DEZVOLTAREA OASELOR

Deși pare surprinzător, un nou născut are mai multe oase în corpul lui decât un adult. La
naștere, scheletul nou-născutului este alcătuit din aproximativ 350 de oase; de-a lungul anilor, unele
din acestea fuzionează pentru a forma segmente mai mari. Craniul unui nou născut este un bun
exemplu în acest sens; în cursul nașterii acesta este supus unei presiuni într-un canal îngust. Dacă
craniul acestuia ar fi la fel de inflexibil ca al unui adult, pur și simplu ar fi imposibil pentru copil să
treacă prin canalul pelvian.

În perioada embrionară și fetală scheletul este format din membrane conjunctive (scheletul
craniului) și din cartilaj hialin (membrele, coastele, scheletul axial). În a treia sau a patra săptămână
de dezvoltare a embrionului apar primele procese de osificare la nivelul claviculei. Începând de la
naștere și până în jurul vârstei de 25 de ani, scheletul continuă să se dezvolte prin creșterea oaselor
în lățime și în lungime. Procesul de transformare a membranelor conjunctive în os și înlocuirea
cartilajului hialin prin os alcătuiesc osificarea sau osteogeneza. Acest proces asigură totodată
creșterea în grosime și în lungime a osului în viata intra- și extrauterina. Punctele în care începe și se
extinde osteogeneza poarta numele de puncte de osificare.

Osteogeneza este un proces atât de distrugere cât și de construcție. Faza în care predomina
fenomenele de construcție, de transformare a membranelor conjunctive și a cartilajului hialin în
țesut osos se numește osificare primara, în urma căreia ia naștere osul brut, incomplet diferențiat,
numit os primar.

Faza în care sunt prezente fenomenele de distrugere și de remaniere se numește osificare

secundara. Aceasta dă naștere chiar din primii ani ai vieții unui os modelat cu structurile definitive
caracteristice osului adult numit os secundar.

În procesul de osteogeneza, osteoblastele și osteoclastele care se diferențiază din celulele

mezenchimale sau din fibroblaste au un rol determinant, ele sintetizând componentele de baza ale
substanței fundamentale a țesutului osos, precum și fibrele colagene. În matricea elaborată de
aceste celule se depun săruri de calciu, în special sub formă de cristale de fosfat tricalcic. Pe măsură
ce osul se formează, osteoclastele intervin prin procese de distrucție și rezorbție locală în
determinarea structurii definitive a osului nou format. Osteogeneza care se petrece în membranele
conjunctive poartă numele de osificare de membrană intramembranoasă sau desmală, iar cea care
are loc în cartilajul hialin se numește osificare de cartilaj, intracartilaginoasă sau encondrală.

Picture

CREȘTEREA OASELOR

Oasele sunt organe care cresc atât în lungime, cât şi în grosime. Creşterea în grosime şi în lungime a
osului are la bază aceste procese ca şi osificarea primară şi secundară, adică activitatea osteogenică
a periostului şi a cartilajului de conjugare.
1. CREȘTEREA OASELOR ÎN LUNGIME

Creşterea în lungime se face numai la oasele lungi. Ea se realizează prin activitatea cartilajelor de
creştere, care se găsesc la limita dintre diafiză şi epifize. Aceste cartilaje formează în partea dinspre
diafiză ţesut osos nou, care se alătură ţesutului osos al acesteia şi lungeşte astfel diafiza. Creşterea
diafizei în lungime este un proces de osificare endocondrală.

Cartilajul de creştere are o structură caracteristică. În el se pot distinge mai multe zone, dispuse
perpendicular pe axul diafizei. În partea dinspre epifiză prezintă o zonă de cartilaj hialin (sau zona de
rezervă), caracterizată prin aceea că condroblastele sunt lipsite de capsulă cartilaginoasă, iar în
substanţa fundamentală sunt numeroase fibre conjunctive dispuse transversal. După această zonă,
urmează, spre diafiză, o zonă formată din cartilaj, în care condroblastele sunt dispuse în şiruri
paralele cu axul longiudinal al osului; această zonă se numeşte zona cartilajului seriat şi este
caracterizată prin aceea că aici se produce o multiplicare a condroblastelor şi o creştere a cantităţii
de substanţă fundamentală; datorită acestor caractere, zona cartilajului seriat se mai numeşte zonă
de creştere.

Mai spre diafiză se găseşte zona cartilajului degenerat sau zona cartilajului hipertrofiat, unde
condroblastele sunt hipertrofiate şi degenerate, conţinând incluziuni de glicogen sau grăsimi,
precum şi numeroase vacuole, iar substanţa fundamentală este impregnată cu săruri de calciu; de
aceea se mai numeşte zona cartilajului calcifiat.

