UNIVERSITATEA “VALAHIA” TARGOVISTE

FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE

SPECIALIZAREA:KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA

PSIHOLOGIA
PERSONALITĂŢII
Relaţia dintre personalitate şi comportament

Profesor coordonator: Student:

Ancuta Santi Buleandra Catalina

TARGOVISTE

2017
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TARGOVISTE
FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE
SPECIALIZAREA:KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TARGOVISTE
FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE
SPECIALIZAREA:KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA

Relaţia dintre personalitate şi comportament

În literatura de specialitate există un numar impresionant de definiţii ale personalităţii,

(peste 50), Ion Dafinoiu apreciind : “Conceptul de personalitate este o construcţie teoretică
elaborată de psihologie, care se apropie mai mult sau mai putin de fenomenul real al
personalităţii”1. El este perfecţionat continuu, dar incă nu avem o definiţie unică pentru
personalitate şi, totodată, acceptată de toti specialiştii.

Cu toate că se pot inventaria aproape tot atâtea definiţii asupra personalităţii câte teorii
psihologice există, se poate stabili totuşi un oarecare consens asupra unui număr de noţiuni,
care sunt în genere cuprinse în orice definire şi descriere :

- personalitatea este un concept global, o structură care nu se poate descrie decât prin
elementele sale structurale

- ea are un anumit grad de permanenţă, o dinamică şi o economie proprie

- este rezultanta dezvoltării potenţialităţilor înnăscute într-un mediu de dezvoltare precizabil

din punct de vedere socio-cultural

- dezvoltarea personalităţii este secvenţială

Teoriile neobehavioriste – obiectiviste, încearcă să explice fenomenele psihologice prin

extrapolarea rezultatelor psihologiei experimentale şi psihofiziologiei. Analizând rolul
structurant al mediului în constituirea personalităţii, integrând reflexologia pavloviană,
behaviorismul watsonian şi teoria învăţării a lui Thorndicke, neobehaviorismul elaborează,
prin Dollard şi Miller, teorii ale personalităţii de tip stimul-răspuns. Ei consideră ca element
structurant major al personalităţii – obişnuinţa, care ar însemna o legătură între stimul şi
răspuns.

Teoriile psihodinamice – psihanalitice - analizează personalitatea ca o istorie a

devenirii pulsiunilor primare, obţinând o viziune longitudinală a individului, coerentă în
dinamica ei. În sistemul topic elaborat de Freud în 1920, personalitatea este împărţită în trei
instanţe: Id-ul – polul pulsional al personalităţii, rezervorul dispoziţiilor ereditare şi al energiei
pulsionale, Ego-ul– instanţa centrală a personalităţii, domeniul percepţiilor şi proceselor
intelectuale, având rol de autoconservare; el funcţionează după principiul realităţii şi

1
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TARGOVISTE
FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE
SPECIALIZAREA:KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA
corespunde gândirii colective, raţionale şi socializante. Este o instanţă mediatoare care
armonizează influenţele contradictorii ale Id-ului şi Superego-ului şi elimină dintre stimulii

lumii exterioare pe cei considerati periculosi pentru unitatea persoanei. Superego-ul este
constituit din tot ceea ce educaţia aduce individului: interdicţii, ierarhii de valori, exigenţe,
care-l fac elementul centralizator al personalităţii.

Teoriile sociale – consideră că mediul social şi cultural sunt factori predominanţi ai

organizării personalităţii. Pornind de la datele aduse de observaţiile comparative ale
interacţiunii dintre om şi societate (studii pe gemeni, studiile performanţelor de grup, studiul
unor grupuri etnice, sociale), autorii acestor teorii încearcă să evidenţieze şi să cuantifice într-
o oarecare măsură influenţele socio-culturale din structura personalităţii.

Intervenţia unor serii de factori sociali, economici, axiologici, etico-morali,

microsociologici, şi-ar pune amprenta comună pe toţi membrii unei culturi, sub forma unei
personalităţi de bază.

Există, totuşi, unele definiţii la care se face apel mai frecvent şi care sunt acceptate de
mai multi cercetatori. Astfel, G.W. Allport spunea ca “Personalitatea este organizarea
dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gandirea şi
comportamentul sau caracteristic”. Definiţia pune accent pe organizarea dinamică şi
consideră că manifestările dominante ale personalităţii sunt gândirea şi comportamentul,
care poartă amprenta distinctivă a fiecărui individ în parte.

