See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/281965542

ORAŞELE MICI SI MIJLOCII DIN JUDEŢUL SIBIU

Article · February 2015

CITATIONS READS

0 1,227

1 author:

Sageata Radu
Institute of Geography, Romania, Bucharest
178 PUBLICATIONS   246 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Climate Change and Impacts on Water Supply “CC-WaterS” View project

Un secol de învăţământ geografic la Universitatea din Bucureşti View project

All content following this page was uploaded by Sageata Radu on 24 September 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 ORAŞELE MICI SI MIJLOCII DIN JUDEŢUL SIBIU
Radu Săgeată

Small and middle towns in Sibiu County. The urban system of this county is a macro-central balanced one
in which the county-seat is clearly outstanding. Mediaş is the only middle town striking a balance between
the eight small-sized towns (under 20,000 inhabitants) situated at the bottom of the local urban hierarchy.
The paper highlights on the evolution, and the main functional and physiognomic features of Mediaş
Municipium and of the other eight towns.
Key-words: urban system, small towns, middle towns, Sibiu County.

SISTEMUL URBAN AL JUDEŢULUI SIBIU

Consideraţii generale
Judeţul Sibiu dispune de un sistem urban de tip monocentric echilibrat, cu detaşarea netă a
reşedinţei de judeţ (Sibiu) care prezintă un indice de hipertrofie în raport de oraşul de rang II
(Mediaş) de 2,88 (conform estimărilor din 1 iulie 2008). Prin urmare, la nivel judeţean, Mediaşul
reprezintă singurul pol de echilibru între municipiul Sibiu şi o bază urbană bine reprezentată prin 9
oraşe (Agnita, Avrig, Cisnădie, Copşa Mică, Dumbrăveni, Miercurea Sibiului, Ocna Sibiului,
Sălişte şi Tălmaciu) de mărimi demografice ce variază între 16 000 - 4 200 locuitori.
Funcţionalitatea sistemului urban judeţean este evidenţiată prin relaţiile de subordonare
directă existentă pe de o parte între Sibiu şi Mediaş, cele mai mari centre urbane ale judeţului şi
singurele care au fost investite cu statut de municipiu, iar pe de altă parte între acestea şi oraşele
situate către baza ierarhiei urbane.
Cele 11 oraşe ale judeţului se înscriu pe toate treptele demografice existente la nivel naţional
(cu excepţia oraşelor foarte mari), fiind dominantă categoria oraşelor mici, sub 10 000 locuitori (6
centre urbane); alte trei oraşe având populaţie cuprinsă între 11 000 şi 17 000 locuitori.
Funcţional, în ultimele două decenii se constată o deplasare a centrului de greutate de la
industrie, cvasi-dominantă înainte de 1990, la servicii şi îndeosebi turism, un mare număr dintre
oraşele judeţului dispunând de potenţial (atât natural cât şi antropic) care le-ar putea înscrie pe
traiectoria unei dezvoltări turistice sustenabile (Sibiu, Mediaş, Cisnădie, Miercurea Sibiului, Agnita,
Ocna Sibiului, Sălişte, Tălmaciu, Avrig etc.).
Oraşele sunt aşezări umane vechi, cu istorie îndelungată, ce păstrează monumente istorice şi
de arhitectură valoroase, însă în multe cazuri insuficient de bine conservate şi promovate turistic. La
acestea se adaugă potenţialul cadrului natural, ce îmbină peisajul montan cu cel colinar, cu resurse
balneoclimaterice (Ocna Sibiului, Băile Bazna – la 15 km de Mediaş, Miercurea Sibiului), cu
arhitectura, tradiţiile şi obiceiurile specifice, rezultat al unei îndelungate convieţuiri a populaţiei
româneşti autohtone cu coloniştii saşi şi maghiari.
Evoluţia îndelungată pe scara timpului a determinat un grad mare de adaptare a texturii
urbane la microrelieful specific fiecărui oraş, fiind dominante cele de tip adunat, ce îmbină
structurile neregulate din zonele centrale, rezultat al unor evoluţii încorsetate de ziduri din perioada
medievală, cu cele de tip radiar-concentric sau polinuclear, cu pieţe din care pornesc divergent
marile artere comerciale. Caracteristicile morfografice sunt cele care au determinat şi suprafaţa
administrativă urbană: în timp ce oraşele care îşi extind teritoriul administrativ pe versanţii montani,
cu utilizare forestieră şi agro-pastorală dispun de suprafeţe administrative extinse (Sălişte, Tălmaciu
– peste 200 km2; Avrig, Sibiu – peste 100 km2), cele dezvoltate exclusiv în zona de podiş au
suprafeţe mult mai reduse: Copşa Mică şi Dumbrăveni – sub 30 km2; Ocna Sibiului 58,8 km2 etc.).
Deşi atestate documentar de timpuriu (sec. XII-XIV), cele mai multe dintre oraşele judeţului
Sibiu au fost investite cu acest statut în secolul XX, fie ca rezultat al politicii de industrializare şi
urbanizare din perioada socialistă (Copşa Mică, Cisnădie, Agnita, Ocna Sibiului), fie la începutul
anului 1989 (Avrig şi Tălmaciu) în contextul crizelor ce au afectat sistemele urbane şi societăţile din
statele est-europene şi care au condus la profundele schimbări economico-sociale din ultimul
deceniu al secolului trecut. După 1990 au trecut în rândul oraşelor, două localităţi: Sălişte şi
Miercurea Sibiului.

Figura 1 : Sistemul urban al judeţului Sibiu

1. nucleu polarizator, 2. centru de echilibru, 3. oraşe subordonate, 4. oraşe cu funcţie complexă,
5. oraşe cu funcţie industrială şi de servicii, a. industrie textilă şi încălţăminte, b. chimie, metalurgie
neferoasă, c. construcţii de maşini, sticlărie, 6. oraşe cu funcţie turistică, 7. căi ferate, 8. şosele,
9. râuri, 10. lacuri. 11. oraşe cu potenţial turistic important.
Gradul de compactitate al teritoriului administrativ urban este de asemenea un rezultat
cumulat al evoluţiei în timp şi al condiţiilor topografice locale pe care se dezvoltă un oraş. O
evoluţie îndelungată a funcţiilor de polarizare determină un grad ridicat de integrare a aşezărilor
polarizate în intravilanul polarizator, spaţiul polarizat transformându-se în spaţiu integrat; pe de altă
parte, fragmentarea topografică implică o fragmentare a siturilor, limitând evoluţia urbană. Se
dezvoltă în consecinţă aşezări mici, numeroase acolo unde densitatea populaţiei este mare, care
evoluează către structuri de tip risipit, cu grad redus de compactitate a teritoriului administrativ.
Aceste evoluţii se reflectă şi la nivelul judeţului Sibiu, unde 10 dintre cele 11 centre urbane se
caracterizează printr-o eterogenitate a teritoriului administrativ (excepţie face doar oraşul Copşa
Mică, dezvoltat pe o suprafaţă restrânsă şi relativ plană, în culoarul Târnavei Mari).
Structura teritoriului administrativ al oraşelor din judeţul Sibiu
Oraşul Localităţi componente Sate aparţinătoare
Sibiu Sibiu, Păltiniş -
Mediaş Mediaş Ighişu Nou
Cisnădie Cisnădie, Cisnădioara -
Avrig Avrig, Bratu, Glimboca, Mârşa, Săcădate -
Agnita Agnita, Coveş, Ruja -
Dumbrăveni Dumbrăveni, Ernea, Saroş pe Târnave -
 Tălmaciu Tălmaciu, Boiţa, Colonia Tălmaciului, -
Lazaret, Lotrioara, Paltin, Tălmăcel
Sălişte Sălişte Aciliu, Amnaş, Crinţ, Galeş, Fântânele,
Mag, Săcel, Sibiel, Vale
Copşa Mică Copşa Mică -
Miercurea Sibiului Miercurea Sibiului Apoldu de Sus, Dobârca
Ocna Sibiului Ocna Sibiului Topârcea

Municipiul MEDIAŞ
Mediasch, Medwisch (în germană)
Medwesch, Medeš, Medveš
(în dialectul săsesc)
Medgyes (în maghiară)
Megyeš (în dialectul secuiesc)
(53 165 loc. la 1 iulie 2008;
12,6 % din populaţia totală a judeţului;
18,8% din populaţia urbană a judeţului Sibiu)

Dezvoltarea municipiului Mediaş a fost favorizată de poziţia sa geografică favorabilă, pe

