Sunteți pe pagina 1din 17

Ultimii samurai.

Drumul Japoniei către


modernizare
- Sunt sălbatici cu arcuri și săgeți.
- A căror singură ocupație în ultimii o mie de ani a fost războiul!
Dialogul se desfășoară între doi ofițeri americani, ajunși pe exoticul, dar înapoiatul tărâm
japonez al anului 1876, pentru a antrena trupele naționale japoneze care urmau să se
confrunte cu o armată de samurai răsculați.

E unul dintre puținele adevăruri istorice conținute în celebrul și captivantul film „Ultimul
samurai”, avându-i ca eroi pe Tom Cruise și Ken Watanabe, acesta din urmă propus chiar la
premiul Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, datorită interpretării sale.

Spre finele secolului al XIX-lea, samuraii se mândreau cu o istorie de aproape nouă secole și,
într-adevăr, s-au răsculat împotriva guvernului japonez în 1877. Dar e puțin probabil ca
serviciile a doi ofițeri americani, dintre care unul afișând o atitudine letargică și câștigându-și
existența din spectacole la bâlci, să fie solicitate de mințile strălucite din Tokio, angajate în
modernizarea Japoniei și transformarea acesteia dintr-o semicolonie a imperiilor occidentale
într-o mare putere a secolului al XX-lea.

Ce se întâmplase, de fapt, cu Japonia?

Pe plan extern, în ultimii două sute de ani, mai nimic. Tocmai aceasta era problema.

Teritoriu interzis

Începând cu mijlocul secolului al XVII-lea – o dată citată de mulți istorici ar fi 1639 – Japonia
devine o țară închisă. Stăpânii săi, clanul Tokugawa, confruntați cu efectele tot mai acute și
destabilizatoare ale vizitelor europenilor, propagatori ai creștinismului și aducători de arme de
foc, decid să întrerupă orice contact cu vesticii, permițându-le doar olandezilor să continue
comerțul pe o mică insulă artificială, Dejima, în apropierea orașului Nagasaki.

Până în 1854, când americanii obțin deschiderea câtorva porturi japoneze pentru comerț și
aprovizionarea navelor cu alimente și apă, Japonia avea să înflorească în interior, mai ales pe
plan artistic, dar și să cunoască momente de decădere și disperare, spre sfârșitul perioadei.

Comparată cu vecinii săi, Japonia secolului al XIX-lea se afla într-o situație categoric
superioară. Filipinele aparțineau spaniolilor, Indonezia de astăzi, olandezilor, iar Indochina
era împărțită între Franța și Marea Britanie. Nici țara care constituise în trecut un model
pentru japonezi, China, nu o ducea mai bine.

Secătuită de primul război al opiumului, capitulase în fața superiorității occidentalilor și


semnase, în 1842, Tratatul de la Nankin, care o aducea la statutul de semicolonie. Așadar,
japonezii aveau motive de îngrijorare, ba chiar de groază, față de contactele cu străinii. 

1853: „corăbiile negre” acostează în golful Edo

De pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea până la jumătatea veacului următor existaseră câteva


tentative ale navelor străine (rusești, engleze, americane) de a stabili contacte cu cei de pe
țărmurile japoneze, dar străinii au fost alungați de fiecare dată.

Imposibilul s-a produs totuși în 1853, când „corăbiile negre” (numite astfel din cauza
cărbunelui cu care se alimentau) au acostat în golful Edo (astăzi Tokio), unde își avea
reședința conducătorul de facto al Japoniei, shogunul. 

Pledând pentru deschiderea relațiilor comerciale și amicale, comodorul Matthew C. Perry,


conducătorul expediției americane, a știut să dozeze dovezile de bunăvoință și aluziile
amenințătoare, promițând că va reveni peste un an pentru a primi răspunsul oficialilor
japonezi.

Este amuzantă și revelatoare pentru înapoierea în care se găseau japonezii amintirea lui
Baynard Taylor, secundul căpitanului. Acesta povestea că japonezii au încercat noaptea să-i
sperie pe americani, improvizând o fortăreață falsă din pânză neagră. Dar americanii aveau
binocluri – instrumente necunoscute în Japonia – și au văzut eforturile japonezilor.

