Organizarea generală a organismului uman

Ca orice organism, și cel uman este alcătuit din unitățile fundamentale ale lumii vii - celulele. Acestea
alcătuiesc țesuturi, iar prin asocierea lor, diferite tipuri de țesuturi alcătuiesc organele. Organele pot fi asociate în
sisteme sau aparate pentru îndeplinirea unei funcții.
Corpul uman este alcătuit din următoarele părți majore:

Capul - conține cea mai mare parte a sistemului nervos central și cei mai importanți analizatori

Gât - realizează legătura dintre cap și trunchi

Trunchi - conține cavitatea toracică și pe cea abdominală, cu viscerele din acestea

Membre - inferioare (legate de trunchi prin centura pelvină) și superioare (legate de trunchi prin centura
scapulară).

Aceasta este o împărțire grosieră, strict morfologică. Din punct de vedere atât anatomic cât și funcțional,
organismul uman a fost organizat în sisteme și aparate. Diferența dintre sistem și aparat nu este foarte clară,
asupra acestui subiect existând destule confuzii și controverse. De foarte multe ori ele sunt utilizate ca sinonime.
Discriminarea între sistem și aparat se face pe baza faptului că sistemul conține structuri cu aceași origine
embriologică, pe când aparatul are părți de origine embriologică diferită, dar și acest lucru este discutabil. De
exemplu: sistemul nervos este în totalitate derivat din ectoderm, pe când aparatul respirator are cea mai mare
parte de origine endodermală, dar și segmente derivate din ectoderm. În raport de categoria de funcții pe care o
deservesc, la om și la toate mamiferele există următoarele aparate și sisteme:

Pentru funcțiile de nutriție:

Aparatul respirator
Aparatul digestiv
Aparatul circulator
Aparatul excretor

Pentru funcțiile de relație:

Sistemul nervos
Sistemul endocrin
Aparatul locomotor (osteo-muscular)

Pentru funcția de reproducere:

Aparatul reproducător masculin sau feminin
CRANIUL
Scheletul capului sau masivul scheletic cranio-facial este un ansamblu de oase ale craniului (în latină ossa
cranii) şi ale feţei (în latină ossa faciei) cunoscut şi sub numele de ţeastă, scăfârlie, hârcă sau cap. Cel din urmă
termen este impropriu din punct de vedere anatomic deoarece craniul este de fapt o parte care constituie capul.
Cu toate acestea, în alte domenii cum ar fi embriologia sau biologia, craniul este considerat ca fiind sinonim al
capului. Distincţia dintre craniu şi faţă este foarte clară: în esenţă craniul conţine encefalul în timp ce faţa este
zona în care se află muşchii mimicii, muşchii cu care se realizează mestecatul şi cateva dintre organele de simţ.

Funcţii:
 Protejarea encefalului;
 Participă la masticarea hrănii;

Structura: este alcătuit din neurocraniu și viscerocraniu.

Oasele neurocraniului: Osul frontal

Osul etmoid
Osul sfenoid
Osul occipital
Osul parietal
Oasele suturale
Osul temporal

Oasele viscerocraniului: osul lacrimal

osul nazal
cornetul inferior
vomerul
maxila
osul palatin
osul zigomatic
mandibula
osul hioid

Regiuni craniene

Partea interioară a craniului se numeşte endocraniu iar parte exterioară exocraniu. Pe de altă parte,
craniul poate fi segmetat pe verticală şi în acest caz se vorbeşte despre craniul superior sau bolta craniană (în
latină: calvaria) şi craniul inferior sau baza craniului.
Această diviziune nu este arbitrară ci se fundamentează pe originea embriologică diferită a structurii
oaselor craniene: osificare endocondrală pentru oasele de la baza craniului şi osificare intramembranoasă pentru
oasele boltei. Bolta este formată din oasele: frontal (partea verticală), parietali, scuamele temporalilor şi occipital
(partea superioară). Baza cuprinde restul părţilor scheletului cranian. Limita între bază şi boltă este reprezentată
printr-o linie care formează o circumferinţă sinuoasă şi care pleacă de la depresiunea naso-frontală până la
protuberanţa occipitală externă.