După aceasta urmează zona hemoragică, caracterizată prin faptul că în ea pătrund capilare sanguine
şi ţesut conjunctiv mezenchimal care provin din ţesutul osos diafizar. În această zonă celulele
cartilaginoase se distrug, iar unele celule mezenchimale se transformă în osteoblaste; această zonă
se mai numeşte zonă de eroziune.

Ultima este zona osteoidă, denumită astfel pentru că în ea se formează şi se remaniază ţesutul osos
nou care se adaugă diafizei şi astfel aceasta se lungeşte, lungind întreg osul.

În timp ce în zona osteoidă a cartilajului de creştere se diferenţiază ţesut osos, în zona cartilajului
seriat se formează ţesut cartilaginos. Datorită acestui fapt, cartilajul de creştere îşi păstrează
grosimea în tot timpul funcţionării.

Funcţionarea cartilajelor de creştere şi deci creşterea oaselor în lungime este limitată. Ea se face
până la vârsta de 22 – 25 de ani. La această vârstă zona cartilajului seriat încetează să mai formeze
ţesut cartilaginos, cartilajele de creştere se osifică complet şi formarea de ţesut osos nou se termină.
O dată cu încetarea creşterii oaselor în lungime, se opreşte şi creşterea corpului în lungime.

Picture

2. CREȘTEREA OASELOR ÎN GROSIME

 Creşterea în grosime se face la toate formele de oase şi este asigurată prin funcţionarea
periostului.

Creşterea osului în grosime se face prin activitatea zonei osteogene a periostului care produce
neîncetat osteoblaste, ce se adaugă ţesutului osos mai vechi, osul îngroşându-se astfel. Printr-o
experienţă destul de simplă ne putem convinge că periostul are acest rol. Dacă introducem sub
periostul unui os tânăr un fir de argint, după un timp oarecare, sacrificând animalul, constatăm că
firul de argint se găseşte departe de periost, fiind împins spre interior de ţesutul osos format de
acesta. Funcţionarea periostul se face normal în perioada de creştere a organismului. În această
perioadă este periost osteogen activ. După atingerea maturităţii, periostul încetează funcţia sa
osteogenă, dar nu şi-o pierde, putând s-o recapete în condiţii speciale, cum ar fi producerea unei
fracturi; în acest caz, periostul îşi reia funcţia osteogenă şi formează calusul, care sudează
fragmentele osului fracturat.

Prin creşterea în grosime, oasele capătă o oarecare rezistenţă, care le permite să suporte greutatea
ce se exercită asupra lor sau tracţiunea la care sunt supuse.

Acest fel de creştere, prin activitatea periostului, îl găsim la toate categoriile de oase.

În general, putem afirma că prin osteogeneza endoconjunctivă, se dezvoltă şi cresc oasele late, iar la
oasele lungi şi scurte, constatăm, deopotrivă, osteogeneza endocondrală şi osteogeneză
endoconjunctivă.

Creşterea şi dezvoltarea oaselor se află sub dependenţa hormonilor şi a vitaminelor. Astfel,

hormonul somatotrop influenţează creşterea oaselor în lungime, iar hormonul paratiroidian reglează
circulaţia calciului în ţesutul osos. Hormonii gonadotropi feminini şi masculini influenţează gradul de
maturare a osului. Vitaminele din grupa D, vitamina A şi vitamina C intervin direct în procesele de
osteogeneză, lipsa lor producând tulburări în creşterea şi dezvoltarea oaselor.

Picture

Creșterea în grosime a oaselor

Picture

celule osteoblaste și osteoclaste

Factorii ce influenţează osteogeneza şi creşterea.

Atât în creşterea lor normală, cât şi în diferitele stări patologice, oasele stau sub influenţa a numeroşi
factori (vitaminele, hormonii etc). Cel mai de seamă este rolul trofic general exercitat fie în mod
direct de sistemul nervos, fie pe cale umorală.
Vitaminele. Vitamina A limitează activitatea osteoblastelor şi a osteoclaştilor. Vitamina C favorizează
edificarea osului. Vitamina D favorizează calcificarea.

Hormonii. Au rol foarte important. Hormonul somatotrop hipofizar determină proliferarea

cartilajului de conjugare (produs în exces dă gigantismul, produs deficitar dă nanismul). Hormonii
tiroidieni triiodtironina şi tetraiodtironina stimulează creşterea; hipotiroidia determină nanismul;
calcitonina tiroidiană favorizează depunerea sărurilor de calciu la nivelul oaselor. Hormonul
paratiroidian (parathormonul) influenţează resorbţia osoasă. Hormonul testicular: castrarea
prelungeşte timpul de funcţionare a cartilajului de conjugare (eunucii), iar estrogenii (experimental
la animale) duc la calcificarea prematură a oaselor lungi.

Enzimele. Fosfatazele intervin, de asemenea, în procesul de creştere.