Aceștia au recurs la astfel de stratageme de mai multe ori în perioada în care au staționat
corăbiile în port, iar americanii se distrau raportând superiorilor: „Au mai ridicat înc-o
fortăreață din stambă, să trăiți!” (J. Clements, Scurtă istorie a samurailor).

Tratate cu clauze inegale

După plecarea americanilor, s-au cristalizat trei curente de opinie: 1) menținerea izolării, cu
riscurile care decurgeau de aici; 2) deschiderea țării, pentru a evita războiul (cunoșteau cazul
Chinei) și pentru a prelua cunoștințe vestice pentru întărirea și apărarea Japoniei; 3) războiul
cu vesticii superiori. 
Aşa se poate să fi arătat sfârşitul izolării: corabia neagră a comodorului american Matthew C.
Perry ajunge în golful Edo, în 1853

Susținătorii celei de-a doua variante erau deseori considerați trădători, dar ei erau cei care
apucaseră să studieze subversiv cărțile occidentale venite pe filieră olandeză, prin Nagasaki, și
înțelegeau distanța colosală care îi separa pe japonezi de vestici, în privința dotărilor de război
și nu numai. Ei cunoșteau superioritatea tehnică a străinilor și se temeau de o demonstrație
directă a puterii lor. Considerau că e de preferat ca Japonia să-și deschidă granițele de
bunăvoie și să se angajeze pe calea modernizării, preluând cunoștințe de la dușmanii ei,
pentru a se putea apăra ulterior. 

Au înțeles acest lucru până și guvernanții japonezi, care au hotărât, la întoarcerea


americanilor, în 1854, să semneze tratatele cerute, în ciuda sentimentelor tot mai anti-vestice
care se nășteau în țară. În scurtă vreme au urmat tratate asemănătoare cu Anglia, Franța,
Rusia, Olanda, Germania, ale căror clauze, favorabile străinilor, i-au făcut pe japonezi să le
numească „tratate inegale”.
Printre prevederile cele mai deranjante erau tarifele vamale controlate exclusiv de vestici și
extrateritorialitatea (sustragerea străinilor de sub jurisdicția japoneză), dar și faptul că tratatele
fuseseră încheiate de shogun fără acordul împăratului. Acest fapt le-a permis contestatarilor să
se angajeze în activități de hărțuire a străinilor, ajungându-se chiar la atentate teroriste
îndreptate împotriva oficialilor vestici sau a celor japonezi prea înclinați în a colabora cu
dușmanul. 

În decursul unei decade, de la semnarea tratatelor până la căderea shogunatului (1867), se fac
și se desfac alianțe între principalii nobili, majoritatea îndreptate împotriva clanului
conducător Tokugawa, care a permis intrarea „barbarilor” în țară. Curentul naționalist, având
în centru figura împăratului și dorind restabilirea autorității acestuia, câștigă tot mai mulți
adepți în rândurile tinerilor samurai din provinciile îndepărtate. Domeniile cele mai dornice de
a-i alunga pe străini și de a instaura puterea imperială erau Satsuma, Choshu și Tosa.

Yoshinobu (foto dreapta), cel de-al 15 shogun din clanul Tokugawa, este convins în cele din
urmă să renunțe la putere în favoarea împăratului, în speranța că va lua parte la guvernarea
ulterioară. Nici scurtul război intern care a urmat nu a reușit să schimbe situația.

Calea de urmat: „Țară bogată, armată puternică”

Împăratul redevenise conducătorul real al Japoniei, după o pauză de aproape 700 de ani. Dar
cine sunt ajutoarele sale, acești noi lideri patrioți, calculați și clarvăzători?
Cei care contribuiseră la restaurație erau adepții curentului sonno joi („Venerați-l pe împărat,
alungați-i pe barbari”), dar odată aflați în fruntea țării au înțeles că Japonia nu avea altă șansă
decât să preia cât mai multe cunoștințe și cât mai multă tehnică de la occidentali pentru a se
moderniza, pentru a fi privită ca o țară egală și pentru a câștiga dreptul de a renegocia
„tratatele inegale” și umilitoare.