Origine, dezvoltare şi creştere

Structurile cefalice craniene încep să se dezvolte în mezenchim provenind din celulele crestei neurale şi
ale mezodermului paraxial. Oasele care formează craniul nu au aceeaşi origine, din această cauză se face distincţie
între regiunile boltei şi ale bazei craniului.
 Neurocraniul membranos – bolta craniană

Oasele boltei craniene sunt oase plate cu rol de protecţie. Aceastea iau naştere în timpul procesului de
osificare intramembranoasă din plăcile ţesutului conjunctiv fibros (mezenchim) care înconjoară encefalul. Astfel,
în mod centrifug se dezvoltă (osifică) oasele membranoase plate. În momentul naşterii, procesul de osificare nu
este încheiat iar oasele boltei nu sunt complet unite având spaţii între ele acoperite de ţesut fibros (aceste suturi
sunt denumite fontanele).

Neurocraniul cartilaginos (condrocraniul) – baza craniului

Oasele bazei craniului se dezvoltă din condrocraniu prin procesul de osificare endocondrală.
Condrocraniul este o structură formată din diferite nuclee cartilaginoase osteogenice separate (condrocraniul
precordal îşi are originea în creasta neurală iar condocraniul cordal în mezodermul paraxial).

Fontanelele – craniul nou-născutului

La naştere, oasele plate ale craniului nu sunt complet osificate şi sunt separate de spaţii ocupate de ţesut
conjunctiv fibros (provenit din creasta neurală) care în viitor va contribui la formarea definitivă a oaselor şi a
articulaţiilor oaselor (sinfibroză). Aşadar, aceste spaţii sunt:
 sutura metopică
 coronală
 sagitală
 lambdoidă.

În acele locuri în care se articulează mai mult de două oase, suturile sunt ample şi formează şase fontanele:
- două impare şi mediane: fontanela anterioară şi posterioară;
- două laterale şi pare: mastoida şi sfenoida.

Fontanelele au o importanţă capitală în timpul naşterii pentru că permit suprapunerea plăcilor osoase ale
craniului care dau posibilitatea trecerii capului fătului prin canalul de naştere. În timpul puerperiului, oasele revin
la poziţia lor iniţială. În timpul copilariei, palparea fontanelei anterioare permite verificarea normalităţii în
dezvoltare, a osificării craniului precum şi a presiunii intracraniene.

Creştere şi consolidare

Fontanelele au nevoie de mulţi ani pentru a se osifica complet şi pentru a obţine coaptaţia totală cu oasele
craniului. Creşterea oaselor bolţii craniene care continuă până la stadiul de adult se realizează din materialul
fibros al suturilor fontanele. Acest mecanism permite o relativă adaptabilitate a cutiei craniene conformă cu
creşterea şi dezvoltarea encefalului şi a masivului facial. Capacitatea craniană completă este atinsă la vârsta
cuprinsă între cinci şi şapte ani.

Articulaţii
Articulaţiile oaselor craniului sunt imobile şi fixează oasele între ele prin intermediul cartilajelor
(sincondroză) sau al ţesutului conjuctiv fibros (sinfibroză). Acele oase care fac parte din baza craniului, dezvoltate
în timpul osificării endocondrale, se unesc între ele prin intermediul sincondrozei. Oasele care formează bolta
craniană, cât şi oasele feţei, dezvoltate din primordii de ţesut conjunctiv, se unesc între ele prin sinfibroză sau
suturi (lat: suturae). În funcţie de configuraţia suprafeţelor articulare, se disting trei tipuri de suturi (sinfibroze) ale
craniului:
 suturi dentate formate din unirea suprafeţelor articulare. Este articulaţia care uneşte oasele
frontal, occipital, parietal, sfenoid şi etmoid (articulaţia fronto-parietală, parieto-parietală, parieto-occipitală,
fronto-etmoidală, fronto-sfenoidală) şi articulaţiile cu masivul facial (fronto-malară, fronto-nazală, etc).
 suturile scuamoase formate din unirea suprafeţelor rugoase “cu bizou”.
 articulaţia vomerului cu sfenoidul formată din unirea unei suprafeţe cu formă de creastă (creastă
sfenoidală inferioară) care se fixează într-o suprafaţă complementară în formă de fantă.
Scheletul craniului
Gâ tul
Este segmentul care leagă capul de trunchi. Are o regiune posterioară sau nucală (cervix), alcătuită din
elemente somatice - muşchi, oase , articulaţii - , şi alta anterioară , gâtul propriu-zis (collum), care, pe lângă
elementele somatice - muşchi, fascii si osul hioid - conţine şi viscere - laringe, trahee, esofag, tiroidă etc. Cele
două regiuni se mai numesc şi regiuni cervicale : posterioară şi anterioară.
Laringele sau organul fonaţiei este un organ al aparatului respirator al mamiferelor, situat în partea
anterioară a gâtului, în partea superioară a traheii, care realizează legătura între faringe şi trahee, şi în care sunt
situate coardele vocale.
Laringele este un conduct aerian prin care se realizează circulaţia aerului între faringe spre trahee în
timpul respiraţiei (dinspre faringe spre trahee în inspir şi invers în expir).
În laringe sunt situate coardele vocale, a căror vibraţie în timpul expirului face posibilă fonaţia.
Laringele este un organ musculo-cartilaginos în formă de trunchi de piramidă triunghiulară, având baza în
sus. Este format din:
 3 cartilaje neperechi: cricoid, epiglotă, si tiroid;
 3 cartilaje perechi: aritenoide, corniculate si cuneiforme;
 muşchii: cricotenoid, cricotenoid posterior, tiroaritenoid.

