,
care pe plan politic a dus cel mult la unele inițiative cu caracter
reformist.
Un rol însemnat în cadrul presei literare de la 1848 l-a avut
“Pruncul român”. Se pare că cel puțin programatic, literatura din
acea vreme a ținut seama de unele idei vehiculate în paginile
acestei gazete. De altfel, însuși C.A.Rosetti, că redactor
responsabil, împletea romantismul sau temperamental cu
radicalismul ideologic, specific momentului. O anumită labilitate
în frazeologia zgomotoasă a lui C.A.Rosetti sau aceea a lui Ioan
Cătină era mereu evidență.
Dimitrie Bolintineanu, care a unit atît de fericit cerințele politice
cu cele literare, a întemeiat “Poporul suveran” (1848), ziar care se
declarase fățiș împotriva tiraniei și împotriva poporului care ar
abuza de libertate. Era de fapt foarte aproape de formula lui
Eliade: “Urăsc tirania, mi-e frică de anarhie”. În articolul program
se spune: “… însă aceasta va fi ca să-l lumine și să-l întoarcă de
la orice urmare-i ar compromita libertatea și ar duce Patria la
pieire și anarhie.”. Succintul program mai prevedea: “… unirea
provinciilor române și tot ce va putea duce România de la fericire
și la mărire.” Fericirea și mărirea, enunțate în articolul-program,
erau definite de N. Bălcescu în articolul “Despre împroprietărirea
țăranilor”, din care reieșea necesitatea de ordin național, juridic și
utilitar de a împroprietări pe țărani.
 După eșuarea revoluției, presa revoluționară a continuat să
militeze pentru același program într-un ziar al tuturor exilaților
români. Cezar Bolliac scotea la Brașov “Expatriatul” în 25 martie
1849, ziar care promova în articolele sale politica lucidă a lui
Bălcescu cu privire la alianța dintre români și unguri în vederea
luptei comune contra despotismului.
La Paris în 1850 apărea “România viitoare”. În această
publicație, la 20 septembrie 1850, s-a tipărit un manifest adresat
“poporului român”, semnat de C.Bălcescu, N.Bălcescu,
D.Brătianu, C.G.Florescu, S.Golescu, G.Magheru, B.Melinescu,
A.Paleologu, Rosetti, I.Voinescu.
“România viitoare” a publicat, pe lîngă “Mersul revoluției în istoria
românilor” de N.Bălcescu, o “Precuvîntare” la “Cîntarea
României” care își dublează importanța istorică cu una literară. În
disputa ce s-a dus în jurul paternității “Cîntării României”,
“Precuvîntarea” lui Bălcescu reprezintă un act patriotic și
romantic.
În lumina cercetărilor actuale, Alecu Russo fiind recunoscut ca
autor al “Cîntării României”, “Precuvîntarea” lui Bălcescu prezintă
pentru istoria noastră literară o importanță de alt ordin. Ea atestă
nu atît preocuparea pentru descoperirea manuscriselor, existentă
și mai înainte, cît manieră romantică de a crea un “mister” în
jurul scriitorului.
Tot la Paris ieșea în mai 1851 “Junimea română” care în
articolul inititulat: “Scopul nostru”, formula cu multă claritate
programul publicației:
1. Război celor apăsători, solidaritate cu cei apăsăți.
2. Independența și unirea tuturor românilor.
3. Organizarea adevăratei democrații.
Acest program revoluționar, după cum arată articolul, nu putea să
nu se sprijine pe sentimentul legăturii între generații. Ideea de
tradiție, atît de dragă luptătorilor de la 1848, nu a trecut fără
ecou în literatură, devenind o prezența constanța în istoria ideilor
literare din cultură noastră.
Dacă asemenea publicații reprezintă tranziția spre o revista
care să regrupeze fenomenul literar atît de disperat pînă acum,
“România literară” (1855) a lui V. Alecsandri constituie un mare
pas înainte. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că orientarea
literară a acestei publicații nu făcea decît să cultive idealul politic
al țărilor noastre în acel moment – Unirea. Spre deosebire de
publicațiile de la 1848, “România literară” milita pentru acest
ideal politic în esență lui, cu mijloacele specifice literaturii.
Revista lui Alecsandri readucea în actualitate programul “Daciei
literare”. Se punea accentul pe literatură originală, pe caracterul
specific național, pe creația cu subiecte din istoria patriei și
scrierile folclorice. La această operă erau chemați scriitorii din
toate regiunile țării.
“România literară va primi numai articole originale de literatură,
iar cît privește partea științelor pozitive, ea va deschide coloanele
sale celor mai bune traduceri atingătoare de descoperirile
folositoare a veacului nostru.
Numerile acestei publicari – vor cuprinde felurite scrieri
interesante, precum: articole din istoria patriei și de economie
politică, romanuri naționale; descrieri de călătorii, cîntice
poporale, poezii alese și într-un cuvânt, tot ce este menit a
raspîndi lumina, a aduce plăceri cetitorilor și a dezvoltă limba
românească cu un chip măsurat și înțelept.” Într-adevăr, paginile
revistei “României literară” atestă programul său atît de complex.
Poezia este reprezentată de V.Alecsandri, D.Bolintineanu, ca și de
contribuțiile unor autori de însemnătate mai redusă ca
G.Creteanu, D.Dăscălescu, R.Ionescu și V.A.Urechia care semna
încă V.Alisandrescu, ca și de unele versuri ale lui Al.Odobescu și
C.Negruzzi.
Propagatoare într-un anume fel a crezului iluminist și
încrezătoare în faptul că actul Unirii poate fi pregătit pe calea
literaturii, “România literară” afișează după “Dacia literară”, dar
în consonanță cu această, un program literar sistematic și
puternic susținut. În istoria ideilor literare din cultură noastră,
acesta este al doilea mare program. S-ar putea spune că ceea ce
“România literară” scăpase din programul său, raport cu “Dacia
literară”, împlinește “Steaua Dunării” apărută în octombrie 1855
sub conducerea lui M.Kogălniceanu. Mai întîi se stabilea misiunea
fundamentală de a adună literatură de la “izvoarele
naționalității”.
 În problema limbii, publicația lui Kogălniceanu a avut meritul
de a se fi opus confuziei lingvistice a timpului, venită fie din
direcția latinistă, fie din dorința de italienizare a limbii.
Înainte de Unire a apărut “Dîmbovița”, la 11 octombrie 1858, sub
redacția lui Dimitrie Bolintineanu, care găsea “dulcea fericire” a
tuturor românilor în recunoașterea de către străinătate a virtuților
noastre civice.