Renunțând la sloganuri reacționare și instigatoare la violență, noii lideri vor porni pe calea
reformelor animați de motto-ul fukoku kyohei („Țară bogată, armată puternică”). Majoritatea
liderilor proveneau din rândurile samurailor de rang inferior din domeniile Satsuma (Saigo
Takamori, Okubo Toshimichi), Choshu (Ito Hirobumi, Yamagata Aritomo, Inoue Kaoru),
Tosa (Itagaki Taisuke, Goto Shojiro, Sakamoto Ryoma) sau Hizen (Okuma Shigenobu).

Este cu atât mai lăudabil efortul lor, în calitate de samurai, cu cât prețul modernizării Japoniei
a fost tocmai desființarea clasei samurailor. De fapt, s-a renunțat la întreaga veche ordine
socială imuabilă, care împărțea populația în războinici, țărani, meșteșugari și negustori, pentru
a făuri o națiune unită.

Reformele perioadei Meiji au fost gândite la nivel înalt și au pornit asemenea unui bulgăre de
zăpadă rostogolit la vale, antrenând tot mai multe schimbări și afectând, în cele din urmă,
toate domeniile și aspectele vieții japoneze. Probabil că nici inițiatorii modernizării Japoniei
nu au putut aprecia de la început magnitudinea întregul proces, dar s-au lăsat ghidați de
interesul național, acela de a anula tratatele cu clauze inegale și de a face din Japonia o mare
putere, asemănătoare celor occidentale.

Momentul în care Japonia se decide să se modernizeze coincide, în mod paradoxal, cu epoca


în care civilizația europeană își trăia clipa de maximă strălucire. Este ultima perioadă din
istoria omenirii în care Europa se poate erija în principala forță economică și politică a lumii,
în purtătoarea celor mai înalte standarde de cultură și civilizație.
Meiji, împăratul Japoniei în perioada 1867-1912, alături de familie (cca. 1880). Accederea sa la
tron a marcat începutul unei perioade intense de modernizare în istoria Japoniei, cunoscută sub
denumirea de „restauraţia Meiji”.

Momentul în care Japonia se decide să se modernizeze coincide, în mod paradoxal, cu epoca


în care civilizația europeană își trăia clipa de maximă strălucire. Este ultima perioadă din
istoria omenirii în care Europa se poate erija în principala forță economică și politică a lumii,
în purtătoarea celor mai înalte standarde de cultură și civilizație.

Pare că, pe măsură ce Europa devine mai mică în spațiul planetar, datorită noilor mijloace de
transport și rute de comunicații (Canalul Suez – 1869, Canalul Panama – 1914, Orient-
Expresul – 1883, Transsiberianul – 1903), voința ei de putere crește până la a considera
legitim să facă din întreaga lume o singură Europă.

Modernizarea Japoniei, precum și ascensiunea Statelor Unite ale Americii sunt primele semne
ale declinului vechiului continent, amândouă puterile fiind decise să pună capăt supremației
exclusive a Europei.

Apărarea, primul domeniu în care e nevoie de schimbări

Promotorii reformelor japoneze au dovedit energie și hotărâre, secondate de patriotism și mult


orgoliu. Se înțeleseseră asupra faptului că Japonia trebuia să devină o țară puternică, mai ales
economic și militar, dar aveau păreri diferite despre cum s-ar putea realiza acest lucru.
Probabil că proveniența lor din rândurile samurailor i-a făcut să pună un mare accent pe partea
militară.

De fapt, domeniul militar a fost chiar primul care a pornit pe calea modernizării, chiar înainte
de momentul restaurației, importând tehnică occidentală și angajând străini pentru a-i învăța
pe japonezi. În mod paradoxal, japonezii și-au „tratat” frica de străini alegând să-i cunoască
mai bine și să preia toate cunoștințele în care aceștia le erau superiori. 

Neputința Japoniei de a se apăra era clară. Nu avea o armată națională, fiindcă domeniile erau
protejate de samurai, în țară domnea liniștea, iar relațiile cu exteriorul erau inexistente.
Samuraii, războinicii însărcinați cu apărarea provinciilor în care locuiau și beneficiarii atâtor
privilegii în timpul perioadei Tokugawa, își dovedeau incapacitatea.

