INVESTIGATII

4.1.Probe clinice:

Tensiunea arterială
Tensiunea arterială este forţa cu care sângele circulant apasă asupra pereţilor arteriali. Se
deosebesc o tensiune arterială maximă sau sistolică care corespunde sistolei ventriculare şi o
tensiune minimă sau diastolică care corespunde sfarşitului diastolei. Valorile normale sunt
considerate astăzi pentru maximă 140 – 160 mmHg, iar pentru minimă 90 – 95 mmHg
(Comitetul de experti al O.M.S.).
În general există variaţii ale TA în funcţie de vârsta, sex, pozitie, efort muscular, excitaţii
psihice, mese, greutatea corporala, sarcini, apnee, tuse.
Pentru evitarea factorilor care influenţează aceasta se ia cand bolnavul e in repaos fizic şi
psihic, culcat timp de 10 – 30 minute, efectuându-se mai multe înregistrări şi notându-se cea mai
mică valoare, respectand aceeaşi oră de înregistrare şi utilizându-se acelaşi aparat. Corect, TA
trebuie masurată la humerala, bilateral (pentru a surprinde o eventuală asimetrie tensională), în
clinostatism sau în poziţie şezândă, în ortostatism, iar uneori şi la membrele pelviene
(indispensabil în unele forme de hipertensiune)

Pulsul este o expansiune ritmică sincronă cu bătăile inimii şi se percepe când se comprimă o
arteră pe un plan rezistent.
Se realizează prin palparea diferitelor artere accesibile: cardotidă, brahială, radială,
femurală, poplitee, tibială posterioară, pedioasă. În practica medicală se apreciază de regulă
pulsul radial. Palparea pulsului radial trebuie făcută în acelaşi timp la ambele artere radiale,
urmărind dacă unda de puls are în cele două puncte aceaşi amplitudine şi survine simultan; în
acest sens se vorbeşte de simetria şi sincronismul undei de puls.
Inregistrarea grafică a pulsului arterial
Se realizează cu dispozitive mecanice (Marey) sau prin pletismografie fotoelectrică;
traseul obţinut poartă numele de sfigmogramă. Înregistrarea se poate face la nivelul unei artere
apropiate de inimă (sfigmograma centrală), sau la nivelul unei artere periferice (sfigmograma
periferică).
Aspectele morfologice ale sfigmogramei centrale sunt descrise la capitolul referitor la
explorările mecanocardiografice cardiovasculare.
Calităţile pulsului arterial
Se apreciază în mod subiectiv prin palpare, sau în mod obiectiv prin analiza
sfigmogramei. Semiologia pulsului distinge cinci calităţi fundamentale:
1.Frecvenţa se apreciază numărând pulsaţiile timp de un minut; cu rare excepţii este
egală cu frecvenţa contracţiilor cardiace, fiind cuprinsă între 60-90/min. Creşterea frecvenţei se
numeşte tahicardie (puls frequentus), iar scăderea, bradicardie (puls rarus).
 2.Ritmul se referă la intervalul dintre două pulsaţii succesive; un interval constant
caracterizează un puls regulat (puls regularis) sau ritmic, iar modificarea intervalului
caracterizează un puls neregulat (puls iregularis) sau aritmic. Aritmia poate fi intermitentă când
pe un fond de ritm regulat intervin unele neregularităţi izolate (exemplu extrasistole), sau
absolută (exemplu fibrilaţia atrială).
3.Viteza indică rapiditatea cu care apare şi dispare unda pulsatilă arterială. Pulsul celer
este considerat atunci când unda pulsatilă apare şi dispare cu rapiditate. Pulsul tardus este un un
puls care se palpează un timp mai îndelungat, deoarece distensia arterei se face cu întârziere .
4.Amplitudinea se referă la mărimea undei de puls. Se distinge astfel un puls amplu
(puls magnus), care izbeşte cu forţă degetul şi un puls mic (puls parvus), slab perceptibil.
5.Tensiunea se apreciază după forţa necesară pentru a comprima artera şi a obţine
dispariţia pulsului. Din acest punct de vedere se distinge un puls dur (puls durus), greu
comprimabil şi un puls moale (puls mollis), uşor depresibil.
Electrocardiografia
Este o metodă de investigatie care se ocupă cu studiul fenomenelor bioelectrice pe care le
produce inima în cursul activităţii sale. Curenţii electrici produşi de inimă sunt de o intensitate
foarte slabă şi se transmit la suprafaţa tegumentelor prin tesuturi, a căror rezistenţă le reduce şi
mai mult voltajul. Pentru a fi înregistrate este necesară amplificarea lor cu aparate foarte
sensibile. Captarea curenţilor se face cu doi electrozi plasati în două puncte diferite ale inimii sau
chiar la distanţă de inimă.
Examenul fundului de ochi- completat cu determinarea presiunii centrale a retinei, este
obligatoriu de efectuat oricărui bolnav hipertensiv;
După examenul fundului de ochi (F.O.) pot fi 4 stadii :
stadiul I: ▪ scleroza incipientă;
▪ îngustarea arteriolelor retiniene;
▪ venule uşor dilatate (lărgite);
stadiul II: ▪ arterioscleroză moderată;
 accentuarea reflexelor arteriale;
 semnul încrucişării arterio-venoase (SALUS – GUNN);
 îngustare generală sau circumscrisă a arteriolelor
stadiul III: retinită angiospastică caracterizată prin:
▪ exudate şi hemoragii;
▪ modificări sclerotice şi spastice ale arteriolelor.
stadiul IV: edem papilar combinat cu modificări ale F.O. întâlnite în stadiul III.

4.2. Alte metode grafice.

Vectocardiografia este o metoda grafică derivată din ECG, care dă o reprezentare spaţială
a activităţii electrice a inimii.
Fonocardiografia este o metodă care înregistrează grafic zgomotele şi suflurile produse
de inimă, cu ajutorul unui microfon aşezat pe diferitele focare de auscul-tatie. Se înregistreazâ de
obicei simultan cu electrocardiograma. Fonocardiograma j normala prezinta grupuri de vibraţii
care reprezintă zgomotele 1 şi 2, uneori chiar şi zgomotele 3 şi 4.
Stigmografia constă în înscrierea grafică a pulsului arterial, în special a celui radial. Se
poate înregistra şi pulsul carotidian.
 Flebograţia înregistrează pulsaţiile venei jugulare.
Testul presor la rece, care este pozitiv când, introducand mana in apa la 4°, valorile T.A.
cresc cu peste 40 mm