Un alt autor, H.J. Eysenk, defineşte personalitatea drept “organizarea mai mult sau
mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului şi fizicului unei persoane care determină
adaptarea sa unică la mediu.” Si această definiţie face referire la aspectele de organizare şi
precizează totodata laturile principale ale personalităţii.

Pe baza acestor doua definiţii se poate formula o alta care sa cuprinda aspectele
esenţiale ale acestora: “Personalitatea este o structură bio-psiho-socială, un ansamblu de
insusiri psihice care exprimă orientările fundamentale ale omului faţă de ambianţa şi sine,
particularităţile fizice şi dinamico-energetice ale raspunsurilor la stimulările mediului,
posibilităţile de intervenţie activă şi creatoare în mediu, toate fiind organizate în mod unitar
şi original la fiecare”. Personalitatea este organizarea superioară a persoanei căreia i se
asociază valoarea şi prin aceasta face ca omul să fie considerat “suprema valoare”. 2

Caracterizarea psihologică a personalităţii

O caracterizare de ansamblu va permite o mai profundă înţelegere a specificului

personalităţii.

2
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TARGOVISTE
FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE
SPECIALIZAREA:KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA
Personalitatea nu este înnăscută, ci se formeaza treptat. G.W. Allport, remarca: “Este
puţin probabil să se spuna despre un nou născut că are personalitate (deoarece îi lipseşte o
organizare caracteristică a sistemelor psihofizice)”3. Sugarul are numai o personalitate

potentială, diversele ei componente conturându-se treptat de-a lungul celorlalte stadii, pentru
ca în adolescenţă să se ajunga la o organizare unitară.

Personalitatea este o totalitate de componente, nu un simplu aspect al vieţii psihice a

omului. Dar nu este vorba de o sumă a acestora, ci de un întreg care da coerenţă conduitelor
umane. Legile de organizare ale întregului, legăturile multiple care se stabilesc între
componente consolidează întregul şi favorizează funcţionarea părţilor. Spre exemplu,
inteligenţa sustinută de tăria caracterială reuşeşte să se dezvolte şi să se manifeste plenar.
Personalitatea este unică şi originală, relativ stabilă în comparaţie cu multe procese şi stări
psihice situaţionale, trecătoare, de scurtă durată. Deşi omul se dezvoltă permanent, el îşi
păstrează identitatea psihică, are conştiinţa existenţei sale de-a lungul vieţii, îşi conservă
capacităţile, motivaţiile, scopurile şi astfel poate desfăşura activităţi complexe şi
semnificative, se adaptează din ce în ce mai bine, işi poate realiza proiectele şi se poate
implini pe toate planurile.

Personalitatea este determinată şi conditionată socio-cultural, este influenţată

determinativ de particularităţile micro-mediului şi macro-mediului în care se desfăşoară viaţa
fiecăruia. O persoană integrată în societate are un anumit statut şi îndeplineşte o serie de roluri
a căror exercitare îndelungată duce la formarea unor însusiri care alcătuiesc “personalitatea
de statut”.

Personalitatea este o structură care se dezvoltă în timp şi care prezintă diferenţe de la o

persoană la alta, având în vedere: gradul de dezvoltare a componentelor sale, gradul de
integrare în întreg a tuturor elementelor, stabilitatea structurii de personalitate şi mobilitatea
acesteia.

În fine, personalitatea funcţionează ca un sistem, este vie, dinamică. Între

componentele sale există relaţii strânse, organizate ierarhic, care se dezvoltă de-a lungul vieţii,
atingând un vârf de maturizare la vârsta adultă. Personalitatea include valori şi este ea însăsi o
valoare.