Condițiile economice din ultimii zeci de ani îi transformaseră pe mulți dintre ei în birocrați.
Alții sărăciseră sau erau datori negustorilor, o clasă aflată în plină ascensiune.
Daimyo, nobilii conducători ai domeniilor, au încercat să găsească alternative pentru a asigura
protecția propriilor teritorii.

De exemplu, în 1849, Egawa Tarozaemon, însoțitor al guvernatorului din Nagasaki, propune


instituirea unui armate formate din țărani, care să fie instruiți în perioadele când nu sunt
ocupați cu muncile câmpului. Era o idee curajoasă să-i înarmezi, având în vedere că deseori,
în rândul lor, izbucneau revolte din pricina foametei sau a condițiilor grele de trai.

O altă încercare a avut loc în anul 1863, când Takasugi Shinsaku, un samurai din Choshu, a
creat kiheitai („trupe surpriză”) alcătuite din voluntari curajoși, cu spirit și îndemânare,
acceptați în grup indiferent de originea socială. Takasugi considera că samuraii s-au
complăcut în timpul îndelungatei păci în beneficii și stipendii ereditare, iar ca să revigorezi o
armată îți trebuie oameni cu inițiativă, dornici de acțiune.

Banda creată de el număra 300-400 de voluntari, antrenați după model vestic, cu arme vestice.
Deși a fost dizolvată în 1868, kiheitai, care și-a dus activitatea inițial împotriva străinilor, apoi
pentru a ajuta de restaurația puterii imperiale, a demonstrat că țăranii pot lupta cu succes
alături de samurai, constituind astfel precedentul pentru crearea unei armate naționale pe baza
conscripției universale. 

Modelul francez

Dar nu numai domeniile angajează specialiști străini. Chiar bakufu (administrația shogunală)
în ultimii săi ani cheamă experți pentru a înlesni modernizarea militară a Japoniei. În 1865
sosește francezul Léonce Verny, care pune bazele primului arsenal modern, în Yokosuka.  El
îi instruiește pe 65 de japonezi și angajează alți 2.500 de muncitori. Urmarea acestui efort este
construcția primei nave de război japoneze, Yokosuka-maru, încheiată în noiembrie 1866.

Și pentru că renumele francezilor după Războiul Crimeii ajunsese până în Japonia, tot din
Franța sosește și prima misiune militară, în 1867, invitată tocmai de către shogun, pentru a
organiza și antrena trupe după model francez. După căderea shogunatului, majoritatea
francezilor se întorc acasă.
Samurai înfăţişat cu arc, sabie, săgeţi, pe o farfurie din porţelan din perioada Meiji – e începutul
sfârşitului pentru războinicii japonezi

În 1868, odată cu Restaurația Meiji, Japonia pornește oficial pe drumul reformelor, iar domeniul
militar este, ca și mai înainte, primul pe listă. Chiar în acest an, în Kito, se deschide prima școală
militară și se înființează un arsenal în Tokio și unul în Osaka. Omura Masujiro, cel însărcinat de
guvernul Meiji cu crearea unei armate naționale și ale cărui eforturi pentru modernizarea Japoniei nu
sunt recunoscute în „Ultimul samurai”, ba chiar e trecut în rândul personajelor negative, concepe un
plan de a împărți țara în șase districte militare – Tokio, Osaka, Nagoya, Sendai, Hiroshima și
Kumamoto. Din păcate, samuraii din propriul domeniu, Choshu, nemulțumiți de reformele imaginate
de el, s-au grăbit să-i scurteze viața, în decembrie 1869. 

Rolul de „părinte al armatei japoneze” a fost preluat de Yamagata Aritomo, care revine în 1870 în
țară după ce studiase organizarea militară în Franța, Anglia și Germania. Atunci, liderii Meiji hotărăsc
să preia modelul Franței în privința armatei și cer reprezentanților francezi din Japonia să trimită o
nouă misiune, care va ajunge abia în 1872 și va fi formată din 16 oameni. Printre aceștia se număra și
căpitanul Vieillard care preda la Saint-Cyr și care a alcătuit programa noii școli militare organizate
după modelul prestigioasei instituții franceze.