3.Proza și poezia în perioada pașoptistă

Proza
Rolul de îndrumător cultural şi literar pe care l-a avut Ion
Heliade-Rădulescu, în Muntenia şi Mihail Kogălniceanu, în
Moldova, a avut o importanţă majoră în modernizarea literaturii
noastre în perioada paşoptistă
În domeniul prozei , işi scriu acum operele fundamentale
autori precum:Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo,
Nicolae Bălcescu, Alexandru Odobescu. Unii scriitori , în spiritual
impus de revista „Dacia Literară”, vor cultiva filonul istoric:
Mihail Kogălniceanu publică, în 1849, un prim capitol de
roman, “Tainele inimii”
Ion Ghica, abordând “stilul scrisorilor”, pline de informaţii
despre personajele şi epoca respectivă, scrie “Scrisori către Vasile
Alecsandri”(1844)
Nicolae Bălcescu (1819-1852) scrie “Românii supt Mihai-
Voievod-Viteazul”, „descrierea religios înspăimântată a unei
Românii de o măreţie sălbatică” (G.Călinescu); evocând numai
„câteva pagini” din „sfânta carte” a istoriei noastre, dedicate lui
Mihai Viteazul, care cuprind însă “anii cei mai avuţi în fapte
vitejeşti, în exemple minunate de jertfire către patrie”. N.Bălcescu
reconstituie nu numai istoria marelui voievod, ci, de cate ori are
prilejul, descrie cu deosebit simţ artistic şi locurile în care se
desfăşoară evenimentele, cu alte cuvinte mai tot pământul
românesc; e o carte despre trecut, scrisă însă pentru marile
idealuri ale prezentului şi ale viitorului; marele revoluţionar
paşoptist doreşte să insufle contemporanilor săi nu numai
dorinţta de libertate şi de unitate naţională, ci şi sentimente
profunde de preţuire a frumuseţilor şi bogăţiilor întregului pământ
românesc, chiar dacă unele din ţinuturile lui se aflau încă sub
stăpânire străină.
Alecu Russo compune “Cântarea României” şi culege în 1846 ,
balada “Mioriţa”, pe care i-o trimite spre publicare lui Vasile
Alecsandri
Dimitrie Bolintineanu scrie “Legende istorice”, foarte cunoscute
find “Muma lui Ştefan cel Mare”, “Mircea cel Mare şi solii”, “Daniil
Sihastrul”, “Codrul Cosminului”, în care cultivă imaginea eroului
romantic, desprins din cadrele istoriei nationale.
Costache Negruzzi scrie prima nuvelă romantică de inspiraţie
istorică din literatura română: “Alexandru Lapuşneanu” în care
prezintă „destinul unui domnitor infernal ca Richard al III-lea”
Alţii vor merge pe linia memorialisticii, a faptului trăit: C.Negruzzi:
“Negru pe alb”, ori pe cea a însemnărilor de călătorie precum
V.Alecsandri în “O plimbare la munţi”, “Călătorie în Africa sau G.
Alexandrescu în “Memorial de călătorie”
Există însă şi o altă zonă a prozei, critică, ironică, acidă,plină
de luciditate , întâlnită la V. Alecsandri.Acesta surpinde multe
dintre deficienţtele unei societăţi în plină transformare în „Balta
Albă”, „Borsec”, dar mai ales în „Istoria unui galbăn”, gen de
proză în care situaţiile şi personajele , la limita caricaturii stârnesc
râsul.
Nuvela istorică este specia literară fundamentală care se
impune in perioada paşotistă având ca şi caracteristici esenţiale:
- insistenţa asupra stratului epic;
- diminuarea subiectivităţii specifice povestirii;
- fapte,întâmplări credibile, verosimile;
- intrigă puternică;
- conflict susţinut;
- discurs narativ dens, concentrate;
- focaliyarea asupra unui personaj principal;
- compoyiţie riguroasa, coerentă dar concisă ;
- artă narativă expresivă, sugestivă;
Scriitorii care au cultivat nuvela istorică:
C. Negruzzi: „Alexandru Lăpuşneanul”, „Sobieskii şi românii”;
Gh. Asachi: „Ruxandra doamnă”, „Svidrighel”, „Dragoş”,
„Bogdan Voievod”, „Petru Rareş”, „Valea Albă”;
M. Kogălniceanu: „Trii zile din istoria Moldaviei”;
D. Bolintineanu: „Un tiran pe tronul Moldovei”, „Ştefan cel
Tânăr Vodă”;
Al. Odobescu: „Mihnea Vodă cel Rău”, „Doamna Chiajna”;
Costache Negruzzi are meritul de a fi creatorul primei nuvele
romantice de inspiraţie istorică „Alexandru Lăpuşneanu” care
apare în revista „Dacia Literară”, în anul 1840, fiind o ilustrare a
direcţiilor tematice deschise de “Intruducţia” lui M. Kogălniceanu
pentru înnoirea literaturii.
Prin “Alexandru Lăpuşneanul”, C. Negruzzi trece de la concepţia
idealizatoare a trecutului, specifică lirismului paşoptist, la
viziunea lucidă asupra istoriei (perspectivă întâlnită şi în cazul lui
V. Hugo sau Puşkin).
Tema nuvelei este dată de evocarea unei domnii zbuciumate
din medievalitatea românească-întoarcerea lui Al. Lăpuşneanu
pentru a doua sa domnie, între anii 1564-1569. Sursele de
inspiraţie sunt cronica lui Grigore Ureche, “Letopiseţul Ţării
Moldovei”, dar şi “Letopiseţul” lui Miron Costin, de unde autorul
preia scenele de răzvrătire ale maselor populare în vremea lui
Alexandru-Iliaş Vodă .
Trăsături definitorii
– tablouri romantice macabre ;
– personaje romantice în antiteză (Lăpuşneanul - Ruxanda);
– culoarea locală a unei epoci sângeroase;
– stil sobru, concis, clar;
– elementele romantice se împletesc cu cele realiste (lupta
pentru putere) şi clasice (arta compoziţională, stil concis : “oferă
imaginea exemplară a scriitorului paşoptist, la care mijloacele de
expresie urmează linia rafinată a gandirii, oscilând între notaţia
realist obiectivă şi intervenţia subiectivă, plină de vervă” (“Istoria
literaturii române”)
Viziunea realistă asupra trecutului istoric, relieful caracterelor,
construcţia epico-dramatică fac din „Alexandru Lăpuşneanu” o
nuvelă memorabila a literaturii române, “care ar fi devenit o
scriere celebră ca şi “Hamlet”, dacă literature română ar fi avut în
ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai
perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, cuvinte memorabile
de observaţie psihologică acută, de atitudini romantice şi intuiţie
realistă.” (G.Calinescu)
Nuvelele lui Al. Odobescu reiau compoziţional şi la nivelul
tipologiilor umane reprezentate prin modelul Negruzzi.
Particularităţi:
- personaje în antiteză (Mihnea – Smaranda);
- compoziţia echilibrată (patru capitole precedate de un motto);
- culoare locală (veşminte, moravuri, aspecte de epocă: nunta,
încoronarea domnilor);
- scene excepţionale (ospăţul, măcelul);
- stil elaborat;
- frază amplă.