Unul dintre principalele obiective ale cunoaşterii şi evaluării personalităţii este

realizarea de predicţii privind comportamentul persoanei într-o anumită situaţie. Ce determină
comportamentul uman: anumite dispoziţii interne (trăsături) sau situaţia în care se află
persoana? De ce indivizii nu reacţionează la fel în aceeaşi situaţie? Încercând să explice acest
fenomen, unii psihologi au luat drept unitate de analiză trăsătura de personalitate:

 fiecare trăsătură se rapoartează la o anumita componentă a personalităţii

3
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TARGOVISTE
FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE
SPECIALIZAREA:KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA
 fiecare componentă, fiind independentă de celelalte, conturează o anumită “faţetă” a
individului (ex. sociabilitate, perseverenţă, anxietate)

Între adepţii acestei teorii se numară şi G.W.Allport, acesta considerând că, deşi
faptele de conduită ale unei persoane prezintă o anumită variabilitate situaţională, pe teremen
lung se observă un cadru relativ stabil, unitar, de aşteptare şi interpretare. În plan

comportamental, o trasatură de personalitate constituie o predispoziţie de a răspunde în acelaşi

fel la o varietate de stimului. Spre exemplu, timiditatea ca trasatură a unei persoane, se va
manifesta în plan comportamental prin stângăcie, mobilizare exagerată.

Definirea comportamentului şi relevarea diverselor tipuri de manifestări

comportamentale

Între psihic, personalitate şi comportament, există o strânsă unitate dialectică: psihicul

şi comportamentul se înscriu în organizarea de ansamblu a sistemului personalităţii, ca
parametri funcţionali derivaţi alături de parametri bioconstituţionali şi fiziologici primari.

Comportamentul este definit ca ansamblu al reacţiilor adaptative - obiectiv

observabile, pe care un organism prevăzut cu sistem nervos le exercită ca răspuns la stimulii
din ambianţă. El apare ca o substructura genetică şi, totodată, ca un cadru obiectiv al
structurilor psihice interne cognitive, afective şi motivaţionale, structuri ce definesc şi
delimitează anumite tipuri de personalitate, iar ca formă expresivă a acestora anumite
comportamente.

Prin comportament (behavior) înţelegem „acele activităţi ale unui organism care pot fi
observate de către un alt organism sau cu ajutorul instrumentelor unui cercetător. În
comportament sunt incluse raportările verbale ale subiectului şi experienţele conştiente.”4

În opinia autorilor (Atkinson Rita, E.E. Smile, Daryl J. Bem), principale tripuri de
comportament sunt:

 apetitiv (appetitive behavior) – comportament explorator, de căutare

 aversiv (aversive behavior) – comportament de evitare
 operant (operant behavior) – comportament definit mai degrabă de stimulul care îl
încurajează, decât de stimulul care îl dă la iveală (ex.comportamentul care duce la
recompensă; sinonim comportamentul instrumental)
 oral (oral behavior) – comportament care derivă din nevoia copilului de a suge sau,
mai general, de a fi alimentat pe gură
 psihotic (psychotic behavior) – comportament care indică o gravă deteriorare în
contactul cu realitatea şi care se evidenţiază prin deliruri şi/sau halucinaţii. Poate fi

4
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TARGOVISTE
FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE
SPECIALIZAREA:KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA
cauzat de leziuni ale creierului sau de tulburările mentale cum ar fi schizofrenia ori o
tulburare bipolară
 respondent (respondent behavior) – comportament ce implică o reacţie la un stimul
specific de mediu

Cunoașterea personalității şi felul în care manifestările comportamentelor

exprimă personalitatea

Relaţia personalitate – comportament a fost abordată din mai multe persective, cele
mai interesante fiind: teoria personalităţii (B.F. Skinner – psihologia comportamentalistă),
teoria dezvoltării psihosociale (Erickson), perspectiva psihanalitică (Freud) şi psihologia
individualistă (A. Adller).

B.F. Skinner, reprezentant al behaviorismului, nu credea în conceptul de

personalitate, pe care o considera nimic mai mult decât un pattern de comportamente. Din
acest motiv, el nici nu a elaborat o teorie a personalităţii în adevăratul sens al cuvântului.
Skinner s-a ocupat de studierea comportamentului pe care a încercat să-l descrie în termeni
cât mai obiectivi, fără a-şi propune să realizeze teoretizări. "Să  ne aplecăm asupra faptelor” a
reprezentat idealul ştiinţific al lui Skinner, el fiind de părere ca psihologia trebuie să se
rezume la ceea ce se vede, la ceea ce poate fi modificat şi măsurat în condiţii de laborator.
Mai exact, el este de părere că psihologia reprezintă ştiinţa comportamentului. Majoritatea
teoriilor cu privire la personalitate încercau sa privească în spatele a ceea ce se vede, mai
precis să analizeze cauzele, motivele, tendinţele sau alte forţe interne care directionează fiinţa
umană.