Arsenalul construit la Yokosuka cu sprijin francez (1869)

Samuraii îşi pierd treptat puterea, privilegiile

Până în 1870 se poate considera că Japonia trecuse prin faza experimentelor și a diferitelor
încercări de organizare. Între 1870 și 1878 se adoptă un model singular, centralizat, bazat pe
armată și marină. În perioada 1878-1890, domeniul militar interacționează cu cel social și
politic și se conturează ideologiile naționaliste și expansioniste. 

Pentru formarea unei armate naționale era necesar să existe un teritoriu unificat, centralizat.
De aceea, în 1871 are loc abolirea domeniilor (han) și crearea prefecturilor, controlate de
guvern, dorindu-se astfel încetarea rivalităților între provincii, dar și dispariția sentimentului
de loialitate datorat de samurai pentru domeniul de care aparțineau.

De acum, japonezii nu mai trăiau în interiorul domeniului, ci în Japonia. În scurt timp s-a
înființat și instituția poliției, tot după model francez, alcătuită în întregime din samurai. O altă
reformă cu adânci implicații sociale în clasa samurailor a fost aceea că, din 1871, portul sabiei
a devenit opțional, iar din 1876 a fost interzis total oricui nu era ofițer în armată.
Detalii ale unei săbii de samurai de secol XIX

Mulți samurai, al căror unic motiv de mândrie rămăsese sabia, s-au văzut astfel privați și de
această mică dovadă a descendenței și măreției lor de odinioară. Ca și cum nu era destul, după
desființarea domeniilor de unde își primeau stipendiile, războinicii au primit tot felul de
compensații insuficiente și obligațiuni guvernamentale, care nu doar că nu le-au alinat durerea
de a se simți inutili într-o societate unde, nu demult, ei dețineau poziția privilegiată, dar nici
măcar nu i-au scos din sărăcia în care se adânciseră.

În 1872 se creează departamentul gărzilor imperiale, cu oameni din fostele provincii Satsuma,
Choshu și Tosa, și se înființează garnizoane în Tokio, Sendai, Osaka și Kumamoto. Era un
semn că autoritatea e în mâinile guvernului. Tot acum, ministerul de război se împarte în două
departamente: război și marină, creată de la zero, căci nu existase nimic asemănător înainte,
care ar fi putut fi reformat. 

Stabilirea unui nou sistem de impozitare, în bani, nu în orez, cum era obiceiul anterior, a creat
o bază stabilă pentru cheltuielile viitoare. Existența unui buget național era o condiție
esențială pentru înfăptuirea unei reforme plănuite de multă vreme: crearea armatei naționale. 

Legea conscripției universale, din 10 ianuarie 1873, prevedea ca toți tinerii de peste 21 de ani
să petreacă trei ani în serviciu militar și patru în rezervă. Erau scutiți capii de familie, studenții
la administrație și cei care își permiteau să plătească sau să găsească un înlocuitor. Legea
însemna o lovitură puternică pentru samurai, proslăviți sute de ani pentru virtuțile lor
războinice. De acum, oricine putea lupta, fără diferențe de statut social. Țăranii cei nedemni
de a purta arme ajunseseră egalii samurailor.
Primele revolte

Tot în 1873 se produce și prima ruptură în cadrul guvernării. Cât timp o parte dintre liderii
Meiji erau plecați într-un turneu prin țările vestice (misiunea Iwakura), Saigo Takamori,
Itagaki Taisuke, Eto Shinpei și alte figuri remarcabile, care contribuiseră la succesul
Restaurației, avansaseră ideea atacării Coreei, pentru a canaliza astfel nemulțumirea
samurailor într-un conflict extern și a le dovedi importanța în statul nou care începea să se
contureze. 

Deși planul era avansat, după întoarcerea în țară a celor plecați, Marele Consiliu a dejucat
încercarea belicoasă. Cei din misiunea Iwakura, vizitând State Unite, majoritatea țărilor
europene, dar și teritorii din Africa și Asia, au înțeles că „tratatele inegale” nu vor putea fi
revizuite, cu atât mai mult anulate, până când Japonia nu va ajunge la gradul de civilizație
occidental.