Poezia
Poezia pașoptistă răspunde, în general, direcțiilor și principiilor
formulate de Mihail Kogălniceanu în articolul "Introducție" din
primul număr al revistei "Dacia literară", în sensul că este o
poezie socială, adaptată la momentul istoric și chiar politic,
conformă cu idealurile de libertate, egalitate și unire ce animau
sufletele românilor de pretutindeni. Pe de altă parte, ca peste tot
în lume, acum se afirmă cu putere spiritul național, încrederea în
valorile tradiționale, populare, în istoria, natură și folclorul
românesc, care devin acum, alături de evenimentele social-
politice ale momentului, teme predilecte ale poeților.
După imboldul marilor personalități ale epocii (Kogălniceanu,
Alecsandri, Heliade-RădulescU), începe a se scrie din ce în ce mai
mult, iar prin popularizarea culturii oamenii încep să fie interesați
de creațiile noi, astfel încât se lărgește considerabil cercul
cititorilor, o condiție esențială a poeziei devenind accesibilitatea.
Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă,
grandilocventă, cu exprimarea directă a ideilor și sentimentelor,
într-un stil avântat, cu un limbaj adecvat înțelegerii de către
marea masă de cititori, în care teme vechi precum iubirea,
destinul, fericirea, moartea etc. se completează cu meditația
asupra locului omului în istorie, cu motivul conștiinței sociale, al
luptei, al creatorului-bard, al ruinelor, al mormintelor, al revoluției
etc.
Se manifestă, în ansamblu, două tendințe de ordin cultural și
literar : deschiderea spre cultură și literatura lumii, alături de
revenirea spre valorile morale și artistice ale spiritualității
românești. Scriitorii devin conștienți că literatura și cultura
română pot intra în universalitate doar prin valorificarea
specificului nostru național, a surselor tematice și de exprimare
pe care le oferă folclorul și istoria naționale.
Apar specii noi ca balada și cântecul, fabula se îmbogățește cu
elemente noi ce țin de limbajul contemporan și de societatea
vremii, iar oda devine un mijloc de afirmare a idealurilor politice
și culturale naționale.
Ideea națională poate fi considerată nucleul tematic al poeziei
pașoptiste, nuanțată sub formă atașamentului la valorile
poporului, ale pământului și ale tradițiilor românești (Gh. Asachi,
"La patrie"; C. Bolliac, "O dimineață pe Caraiman"; I. Heliade-
Rădulescu, "Zburătorul"), a elogiului realizărilor poporului (Gh.
Asachi, "La introducerea limbii naționale în publica învățătură"; C.
Bolliac, "La cea întâi corabie românească"), a prezentării
trecutului că model pentru prezent (Gr. Alexandrescu, "Umbra lui
Mircea", "La Cozia"; I.Heliade-Rădulescu, "O noapte pe ruinele
Târgoviștei").
Un loc aparte în valorificarea tematicii istorice îl ocupă balada,
o împletire de elemente epice, lirice și dramatice, poate cea mai
complexă specie a momentului, în care, sintetizând patetismul cu
patriotismul și cu valorile morale, poeții devin cântăreți ai
trecutului glorios (D. Bolintineanu, "Muma lui Ștefan cel Mare";
Gh. Asachi, "Dochia și Traian").
 Un alt pilon tematic îl reprezintă critica societății
contemporane, sub forma satirei (Gr. Alexandrescu, "Satiră
Duhului meu"; Gh. Asachi, "Soție de modă") și a fabulei (Gr.
Alexandrescu, "Câinele și cățelul"; Gh. Asachi, "Musca și carul"; I.
Heliade-Rădulescu, "Cumătria cioarei când s-a numit
privighetoare").
Iau avânt lirica filosofică (I. Heliade-Rădulescu, "Visul, D.
Bolintineanu", "Scopul omului"), cea religioasă (I. Heliade-
Rădulescu, "Cântărea dimineții"; Gr. Alexandrescu, "Candelă") și
cea erotică (Gh. Asachi, "Dorul"; Gr. Alexandrescu, "Așteptarea";
D. Bolintineanu, "O față tânăra pe patul morții").
Se afirmă artistul-cetățean, exponent al conștiinței colective,
așa cum se observă în poezia "Un răsunet" a lui Andrei Mureșanu
sau "Anul 1840" a lui Gr. Alexandrescu.

4.Reprezentanți din perioada pașoptistă

Mihail Kogălniceanu
Mihail Kogălniceanu s-a născut pe 6 septembrie 1817 la Iași. A
fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist
român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al
României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a
Principatelor Dunărene. A fost unul dintre cei mai influenți
intelectuali români ai generației sale (situandu-se pe curentul
moderat al liberalismului). Fiind un intelectual moderat,și-a
început cariera politică în calitate de colaborator al prințului
Mihail Sturza,în același timp ocupând funcția de director al
Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu
poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica. Rolul lui Mihail
Kogălniceanu în dezvoltarea literaturii noastre din perioada
prerevoluționară este covărșitor. El a întemeiat cea mai
importantă revista literară de atunci, "Dacia Literară" (1840), apoi
"Propășirea" (1844) unde s-a dus o activitate susținută ,critică ,de
promovare a literaturii române originale din toate provinciile.
Kogălniceanu a recomandat scriitorilor să se inspire din trecutul
de lupta pentru libertate națională a poporului nostru și din
realitățile sociale contemporane. În acest scop a atras atenția
asupra cronicilor, publicând pentru prima dată un corpus al lor
("Letopisețele Țării Moldovei și Valahiei I-III", Iași,
1852,1845,1846) a îndemnat la acțiunea de culegere a
producțiilor populare și la inițierea unei literaturi în spiritul și
limba florclorului românesc.
Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative la minarea
rangurilor boierești și secularizarea averilor mănăstirești.
Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moțiune de
cenzură,care a declanșat o criză politică care a culminat cu
lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza
pentru implementarea reformei. Cu toate acestea Kogălniceanu a
demisionat în 1865 în urma conflictelor cu domnitorul. După un
deceniu, a pus bazele Partidului Național Liberal, dar mai înainte
de asta a jucat un rol important în decizia României de a participa
la Războiul-Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la
recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o
figura politică proeminentă, președinte al Academiei Române, și
reprezentant al României în relațiile cu Franța. În timpul perioadei
petrecute la Berlin, i-a cunoscut și a fost influențat de juristul
hughenot Friedrich Carl Von Savygny, de Alexander von Rane, ale
cărui idei asupra necesității politicienilor de a fi la curent cu
știință istoriei au fost rapid adaptate de Kogălniceanu.
A scris mai târziu cu mândrie că a fost primul dintre studenții
români a lui Rane și a susținut că în conversațiile cu Humboldt, a
fost prima persoană care a folosit echivalentele moderne din
limba franceză a cuvintelor : român și România (romain și
Roumanie) înlocuind referirile la moldovean și valah precum și
variantele vechi folosite înaintea sa de intelectualul Gheorghe
Asachi. Istoricul Nicolae Iorga a afirmat că Kogălniceanu a jucat
un rol important în popularizarea acestor denumiri ca fiind cele
standard.
În conformitate cu propriile sale amintiri, grupul sau de
moldoveni a fost ținut sub supravegherea atentă a lui Alexandru
Sturza, care l-a ajutat să scrie "Etudes historiques,cheetieennes
et morales" ( Studii istorice, creștine și morale). În timpul
călătoriilor de vara în Pomerania, În orașul Heringsdorf, l-a întâlnit
pe romancierul Willibald Alexis, cu care a devenit prieten și care i-
a ținut o prelegere despre reforma agrară a regelui prusac
Frederic Wilhelm al III-lea. Mai târziu, Kogălniceanu a observat
efectele reformei în vizită lui la Alt Schwerin, și a avut
posibilitatea de a reproduce rezultatele sale în țara sa natală.
Kogălniceanu a scris puține opere literare propriu-zise și n-a
respectat el însuși în întregime directivele "Daciei Literare". În
1840 publică două mici comedii: "Două femei împotriva unui
bărbat" și "Orbul fericit", amandouă prelucrate, prima după "Deux
femmes contre un homme de Dumanoir" și "Brunswic". Nuvela
"Iluzii pierdute" (1841), cu titlul împrumutat unui român de
Balzac, prezintă scurta povestire a unui episod erotic juvenil,pare
abia prologul unui român, în care numele personajului feminin,
Nicette e luat din Mon voisin Raymond de Paul de Koc.
Mihail Kogălniceanu a dat o strălucire deosebită oratoriei de
catedră și politice prin "Cuvânt introductiv la cursul de istorie
națională" (1843) și discursul pentru "Îmbunătățirea soartei
țăranilor" (1862). Avântul patriotic, tendința progresistă, spiritul
reformator,caracterizează aceste cuvântări expuse într-o formă
academică, de , prestigiu, cu referințe istorice bogate și
argumente științifice convingătoare, presărate nu mai puțin cu
apeluri patetice la sentimentele auditorului.
A decedat pe dată de 1 iulie 1891,la vârstă de 73 de ani, în
Paris,din cauza unor complicații chirurgicale.