Târnava Mare, importantă axă de circulaţie rutieră şi feroviară, la distanţe relativ mari atât de
municipiul Sibiu, cât şi de celelalte nuclee de polarizare locală: Blaj, Sighişoara şi Copşa Mică.
Mediaş Distanţa pe calea Distanţa pe
ferată şosea
Sibiu 55 56
Blaj 43 41
Sighişoara 39 37
Copşa Mică 11 12

Unitatea dominantă de relief este Podişul Mediaşului, subunitate a Podişului Târnavelor,

oraşul dezvoltându-se pe terasele Târnavei Mari, mai ales pe partea stângă a acestora, în zona de
confluenţă cu pârâul Moşna, la poalele unor dealuri ce domină intravilanul atât în sud (Dealul
Ghindei, 470 m), sud-est (Dealul Mediaşului, 490 m), cât şi în nord (Dealul Hula Blăjelului, 440
m). Altitudinea este favorabilă dezvoltării culturilor agricole, astfel că din totalul suprafeţei
administrative a oraşului (6 265 ha), terenurile agricole au cea mai mare pondere (49% din total),
acestea fiind urmate de cele ocupate de păduri (24% din total). Intravilanul ocupă o suprafaţă de
63,745 km2 din care 9,34 km2 (14,65 %) este suprafaţă construită.
Poziţia geografică favorabilă a creat premisele unei locuiri timpurii, primele urme materiale
în zona Mediaşului fiind consemnate în mileniul III î.Hr.
Bazele apariţiei oraşului de astăzi au fost puse de coloniştii saşi care s-au stabilit în regiunea
Târnavelor între secolele XI şi XIV. Aşezarea a fost consemnată documentar prima dată la 3 iunie
1267 şi a cunoscut o dezvoltare rapidă ca urmare a poziţiei geografice ce putea asigura o bună
apărare atât aşezării cât şi regiunilor limitrofe.
În 1283 este atestat sub numele de villa Medgyes, iar în 1289 sub numele de terra Medies.
Importanţa aşezării este confirmată la începutul secolului al XIV-lea când regele maghiar Carol
Robert de Anjou conferă locuitorilor de aici toate drepturile provinciei Sibiu (1315); în 1318 sunt
acordate privilegii saşilor din Mediaş şi Şeica Mare privind impozitele şi încorporarea în oastea
regală, iar în 1320 este atestat primul comite de Mediaş. Ca o consecinţă firească a creşterii
importanţei sale pe plan local şi regional, în 1359 Mediaşul este numit pentru prima dată oraş
(civitas), iar din 1448 datează primul sigiliu al oraşului.
Secolele al XV-lea şi al XVI-lea marchează şi diversificarea profilului funcţional al aşezării,
prin apariţia breslelor de meşteşugari: breasla croitorilor şi a vânzătorilor de postav este atestată în
1457; în 1501 existau deja în oraş şase bresle, numărul acestora creşte rapid ajungând în 1642 la 28,
iar în 1698 la 33. Concomitent (1490-1534), este construită incinta fortificată care completează
funcţia de apărare a bastionului (castrum-ului) din jurul bisericii „Sfânta Margareta” atestat încă din
1452, astfel că în secolul al XVI-lea oraşul avea deja un profil funcţional complex, în care erau bine
conturate funcţiile de apărare, meşteşugărească, comercială (târg anual pe 13 iulie, atestat încă din
1508), cea de servicii (spital – 1487, leprozerie – 1557; şcoli – 1586, 1713; tipografie – 1771 etc.),
dar şi cea administrativă (sediu de jude regal – 1552).
Perioadele de dezvoltare urbanistică alternează cu episoadele de declin datorat atât invaziilor
militare şi războaielor (1438, 1529, 1603, 1605, 1611, 1705), revoltelor sociale (1614), incendiilor
(1564, 1588) sau epidemiilor de ciumă (1633, 1646, 1717-1718). Acestea se diminuează ca
intensitate în secolul al XIX-lea, când încep să se pună bazele actualei infrastructuri edilitare
urbane.
Funcţia cultural-educativă este consolidată prin construirea şcolii de fete (1816-1824), a
şcolii agricole (1871), şcolii orăşeneşti de meserii (1873), a unor noi localuri pentru şcoala
elementară săsească (1889) şi pentru şcoala de stat (1894-1895), precum şi prin înfiinţarea la
Mediaş a unor asociaţii ce au polarizat decenii de-a rândul viaţa culturală transilvăneană (Asociaţia
pentru cunoaşterea Transilvaniei – 1840, Asociaţia Transilvană a Tineretului German – 1848,
Asociaţia muzicală din Mediaş – 1862, Asociaţia meseriaşilor din Mediaş – 1881 etc.), iar în 1826
este înălţată Biserica română unită şi şcoala greco-catolică din Mediaş. În 1863 este introdus
iluminatul public stradal, iar în 1872 este inaugurată prima gară a oraşului.
Concomitent se pun bazele funcţiei industriale a oraşului prin construirea primelor unităţi
industriale: fabrica de pielările Karres (1881); o fabrică de postav şi textile (1888); o fabrică de
salamuri şi conserve (1895) şi are loc diversificarea funcţiei de servicii prin editarea primelor
publicaţii locale1 şi prin extinderea infrastructurii de învăţământ şi sănătate2.
Intrarea în exploatare a resurselor de gaz metan din zona Mediaşului în 1911 a marcat
începutul unei noi etape de dezvoltare industrială a oraşului, continuată cu deschiderea unor fabrici
de geamuri, vase emailate şi sticlărie (1921, 1922).
Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918, urmată de hotărârea Adunării
Naţionale Săseşti de la 8 ianuarie 1919 de aderare a saşilor din Transilvania la Marea Unire a
consfinţit trecerea oraşului sub administraţie românească. În această perioadă a fost construită
catedrala ortodoxă (sfinţită la 28 iulie 1935), iar după instaurea regimului comunist, zestrea edilitară
a oraşului a fost îmbogăţită cu un nou pod peste calea ferată (1962), cu o nouă gară (1963-65); a
fost restaurată Poarta Steingasser (1965) şi finalizată o nouă pasarelă între oraşul vechi şi cartierul
Lunca Ciorilor (1977). Oraşul a avut însă mult de suferit de pe urma unor puternice inundaţii în mai
1970 şi iulie 1975.
Perioada socialistă a înscris oraşul pe orbita unei industrializări adesea supra-dimensionate
cu consecinţe dăunătoare asupra mediului şi patrimoniului turistic. S-a dezvoltat o gamă variată de
unităţi industriale aparţinând construcţiilor de maşini, materialelor de construcţii, prelucrării
lemnului, sticlăriei, vaselor emailate şi, continuând vechea tradiţie a breslelor meşteşugăreşti, unităţi
ale industriei textile, de încălţăminte şi marochinărie, de industrie alimentară, multe dintre acestea
dispărând după 1990.
Dezvoltarea industrială de amploare s-a reflectat şi în plan urbanistic prin extinderea zonelor
rezidenţiale mai ales către nord-vest, est şi sud-vest faţă de nucleul urban iniţial situat pe terasele
Târnavei Mari, concomitent realizarea de lucrări complexe de protecţie împotriva inundaţiilor,
regularizări şi îndiguiri pe circa 4,5 km. A fost realizat noul centru civic, în vecinătatea centrului
istoric, sub forma unei pieţe străjuită pe trei laturi de construcţii noi, ce grupează majoritatea
edificiilor cu funcţii administrative şi de servicii de importanţă locală şi chiar regională. Consecinţă
a acestor evoluţii, oraşului i-a fost acordat în 1968 statut de municipiu.