Invazia străinilor nu mai era o amenințare, iar înțelept pentru Japonia ar fi fost să înceapă cât
mai repede un proces profund de modernizare. De aceea, ei au hotărât că războiul cu Coreea
ar fi însemnat abaterea de la scopul suprem, acela de a dobândi statutul de țară civilizată, dar
și o risipă de resurse și ar putea atrage chiar intervenția nedorită a puterilor străine. 

Văzându-și planul distrus, Saigo Takamori și ceilalți susținători ai aventurii coreene au


demisionat din guvern și s-au retras din capitală. De acum, nemulțumiții aveau câțiva lideri în
jurul cărora să se adune. Sentimentele antiguvernamentale au culminat în mai multe regiuni
cu revolte ale samurailor. În 1874, Eto Shinpei a condus la răscoală 2.500 de foști samurai, iar
în 1876, Maebara Issei a adunat cam 100 de războinici. Încercările lor au eșuat, toți capii
revoltelor fiind executați în cele din urmă. 

12.000 de răsculaţi în drum spre Tokio

Cea mai serioasă amenințare la adresa ordinii Meiji a venit însă în 1877. În anul precedent,
guvernul decretase că nimeni nu mai poate purta sabie dacă nu este ofițer în armată. În cei
aproape zece ani care se scurseseră de la Restaurația Meiji, o parte dintre samurai se
angajaseră în învățământ sau intraseră în administrație, alții se apucaseră de agricultură sau de
afaceri. Din păcate, majoritatea eşuaseră lamentabil. 

Saigo Takamori, demisionar din guvern în 1873, a devenit simbolul în jurul căruia s-au
coagulat cei nemulțumiți de măsurile antitradiționaliste ale guvernului. Între 1873-1877, retras
în ținutul său de baștină, deja legendarul războinic s-a ocupat cu deschiderea de școli
particulare pentru tineri samurai, unde aceștia studiau tehnici de infanterie și artilerie, dar și
scrieri clasice confucianiste.

Școlile au constituit o bază pentru acțiunile revoluționare viitoare, deși Saigo a fost cu greu
convins să se alăture răsculaților. În cele din urmă, acceptă să-i conducă pe cei 12.000 de
bărbați într-un marș spre Tokio pentru a pune sub semnul întrebării guvernul Meiji, nu pentru
a contesta autoritatea împăratului.

Susținerea nu este atât de mare cum se așteptau Saigo și secunzii săi, convinși că pe drum vor
întâlni mulți foști samurai sau oameni simpli, dornici să li se alăture. Din ianuarie până în
septembrie 1877, armata națională întâlnește de mai multe ori oastea încropită de Saigo și
reușește de fiecare dată să zădărnicească planurile răsculaților. În cele din urmă, fără nicio
speranță de scăpare, Saigo se sinucide în septembrie. Aceasta este versiunea oficială, care îi
face onoare fostului samurai. Alții susțin că, rănit grav în luptă, nu a mai apucat să-și facă
seppuku. Camarazii săi ar fi cei care i-ar fi retezat capul, încununându-i povestea vieții cu un
sfârșit demn de un samurai. 

Saigo Takamori (foto dreapta) este considerat, metaforic vorbind, ultimul samurai.
Dimensiunea personalității lui și faptele sale eroice, dar și morale, conform codului
samurailor, i-au creat o aură legendară încă din timpul vieții. Înfrângerea acestei legende,
înfăptuită de armata națională, alcătuită majoritar din țărani antrenați după model vestic, a
confirmat faptul că Japonia pornise pe calea modernizării și nimeni nu o mai putea împiedica
sau întoarce din drum. Eficacitatea armatei recrutate însemna că modernizarea este un mijloc
mai potrivit pentru japonezi de a-și atinge țelurile decât cramponarea de vechiul spirit al
samurailor.

Japonia învaţă lecţiile predate de marile puteri

După înfrângerea revoltei, parcursul Japoniei spre occidentalizare este mai lin. Nu mai există
contestatari. În 1878, Yamagata Aritomo face schimbări importante în armată, urmând
modelul german. Nu numai că organizarea lor părea mai eficientă din moment ce nemții îi
învinseseră pe francezi și își unificaseră imperiul, dar existau și alte similarități între cele două
țări. Ambele avuseseră o evoluție tardivă, marcată de o puternică identitate a trecutului.
Politica autoritară dusă de un guvern prusac autoritar putea fi un bun model pentru japonezi. 

Așadar, armata este împărțită acum în trei departamente: armata, statul major general și
departamentul de inspecție. Cheltuielile militare însumează în 1880 19% din bugetul național,
iar în 1890 cresc până la 31%. Dacă inițial scopul armatei fusese pacificarea internă, acum
modernizarea se făcea în perspectiva unor lupte externe.

Japonezii deja demonstraseră în 1876 că învață repede lecțiile predate de marile puteri. La
doar 20 de ani de când fuseseră forțați de către americani să-și deschidă granițele, ei
organizează un incident similar cu Coreea, pe care o obligă să accepte un tratat de prietenie și
comerț cu Japonia, scoțând-o astfel din izolare. 

În anii ’80, euforia importurilor de civilizație și tehnică vestice se mai domolește. Japonezii se
preocupă de viața politică, de partidele nou înființate, dar și de crearea unei constituții și a
unei Diete. Este, de asemenea, momentul când ei devin conștienți de situația Asiei de Sud-Est.

Guvernele prea slăbite de revolte ale Coreei și Chinei puteau ceda cu ușurință avansurilor
puterilor vestice, iar acest lucru constituia o problemă pentru securitatea Japoniei. Începe
astfel să se contureze ideea că Japonia ar trebui să se erijeze în apărătoarea acestor state,
înlesnind astfel – întâmplător, desigur – și câștiguri economice substanțiale. Până când nu va
deveni o putere expansionistă în Asia, nu va putea fi considerată egala marilor puteri. 

În 1882, Edictul imperial către soldați și marinari stabilește codul etic pe care toți militarii
trebuiau să-l învețe pe dinafară. Redactat de Yamagata Aritomo și Inoue Kowashi, edictul s-a
dovedit a fi cel mai important document pentru dezvoltarea armatei și educarea trupelor,
simbolizând legătura dintre împărat și militari și subliniind devotamentul personal al fiecărui
soldat pentru șeful statului. 
Saigo Takamori (foto dreapta) este considerat, metaforic vorbind, ultimul samurai.
Dimensiunea personalității lui și faptele sale eroice, dar și morale, conform codului
samurailor, i-au creat o aură legendară încă din timpul vieții. Înfrângerea acestei legende,
înfăptuită de armata națională, alcătuită majoritar din țărani antrenați după model vestic, a
confirmat faptul că Japonia pornise pe calea modernizării și nimeni nu o mai putea împiedica
sau întoarce din drum. Eficacitatea armatei recrutate însemna că modernizarea este un mijloc
mai potrivit pentru japonezi de a-și atinge țelurile decât cramponarea de vechiul spirit al
samurailor.

În 1883, noi dispoziții au consolidat importanța armatei. Perioada de serviciu și rezervă a fost
mărită la 12 ani în total, s-a acordat o atenție mai mare antrenamentului ofițerilor, iar
promovarea se făcea doar pe criterii de merit. Anual, cei mai buni zece ofițeri erau trimiși la
studii în străinătate. 

Primul Război Sino-Japonez (1894-1895), pentru controlul asupra Coreei, a pus faţă în
faţă China dinastiei Qing şi Japonia perioadei Meiji; au învins forţele armate modernizate
ale Japoniei.

În 1885 este chemat teoreticianul militar prusac Klemens Wilhelm Jakop Meckel, care rămâne
în Japonia până în 1888. Tot în acest an, cei doi miniștri ai armatei și marinei, aleși din rândul
militarilor, primesc drept de audiență privată la împărat, fără a fi nevoie să-l anunțe în
prealabil pe prim-ministru, în virtutea statutului împăratului de comandant suprem al armatei.
Se realizează astfel sustragerea de sub control parlamentar a armatei și se conturează drumul
spre militarism.