Indiferent la ce se referă: instincte, trebuinţe sau chiar trăsături, celelalte teorii ale
pesonalităţii se referă la ceea ce Skinner numea forţe interne şi pe care el le ignora  total.
Abordarea sa pune accent doar pe ceea ce este observabil în comportamentul subiectului.
Forţele de natură inconştientă, mecanismele de apărare ale ego-ului, trăsăturile de
personalitate nu pot fi observate şi ca atare nu au ce căuta în domeniul psihologiei ştiinţifice.
O altă diferenţă între teoria lui Skinner şi alte teorii ale personalităţii constă în modul în care
acesta abordează diferenţele individuale. El a manifestat un interes scăzut cu privire la aceste
diferenţe individuale datorită faptului că cercetările sale au fost centrate mai ales pe direcţia
evidenţierii unor legi generale ale comportamentului uman. Un alt aspect prin care Skinner se
diferenţiază de alţi teoreticieni în sfera personalităţii constă în aceea că el şi-a
bazat s t u d i i l e  mai ales pe cercetări de psihologie animală, extrapolând concluziile la
comportamentul uman. Skinner este de acord cu faptul că oamenii au o structură mult mai
complexă decat animalele, dar el consideră că diferenţele dintre om şi animal sunt de natură
cantitativă şi nu calitativă.

In opinia sa, la baza comportamentului stă principiul întăririi, orice comportament

putând fi controlat prin intermediul consecinţelor sale. Atât un animal, cât şi un om, pot fi
condiţionaţi să pună în acţiune orice tip de comportament pin intermediul unor întăriri
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TARGOVISTE
FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE
SPECIALIZAREA:KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA
adecvate. Desi recunoaşte influenţa factorilor ereditari, Skinner pune accent pe rolul mediului
în influenţarea comportamentului subiectului. Oamenii reprezintă produsul invăţării, ei fiind
modelaţi de variabilele externe şi nu de factori genetici. Deoarece oamenii reprezintă
produsul experienţelor, iar aceste experienţe sunt diferite, apar diferenţe individuale între
oameni.

Erickson abordează dintr-o perspectivă total diferită relaţia comportament –

personalitate, şi anume personalitatea generează comportament, iar modelarea
comportamentului generează personalitate. Erickson a observat importanţa, pentru
dezvoltarea normală a personalităţii, a etapelor timpurii din viaţă, şi mai ales a
comportamentelor în relaţie cu agenţii semnificativi de socializare (familia, şcoala). Mai mult
de jumătate din aceste etape au loc în copilărie şi adolescenţă5.

 Faza 0 – 1,5 ani - persoana dominantă este mama, iar etapa este caracterizată
de încredere - neîncredere. Copilul, în special în relaţia cu mama sa, îsi va
construi atitudinea de baza faţă de lumea înconjurătoare. Dacă în acest stadiu el
va beneficia de confort psihic şi satisfacţie, acest lucru îl va ajuta să-şi dezvolte
o atitudine încrezătoare faţă de lumea din jur. Dacă, din contră, nevoile copilului
vor fi absente sau inconsistente, atunci acesta va căpăta neîncredere faţă de
parinţi şi, mai apoi, faţă de lume în general.
 Faza 1,5 – 3 ani – influenţa dominantă o reprezintă părinţii. Etapa este
caracterizată de conflictul autonomie-îndoială. În funcţie de feedback-ul primit
de la părinţi, noile provocări fizice pe care le înfruntă (copilul învaţă să meargă
şi să-şi controleze corpul) îi pot susţine încrederea sau îl pot face să se simtă
incapabil.
 Faza 3 – 6 ani – tot părinţii reprezintă influenţa dominantă în această etapă
caracterizată de conflictul iniţiativă - vinovăţie. Copilul tinde în mod natural să
exploreze din ce în ce mai mult lumea din jurul său, să pună nenumărate
întrebări, să aibă iniţiativă. Această initiativă poate fi încurajată sau, din contră,
inhibată de părinţi, în acest caz instalându-se un puternic sentiment de vinovăţie,
care îi va afecta dezvoltarea ulterioară.
 Faza 6 – 12 ani - iniţiativa se masoară în special în îndeplinirea/depăsirea unor
standarde de performanţă şcolară. La exigenţele abstracte ale școlii, copilul are
de depăsit conflictul între sârguinţă şi inferioritate. In prezenţa unor feedback-
uri pozitive provenite din partea factorilor dominanţi (şcoala, părinţi), el poate
dezvolta sentimentul utilităţii eforturilor şi acţiunilor sale, respectiv în absenţa
acestora poate dezvolta sentimentul de inferioritate, sentiment care se poate
asocia durabil cu incapacitatea.
 Faza 12 - 18 ani - adolescentul este confruntat cu conflictul
între identitate şi confuzia de rol. Multitudinea de roluri sociale pe care le
5
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TARGOVISTE
FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE
SPECIALIZAREA:KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA
experimentează, ca şi apartenenţa sa la diferite grupuri sociale, presupun
integrarea unei game variate şi contradictorii de percepţii despre sine şi de
percepţii ale altora despre propriul sine într-o structură coerentă, unitară,
respectiv propria identitate. Acest proces necesită timp şi nu e întotdeauna uşor
de realizat, de aceea, în mod ideal, ar trebui însoţit de tactul şi intelegerea celor
din jur. Atunci când acest lucru nu se întamplă, spre exemplul unor presiuni