1
Între 1902 şi 1911 apare la Mediaş publicaţia lunară „Volksgesundheit” (Sănătatea populară), iar în 1905 începe să
apară „Medgyesi ujsag” (Ziarul medieşan).
2
În 1902 este inaugurat un spital orăşenesc, extins în 1908; în 1908 se construieşte o şcoală catolică elementară şi o
şcoală românească; între 1910-1912 este construit liceul „Stephan Ludwig Roth”; în 1911 este construită şcoala
ortodoxă românească, în 1924 se pun bazele gimnaziului german de fete din Mediaş, iar între 1936-1937 este construit
gimnaziul de stat mixt din Mediaş (extins ulterior, între 1940 şi 1942).
 Figura 2 : Mediaşul pe harta topografică 1 : 50 000 (ed. 2010)
Se observă trama stradală neregulată din partea centrală a oraşului, consecinţă a adaptării la relieful
fragmentat şi la funcţiei embrionare, de apărare.
Concomitent cu dezvoltarea industrială şi edilitar-urbanistică, numărul populaţiei a
înregistrat o continuă creştere, atingând un maxim de 65 072 locuitori la recensământul din 5
ianuarie 19773, după care a început o perioadă de evoluţie descendentă datorată mai ales plecărilor
din oraş, pe fondul deteriorării situaţiei economico-sociale şi a scăderii natalităţii, consecinţă a
abrogării legislaţiei restrictive din perioada anterioară.
Evoluţia demografică a municipiului Mediaş
Data de referinţă Numărul populaţiei
1510 300 „hospites saxones”, 38 jeleri, 2 coibani şi 4 săraci
1675 461 plătitori de impozite şi 64 văduve
1830 5 413 locuitori
1850 5 337 locuitori
1880 6 489 locuitori
1910, 31 dec. 8 626 locuitori
1930, 29 dec. 15 505 locuitori (7 717 bărbaţi, 7 788 femei),
3 534 gospodării, 2 254 clădiri
1948, 25 ian. 23 247 locuitori
1956, 21 febr. 32 498 locuitori
1966, 15 mart. 46 384 locuitori
1977, 5 ian. 65 072 locuitori (33 071 femei, 32 000 bărbaţi)
1992, 7 ian. 64 484 locuitori (32 963 femei, 31 521 bărbaţi)
2002, 18 mart. 55 153 locuitori (28 349 femei, 26 804 bărbaţi)
2008, 1 iul. 53 165 locuitori

În acelaşi timp a avut loc şi o deteriorare a structurii populaţiei pe grupe de vârstă, în sensul
creşterii ponderii populaţiei vârstnice (60 de ani şi peste, populaţie întreţinută), concomitent cu
scăderea ponderii tinerilor (0-14 ani şi a populaţiei apte de muncă, 14-59 ani), fapt ce a determinat,
3
Dintre aceştia 63 145 locuitori erau consemnaţi în Mediaş, iar 1 927 locuitori în satul Ighişu Nou.
la fel ca în întreaga ţară, creşterea presiunii asupra fondurilor de pensii cu importante consecinţe la
nivel social.
Structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe în Mediaş la 18 martie 2002
Total 0-14 ani 14-59 ani 60 ani şi peste
Ambele sexe 55 153 9 416 36 499 9 238
Bărbaţi 26 804 4 923 17 989 3 892
Femei 28 349 4 493 18 510 5 346

Figura 3 : Mediaş – zonarea funcţională

1. zona centrală cu funcţii complexe: comercială, culturală şi administrativă, 2. zone industriale
(inclusiv zone industriale destructurate şi dezafectate), 3. zonă specializată în transportul feroviar,
4. Zone rezidenţiale, 5. Spaţii verzi, 6. tramă stradală, 7. cale ferată,
8. râuri.
Declinul ce a însoţit restructurarea industrială din perioada de tranziţie (1990-2007) s-a
reflectat asupra oraşului printr-o nouă reconversie funcţională în favoarea creşterii importanţei
funcţiei turistice.
Importanţa oraşului şi îndelungata sa evoluţie s-a reflectat în fizionomia urbană printr-o
textură neregulată a centrului vechi, de un farmec aparte, cu străduţe înguste şi întortocheate, cu
fronturi de clădiri vechi şi o piaţă centrală spre care converg arterele stradale importante. La această
textură au contribuit fortificaţiile care înconjurau oraşul străvechii cetăţi, construită în mai multe
etape între secolele XIV-XVI, ale cărei ziduri au fost parţial distruse în secolele XVIII şi XIX.
Cetatea dispunea de trei rânduri de ziduri, cu trei porţi principale, patru porţi secundare şi 19
bastioane cu turnuri de apărare. Reprezentativ pentru oraş este şi castelul fortificat în stil gotic
„Sfânta Elisabeta”, construit în secolele XIV-XV, din care se mai păstrează primul rând de ziduri şi
vechile fortificaţii. Breslele de meşteşugari ce au propulsat dezvoltarea oraşului începând cu secolul
al XV-lea au dat numele principalelor turnuri şi bastioane ale cetăţii: Turnul rotarilor (sec XVII),
Bastionul cojocarilor şi Bastionul cuţitarilor (sec XV), Turnul făurarilor (1541), Turnul croitorilor
(în care a fost închis Vlad Ţepeş în 1462 etc.) etc.
 „Castelul” este legat printr-o scară acoperită (din sec. XIX) de Piaţa Republicii, unde se află
mai multe edificii de patrimoniu: Casa Schüller (1588, în stilul Renaşterii, în care s-au ţinut Dietele
Transilvaniei), Casa Schüster (din sec XVIII, în stil baroc) etc. La acestea se adaugă, reprezentative
pentru centrul istoric al oraşului, Primăria veche, în stil neoclasic (1616), Turnul Măriei (sec. XVI),
Turnul Forkesch (1490-1543), precum şi numeroase muzee, între care Muzeul Municipal, amenajat
într-o clădire din sec. XVI, cu colecţii de istorie, etnografie şi ştiinţele naturii şi Casa memorială
„Stephan Ludwig Roth”, istoric şi gânditor german, revoluţionar paşoptist, susţinător al
revendicărilor românilor. Potenţialul turistic al oraşului este armonios completat de cel al zonelor
limitrofe: cetăţile ţărăneşti de la Bazna, Boian şi Moşna; Băile Bazna, staţiune balneoclimaterică
permanentă de interes naţional; bisericile monument istoric din Moşna, Dârlos şi Buzd, complexul
arheologic de la Brăteiu etc.
Oraşul CISNĂDIE
Heltau, Heldau (în germană)
Hielt, Hilt, Helt (în dialectul săsesc)
Nagydisznód, Disznód (în maghiară)
(16 406 loc. 1 iulie 2008;
3,8 % din populaţia totală a judeţului;
5,6 % din populaţia urbană a judeţului Sibiu)

Situat într-un bazinet al Depresiunii Sibiu, într-o zonă de convergenţă hidrografică, la circa
12 km sud de Sibiu, oraşul Cisnădie este străjuit la sud de Muntele Măgura (1 394 m), iar la nord de
Dealul Cisnădie (557 m), având altitudini ce variază între 440 şi 520 m.
Situată într-o arie de veche locuire geto-dacă, apoi romană4, aşezarea a fost întemeiată de
coloniştii germani în secolul al XII-lea5, fiind atestată documentar în 1204; în 1241 a fost distrusă
de mongoli, pentru ca în 1323 să fie ridicată, printr-un document emis de regele Carol Robert de
Anjou, la rangul de civitas. Dezvoltarea aşezării în feudalism s-a înscris pe două coordonate: pe de
o parte ca punct fortificat, iar pe de altă parte ca nucleu comercial şi meşteşugăresc. Astfel,
conflictele comerciale ce au apărut între Vlad Ţepeş care îi proteja pe negustorii munteni şi
negustorii saşi din Ardeal (1456-1462) şi ulterior incursiunile turcilor i-au determinat pe locuitori
să-şi fortifice cetatea, prin construirea unui al doilea zid în jurul acesteia şi turnuri fortificate.

Figura 4 : Cisnădie, oraş dezvoltat pe o suprafaţă topografică accidentată care i-a favorizat
funcţia iniţială de apărare. Imagine prelucrată de pe harta topografică 1 : 50 000 (ed. 2010)
Localitatea începe să se dezvolte economic tot mai mult mai ales din secolele XIV-XV; se
înmulţesc breslele de meşteşugari6 şi apar specializări: producătorii de seceri (adesea exportate

4
La Boiţa exista un important castru roman (Caputum Stenarum), iar drumul spre Apulum trecea prin apropiere.
5
Colonizările au durat până în secolul XVIII, când în localitate s-a stabilit un ultim val de 125 landleri protestanţi
originari din zona Salzburg (1734).
6
La 1460 sunt atestaţi peste 100 de meşteşugari la o populaţie de 200 familii.
peste graniţă), producătorii de lână, şelarii şi olarii, ce aveau să dezvolte mai târziu, în secolele
XVIII-XIX manufacturi, apoi fabrici. În anul 1494 localitatea a primit dreptul de a ţine un târg
anual, iar din 1500 două târguri pe an. Până la 1700 populaţia era exclusiv de origine germană.
Dezvoltarea localităţii a fost stânjenită de-a lungul timpului de o serie de calamităţi naturale:
epidemiile de ciumă din 1604, 1660 şi 1844-1862; incendii (17 ianuarie 1841) sau inundaţii
(precum cea de la 23 august 1857).
Cisnădie este al treilea centru urban al judeţului ca mărime demografică, cu o populaţie în
creştere faţă de cea înregistrată la recensământul din 20027, a cărei dezvoltare s-a bazat pe industria
textilă (în 1944 existau în Cisnădie 136 fabrici cu profil textil). Tradiţia industrială a oraşului s-a
menţinut chiar şi după deportarea saşilor în U.R.S.S. (în anii 1950) şi naţionalizarea şi comasarea
unităţilor textile în întreprinderi mari („Bumbacul”, „Mătasea Română” sau „Contex” –
producătoare de covoare pluşate), însă a fost puternic afectată după 1990 ca urmare a privatizărilor
eşuate.
Localitatea a fost declară oraş în anul 1948, an după care a cunoscut o puternică creştere
demografică ca urmare a fluxurilor migratorii absorbite de industrie.
Evoluţia demografică a oraşului Cisnădie
Data de referinţă Numărul populaţiei Observaţii
1468 900 – 1 000 locuitori
1763 1 400 locuitori
1882 2 864 locuitori de confesiune evanghelică
1910 3 064 locuitori 2 188 de confesiune evanghelică
1930 3 469 locuitori 2 528 de confesiune evanghelică
1941 5 385 locuitori 3 691 de origine etnică germană
1944 : lagăr deschis de către armata sovietică la Cisnădie
1945 : 870 locuitori de origine germană au fost deportaţi în U.R.S.S. pentru muncă forţată
După 1950 : exod al saşilor către R.F. Germania mai ales pe motivul reunificării familiilor
celor deportaţi în al Doilea Război Mondial; după 1989 ritmul emigrării a crescut mult
1948, 25 ian. 7 284 locuitori
1956, 21 febr. 12 246 locuitori
1966, 15 mart. 14 979 locuitori
1977, 5 ian. 20 135 locuitori circa 4 000 de confesiune evanghelică
1992, 7 ian. 17 871 locuitori 755 de confesiune evanghelică
1994 17 522 locuitori 514 de confesiune evanghelică
2002, 18 mart. 15 648 locuitori

Fizionomia oraşului conservă urmele îndelungatei existenţe urbane, distingându-se centrul

vechi, cu aspect medieval conferit de străduţele înguste şi întortocheate ce converg într-o piaţă
centrală. Aceasta are în centru Biserica evanghelică (1192-1300), monument istoric şi de
arhitectură, înconjurat de fortificaţii, ce înglobează pe latura vestică turnul în stil gotic al bisericii
anterioare.
Cetatea cu bazilică în stil romanic (1223) este unul dintre cele mai reprezentative
monumente ale stilului romanic din Transilvania şi printre cele mai vechi din această parte a ţării.
Situată pe un platou stâncos îngust (Dealul Sf. Mihail), care i-a impus şi forma dreptunghiulară,
cuprinde o singură incintă înconjurată cu ziduri groase de piatră.
Potenţialul turistic al oraşului este completat armonios de cel al zonelor limitrofe:
Cisnădioara, localitate componentă a oraşului, situată într-un cadru natural deosebit de pitoresc, ce
găzduieşte o expoziţie muzeală de etnografie şi o biserică fortificată (atestată în 1223 şi refăcută
după 1241); Sadu (7 km de Cisnădie), localitate renumită pentru portul popular şi păstrarea unor
vechi tradiţii, cu o biserică (sec. XVIII) monument istoric, cu picturi în frescă etc.

7
15 648 locuitori.
 Oraşul AVRIG
Freck, Fryk (în germană)
Frek, Fraek (în dialectul săsesc)
Felek (în maghiară)
(14 298 loc. - 1 iulie 2008;
3,4 % din populaţia totală a judeţului;
5,0 % din populaţia urbană a judeţului Sibiu)

Oraşul Avrig se află situat în Depresiunea Făgăraşului, pe terasele de pe partea stângă a

Oltului, la altitudini ce cresc de la 375 m în sud-vest, la 405 m în est. Este polarizat de municipiul
Sibiu, situat la 27 km pe drumul european şi 33 km pe calea ferată.

Figura 5 : Avrig, oraş dezvoltat la intersecţia a două drumuri comerciale.

Imagine prelucrată de pe harta topografică 1 : 50 000 (ed. 2010)
Atestată documentar în anul 1346 cu numele Affrica (Frek, Fraek în dialectul săsesc; Freck,
Fryk în germană; Felek în maghiară; Avrig după 1733), aşezarea a fost influenţată de-a lungul
evoluţiei sale istorice de coloniştii germani, stabiliţi aici începând cu secolul XIII. A avut de suferit
puternic de pe urma invaziei tătare din 1241, din această perioadă datând cetatea medievală
construită la 846 m pe dealul „La cetate”. Din secolul XIV sunt menţionate satele Bradu, Săcădate
şi Glâmboaca, incluse în teritoriul administrativ urban. În acesată perioadă Avrigul apare
consemnat ca fiind o aşezare de ţărani liberi, în mare parte români, aflată sub jurisdicţia scaunului
săsesc al Sibiului. În secolul al XVIII-lea devine feudă a lui Samuel Brukenthal, guvernator al
Transilvaniei. Profilul funcţional al aşezării înregistrează o diversificare către sfârşitul secolului al
XIX-lea, prin apariţia industriei de fabricare a sticlei.
Aşezarea cunoaşte o dezvoltare lentă, astfel că la sfârşitul anului 1910 avea 3 509 locuitori,
iar la recensământul din 1930, 3 997. În anii 1923-1926 este întemeiată şcoala normală, iar în 1937
a început construirea Uzinei de armament Mârşa, reprofilată în 1954 pe construcţia de
autocamioane, caroserii şi remorci. Aceasta a antrenat o puternică dezvoltare demografică şi edilitar
urbanistică, astfel că la recensământul din 1977 Avrigul avea 5 996 locuitori, iar împreună cu satele
componente, 10 910. În 1989 este investit cu statut urban, iar în 1992 atinge un maxim demografic
(14 965 locuitori) după care înregistrează un trend uşor descendent.
Declinul unităţilor industriale ce au contribuit la dezvoltarea aşezării au readus în discuţie,
după 1990, valenţele sale turistice. Potenţialul natural al peisajului dat de vecinătatea Munţilor
Făgăraş este completat de câteva monumente istorice şi de arhitectură de mare valoare, care printr-o
promovare şi valorificare corespunzătoare ar putea asigura oraşului certe valenţe turistice: Palatul
de vară Brukenthal (1760-1770), în stil baroc, înconjurat de un parc amenajat în 1775 şi extins în
secolul XIX; Biserica Evanghelică-Luterană (1270-1280, fortificată în sec. XVI); Biserica
Ortodoxă (1762, cu picturi murale); Muzeul etnografic etc.
 Oraşul AGNITA

Agnetheln, Agnethlen, Agnethen

(în germană)
Agnitlen, Ogeniteln (în dialectul săsesc)
Ágota, Szászágota, Szentágota
(în maghiară)
(11 170 loc. - 1 iulie 2008;
2,6 % din populaţia totală a judeţului;
4,0 % din populaţia urbană a judeţului Sibiu)

Oraş situat de o parte şi de alta a văii Hârtibaciului, în podişul cu acelaşi nume, într-o
zonă deluroasă străjuită la nord de Dealul Ţepii (597 m), cu prelungirea sa Dealul Heveşul, iar la
sud de dealurile Vărdului (560 m) şi Hingherului (530 m). Suprafaţa administrativă urbană este
de 96,2 km2 şi se desfăşoară la altitudini cuprinse între 443 m în vest ş 480 m în nord. Siturea sa
în centrul Podişului Hârtibaciului, la distanţe relativ mari de alte nuclee urbane cu funcţii
polarizatoare (58 km de Sibiu pe calea ferată şi 60 km pe şosea; 37 km de Mediaş şi 41 km de
Sighişoara şi Făgăraş), a determinat polarizarea către localitate a activităţilor economice din
podiş şi apariţia unor ramuri industriale bazate mai întâi pe materia primă locală, apoi pe
specializarea forţei de muncă.
La fel ca şi celelalte centre urbane ale judeţului Sibiu, Agnita a luat fiinţă pe o străveche
vatră de locuire dacică, atestată arheologic pe Dealul Cetăţii din apropiere. Prima menţiune
documentară a aşezării datează din anul 1280 sub numele latin de Sancta Agatha. Importanţa
aşezării este confirmată încă din 1376 când prin ordinul lui Ludovic I de Anjou primeşte dreptul
de a ţine târg anual, ocupaţia de bază a locuitorilor fiind agricultura şi creşterea animalelor. După
1448 localitatea devine şi centru strategic, prin fortificarea bisericii-cetate la ordinul lui Iancu de
Hunedoara, aflat în conflict cu turcii.
Începând din secolul al XII-lea, în localitate se stabilesc colonişti saşi, aduşi de regii
Ungariei pentru a forma o perdea de siguranţă şi pază către sud-est. Aceştia contribuie la
diversificarea funcţională a aşezării prin apariţia meşteşugarilor, organizaţi în bresle. Astfel, în
1524 se confirmă statutul breslei fierarilor, în 1539 al croitorilor, 1558 al breslei cizmarilor, iar
în 1569 al breslei rotarilor, existând în total, către sfârşitul secolului al XVI-lea 13 bresle
meşteşugăreşti, care au pus bazele industriei manufacturiere de mai târziu (în 1871 se înfiinţează
fabrica de încălţăminte, prima societate industrială din localitate). În 1885, prin fuzionarea mai
multor unităţi industriale a luat fiinţă o societate pe acţiuni din care a evoluat ulterior Fabrica de
mecanică fină, iar în 1927 s-a înfiinţat un atelier de tricotaje din care s-a dezvoltat mai târziu o
renumită fabrică de mănuşi şi ciorapi. Acestora li s-au adăugat după al Doilea Război Mondial
ateliere de prelucrare a lemnului, mase plastice, o fabrică de benzi adezive ş.a., ce au contribuit
la conturarea profilului industrial al localităţii, investită în 1950 cu statut urban.
Dezvoltarea industrială a determinat o evoluţie demografică şi edilitar-urbanistică
ascendentă, atingând un maxim demografic la recensământul din 1992, după care sensul evolutiv
s-a schimbat ca o consecinţă a deteriorării situaţiei economice.
Evoluţia demografică a oraşului Agnita
Data de referinţă Numărul populaţiei
1910, 31 dec. 3 858 locuitori
1930, 29 dec. 6 348 locuitori *
(din care 4 443 locuitori în Agnita)
1956, 21 febr. 9 108 locuitori *
1966, 15 mart. 10 855 locuitori *
1977, 5 ian. 12 853 locuitori *
1992, 7 ian. 12 375 locuitori *
(10 405 în Agnita, 835 în Coves, 1 135 în Ruja)
 2002, 18 mart. 10 894 locuitori *
(8 997 în Agnita, 732 în Coves, 1 165 în Ruja)
2008, 1 iul. 11 320 locuitori *
* inclusiv localităţile componente.

Oraşul, dominat până în pragul celui de-al Doilea Război Mondial de saşi (52,5 % din
populaţia totală la recensământul din 1930) a înregistrat mutaţii etnice considerabile concretizate
în primul rând prin diminuarea ponderii populaţiei germane, concomitent cu o creştere, mai ales
după 1977, a ponderii rromilor. Scăderea ponderii saşilor s-a datorat mai întâi stabilirii în
localitate de populaţie românească, venită să absoarbă disponibilul de forţă de muncă creat prin
dezvoltarea industriei, iar după 1977 prin emigrarea masivă a etnicilor germani, astfel că la
recensământul din 2002 oraşul avea o populaţie aproape compact românească (93,4% din
populaţia totală), ponderea saşilor ajungând să fie practic nesemnificativă (1,4 %)8.
Evoluţia structurii etnice a oraşului Agnita
Anul Total Români Maghiari Ţigani (Rromi) Germani Alte etnii
1930 6 348 2 671 314 15 3 334 14
1956 9 108 5 241 468 20 3 365 14
1966 10 855 6 513 497 5 3 832 18
1977 12 853 8 169 532 398 3 746 8
1992 12 375 10 710 475 688 449 3
2002 10 894 10 176 342 214 152 10

Din punct de vedere turistic, Agnita se evidenţiază printr-o serie de obiective istorice şi
de artă deosebit de valoroase, consecinţă a istoriei sale îndelungate şi a structurii etnice
diversificate, care a făcut posibilă pătrunderea unor elemente culturale alogene care se reflectă
atât în patrimoniul construit cât şi în cel folcloric. Reprezentative pentru potenţialul turistic al
centrului vechi sunt Biserica Sfântul Nicolae (1795-1797), cu picturi interioare; Cetatea
Săsească Fortificată (1466), în stil gotic, alcătuită dintr-o triplă incintă cu patru turnuri de
apărare ce poartă denumirea unor vechi bresle meşteşugăreşti; Muzeul „Valea Hârtibaciului”; o
fântână romană ş.a.

Figura 6 : Biserica fortificată din Agnita, monument tipic pentru arhitectura săsească
(Sursa : www.helloromania.eu)

În împrejurimi se pot vizita: Dealul Frumos (4 km, cu o biserică monument istoric şi de

arhitectură – sec. XIII); Merghindeal (8 km, cu o cetate ţărănească din sec. XV-XVI), Marpod
(27 km, renumit pentru portul popular, cu o biserică fortificată din sec. XIII-XVI), Ilimbav (23
km, cu o biserică din lemn, sec. XIII, monument istoric şi de arhitectură populară) ş.a.

8
Aceştia fuseseră deja întrecuţi ca pondere de maghiari şi ţigani (rromi).
 Oraşul DUMBRĂVENI
Elisabethstadt, Epeschdorf, Eppeschdorf,
Äpeschdorf (în germană)
Eppeschdorf (în dialectul săsesc)
Erzsébetváros, Ebesfalva (în maghiară)
(8 423 loc. - 1 iulie 2008;
2,0 % din populaţia totală a judeţului;
2,9 % din populaţia urbană a judeţului Sibiu)

Oraşul Dumbrăveni este situat în partea de nord-est a judeţului Sibiu, în sudul podişului cu
acelaşi nume, pe terasele de pe partea dreaptă a Târnavei Mari, fiind dominat la nord de dealurile
Bretea (459 m) şi Dealul de Mijloc (451 m). Altitudinea intravilanului variază între 318 m în sud-
vest şi 350 m în nord-est. Oraşul constituie un nucleu de polarizare locală pentru extremitatea nord-
estică a judeţului Sibiu, fiind situat pe o axă rutieră şi feroviară intens circulată, la 18 km de Mediaş
şi 19 km (pe drum naţional), respectiv 21 km (pe calea ferată) de Sighişoara.

Figura 7 : Dumbrăveni, oraş cu morfo-structură rectangulară

Imagine prelucrată după harta topografică 1 : 50 000 (ed. 2010)
Situată într-o străveche arie de locuire (în care au fost descoperite mărturii arheologice încă
din epoca fierului9, apoi din perioada dacică, romană şi din feudalismul timpriu) aşezarea a fost
pentru prima dată atestată documentar în 1332 sub numele de Ebes (Sacerdotes de Ebes). În
documentele din secolele XIV şi XV, aşezarea apare sub denumirea de Ebesffalwa (satul lui Ebes),
care probabil a fost numele unui stăpân feudal; românii au denumit-o Ibaşfalău, până în anul 1918
când i-a fost atribuită denumirea actuală.
Situată pe drumul comercial ce însoţea Târnava Mare, aşezarea s-a dezvoltat ca târg încă din
secolul XV. Comerţul şi meşteşugurile au stimulat dezvoltarea aşezării, contribuind la menţinerea
unei economii prospere. Grigore Appafy, prefect al judeţului Dobâca şi locţiitor al guvernatorului
Transilvaniei, cumpără în 1552 toate moşiile existente pe teritoriul localităţii şi construieşte un
castel feudal în formă de cetate, care va deveni ulterior, în perioada guvernării lui Mihai Appafy I
(1661-1690), reşedinţă domnească. În acesată perioadă încep colonizările cu armeni, care se
stabilesc prima dată la Dumbrăveni şi Gherla, de aici aceştia răspândindu-se în toate oraşele
Transilvaniei.
Odată cu instalarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, aşezarea intră sub administraţia
coloniştilor armeni, care a înfiinţat o companie comercială, ce a contribuit din plin la dezvoltarea
localităţii care devine „oraş privilegiat”10. În 1773 aşezarea este vizitată de Împăratul Iosif al II-