Ion Heliade-Rădulescu
S-a născut la 6 ianuarie 1802, la Târgoviște, fiind fiul lui Ilie
Rădulescu, căpitan de poteră, apoi polcovnic (colonel în armata
rusească peste 5000 de dorobanți) și al Eufrosinei Rădulescu,
născută Danielopol, fiica polcovnicului Alexandru Danielopol,
dintr-o familie de negustori greci sau aromâni. Heliade ar mai fi
avut trei frați, morți pe când era încă „prunc”, așa cum rezultă
din poezia sa Visul (1836).
Ajuns la București, Heliade învață românește după cărțile
populare, iar grecește cu dascălul Alexe, pe Octoih și Psaltire; prin
1814 însuși călugărul Naum („bietul Naum”, cum îi zicea Eliade)
de la Sf. Niculae (poate chiar Naum Râmniceanu) i-a fost dascăl,
adică profesor.
De prin 1815, în vârstă de numai 13 ani, frecventează Școala
grecească de la Academia Domnească de la Schitu Măgureanu,
unde este elevul dascălului grec Constantin Vardalah, filolog grec,
director din 1803 al Academiei Domnești din București; din Școala
grecească i-a rămas și numele Eliad sau Eliade[a], cu care a
semnat mult timp. Cunoaște poezia lui Atanasie Hristopoulos,
poet grec neoanacreontic, la mare modă pe atunci; Heliade
traduce din „Liricele” acestuia.
După trei ani, în 1818 se transferă, împreună cu alți colegi
români: Pandeli, Nănescu, Cernovodeanu, Orescu, Darvari,
Merișescu etc., la școala românească de ingineri hotarnici de la
Colegiul Sfântul Sava, deschisă de Gheorghe Lazăr, unde se
predau „științele filozoficești și matematicești”. "Printre tinerii
care se înghesuiau în jurul catedrei de la Sfântu Sava- scrie Dora
d'Istria - Lazăr n-a întârziat să-l remarce pe cel care trebuia să-i
continue opera, Ion Rădulescu, mai cunoscut sub numele de
Heliade."
Între 1822-1829 Heliade devine succesorul lui Gheorghe Lazăr
la conducerea Colegiului Sfântul Sava, după retragerea acestuia
și va preda cursuri de „Aritmetică rațională (după Louis-Benjamin
Francœur), de geometrie și trigonometrie, de algebră, de
geographiă matematică sau astronomie”. Alături de Heliade au
predat cursuri din 1823 Teodor Paladi și Ion Popp, iar din 1825
Eufrosin Poteca, Simion Marcovici și Costache Moroiu.
În 1827 este înființată Societatea literară, din inițiativa lui
Dinicu Golescu și a lui Heliade care, împreună cu Ion Câmpineanu
și Stanciu Căpățâneanu au redactat statutele societății; la
Societatea literară au aderat mai mulți tineri boieri, printre care și
frații domnitorului Grigore al IV-lea Ghica: Mihail, Constantin și
Alexandru. Ședințele Societății literare se țineau în casa lui
Constantin Golescu din București. Această societate promova
ideile iluministe: răspândirea școlii românești prin înființarea de
școli în fiecare județ și școli primare la sate, înființarea unui
colegiu la Craiova, înființarea unui teatru național, publicarea de
gazete în limba română, de traduceri și de opere originale.
Societatea literară avea un caracter politic secret, cu scopul
luptei pentru progres în Țara Românească.
Heliade este fondatorul primului ziar apărut în Țara
Românească: Curierul românesc, publicat începând cu 1829 și
difuzat prin librarul Iosif Romanov. La 8/20 aprilie 1829 apare
Curierul românesc, prima gazetă în limba română din Principate,
în care s-au publicat articole în limba română și franceză. Gazeta
avea ca deviză „Urăsc tirania și mi-e frică de anarhie”. Publicația
a apărut cu unele întreruperi până în anul 1859. La 27 mai 1848,
în toiul evenimentelor revoluției, Curierul românesc a fost
suprimat, la recomandarea comisarului imperial rus A. O.
Duhamel[b], ceea ce a provocat protestul lui Heliade, care a
înapoiat diploma de mare clucer. Ulterior evenimentelor
revoluției, ziarul a reapărut, continuându-și apariția până la 12
decembrie 1859, punând bazele presei românești și fiind prima
gazetă românească cu periodicitate constantă și cu apariție
îndelungată.
În primăvara anului 1848, când au izbucnit primele revoluții
europene, Heliade a fost determinat să colaboreze cu Frăția, o
societate secretă revoluționară, înființată la București de Nicolae
Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell și Alexandru G. Golescu în 1843
și a devenit membru în comitetul de conducere al acesteia. Este
implicat în evenimentele de la 1848: a participat la redactarea, în
cea mai mare parte, a Proclamației de la Islaz, împreună cu
Nicolae Bălcescu, ce cuprindea revendicările pașoptiștilor în 22
de articole, sub deviza „Respect la proprietate. Respect la
persoane”. Lui Heliade i-a revenit și misiunea tipăririi
documentului Proclamației.
După înfrângerea revoluției, Heliade pleacă în exil (1848-1858)
la Paris, apoi în insula Chios și la Constantinopol. Traseul
călătoriei sale spre exil este reconstituit în articolul lui Mihai
Chiper: „se refugiază în Transilvania,la Sibiu, apoi la Orșova,
traversează Serbia, Slavonia, Croația, Stiria, Bavaria, orașul
Frankfurt, urmează linia Rinului și străbate „țara belgilor” unde
„totul îmi păru exotic; totul respira belșug și bucurie”, grăbit să
ajungă în „țara libertăților”, Franța. De aici, va merge la Londra,
unde îl vizitează, împreună cu Christian Tell, pe lordul Henry John
Temple Palmerston, premierul britanic, căruia îi explică
obiectivele revoluției de la 1848; apoi se reîntoarce la Paris.
Pentru scurt timp revine în țară, în timpul ocupației turcești a
Capitalei, dar, în urma protestelor consulatului austriac este
nevoit să se reîntoarcă la Constantinopol, unde rămâne până în
1857. Se întoarce definitiv în țară în anul 1859.
Pentru scurt timp scoate gazeta Curierul român (1859), care
este suspendată de guvernul Ion Ghica după numai trei numere.
Încearcă să reintre în viața politică, de aceea candidează în
alegeri, dar este învins de Cezar Bolliac. Editează în 1860 jurnalul
politic și literar Proprietarul român. Este ales deputat de Muscel în
1864. În anul 1866, scoate sub numele P. Georgescu ziarul
Legalitatea, semnând unele articole cu pseudonimul M.
Anagnoste. În 1859, având gradul masonic 18, participă la
aprinderea luminilor Lojii bucureștene Steaua Dunării, al cărei
Mare Maestru a devenit în 1861.
Ion Heliade-Rădulescu a decedat în ziua de 27 aprilie 1872, în
imobilul din str. Polonă, nr. 20, după ce la 18 mai 1870 își
pierduse soția. La 30 aprilie i s-a făcut înmormântare națională, la
care au participat mii de oameni.

Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821 (alte surse menţionează

1818 sau 1819), Bacău – d. 22 august 1890, Mirceşti, udeţul Iaşi),
poet şi dramaturg, membru fondator al Academiei Române, om
politic, diplomat. Exponent al generaţiei paşoptiste, a fost
puternic implicat în evenimentele revoluţionare de la 1848 şi în
mişcarea unionistă. Lui Alecsandri i-a fost oferit tronul Moldovei
însă acesta l-a refuzat pentru a înlesni calea spre Unirea
Principatelor sub sceptrul unui domn mai puţin criticat de politica
vremii. Ca ministru al Afacerilor Străine în primii ani ai domniei lui
Alexandru Ioan Cuza, a colindat cancelariile occidentale pentru a
face cunoscută cauza unionistă a românilor.
A fost în primul rând un poet important şi un dramaturg original.
S-a bucurat de recunoaştere şi admiraţie atât în ţară cât şi peste
hotare, fiind deosebit de apreciat de lumea francofonă, devenind
laureat al premiului „Ginta latină” la Montpellier în 1878.
Fiu al spătarului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni, urmează
primii ani de şcoală (1824 - 1828) în particular cu un dascăl grec,
apoi cu dascălul maramureşean Gherman Vida. A fost intern la
pensionul din Iaşi al lui Victor Cuenim în perioada 1828 - 1834. În
1835 şi-a trecut bacalaureatul în litere la Paris, iar în anul următor
s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care a abandonat-o pentru
a-şi pregăti un bacalaureat în ştiinţe în 1837.
A revenit în ţară în 1839, unde a ocupat funcţiile de „şef de
masă” la „Serviciul scutelnicilor şi al pensiilor” din Iaşi (1839 -
1846) şi director al Teatrului Naţional din Iaşi (1840), căruia i-a
dat o nouă organizare şi un nou repertoriu de piese originale.
Începând din anul 1843 Alecsandri a desfăşurat o activitate
politică intensă, fiind unul dintre liderii evenimentelor din
primăvara anului 1848. Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a
retezat imediat orice tentativă de mişcare revoluţionară arestând
pe majoritatea complotiştilor. Împreună cu mai mulţi colegi,
Alecsandri reuşeşte să se refugieze în Ardeal unde colaborează la
redactarea programului politic „Prinţipiile noastre pentru
reformarea patriei” de la Braşov, apoi la Cernăuţi, unde
colaborează la revista fraţilor Hurmuzachi, „Bucovina”.
Ulterior, se retrage în exil, iar împreună cu Alecu Russo şi Nicolae
Bălcescu înfiinţează revista „România viitoare”, susţinând cauza
unionistă a românilor. De asemenea, în perioada exilului,
Alecasandri călătoreşte foarte mult în străinătate şi acumulează o
vastă experienţă diplomatică.
Revenit în ţară, noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica îl
numeşte arhivar al statului (1850) şi membru în Comisia pentru
reorganizarea învăţământului public din Moldova (1851). În timpul
Căimăcămiei de Trei, tânărul paşoptist este secretar de stat la
Departamentul Trebilor de Afară.
Alecsandri a desfăşurat o bogată activitate unionistă şi a fost ales
deputat de Bacău în Divanul ad-hoc al Moldovei în anul 1857, iar
în anul următor a fost membru în Comitetul central al Unirii de la
Iaşi şi membru în Adunarea Electivă a Moldovei. În acest context,
el a fost candidatul la tron care întrunea cele mai multe voturi din
partea aripei liberale a Partidei Naţionale, însă acesta a refuzat,
propunându-l pe Costache Negri. Acesta, în schimb, nu era agreat
de moşieri, care se temeau că odată ce acesta va deveni domn,
va împărţi pământurile lor ţăranilor.
În final a fost formulată „soluţia” Alexandru Ioan Cuza, cel care
avea să devină primul domn al Principatelor Unite.
În viaţa culturală a ţării s-a remarcat ca membru al
directoratului Teatrului Naţional din Iaşi, editor al revistei
Propăşirea, alături de Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica, iniţiator şi
redactor al revistei „România literară”, membru al Societăţii
„Junimea”, colaborator la publicaţiile „Concordia”, „Convorbiri
literare”, „Dacia literară”.
În literatură, Vasile Alecsandri a debutat în 1840 cu nuvela
romantică Buchetiera de la Florenţa publicată în paginile „Daciei
literare”. A urmat la câteva luni piesa Farmazonul din Hârlău.
Posesor al unei opere impresionante, Alecsandri este cunoscut
drept unul dintre pionierii pastelului în literatura română.
Pastelurile lui Alecsandri evocă natura aşa zis domestică, adică
tot ce constituie cadrul obişnuit al unei vieţi patriarhale, idilice.
Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui
conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei
poezii. Natura nu mai este, ca în marea poezie romantică, refugiu,
ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă.
S-a stins din viaţă la Mirceşti, pe 22 august 1890, la vârsta de
69 de ani.