„Marea sferă de coprosperitate a Asiei Orientale”

Mulți istorici sunt de părere că imperiul Japoniei a fost conturat de considerente strategice,
spre deosebire de imperiile coloniale ale europenilor. Achizițiile Japoniei au fost rezultatul
unor decizii deliberate ale autorităților în privința celei mai bune variante. (The Cambridge
History of Japan). La deschiderea Dietei din 1890, Yamagata Aritomo își expunea viziunea
despre securitatea strategică a Japoniei:
„Independența și securitatea unei națiuni depind, în primul rând, de protecția liniei de
suveranitate și a liniei de avantaj. Dacă vrem să menținem independența națiunii în rândul
puterilor lumii la ora actuală, nu este de ajuns să păzim doar linia de suveranitate, trebuie de
asemenea să apărăm linia de avantaj și în măsura posibilităților interne, să urmărim această
poziție” (Roger Hackett, Yamagata Aritomo in the Rise of Modern Japan).

Încă incipiente în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, concepțiile acestea vor sta la baza
teoriei „marii sfere de coprosperitate a Asiei Orientale”, devenite politică oficială a imperiului
japonez în anii ’30 ai secolului următor. Consecința a fost că imperiul colonial japonez a prins
contur în proximitatea metropolei și nu la mii de kilometri distanță, ca în cazul posesiunilor
europenilor. 

În acest context, victoria japonezilor asupra chinezilor în războiul din 1894-1895 n-ar fi
trebuit să mire pe nimeni. Și totuși, ziarele europene s-au întrecut în elogii: „Japonia e o forță
reală în est” sau „Japonia a câștigat o victorie asupra Europei mai măreață decât asupra
Chinei” (Mutsu Munemitsu, Kenkenroku: A diplomatic Record of the Sino-Japanese War).

Dar cuvintele frumoase nu pot domoli intensitatea resentimentelor încercate de japonezi


atunci când intervenția a trei mari puteri (Rusia, Germania, Franța) face ca Japonia să renunțe
la o parte din beneficiile câștigate prin tratatul de la Shimonoseki cu chinezii, din 1895. 
Acestei noi umilințe, insularii îi răspund cu simț practic. Ministrul adjunct de Externe,
Hayashi Tadasu, afirma:

„Deocamdată Japonia trebuie să stea liniștită pentru a potoli suspiciunile nutrite împotriva ei;
între timp, bazele puterii ei naționale trebuie întărite și trebuie să fim atenți și să așteptăm
momentul prielnic în Orient, care sigur va veni într-o zi. Când această zi va sosi, Japonia va fi
în stare să-și construiască singură soarta și va fi în stare nu numai să le pună la locul lor pe
puterile care se vor amesteca în treburile ei, va fi capabilă chiar, dacă va fi necesar, să se
amestece ea în afacerile lor” (Richard Storry, Japan and the Decline of the West în Asia).

De aceeași părere era și ideologul Fukuzawa Yukichi:

„Noi suntem japonezi și vom vedea într-o zi înălțându-se puterea Japoniei, când noi vom
controla nu doar poporul din India și China, așa cum o fac englezii azi, ci vom avea în mâinile
noastre puterea de a-i înfrânge pe englezi și de a conduce noi înșine Asia” (Kenneth B. Pyle,
Japan Rising).

Evenimentele ulterioare le-au dat dreptate. După numai zece ani, Japonia a reușit performanța
de a fi prima putere non-europeană, după Imperiul otoman, care învingea într-o confruntare
militară o mare putere europeană. Chiar președintele american Theodore Roosevelt mărturisea
într-o scrisoare că „acesta e cel mai mare eveniment pe care lumea a putut să-l vadă”
(Shunpei Okamoto, The Japanese Oligarchy and the Russo-Japanese War).

Pentru Japonia, efectul pervers al acestei victorii a fost creșterea naționalismului, concretizat
pe plan intern în acapararea puterii de către cercurile militariste, iar pe plan extern, într-un
comportament tot mai arogant, culminând cu implicarea în cel de-al Doilea Război Mondial,
cu toate consecințele de rigoare – și, în primul rând, cu pierderea statutului de mare putere
politico-militară, adică exact lucrul pe care japonezii doriseră cel mai mult să îl evite.
Împăratul Meiji, escortat de trupele sale, la 1900