9
Datate 800 î.Hr.; cimitir celtic datat sec. III î.Hr., etc.
10
În această perioadă localitatea s-a numit Elisabetopolis.
lea11; în 1848 oraşul este cucerit de două ori de către generalul Józef Bem care poposeşte aici
împreună cu marele revoluţionar maghiar Sándor Petőfi, iar după 1871 trece în administrarea
comitatului Târnava Mică. Este perioada în care aşezarea cunoaşte o puternică dezvoltare edilitară,
fiind construită linia ferată (1871), Clădirea tribunalului (1875); este extins liceul teoretic şi
cazarma.
După 1945 profilul funcţional al oraşului s-a diversificat prin dezvoltarea industriei,
reprezentată prin unităţi de mobilă, mănuşi şi ciorapi, prelucrarea cânepii, la care s-au adăugat un
abator de păsări, un complex de sere etc.
Ca atare, localitatea înregistrează o creştere demografică constantă, fiind consemnat un
maxim la recensământul din 1977 însă emigrarea saşilor asociată ulterior, după 1990, cu declinul
unităţilor industriale i-au schimbat sensul general de evoluţie.
Evoluţia demografică a oraşului Dumbrăveni
Data de referinţă Numărul populaţiei
1727 203 locuitori
(77 familii, dintre care 69 româneşti, restul maghiare)
1910, 31 dec. 4 067 locuitori
1930, 29 dec. 4 562 locuitori
1956, 21 febr. 5 367 locuitori
1966, 15 mart. 8 452 locuitori
1977, 5 ian. 9 883 locuitori
1992, 7 ian. 9 356 locuitori
2002, 18 mart. 8 419 locuitori
2008, 1 iul. 8 343 locuitori

Oraşul este de tip rectangular, cu o zonă centrală veche ce concentrează clădirile cu

funcţiuni administrative şi de servicii. Principalele clădiri istorice de patrimoniu, încă insuficient
promovate şi valorificate turistic, sunt Castelul de vânătoare al principelui Mihai Appafy (1664), în
stilul Renaşterii; Biserica Armenească (sec. XVIII), în stil baroc, monument istoric şi de arhitectură,
cu picturi realizate de maeştri italieni şi veneţieni; biserica din oraş (1795), realizată tot în stil
baroc, clădirile tribunalului şi liceului (sec. XIX) ş.a.

Figura 8 : Biserica armenească din Dumbrăveni, de arhitectură şi artă construit între

1766-1783) (Sursa : www.locuridinromania.ro)
În împrejurimi se pot vizita cetăţile ţărăneşti de la Biertan (sec. XV-XVII) şi Şaroş pe
Târnave (sec. XV-XVI); bisericile fortificate de la Aţel (sec. XVI), Richiş (sec. XVI) şi Mălâncrav
(sec. XIV) ş.a.

11
Acesta a poposit în Hanul Ibaşfalăului; evenimentul a fost marcat printr-o placă ce avea inscripţionat ”Benedictus
Iosephus II Imperator Augustus atque Pius Rex Pater patriae nos hoc anno 1773 in Junio visitavit”. După 1989 această
placă a dispărut, clădirea cu valoare istorică fiind transformată în magazin alimentar.
 Oraşul TĂLMACIU

Talmesch, Tolmisch, Gross Talmatsch

(în germană)
Talmesch (în dialectul săsesc)
Nagy-Talmács, Nagytalmács, Talmács
(în maghiară)
(7 413 loc. - 1 iulie 2008;
1,7 % din populaţia totală a judeţului;
2,6 % din populaţia urbană a judeţului Sibiu)

Situat în partea sudică a judeţului, în Depresiunea Sibiului, pe interfluviul dintre râurile

Cibin, Sadu şi Luncşoara, oraşul Tălmaciu îşi extinde teritoriul administrativ pe valea Oltului şi a
afluentului său Lotrioara, în zona înaltă a Munţilor Lotrului. De aici decurge mărimea considerabilă
a suprafeţei administrative (206 km2) şi utilizarea sa predominant forestieră şi pastorală. Intravilanul
este localizat la poalele unor dealuri, la altitudini ce variază între 388 m în sud şi 393 m în nord.
Oraşul este puternic polarizat de Sibiu (18 km pe calea ferată, respectiv 20 km pe şosea).
Istoria atestă primele mărturii de locuire a acestor meleaguri încă din paleolitic12; coloniştii
saşi vor fi cei care vor întemeia Tălmaciu, atestarea sa documentară datând din 1265 în documentele
germane şi 1318 în documentele româneşti. În cele mai vechi documente, precum şi altele mai noi,
aşezarea de la confluenţa Cibinului cu Sadu apare sub denumiri diferite: Tolmach, Tolmacz,
Tholmacz, Tholmatsch, Thalmaez, pentru ca apoi în secolul XVI să apară sub numele de Talmesch,
în mod frecvent. Funcţia iniţială a aşezării a fost cea de apărare a Defileului Oltului, fapt confirmat
de construcţia în 1370 a unei cetăţi la iniţiativa regelui maghiar Ludovic I. În anul 1453 domeniul
Talmaciului este încorporat în Scaunul Sibiului, printr-o diplomă de donaţie a regelui Ladislau al V-
lea, locuitorii săi bucurându-se de aceleaşi drepturi ca şi saşii din Scaune. Acest statut administrativ
şi l-a menţinut până în 1863.
Aşezarea s-a dezvoltat industrial încă de timpuriu: o „moară” de hârtie din 1573, fabrici de
cherestea şi textile de la începutul secolului XX. După al Doilea Război Mondial, profilul industrial
al localităţii se diversifică prin apariţia unor unităţi ale industriei textile (aţă de cusut, fire pentru
ţesături etc.), industriei lemnului (cherestea, produse artizanale), pe baza materiilor prime locale,
cele mai multe încetându-şi însă activitatea după 1990. Dezvoltarea industrială a contribuit la
investirea aşezării cu statut urban în anul 1989. În viitor se intenţionează construirea la Tălmaciu a
unei centrale atomoelectrice, fapt ce ar avea puternice consecinţe negative asupra calităţii mediului,
datorită circulaţiei locale a maselor de aer.
Principala vocaţie a oraşului rămâne cea turistică. Farmecul peisajului montan, asociat
pitorescul aşezării, poate transforma Tălmaciu într-un punct de pornire pentru drumeţii montane. La
acestea se adaugă ruinele Cetăţii Tălmaciu (Landes Krone)13, aflată pe o înălţime în partea sudică a
oraşului, construită în 1370 ca punct de apărare a intrării în Defileul Oltului şi parţial demolată în
secolul XV, localităţile Boiţa (cu un castru roman şi o colecţie muzeală etnografică); Turnu Roşu
(cu urmele unei cetăţi construită între 1437 şi 145314, ca punct de vamă între Transilvania şi Ţara
Românească); Defileul Oltului cu Fântâna Împăratului (1852), Turnul Spart (ruinele unei
fortificaţii din sec. XV-XVI), Cabana Valea Oltului.

12
Descoperiri arheologice pe teritoriul comunei Racoviţa.
13
În română, Coroana Ţării.
14
După alte surse, la sfârşitul secolului XIII şi începutul secolului XIV.
 Oraşul SĂLIŞTE

Großdorf, Grossdorf, Langendorf, Langesdorf

(în germană)
Selischte (în dialectul săsesc)
Szelistye (în maghiară)
(5 909 loc. - 1 iulie 2008;
1,4 % din populaţia totală a judeţului;
2,1 % din populaţia urbană a judeţului Sibiu)

Situat în vestul judeţului, în depresiunea cu acelaşi nume, la poalele nordice Munţilor

Cindrel, Sălişte se numără, alături de Miercurea Sibiului, printre cele mai noi oraşe din judeţul
Sibiu (investite cu statut urban în 2003). Oraşul este localizat în zona etnografică a Mărginimii
Sibiului, pe Pârâul Negru, fiind caracterizat printr-un potenţial turistic (natural şi cultural-
antropic) cu totul deosebit.

Figura 9 : Sălişte, vechi sat din Mărgimimea Sibiului, recent investit cu statut urban
Se observă structura adunată, tipic săsească şi textura neregulată, rezultat al adaptării
aşezării la relieful fragmentat. Imagine prelucrată după harta topografică 1 : 50 000 (ed. 2010)
Sălişte este o veche aşezare atestată documentar în 1354. Ca şi Tălmaciu, a fost înfiinţată
de coloniştii germani, făcând iniţial parte din scaunul românesc al Tălmaciului, iar din 1453 până
în 1863 din scaunul săsesc al Sibiului. Conectarea localităţii la reţeaua de cale ferată în 1897 a
dat un puternic impuls dezvoltării sale economice.
Principala funcţie a oraşului Sălişte este cea turistică, acesta fiind renumit pentru
frumuseţea portului popular, a cusăturilor, sculpturilor şi pirogravurilor în lemn (cerdacuri, porţi,
blidare, fluiere, troiţe, furci pentru tors lâna ş.a.), precum şi pentru folclorul muzical şi artistic.
Acestea sunt completate de farmecul cadrului natural, localitatea constituind punct de plecare
pentru drumeţii montane. În trecut, Sălişte a fost renumit şi pentru confecţionarea vaselor
ceramice smălţuite, a cojoacelor şi a pieptarelor cu broderie fină, fiind în acelaşi timp şi un
important centru de pictură populară, de fierărie şi rotărie, activităţi mult diminuate în ultimul
timp, dar care, revigorate, ar putea constitui un brend turistic al localităţii.
Principalele obiective turistice din localitate sunt bisericile cu hramurile „Înălţarea
Domnului” (1785, cu picturi murale şi fresce exterioare) şi „Sfântul Ioan Botezătorul” din Grui
(sec. XVII, cu turn-clopotniţă din 1816); Monumentul Eroilor Români din Primul Război
Mondial (1933); Biserica Eroilor din Foltea-Sălişte (1922-1923); muzeul orăşenesc cu secţii de
istorie şi etnografie.
Patrimoniul turistic al oraşului este completat de cel al zonelor limitrofe: ruinele cetăţii
Galgo (sec. XII-XIII), biserica ortodoxă „Sf. Treime” (1765-1776) cu picturi murale şi muzeul
cu colecţii de icoane pe sticlă în satul Sibiel; bisericile din satele Vale (1620), Galeş (începutul
sec. XVIII) şi Fântânele (1771-1774).
 Localitatea este vestită în acelaşi timp pentru creşterea ovinelor (păstorit transhumant),
activitate ce a cunoscut un puternic declin după 1990. Unităţile industriale s-au dezvoltat pe baza
materiilor prime locale: produse textile (ţesături din lână) şi de marochinărie; produse artizanale
din lemn.
Oraşul COPŞA MICĂ
Klein-Kopisch, Kleinkopisch (în germană)
Klîkôpeš, Kopeš, Kli-Kopesch
(în dialectul săsesc)
Kiskapus (în maghiară)
(5 512 loc., 1 iulie 2008;
1,3 % din populaţia totală a judeţului;
1,9 % din populaţia urbană a judeţului Sibiu)

Oraş în nord-vestul judeţului Sibiu, situat într-o regiune deluroasă aparţinând Podişului
Târnavelor, pe terasele Târnavei Mari, la confluenţa acesteia cu râul Visa, la altitudini cuprinse între
285 m în vest şi 320 m către nord, Copşa Mică deţine tristul renume de a fi cel mai poluat oraş din
Europa.
Aceasta se datorează celor doi agenţi industriali care au adus faimă localităţii până în 1990:
SC Sometra, profilată pe metalurgie neferoasă15 şi SC Carbosin, cu profil chimic16, care şi-a încetat
activitatea în 1994, dezvoltaţi pe baza resurselor locale de gaze naturale.
Principalii poluanţi sunt gaze cu conţinut de SO2, care din cauza concentraţiei scăzute în
gaze utile sunt evacuate în atmosferă şi pulberi cu conţinut de plumb şi alte metale toxice, precum
zincul şi cadmiul. Aceştia acţionează atât prin aerul poluat cât şi prin contaminarea solului, fiind
asimilate la nivelul ţesuturilor vegetale şi animale. Astfel, observaţiile de teren au confirmat faptul
că numeroase specii din flora spontană au dispărut, iar covorul vegetal natural s-a rărit astfel încât
nu se mai poate asigura protecţia solului împotriva impactului picăturilor de ploaie şi nici a
scurgerilor de pe versanţi. Dacă îndepărtarea contaminanţilor depuşi pe părţile aeriene este relativ
uşoară, contaminanţii absorbiţi pătrund în metabolismul uman şi animal. Biomasa vegetală este de
slabă calitate şi fără valoare economică, astfel încât ierburile de păşune nu mai sunt consumate de
animale, iar furajele ce se obţin au valoare nutritivă scăzută.
S-au înregistrat numeroase decese ale animalelor (îndeosebi miei şi cai) din cauza
intoxicaţiei cu metale grele, iar impactul asupra organismului uman este devastator, generând un
„sindrom Copşa Mică” concretizat prin creşteri ale metaluriei şi metalemiei, anemii, întârzieri de
creştere şi osificare, dezvoltare straturo-ponderală redusă, scăderea dezvoltării neuropsihice.
Închiderea societăţii Carbosin şi reducerea considerabilă a activităţii la Sometra17 ar putea constitui
un prim pas către reabilitarea ecologică a zonei.
Reconversia ocupaţională a locuitorilor este însă dificilă şi de lungă durată, dat fiind gradul
avansat de poluare care împiedică dezvoltarea multor activităţi conexe (agricultură, turism); funcţia
aşezării de nod feroviar şi rutier important18, putând constitui o alternativă în acest sens.

15
Extragerea zincului şi cadmiului, electroliza plumbului, obţinerea bismutului, aliaje din aur, argint secundar acid
sulfuric etc.
16
Negru de fum, acizi organic, monomeri metacrilici, mase plastice etc.
17
În ianuarie 2009 au fost disponibilizaţi circa 80% dintre salariaţi.
18
Aşezarea se află la întretăierea unor căi ferate şi şosele dinspre Sibiu (45 km pe calea ferată, respectiv 43 km pe
şosea); Mediaş (11 km pe calea ferată, respectiv 12 km pe şosea); Sighişoara (50, respectiv 49 km) şi Blaj (30, respectiv
31 km).
 Figura 10 : Oraşul Copşa Mică
Se observă dispunerea în paralel a zonei industriale în paralel faţă de cea rezidenţială, de o
parte şi de alta a căii ferate. Imagine prelucrată după harta topografică 1 : 50 000 (ed. 2010)
Deşi Copşa Mică este cea mai nouă aşezare cu statut de oraş din judeţul Sibiu, fiind atestată
documentar abia în secolul XV, faptul că în 1415 exista deja aici o parohie şi o biserică romano-
catolică, îndreptăţeşte ipoteza că întemeierea aşezării s-a făcut mult mai timpuriu.
Primii germeni ai industrializării sunt consemnaţi în jurul anului 1935, prin construirea unor
cuptoare de rafinare a zincului, iar din anul 1938 a început dezvoltarea industriilor metalurgică şi
chimică care vor atinge apogeul în anii 1960-1970 când vor absorbi circa 6 000 - 7 000 angajaţi.
Concomitent aşezarea se dezvoltă şi din punct de vedere demografic: de la 956 locuitori în 1910 şi 1
170 în 1930 ajunge la 6 156 în 1966 şi 6 194 locuitori în 1977. În 1961 a fost investită cu statut
urban.
Oraşul MIERCUREA SIBIULUI
Reussmarkt, Reußmarkt, Reissmarkt,
Unterwald (în germană)
Reismuert (în dialectul săsesc)
Szerdahely, Szászszerdahely (în maghiară)
(4 528 loc., 1 iulie 2008;
1,0 % din populaţia totală a judeţului;
1,5 % din populaţia urbană a judeţului Sibiu)

Este cel mai nou oraş din judeţul Sibiu, investit cu acest statut prin legea 83 din 2004. Se
află situat în partea vestică a judeţului, în Podişul Secaşelor, la o altitudine de 230 m, pe valea râului
Secaş.
Deşi a fost trecut recent în rândul aşezărilor urbane, localitatea se află pe o veche vatră de
locuire datând din neolitic19, cu continuitate de locuire în perioada dacică şi romană (descoperiri la
Apoldu de Sus şi Dobâca). Aşezarea, întemeiată de coloniştii germani sub denumirea Reismuert este
atestată documentar în perioada 1290-1301, perioadă din care datează şi biserica evanghelică. S-a
dezvoltat ca bastion de apărare (cetate ţărănească datând din sec. XVI-XIX) dar şi ca aşezare cu
funcţii comerciale (însuşi numele de Miercurea Sibiului, până la 17 febr. 1968 Miercurea provine
de la târgul de miercurea ce se ţinea aici) şi administrative (reşedinţă scaunului cu acelaşi nume
între 1349-1876).
Potenţialul balneoclimateric al regiunii a contribuit la diversificarea funcţională, aşezarea
având statut de staţiune balneoclimaterică sezonieră, de interes local, cu un climat de deal şi cu
izvoare de ape minerale clorurate, sodice, iodurate, slab bromurate, indicate pentru tratamentul unor
afecţiuni variate: reumatismale (spondiloze cervicale, lombare şi dorsale în stadiu incipient),

19
Urme materiale neolitice au fost descoperite în zona satului Apoldu de Sus.
vasculare (varice în stadiu incipient, flebite), stări prepuberale la copii, tulburări funcţionale genitale
la femei ş.a. Turismul pare să constituie cea mai viabilă alternativă pentru dezvoltarea viitoare a
localităţii, prin atragerea de investiţii orientate spre dezvoltarea infrastructurii.
Oraşul OCNA SIBIULUI

Salzburg (în germană)

Salzbrich, Zâltsbriχ (în dialectul săsesc)
Vizakna, Vízakna (în maghiară)
(4 232 loc., 1 iulie 2008;
1,0 % din populaţia totală a judeţului;
1,5 % din populaţia urbană a judeţului Sibiu)

Din punct de vedere demografic este cel mai mic oraş al judeţului Sibiu, cu o populaţie ce a
înregistrat o scădere constantă în ultimii ani, de la 5 048 locuitori în 1977 la 4 429 în 1992 şi 4 102
locuitori în 2002. Este localizat în Depresiunea Sibiului, pe cursul superior al Visei, la contactul
depresiunii cu podişurile Hârtibaciului şi Amnaşului. Intravilanul este dominat la est de masivul de
sare, iar la sud-vest de Dealul Ricoteciu (547 m) şi are o altitudine ce variază între 380 m în est şi
440 m în vest. Localitatea este puternic polarizată de municipiul Sibiu, fiind situată la doar 10 km
nord de acesta.
Are o funcţie turistică, confirmată prin statutul său de staţiune balneoclimaterică, vizitată
mai ales în sezonul de vară când oferă posibilităţi pentru baie şi plajă. Potenţialul balnear este dat de
apa sărată a 14 lacuri formate prin inundarea unor vechi saline, ce conţine clorură de sodiu, săruri
de magneziu, calciu, potasiu, brom, iod ş.a. de mare concentraţie (180-320 g/l) şi nămol sapropelic
fosil, iar cel climateric de climatul specific continental-moderat de depresiune, cu cele mai largi
indicaţii de trimitere la cură. Sunt tratate cu succes afecţiuni ale aparatului locomotor (reumatism
degenerativ, forme preartrozice, artroze, spondiloze) precum şi afecţiuni ginecologice, ale căilor
respiratorii, gastrointestinale, endocrine.

Figura 11 : Ocna Sibiului, staţiune balneoclimaterică dezvoltată pe baza lacurilor

salifere din proximitate. Imagine prelucrată după harta topografică 1 : 50 000 (ed. 2010)
Perimetrul de protecţie hidrologică situat la suprafaţa masivului de sare însumează 53
hectare şi cuprinde, pe lângă cele 14 lacuri antroposaline, numeroase lacuri mici de tip carstosalin,
apărute pe cale naturală. Lacurile au în general suprafeţe mici, însă adâncimile sunt considerabile
datorită fostelor mine de tip clopot (lacul Ocna Pustie - 128 m; lacul Mâţelor - 74,7 m; lacul Inului -
46 m; lacul Horea - 44,5 m; lacul Crişan - 44 m ş.a.). Infrastructura de tratament cuprinde un bazin
cu 40 de locuri, cabine cu vane pentru băi calde cu apă minerală, sărată, sală pentru tratamentul cu
nămol şi parafină, sală de cultură fizică medicală, sală de masaj, săli de electroterapie şi alte
mijloace de tratament.
 Exploatarea sării în perimetrul oraşului Ocna Sibiului a început încă din perioada romană,
însă s-a dezvoltat după 1222 (1309, după alte surse), din acea perioadă datând şi prima atestare
documentară a aşezării (1263). Funcţia comercială este cea care propulsează aşezarea de-a lungul
Evului Mediu: este atestată ca târg în 1346 şi comună liberă în 1830). Utilizarea apelor sărate este
consemnată încă din 1598, însă acestea au fost analizate chimic abia după 1820, când au fost
construite şi primele cabine. Ulterior, în 1846 se fac primele amenajări pentru băi permanente, iar
între 1906 şi 1909 a fost construit complexul balnear actual, format dintr-un pavilion central realizat
de maeştri italieni în stil florentin şi stabilimentul băilor, executat în stil eclectic de arhitecţi vienezi.
Tot în acea perioadă a fost amenajat şi parcul staţiunii. Din 1927 a funcţionat un sanatoriu sezonier
(între mai şi septembrie), iar din 1948 staţiunea a dobândit caracter permanent. În 1968 primeşte
statut urban. Salinele, care au funcţionat secole de-a rândul, au fost închise în 1931.
După 1950, funcţiei balneare i-a fost asociată şi cea industrială, reprezentată printr-o fabrică
de tacâmuri inoxidabile şi instrumente medicale şi o fabrică de produse lactate.
Turismul rămâne însă, şi în acest caz, principala alternativă pentru dezvoltarea viitoare a
localităţii, printr-un mai bun management al resurselor turistice, dezvoltarea infrastructurii şi o
promovare corespunzătoare a patrimoniului turistic. În afara staţiunii, care constituie punctul
principal de atracţie turistică, mai pot fi vizitate: biserica Cetate, astăzi biserica reformată (1240-
1300, reconstruită în sec. XV); biserica din lemn (1600, reconstruită între 1697-1700); bisericile din
1726 şi 1790, declarate monumente istorice şi de arhitectură; Lacul Fără Fund, cu o adâncime de
34,5 m, declarat monument al naturii, unde fenomenul de heliotermie este foarte pronunţat, precum
şi localităţile Şura Mică (7 km), cu o biserică fortificată (1506), monument istoric şi de arhitectură
şi urmele unei aşezări dacice şi Hăşag (19 km) cu rezervaţia geologică a vulcanilor noroioşi, situată
pe valea Visei (pe circa 100 ha).
BIBLIOGRAFIE
Anghel, Gh. (1973), Cetăţi medievale în Transilvania, Edit. Meridiane, Bucureşti.
Avram, Al., Crişan, V. (1998), Sibiu. Ghid cultural-istoric, Ed. a II-a, Edit. FF Press, Bucureşti.
Badea, L., Caloianu, N., Dragu, Gh. (1971), Judeţul Sibiu, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
Balteş, S., Nistor, N. (1986), Ocna Sibiului. File de Cronică, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
Curinschi, Gh. (1967), Centrele istorice ale oraşelor, Edit. Tehnică, Bucureşti.
Gherasim, Virginia (2008), Potenţialul turistic al depresiunilor Sibiului şi Făgăraşului, Edit. Universităţii
„Lucian Blaga”, Sibiu.
Ghinea, D. (1996-1998), Enciclopedia Geografică a României, vol. I – III, Edit. Enciclopedică, Bucureşti.
Greceanu, E. (1968), Monumente medievale din Mediaş, Edit. Meridiane, Bucureşti.
Leahu, Gh. (1998), Transilvania. Oraşe şi monumente, Edit. Meridiane, Bucureşti.
Mărculeţ, V., Mărculeţ, I., Mărculeţ, Cătălina (2002), Mediaş. Scurtă prezentare monografică, Biblioteca
Municipală Mediaş.
Murgu, M. (1967), Mediaş, Edit. Meridiane, Bucureşti.
Nägler, Th. (1981), Aşezarea saşilor în Transilvania. Studii, Edit. Kriterion, Bucureşti.
Săgeată, R. (2010), Geografie urbană, Edit. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu.
Teleki, N., Munteanu, L., Stoicescu, C., Teodoreanu, Elena, Grigore, L. (1984), Cura balneo-climaterică în
România, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
Velcea, I. (coord.) (2010, 2011), Atlasul geografic al Judeţului Sibiu, Edit. Universităţii „Lucian Blaga”,
Sibiu.
Velescu, O. (1964), Cetăţi ţărăneşti din Transilvania, Edit. Meridiane, Bucureşti.
Vlăsceanu, Gh., Ianoş, I. (1995), Oraşele României. Mică Enciclopedie, Casa Editorială „Odeon”, Bucureşti.
* * * (1995), Judeţele şi oraşele României în cifre şi fapte, vol II (A şi B), Oraşele României, Departamentul
pentru Administraţia Publică Locală, Bucureşti.
http://ro.wikipedia.org/wiki
* * * (2010), Hermannstadt / Sibiu und das „Alte Land”. Topographische Karte 1 : 50 000, Schiller Verlag,
Hermannstadt-Bonn.
* * * (2010), Mediasch und das Kokelland. Topographische Karte 1 : 50 000, Schiller Verlag, Hermann-
stadt-Bonn.

View publication stats