Trunchiul
Este alcătuit din cavitatea toracica si cavitatea abdominala.

Cavitatea toracica.

Cutia toracică (în latină: thorax) sau coşul pieptului, este o parte din schelet, format din coaste, stern şi o
parte din coloana vertebrală. Cavitatea interioară formată de thorax se numeşte în latină: Cavum thoracis. În
cavitatea toracică se află ca organe principale inima şi pulmonul. Cavitatea toracică este separată de cavitatea
abdominală prin diafragmă, care este muşchiul respirator principal.

Cavitatea abdominala

Abdomenul uman (termen latin ce înseamnă „burtă”) este parte corpului uman cuprinsă între pelvis şi
torace. Funcţional, în interiorul abdomenului se află cea mai mare parte a organelor ce se ocupă cu digestia şi
absorbţia alimentelor. Sistemul digestiv este format din esofag, stomac, duoden, jejun, ileon, colon şi rect. Alte
organe vitale aflate în cavitatea abdominală sunt ficatul, rinichii, pancreasul şi splina.

Membrele
Membrele superioare și membrele inferioare.
Cele inferioare (legate de trunchi prin centura pelvină) și cele superioare (legate de trunchi prin
centura scapulară).
Membru inferior: șold, coapsă, gambă, genunchi, picior
Membru superior: umăr, braț, antebraț, mână
Sistemul nervos
Sistemul nervos (latină: Systema nervosum) al unui animal (incluzând omul) coordonează activitatea
muşchilor, monitorizează organele, primeşte şi prelucrează informaţiile primite prin organele de simţ şi iniţiază
acţiuni. Cu alte cuvinte sistemul nervos este responsabil pentru menţinerea homeostaziei (echilibrul intern al
corpului). Elementele principale ale sistemului nervos sunt neuronii şi celulele gliale (cu rol de susţinere şi de
protecţie). Cu cât urcăm pe scara de evoluţie a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar
posibilităţile lui de a recepţiona, interpreta şi reacţiona corespunzător informaţiilor din mediul înconjurător sunt
tot mai perfecţionate.
Elementul principal al sistemului nervos este ţesutul nervos, format din neuroni interconectaţi prin axoni
şi dendrite. La organisme mai evoluate (de exemplu, omul) se întâlnesc şi celule gliale, care susţin activitatea
neuronilor fără a participa direct în prelucrarea de informaţii. Sistemul nervos este format din:

Sistemul nervos central (SNC)

Aceasta este partea principală a sistemului nervos şi se ocupă cu prelucrarea informaţiei venită de la
receptori (de exemplu, receptori vizuali, tactili, de durere etc.) şi generarea de răspunuri. SNC este format din
encefal şi măduva spinării. Aceste două componente sunt protejate de cutia craniana şi, respectiv, de coloana
vertebrală.
Sistemul nervos central este sediul analizei si integrarii datelor senzoriale și motrice. Acest centru de
comandă și control conține 2 părți: creierul propriu-zis (ambele emisfere, cerebel, trunchi cerebral și măduva
spinării). Emisfera dreaptă și stângă comandă și percep senzațiile primite din partea opusă a creierului.
Cele 2 emisfere cerebrale sunt interconectate printr-un pachet de fibre nervoase, denumite corp calos.
Diencefalul, sau creierul mijlociu, este situat la joncțiunea celor două emisfere. El contine talamusul, regiune a
creierului ce filtrează toate informatiile senzoriale ce provin de la întregul organism.
Sub talamus, hipotalamusul este centrul de reglare a foamei, a setei și a temperaturii: împreuna cu
hipofiza, el comandă secretiile hormonale.
La baza creierului, trunchiul cerebral este implicat în controlul functiilor vitale (functia cardiacă,
respiratorie, digestiei...); cerebelul, în spatele trunchiului cerebral, coordonează mișcările si echilibrul.
În sfârșit, măduva spinării, este un cordon fin, albicios, cu o lungime de aproximativ 45 cm, găzduit în
coloana vertebrală. Ea conține fascicule de fibre nervoase care ajung la creier și se reîntorc de aici, asigurând
transmiterea mesajelor motorii și senzitive. La nivelul său se găsesc 31 de perechi de nervi spinali care deservesc
întregul organism. Măduva este de asemenea și organ autonom, capabil sa analizeze informatii simple și să dea
instructiuni rapide cu efect local. Atunci când ne ardem degetul, de exemplu, retragerea automată a mânii se face
sub controlul măduvei spinării.
Întregul sistem nervos central este învelit într-o peliculă numita meninge. Exista trei tipuri de meninge:
duramater - groasă si fibroasă, care este situata direct sub tesutul osos; arahnoida - scaldată de lichidul cefalo-
rahidian; pia mater - care aderă la suprafata tesutului nervos.
Lichidul cefalo-rahidian este un lichid nutritiv care joaca rolul unei perne pentru amortizarea socurilor.
Două țesuturi nervoase sunt specifice pentru sistemul nervos central. Substanța gri formează scoarța
cerebrală sau cortexul, ca și mici aglomerări gri, nucleele gri sau bazale, localizați în profunzimea creierului. Se
găsește de asemenea în interiorul maduvei spinării. Substanța gri este constituită din corpurile celulare le
neuronilor, celulelor nervoase. Ea interpretează mesajele senzitive și elaborează raspunsuri adecvate. Organizarea
sa într-o rețea complexă și evolutivă oferă ființei umane puterea de a gândi.
Substanța albă, situată în măduva spinării și în interiorul encefalului, cuprinde lungile ramificații ale
celulelor nervoase, denumite axoni, înconjurate de o teacă de substanță grăsoasă, responsabilă de culoarea lor
albicioasă, mielina. Axonii sunt cabluri care asigură conducerea influxului nervos.
Interstițiile țesutului nervos sunt umplute cu celule nutritive ale țesutului interstițial sau nevroglii. Este
țesut protector care aduce celulelor nervoase elementele energetice.
Cortexul este regiunea periferică a creierului. El este compus din substanta gri și prezintă faimoasele
circumvoluțiuni tipice creierului mamiferelor superioare. Există 45 de zone specializate în tratamentul
informatiilor: ariile senzoriale, bogate în celule rotunde, ariile motorii, ale căror celule sunt în forma piramidală, și
ariile asociative, conțin celule de diferite tipuri și care sunt centrii interpretării mesajelor nervoase. De exemplu,
ariile vizuale asociative ne permit să recunoaștem și să denumim ceea ce vedem. La cortex se face aluzie evocând
faimoasa expresie „materie cenușie”.
 Sistemul nervos periferic (SNP)

SNP este partea sistemului nervos formată din neuronii şi nervii din afara SNC. Aceştia se găsesc în
membre (de exemplu, în mâină şi picioare) şi organe (de exemplu stomac, inimă etc.). SNP nu este protejat de
oase sau de o barieră pentru sânge (faţa de creier care este protejat de bariera hematoencefalică), şi poate fi uşor
lezat mecanic sau chimic.
SNP se împarte la rândul său în două componente:
Sistemul nervos somatic, care este asociat cu controlul voluntar al mişcărilor prin acţiunea muşchilor
scheletici, cât şi recepţia stimulilor externi (în cazul stimulilor termici, stimulilor mecanici etc.). Sistemul nervos
somatic este format din fibre aferente, care duc informaţiile de la surse externe spre SNC, şi fibre eferente, care
duc impulsurile nervoase de la SNC la muşchi.
Sistemul nervos autonom gestionează acţiunile care nu se află sub control conştient. El controlează de
exemplu funcţiile vitale ca respiraţia şi bătăile inimii, dilatarea şi constricţia pupilelor, digestia etc. Se împarte în
sistemul nervos simpatic şi cel parasimpatic.
Activitatea sistemului nervos se realizează prin actul reflex (procesul fiziologic de răspuns la un stimul care
acţionează asupra unui anumit câmp receptor). Aşadar, la stimulii sosiţi din mediul extern sau intern, sistemul
nervos dă un raspuns rapid şi adecvat. Acest răspuns se numeşte act reflex. Substratul său anatomic este arcul
reflex, constituit din receptor, calea aferentă, centrul reflex, calea eferentă şi efectorul.