exterioare nefireşti, al nesiguranţei privind propriul viitor, al neasumării de

responsabilităţi, sau al preluării unor modele antisociale de gândire şi
comportament, deruta şi confuzia adolescentului sporesc, iar edificarea unei
personalităţi negative sau deviante a acestuia este aproape certă.
 Faza 20 – 40 ani - adultul tânăr se confruntă cu al şaselea conflict, cel
între izolare şi intimitate. Intimitatea presupune capacitatea de fuzionare liberă,
fără teamă a identităţilor, cu o altă persoană, fără pierderea propriei
individualităţi, în timp ce izolarea este adesea rezultatul eşecului încercărilor
repetate de constituire a intimităţii sau al neasumării riscurilor/responsabilităţilor
pe care le presupune intimitatea. La această vârstă, persoanele normale îsi
constituie de obicei familia proprie, acest lucru fiind mult mai greu de realizat
mai târziu.
 Faza 40 – 65 ani – la maturitate, individul se confruntă cu conflictul
între generativitate şi stagnare. În această etapă, majoritatea oamenilor se
străduiesc să realizeze obiective aflate dincolo de limitele propriului sine şi
raportate la elemente ca familia, cariera profesională, sau societatea în
ansamblul ei. Lipsa realizării acestora duce la sentimentul ratării şi plafonării.
 Faza 65 ani – deces - individul este confruntat cu perspectiva propriei morţi, pe
care o poate întampina cu sentimentul împlinirii personale, respectiv cu cel
al disperării. Împlinirea este asociată cu un grad de integritate a Eu-lui
persoanei, care poate privi retrospectiv cu satisfacţie propria existență, fiind
capabil să accepte atât propriile realizări, cât şi propriile insuccese. Când situaţia
aceasta nu apare, constatarea faptului că nu mai există timpul disponibil pentru
operarea unor schimbari majore, reformularea unor noi obiective sau realizarea
acestora duce la disperare şi la sentimentul de irosire a propriei vieți.

Această perspectivă, abordată în psihoterapie, este susținută de o multitudine de cazuri

clinice legate de istoricul tipului de personalitate. Un personaj antisocial în prezent relevă,
aproape întotdeauna, victima de ieri în contextul familial. Copilul brutalizat poate ajunge să
creadă ca este cu adevărat "rău" şi acest rol şi-l va asuma mai târziu, devenind o personalitate
antisocială. La prima vedere s-ar părea că personalitatea este generată de
comportamentul altora, însa mereu intervine şi propriul comportament, adică acceptarea,
interiorizarea suferinţei, până la punctul în care ea afectează nucleul de bază al vieţii psihice.6