Constantin Negruzzi

Constantin (Costache) Negruzzi, s-a născut în anul 1808, în

satul Hermeziu, județul Iași. A fost un om politic, și scriitor român,
din perioada pașoptistă. A început să publice târziu literatură
originală. Când în 1857 își adună opera într-un volum sub titlul
”Păcatele tineretilor”, era demult ieșit din contemporaneitate. A
avut ambiția să scrie în toate genurile, să compună versuri și
teatru. Nu a izbutit decât în proză, în nuvela și în schița, îndeosebi
în nuvela istorică și în anecdotă, în care a rămas până azi
”„inimitabil”. ”Alexandru Lăpușneanu", "Rețeta", "Un poet
necunoscut", "Pentru ce țiganii nu sunt români", "Fiziologia
provințialului în Iași", "Păcală și Tândală", "Istoria unei plăcinte,”
sunt scrieri celebre sau pe care cititorul le descoperă cu uimire,
aproape nevenindu-i să creadă că au putut să apară înainte de
1848.
Este interesant că urmând direcțiile lui Mihail Kogălniceanu de
la ”Dacia literară”, inspirația din realitățile naționale, Negruzzi
apela la categoriile fixate de Balzac pentru diversele secțiuni ale
"Comediei umane".
Povestirile lui Ureche este numai puțin amplificată de Negruzzi
în "Alexandru Lăpușneanu", plasată în atmosfera epocii,
cadențată dramatic în patru capitole prevăzute cu câte un motto
memorabil. Nuvela lui Costache Negruzzi ilustrează o concepție
politică și conține o poziție antifeudală limpede,care o situează
printre operele de caracter militant din perioada prerevoluționară.
Negruzzi cultivă, prin influență romantismului, mai mult ironia
decât satira, luând în chip neașteptat partea victimelor în ”Un
poet necunoscut”. Au mai pățit-o și alții în același spirit
antifeudal, cât de puțini nobili erau în realitate toți pretinșii boieri
evgheniști din vremea sa.
Teoretician, alături de Kogălniceanu, al specificului național
Negruzzi, era în problemele de limba, un moderat, adept al
tradiției lingvistice sprijinită pe limba poporului și a cărților vechi,
adversar al inovațiilor absurde ale pretinșilor creatori de limba,
italienizați sau latinizați. Limba lui ușor colorată moldovenește,
utilizează în mod moderat arhaismul fără a ocoli neologismele.
În 1868 C. Negruzzi moare la Iași, fiind înmormântat la moșia
sa din Trifești.

Alecu Russo
Născut la 17 martie 1819, Chișînău, Imperiul Rus, Alecu Russo
(originar din Basarabia) a fost poet, prozator, eseist, memoralist
și critic literar român, ideolog al generației de la 1848. Ca fiu de
boier, cunoștea limba franceză de acasă, și și- o perfecționează la
Institutul Naville din Elveția, unde pleacă la 11 ani. Funcționar al
unei întreprinderi comerciale în onoarea atentatorului la viață lui
Ludovic Filip, Louis Alibaud condamnând tirania. Revenit în țară și
stabilit la Iași, cutreieră munții în căutare de poezii
populare.Împreună cu Alecsandri întreprind o călătorie în
ținuturile Neamțului, intrând în contact cu frumusețea
folclorului ,cu peisajul românesc. Acestea toate călătorii și
impresii vor deveni material etnopsihologic pentru celebra Piatra
Teiului. Stabilit la Iași, Alecu Russo rămâne impresionat de locuri
și de locuitori, astfel scrie: "Iașii și locuitorii lui la 1848" (în limba
franceză) . Tot atunci scrie, "Studie naționale", lucrare apărută
postum sub îngrijirea lui Vasile Alecsandri.
Domnitorul Mihail Sturza îi încredințează un post de funcționar
la Tribunalul districtual de la Piatra Neamț la 1841. După patru
ani, scrie piesele. Bacalia ambițioasă și Jicnicerul Vadră și
Provincialul la Teatru Național. În 1847 scrie articolele "Poiezia
populară" și "Decebal și Ștefan cel Mare", publicate postum în
"Foaia societății pentru literatură și cultură română" din Bucovina.
După încercarea lui Negruzzi din 1840, "Poiezia populară" devine
o opera fundamentală de cercetare a folclorului.
În 1848, participa la mișcarea revoluționară din Moldova
alături de Vasile Alecsandri, în urmă eșecului acestuia,el
pribegește mai întâi în Ardeal,pentru ca apoi să se stabilească la
Paris.
Evocator discret al locurilor natale în Amintiri(1855), Russo e
spirit critic acerb în "Cugetări", unde, ca și Negruzzi ia apărarea
limbii împotriva filologilor latinizității.
În "Cântarea României", din care a dat și o versiune proprie în
1855, Russo folosește stilul biblic al lui "Lamennais din Paroles
d”un croyant" (1833), scriere tălmăcită în românește de două ori,
în 1843 și 1848, dar și imagini din "Poiezia populară". Ieșită din
cele mai lăudabile intenții "Cântarea României", n-a rămas,
desigur, fără ecou printre contemporani, mai ales prin excelenta
versiune a lui Bălcescu. Concepută sub formă unui poem
psalmotic, cu laitmotive și refrene simetrice,muzicale,ea pare
astăzi monotonă și lipsită de energie mobilizatoare, opera mai
degrabă a unui spirit contemplativ și discret, cum apare Alecu
Russo în toate celelalte scrieri ale lu.
A murit pe 5 februarie 1859 la vârstă de 40 de ani, de
tuberculoză și este îmormântat la biserica Barboi din Iași.
Nicolae Bălcescu
Prezența lui Nicolae Bălcescu (1818-1852) în istoria literaturii
se poate accepta prin gândirea sa social-politică de revoluționar
ardent ,intrasigent și perseverent, și mult mai puțin opera
propriu-zisă, care e a unui istoric preocupat de puterea armata și
artă militară a românilor ,starea socială a muncitorilor plugari,
chestiunea economică a Principatelor Dunărene și mersul
revoluției în istoria românilor . A publicat în revista sa ,scoasă
împreună cu August Treboniu Laurian, "Magazin istoric pentru
Dacia", cronicile muntene și un număr de biografii ( Ioan Tăutul,
Miron Costin, postelnicul Constantin Cantacuzino, spătarul Ioan
Cantacuzino), lucrarea capitală "Românii supt Mihai-Voievod
Viteazul" rămânând neterminată.

„Pieri-va vreodată răul din lume? Mintea noastră" ,răspunde

Bălcescu, nu poate pătrunde acest secret ,dar ceea ce știm e că „
din transformații în transformații", omenirea merge într-un
progres continuu și ca „fiecare pal al ei este un triumf al binelui
asupra răului". Aceste idei sunt proiectate în viată lui Mihai
Viteazul .
Compunerea care voia să fie o poemă, o epopee, are pagini
portretistice și descriptive, bune narațiuni precum aceea a
bătăliei de la Călugăreni, totuși faptele sunt prea demonstrativ
prezentate, finalizarea e prea retorică, întreagă operă având
caracterul unui discurs patetic. Și în alte opere, precum într-o
"Privire asupra stării de față a trecutului și viitorului patriei
noastre" din 1847, preluând idei din "Le Peuple de Michelet",
Bălcescu își exprimă crezul sau mesianic:
„Românii nu vor pieru! Românii nu pot pierii! Ei sunt cea mai
veche nație din Europa care și- a păstrat neclintit naționalitatea ei
și o existență politică. O mână providențială a privegheat asupra-i
și a scăpat-o fără îndoială pentru un scop ,pentru un viitor
oarecare ,va urma a ne protecta,căci ea a hotărât tuturor națiilor
o misie a împlini pe pământ . Dar ea ne va protecta numai cu
condiția ca și noi să facem tot ce atârna de noi ,ca și noi să
împlinim misia noastră.”
 Condiția pentru că literatură română să iasă din impasul
sterilității era după Bălcescu,la 1847, întărirea dragostei de patrie
și a ideilor de emancipare națională și socială :
„Vărsați, scrie el, în inimile lor (ale scriitorilor) credința și
nădejdea în viitor, puneți un D-zeu pe altarul lor, o stea în cerul
lor care să-i povățuiască în calea lor și veți vedea dacă aceste
suflete, ce vi se par acum stinse, nu se vor deștepta și nu vor
deștepta e cele de lângă fansele ,veți vedea dacă ele nu vor fi în
stare să răstoarne societatea învechită și să inalțe alta nouă. „
Bălcescu nu aprecia pe Eliade, nici pe Boliac, își punea însă
toate nădejdile din Vasile Alecsandri căruia-i scria : „Cânta-mi dar,
iubite poet ,cânta-mi România că Kollar bohemul, patria sa".

Grigore Alexandrescu
Grigore Alexandrescu a fost un poet și fabulist român. Discipol,
apoi rival al lui Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu e un
temperament opus, discret și retractil, nu lipsit de umor maligne,
orgolios și distant.
S-a născut în Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810,
în mahalaua Lemnului, fiind al 4 lea copil al visternicului
M.Lixandrescu. Rămâne orfan și sărac, dar de mic dovedește o
inteligență deosebită și o memorie extraordinară. Învață greacă și
franceză.
Alexandrescu se afirmă ca un original poet și preromantic al
nopții, al reveriei solitare, al paradisului pierdut al copilăriei și al
ruinelor care lasă indiferent de pastorul ce trece peste el,dar care
au îngrozit altă dată pe cotropitorul.
A tradus în 1835 tragedia lui Voltaire, „Alzira sau Americanii"
iar în 1838 revine cu un nou volum de poezii, elegii și fabule.
Meditație pe tema „Fortula labilis" o "rugăciune" cu accente „Le
desespoir" de Lamartine , ”Candelă și Barcă" ce vor provoca
sarcasmele lui Eliade dar și elogiul lui Eminescu.
A debutat cu poezii publicate în „Curierul Românesc" condus
de Ion Heliade Rădulescu . Poezia sa a fost influențată de ideile
care au pregătit „Revoluția din 1848”.
 Poet liric ,scrie mai întâi meditațîi romantice ,sub influență lui
Lamartine. Tonul lor este extraordinar de fantastic. Cea mai
reușită este „Umbră lui Mircea la Cozia"
Este ultimul fabulist autentic din literatura română, scriind
circa 40 de fabule în care adevărul este mascat din cauza cenzurii
autorităților,(„Câinele și cățelul", ”Boul și vițelul", ”Dreptatea
leului", "Vulpea literală") .
Lui Grigore Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în
literatură română, ca specii literare autonome epistolă, meditația
și satură.
A murit sărac la București în anul 1885.

Dimitrie Bolintineanu
Dimitrie Bolintineanu (n. 14 ianuarie 1819, Bolintin-Vale,
România – d. 20 august 1872, București, România) a fost un poet
român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848.
Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine;
părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în țară din Ohrida. În puținii
ani ai tatălui său, Ienache, acesta își făcu în Valahia o situație
acceptabilă. Arendaș, mic proprietar, apoi subprefect, cu
reședința la Bolintin, sat aproape de București; el nu apucă să-i
lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l
scutească de griji.
Orfan de ambii părinți încă din 1831, tânărul a fost crescut de
rude mai avute. Se susține de timpuriu, precum Grigore
Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe
funcționărești. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843
- secretar la departamentul „pricinilor suditești". Printr-un
misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de
pitar. Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă "O fată
tânără pe patul morții", prezentată elogios de Ion Heliade
Rădulescu (și invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii),
a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul "O fată tânără pe patul
morții" era o imitație după "La jeune captive" ("Tânăra
prizonieră"), de André Chénier, și a fost publicat în "Curierul de
ambe sexe".
 Și la 1848 revoluția a adus o explozie gazetărească. Dacă C.A.
Rosetti scosese, imediat după izbândă, "Pruncul român",
Bolintineanu conduce (de la 19 iulie la 11 septembrie) "Poporul
suveran". Era o foaie mică, de patru pagini, cu doar două coloane
pe fiecare față, dar redactorul șef avea proiecte mari. Ar fi vrut să
tipărească un „jurnal al intereselor democratice și al progresului
social", pe potriva modelului francez - Le Peuple souverain.
Izbucnind revoluția din 1848, reveni în țară și redactă
împreună cu Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac ș. a. "Poporul
suveran", dar - căzând revoluția - a fost exilat și se duse în
Transilvania, apoi la Constantinopol și, în sfârșit, la Paris ca să-și
continue studiile întrerupte.

Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de

literatură română la Iași, dar Poarta nu i-a permis intrarea în țară,
iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia,
descriindu-le toate în publicațiuni diverse, care cuprind adesea
pagini pline de interes și scrise cu multă căldură.
Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și devine
ministru de externe, culte și instrucțiune publică. Prin stăruințele
lui, ale lui Costache Negri și ale lui V. A. Urechia, sunt înființate
primele școli la românii macedoneni. În același an, 1859,
primește gradul al treilea în Loja Steaua Dunării din București, iar
în 1864 era membru al Lojii Frăția.
În prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu
călătorește la Paris. I se reeditează câteva dintre biografiile
istorice. Tipărește culegerea de satire Menadele și volumul de
poezii Plângerile României. Colaborează, până în aprilie, la
Românul, lui C. A. Rosetti. Grav bolnav, e silit să-și întrerupă
munca. În 1871, boala lui Bolintineanu se agravează. Poetul este
sărac. Pensia pe care o primea intra în buzunarele creditorilor.
Oficialitatea refuză să-i acorde ajutor. În aprilie este organizată,
din inițiativa lui George Sion, o loterie cu obiecte personale ale lui
Bolintineanu. La 28 aprilie are loc un spectacol la Teatrul Național
din București, în beneficiul fostului membru al Comisiei teatrale.
La 25 iunie, un grup de deputați (printre care și Cezar Bolliac)
propune Camerei votarea unei recompense naționale „pentru
bunul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, carele se află lipsit de
existența de toate zilele”. Trimisă spre studiu la secțiuni,
propunerea a rămas îngropată în dosare. Bolintineanu a dobândit
o afecțiune psihică de pe urma mizeriei și sărăciei.[7] Poetul este
internat la Spitalul Pantelimon. În condica de înregistrare a
bolnavilor a fost notat: «Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de
Culte, intrat fără haine». 1872 În martie are loc tragerea loteriei
inițiate în 1871 de George Sion. Cărțile lui Bolintineanu au fost
câștigate de V. Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar
celelalte mobile – de către Catinca Balș. Alecsandri și Negri au
cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în continuare ale
lui Bolintineanu. În dimineața zilei de 20 august, acesta încetează
din viață în spital.
Este înmormântat la Bolintinul din Vale.

5.Concluzie
Rolul de îndrumător cultural și literar pe care l-au avut Ion
Heliade-Rădulescu, în Muntenia, și Mihail Kogălniceanu, în
Moldova, a avut o importantă majoră în modernizarea literaturii
noastre în perioada pașoptistă.
În domeniul prozei, își scriu acum operele fundamentale autori
precum Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo și
Nicolae Bălcescu. Unii, în spiritul impus de revista "Dacia
literară", vor cultiva filonul istoric: nuvela "Alexandru
Lăpușneanu"de Costache Negruzzi, Românii supt Mihai-voievod
Viteazul de Nicolae Bălcescu, "Cântărea României" de Alecu
Russo etc. Alții vor merge pe linia memorialisticii, a faptului trăit
(Costache Negruzzi, "Negru pe alb") ori pe cea a însemnărilor de
călătorie, precum Vasile Alecsandri în "O plimbare la munți",
"Călătorie în Africa" sau Grigore Alexandrescu în "Memorial de
călătorie". Există însă și o altă zona a prozei, critică, ironică,
acidă, plină de luciditate, întâlnită la Alecsandri, scriitorul cel mai
complex al epocii. Acesta surprinde multe din deficiențele unei
societăți în plină transformare în "Baltă-Albă", "Borsec", dar mai
ales în "Istoria unui galban", gen de proză în care situațiile și
personajele, la limita caricaturii, stârnesc râsul.
Poezia pașoptistă pune bazele liricii moderne românești.
Tematica se lărgește enorm față de epoca premodernă. După
anul 1830, melancolia adâncă, organică, va învălui versurile
tuturor poeților. Se cultivă meditația pe teme romantice( ruine,
morminte, nestatornicia soartei), evocarea trecutului glorios,
descriile de natură, se face apel la folclor.
Speciile clasice (epistolă, satiră, fabulă) coexistă cu cele
romantice (meditația, elegia). Turnarea în tiparele secolului
precedent a noutăților de natură romantică se explică prin faptul
că literatură noastră nu a avut un clasicism profund și
individualizat. Pe de altă parte, majoritatea romanticilor pașoptiști
au primit o educație clasică.
Atmosfera poeziei ”noi” este prezența într-o serie de creații
precum cele ale lui Grigore Alexandrescu ("Anul 1840",
"Meditație", "Umbră lui Mircea", "La cozia"), Ion Heliade-
Rădulescu ("Zburătorul" ), Vasile Alecsandri ("Doine"), Dimitrie
Bolintineanu( "Legende istorice") etc. Fără această etapă, ar fi
fost mai greu de imaginat apariția lui Mihai Eminescu.

6.Anexe
 Revista Albina Românească Revista Curierul românesc

Revista Dacia literară

(1840) (1842)
(1840)

Revista Arhiva românească Revista Poporul

suveran Revista Propășirea
(1845-1846)
(1848) (1844)
 Mihail Kogălniceanu Ion
Heliade Rădulescu Vasile Alecsandri
(1817-1891) (1802-1872) (1821-
1890)

Constantin Negruzzi Alecu Russo Nicolae Bălcescu

(1808-1868) (1819-1859) (1819-
1852)

Grigore Alexandrescu (1810-1885) Dimitrie Bolintineanu (1819-

1872)
 Revoluția de la 1848

7.Bibliografie

•Adrian Costache, Florin Ioniță, M.N. Lascăr, Adrian Săvoiu,

“Limba si literatura română. Manual pentru clasa a XI-a”, 2009.
București: Editura Art. 59 pg.
•”Din presa literară românească a secolului XIX”. Editura
Albatros. 13-35 pg., 89-98 pg., 117-129 pg., 121-124 pg., 127-
129 pg., 138 pg., 141-143 pg.
•Al. Piru, “Istoria literaturii române de la început pîna azi”, 1981.
București: Editura Univers. 45 pg., 59 pg., 59-63 pg., 70-78 pg.
•Nicolae Manolescu, “Istoria critică a literaturii române. 5 secole
de literatură”, 2008. București: Editura Paralela 45. 151-155 pg.
• Vera Călin „Romantismul”, 1970. București: Editura Univers. 7,
46, 53, 64, 71, 90 pg.

8.Webgrafie
•https://ro.scribd.com/doc/81961930/Studiu-de-Caz-Romana-4-
Rolul-Literaturii-in-Perioada-Pasoptista
•https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_Rom%C3%A2n
%C4%83_din_1848
•https://www.google.ro/search?
q=revolutia+de+la+1848+&tbm=isch&ved=2ahUKEwic873b7Kb
mAhUM5hoKHXs5B6sQ2-
cCegQIABAA&oq=revolutia+de+la+1848+&gs_l=img.3..0l8j0i30j
0i8
30.11387.11387..11720...0.0..0.95.95.1......0....1..gws-wiz-
img.Jva04Bohm2g&ei=b1ftXdz_N4zMa_vynNgK&bih=657&biw=1
366
•http://literatura-pasoptista.blogspot.com/2009/12/proza.html?
m=1
•https://ro.wikipedia.org/wiki/Poezia_pa%C8%99optist%C4%83
•https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Alecsandri
•https://ro.wikipedia.org/wiki/Alecu_Russo
•https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Kog%C4%83lniceanu
•https://liceunet.ro/