Schema de organizare şi desfăşurare a comportamentului este analizată şi din

perspectiva psihanalitică pe fondul polarităţii conştient – inconştient – subconştient, fapt ce
6
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TARGOVISTE
FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE
SPECIALIZAREA:KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA
structurează şi delimitează diverse şi complexe tipologii ale personalităţii, în primul rând a
pesonalităţii patologice sau dizarmonice. După Freud, personalitatea derivă din jocul dintre
tendinţele spontane, uneori impulsive ale Sinelui şi exigenţele Supraeului, tendinţe mediate de
latura stabilă a psihicului, denumită "Eu". Aceasta este şi cea adaptată la mediu. Definitorie
pentru organizarea sistemului pesonalităţii este dimensiunea conştientului, mai ales în

reacţiile comportamentale, structurate pe dimensiunea selectiv – direcţionatoare: în

exprimarea opţiunilor, atitudinilor, opiniilor, trebuinţelor, formarea proiectelor etc., fapt ce-i
conferă pesonalităţii un permanent dinamism. Inconştientul răspunde mai mult reacţiilor
adaptative la mediul ambiental, natural şi social. Freud absolutizează în aşa măsură rolul
inconştientului încât îl consideră axul  central al structurii pesonalităţii şi mecanismul
funcţional al comportamentului, indiferent de formele sale de manifestare.

O ultimă abordare analizată în această lucrare este cea a pshianalistului german A.

Adller (psihologia individualistă). Acesta a pus  la baza genezei motivelor comportamentului
nu tendinţele şi tentaţiile înnăscute, ci relaţiile care leagă personalitatea cu ambianţa sa socială
şi care reflectă procesul „autoafirmarii”. „Comportamentul este acel ceva ce imbracă rolul
individului şi, ca atare, în functie de el este consolidat statusul său. Intrarea efectivă în rol şi
satisfacerea exigenţelor statusului se realizează prin intermediul comportamentului, care, la
rândul lui, poartă amprenta însuşirilor psihice ale persoanei. Gradul socializării – asimilării
sarcinilor, obligaţiilor reieşite din rol, în speţă a celui de elev/student sau cadru didactic,
determină anumite comportamente diferenţiate, implicând şi reclamând diverse componente
psihice cum sunt: trebuinţele, aspiraţiile, motivaţiile, interesele, temperamentul, caracterul,
atitudinile, deci personalitatea individului. Între rol – status şi comportament se instituie o
relaţie de implicaţie, comportamentul însemnând şi desemnând totodată

Comportamentul suportă un proces de specializare şi diferenţiere în funcţie de anumite

variabile independente ale personalităţii, cum ar fi: vârsta, sexul, mediul, ocupaţia, categoria
socio-profesională şi, nu în ultimă instanţă, nivelul de instruire şi educaţie. De aceea ele sunt
tipologizate într-o gamă multiplă şi complexă cum ar fi: comportamentul social-cultural,
comportamentul economic, comportamentul politic-juridic, comportamentul moral,
comportamentul educaţional.

După cum afirma G.W. Allport şi după cum am încercat să surprind în abordarea
temei, „personalitatea nu este un sac de cârpe”, ci este un întreg, componentele sale dând
coerenţă conduitelor omului. Ceea ce dă sens acţiunilor şi comportamentului individului este
personalitatea, aceasta fiind percepută ca organizare unitară interioară a structurilor şi
însuşirilor psihofiziologice şi nu ca un dat în sine.

Concluzii
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TARGOVISTE
FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE
SPECIALIZAREA:KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA
Daca personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural care se formeaza pe
parcursul vietii, comportamentul este activitatea observabila ce apare in interactiunea cu
mediul.

Bibliografie:

1) Ion Dafinoiu, Psihologia socială clinică, 1998, Ed. Polirom;

2) Allport W.G. (1981), Structura şi dezvoltarea personalității, Editura Didactică şi
Pedagogică, București;
3) T. Crețu (2011), Psihologia personalității – suport electronic, Centrul Credis;
4) Allport W.G. (1981) Structura şi dezvoltarea personalității, Editura Didactică şi
Pedagogică, București;
5) T. Crețu (2011) Psihologia personalității – suport electronic, Centrul Credis;
6) Atkinson Rita, R.C. Atkinson, E.E. Smile, Daryl J. Bem (2002), Introducere în
psihologie, Editura Tehnică, București;
7) Etapele dezvoltării psihosociale (Erickson, 1968);
8) "Ştiinţele Comportamentului Uman" - Ovidiu Popa Velea, Ed.Trei, 2006;
9) Alfred Adller, “Înţelegerea vieţii. Intoroducere în pshilogia individuală”, Editura Trei.
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TARGOVISTE
FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE
SPECIALIZAREA:KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA