UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE DIPLOMĂ

COORDONATOR STIINTIFIC :
CONF.UNIV.DR: POIANĂ DORU ION
ABSOLVENT: BĂDĂU ANCUŢA-MARIANA

SIBIU
2017

1
 UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA DREPT

COMPETENŢA DUPĂ MATERIE ŞI CALITATEA

PERSOANEI ÎN PROCESUL PENAL

SIBIU
2017

2
CUPRINS.............................................................................................................................pag 3

INTRODUCERE.................................................................................................................pag 4

CAPITOLUL I

1.1 EVOLUŢIA SISTEMULUI DE DREPT ROMȂNESC……………………………....pag 6

1.2 PROCESUL PENAL – MIJLOC DE REALIZARE AL JUSTIŢIEI PENALE……. pag 14
1.3 CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONCEPTUL DE COMPETENŢA ……pag 22

CAPITOLUL II

2.1 PRINCIPALELE FELURI DE COMPETENTĂ………………………………………pag 25

2.2 COMPETENŢA METERIALĂ…………………………………………………………pag 29

2.3 COMPETENTA MATERIALA A ORGANELOR DE URMARIRE PENALA….......pag 31

2.4 COMPETENTA MATERIALA A MINISTERULUI PUBLIC………………………..pag 34

2.5 COMPETENTA MATERIALA A JUDECATORULUI DE DREPTURI SI LIBERTATI SI A

JUDECATORULUI DE CAMERA PRELIMINARA……………………………………..pag 39

CAPITOLUL III

3.1 COMPETENȚA JUDECĂTORIEI……………………………………………………...pag 43

3.2 COMPETENȚA TRIBUNALULUI……………………………………………………..pag 46

3.3 COMPETENȚA CURTII DE APEL…………………………………………………….pag 49

3.4 COMPETENŢA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSŢIE……………………........pag 52

CAPITOLUL IV

4.1 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CONFLICTUL DE COMPETENȚA ÎN MATERIE

PENALĂ……………………………………………………………………………………...pag 57

4.2 SOLUȚIONAREA CONFLICTULUI DE COMPETENȚĂ ÎN FAZA URMARIRII PENALE-pag

…………………………………………………………………………………………………pag 60

4.3 SOLUȚIONAREA CONFLICTULUI DE COMPETENȚĂ ÎN FAZA JUDECĂȚII.....pag 61

4.4 SOLUȚIONAREA CONFLICTULUI DE COMPETENȚĂ ÎN FAZA INSTANȚELOR DE

EXECUTARE............................................................................................................................pag 64
CONCLUZII..............................................................................................................................pag 66

BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................................pag 68

3
INTRODUCERE

“Legea reprezintă efortul omului de a organiza societatea”

Henry Ward Beecher

"Continuitatea neîntreruptă de viaţă materială şi spirituală a poporului român în

spaţiul în care s-a ză mislit demonstrează faptul că , în domeniul dreptului, s-au
transmis unele elemente de la o epocă la alta ceea ce i-a conferit o identitate
specifică faţă de dreptul altor popoare, chiar dacă pe parcursul trecerii timpului a
asimilat ceva şi din creaţia juridică a acestora.Vechiul drept care a guvernat
relaţiile sociale în diversele perioade ale istoriei poporului roman a gravat tradiţia,
a fundamentat prezentul şi a prospectat viitorul. Din cele mai vechi timpuri, omul
a conştientizat imperioasa nevoie de a tră i intr-un mediu de viaţă ordonat si
echilibrat, bazat pe o înșiruire de reguli bine determinate și ancorate în realitate
care să reglementeze o categorie vastă de raporturi juridice cu toţi semenii să i, să
il pună la adă post în ceea ce priveşte o posibilă încă lcare a drepturilor dobandite
de el, creând astfel iniţial un drept nescris, cutumiar, transmis prin viu grai din
generaţie în generaţie pentru ca apoi să introducă un drept scris cu caracter de
lege care să desă vârşească dorinţa de organizare şi tragere la ră spundere a celor
care nesocotesc niste reguli considerate esenţiale pentru convieţuire intr-o
societate decentă .Împotriva tuturor cetă tenilor care să vârşesc infracţiuni, statul, cu
ajutorul organelor sale specializate , intervine pentru a-i sancţiona, reeduca şi
reda societă ţii".

Reacţia societăţii faţă de cei ce intră în conflict cu legea penală nu este arbitrală,
ci dimpotrivă, una chibzuită, amplu reglementată prin dispozitiile legii 1 şi materializată
într-un program educativ foarte bine reglementat. Este bine cunoscut aspectul potrivit
căruia nici o regula nu va putea fi instituită dacă nu sunt prevăzute în mod expres
consecinţele nerespectării sale şi nu este individualizată in mod concret o sancţiune sau
o pedeapsa.
Ne-am folosit de conceptul de pedeapsă întrucât dreptul de a pedepsi este una
dintre cele mai controversate probleme, ca şi problema existenţei şi cea a sensului vieţii.
Aceste teme au frământat raţiunea umană mii şi mii de ani şi continuă să producă
aceleaşi efecte şi in perioada contemporană. In ceea ce priveşte evoluţia dreptului de a
1
G.Stefani,G.Levasseur,B.Bouluc, Procedura penala, ediţia a-II-a, Dalloz, Paris, 1984,p 1
4
pedepsi, aceasta a suferit modificări de la o societate la alta în funcţie de evoluţia
fiecărei perioade şi de preocupările existente în rândul oamenilor la momentul respectiv
şi de ce nu, de clasele sociale din care acestia făceau parte. Prin urmare, caracterul
pedepsei sau al dreptului de a pedepsi din fiecare epocă reflectă fizionomia epocii
respective şi, ca şi criminalitatea, se află în dependenţă directă de structura socială si de
particularităţile naţionale şi culturale ale ei. Acest drum pe care dreptul de a pedepsi l-a
parcurs de la forma primitivă a pedepsei, care a fost răzbunarea, accesibilă oricărui
cetăţean, până la forma cea mai avansată a pedepsei aplicate de instituţiile statului,
bazate pe principiile legalităţii incriminării şi individualizării pedepsei constituie istoria
pedepsei, istorie care se cere a fi scrisă.
Încercând o definiţie operaţională a termenului “pedeapsa”, Valeriu Bujor o
caracterizează drept o categorie ştiinţifică utilizată pentru a releva un fenomen social
distinct care în esenţă este o negare şi o dezaprobare a samavolniciei individului şi care
se manifestă prin aplicarea în numele legii a măsurilor de constrângere a persoanelor
vinovate de săvârşirea unei fapte interzise de legea penală şi care are drept scop apărarea
societăţii de atentate infracţionale, prevenirea săvârsirii de noi infracţiuni, restabilirea
ordinii de drept şi a echităţii în societate. Însă, pentru a înţelege această afirmaţie şi,
bineînţeles, pentru a conştientiza esenţa pedepsei, e necesar să facem abstracţie de
noţiunea juridico-penală a pedepsei şi s-o privim în legătură şi interdependenţă cu aşa
fenomene ca statul, dreptul, interesul sau crima.2

2
Bujor V., Esenţa criminalităţii, Chişinău, 1988, pag. 5-38
5
CAPITOLUL I
1.1 EVOLUŢIA SISTEMULUI DE DREPT ROMȂNESC

Evoluţia dreptului românesc ne confirmă ideea conform careia exisţa unui sistem
de drept este condiţionata în mod absolut de existenţa unui organism statal. Prin urmare
trecerea în revistă a istoriei dreptului românesc trebuie să înceapă indiscutabil cu
studierea formelor rudimentare pe care le-a pus în practică prima coagulare de tip statal
de pe teritoriul actual al României şi anume statul geto-dac. Cristalizarea procesului de
formare a unor norme de drept penal s-a realizat în perioada de constituire a statului iar
asprimea lor derivă din necesitatea de a-i sancţiona şi ulterior disciplina pe cei care se
împotrivesc respectării noii ordini politice instaurate. Dreptul penal geto-dac se
caracteriza prin obiectivitate şi cuprindea norme aspre alături de care au continuat să se
menţină timp îndelungat şi elemente gentilice, ca de pildă răzbunarea sângelui, o formă
de justiţie privată, folosită în special în cazurile de vătămare corporală. Izvoarele
dreptului geto-dac au fost cutuma si legea. Conform savantului V. Hanga : " Cutuma a
constituit prima si cea mai importanta forma de manifestare a regulilor de drept ".
În afara dreptului nescris, exprimat în forma practicilor, în statul geto-dac a existat
si un sistem de legi. Strabon3, care prin intreaga sa activitate a lăsat moştenire
generaţiilor viitoare un bogat izvor de cunoștințe despre lumea antică, afirma ca legile
geto-dacilor au fost elaborate in vremea lui Burebista si purtau numele de bellagines.
Caracterul lor scris este indoielnic, cert fiind faptul ca pentru publicitatea si conservarea
lor se folosea procedeul de memorare. Primele norme si institutii juridice aveau o
coloratura religioasa, procedeul de legiferare fiind mereu sub influienta factorului
religios. Odata cu dezvoltarea vieţii social-economice au fost consfinţite o serie întreagă
de alte procedee juridice cum a fost ereditatea succesiunii sau obiceiul de a purta căciulă
ca semn distinctiv al nobleţei . Judecarea proceselor constituia o preocupare a conducerii
3
Strabon (Στράβων) -în varianta latinizată Strabo,.a studiat în Asia Minor, Armenia, Grecia, Roma și Alexandria și a
călătorit în Europa, Africa și Asia Mică, până la Marea Roșie.Primele schițe istorice, cuprinse în 47 cărți, scrise probabil
între 27 î. Hr. și 7 d. Hr, citate de autori ce i-au urmat, s-au pierdut aproape în întregime.Apoi a scris Geografia, pe baza
propriilor observații și a operelor predecesorilor săi, inclusiv Homer, Eratosthenes, Polybius și Poseidonius. Lucrarea
conține, pe lângă material istoric, o serie de descrieri de locuri (clima, relieful, hidrografia) și popoare, cu aspecte
etnografice și mitologice, constituind un bogat izvor de cunoștințe despre lumea antică. Valoarea lucrării este inegală, în
mare măsură fiindcă Strabo a avut o încrderere deplină în scrierile lui Homer, considerând că acesta a avut o cunoaștere
exactă a locurilor și neamurilor despre care narează în epopeile sale și deoarece nu a inclus datele din Istoriile lui Herodot.
6
statului geto-dac şi în acest sens se mentionează că marele preot Comosycus care deţinea
totodata calitatea de rege, era judecator suprem. Nu stim însă dacă el era judecător
suprem în virtutea calitatii de rege sau în virtutea calităţii de mare preot. Peotul Ovidiu
ne relateaza ca pentru solutionarea anumitor litigii era utilizată o alta forma de justitie
privată şi anume duelul judiciar, considerat o probă judiciară esenţială, al cărei rezultat
exprimă vointa divinităţii, menţinându-se cu alt nume şi anume cel de “onoare” în unele
ţări europene pana la începutul secolului XX, când a fost interzis.Privitor la premisele
organizării politice şi juridice în epoca antică menţionăm existenţa şi pe teritoriul patriei
noastre a paleoliticului, mezoliticului şi neoliticului. Pe parcursul epocii neolitice,
procesul trecerii de la matriarhat la patriarhat, trecerea la epoca bronzului, merita
evidentiat un traseu cu trei etape importante: prima etapă- în care tatăl şi soţul (bărbatul)
au un loc subordonat în cadrul familiei matriliniare;etapa a doua - creşterea treptată a
importanţei economice a bărbatului şi a participării sale la viaţa de familie şi etapa a
treia - instaurarea patriarhatului.
Referitor la consfinţirea unor norme de drept de către opinia publică a tribului,
acestea au fost inzestrate cu o dublă sarcină : prevenirea oricăror încălcări prin mijloace
pasive, prin simpla prezenţă şi intervenţia activă în momentul când normele au fost
încălcate, când un individ sau mai mulţi primejduiesc siguranţa tuturor. Judecata opiniei
publice şi aducerea la îndeplinire a hotărârilor diferă de la trib la trib. Acestea se
sancţionau după reguli bine stabilite, în faţa unui tribunal alcătuit din căpetenii şi
bătrâni. Chemarea la judecată se făcea uneori chiar de către părţi, alteori de către
căpetenie. În ceea ce priveşte mijloacele de cercetare existente se puteau enumera
cazna, jurământul, ordalia( judecarea prin băutură sau prin otrăvire), mărturia, cercetarea
la faţa locului, etc.
Înainte de definitivarea deciziei şi de pronunţarea unei sentinţe, avea loc o
consfătuire secretă a tribului la care erau luate hotărâri prin majoritate de voturi.
Judecata se întemeia mai ales pe împăcarea părţilor, iar pentru preîntâmpinarea
răzbunării se hotăra de obicei plata unei răscumpărări. Aşa după cum subliniază
profesorul universitar dr. docent Vladimir Hanga, în “Istoria dreptului românesc, Drept
cutumiar“: “paralel cu apariţia şi consolidarea statului are loc procesul de formare şi
dezvoltare cutumiară a instituţiilor juridice, deoarece cutuma a constituit prima şi cea
mai importantă formă de manifestare a regulilor de drept“.
Vechiul drept românesc din perioada geto-dacă conţine informaţii sumare
privitoare la societatea şi statul dac, noţiuni care nu permit cunoaşterea amănunţită a
instituţiilor juridice şi normelor de drept ale geto-dacilor. Mai bine cunoscute pe baza
informaţiilor documentare sunt noţiunile referitoare la dreptul penal si procedura de

7
judecată . Organizarea instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată reflectă
împletirea activităţii de stat cu cea juridică şi religioasă, fapt ce constituie o
caracteristică fundamentală a sistemului juridic geto-dac. Începând cu Zamolxe - zeu
suprem dar şi mare conducător şi judecător al dacilor, numeroase alte personalităţi ale
vieţii politice dacice au cumulat şi alte funcţii alături de funcţia supremă în stat. Deci
regii geto-daci, în calitate de conducători ai statului erau şefii supremi ai justiţiei,
împletind activitatea lor politică şi juridică cu cea religioasă.
Odată cu instaurarea stăpânirii romane în Dacia, sistemul de drept existent a
suferit o nouă modificare, alături de dreptul local nescris s-a introdus şi dreptul roman
scris, considerat superior obiceiurilor existente la acea vreme. Potrivit concepţiei
romane, cutuma locală putea fi aplicată doar în măsura în care nu venea în contradicţie
cu principiile generale ale dreptului roman. Ca urmare a acestui aspect, la început, cele
două rânduieli juridice, dace şi romane, s-au aplicat în paralel pentru ca apoi, în cadrul
unui proces complex de întrepătrundere şi de influenţare reciprocă să ia naştere un
sistem de drept nou, daco-roman, în cadrul căruia, conceptele şi instituţiile juridice au
dobândit noi funcţii şi noi finalităţi. 4 Cu toate că organizarea Daciei s-a făcut sub formă
tipică de provincie romană, totuşi dreptul roman s-a aplicat în mod diferenţiat,
concomitent cu dreptul autohton (existent anterior cuceririi romane) şi cu ius gentium
(care poate fi considerat o ramură a dreptului roman). Alături de dreptul roman, se mai
aplica în provincie şi dreptul local, geto-dacic, folosit concomitent cu normele sale ce nu
veneau în contradicţie cu normele de drept romane. În anul 224, Constituţia, impunea
necesitatea respectării în aşezările urbane provinciale a obiceiurilor locale, cu condiţia
de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică romană. Diferenţierea s-a făcut în
raport cu statutul juridic al locuitorilor din provincie, majoritatea lor fiind totuşi,
băştinaşii, cu toată colonizarea făcută "ex toto orge romano" (din tot imperiul). Dreptul
roman s-a aplicat în raporturile dintre cetăţeni, în mare parte însă, s-au elaborat norme
juridice noi prin edictele guvernatorilor din provincie, care statuau condiţiile în care va fi
condusă provincia, evident ţinându-se seama de constituţiile imperiale valabile pentru
întreg imperiul şi de mandatele imperiale, în care se precizau instrucţiuni pentru
guvernatorii provinciali. În raporturile dintre băştinaşi, s-a aplicat dreptul autohton
(cutuma locală) şi nici nu se putea altfel, întrucât romanii, tratau diferenţiat populaţia, în
funcţie de cetăţenie şi statut juridic.
O altă perioadă evocatoare în surprinderea evoluţiei conceptului de lege este
perioada feudalismului. Odată cu debutul secolului al XVII-lea, dreptul scris a început să
fie numit „lege”, odată cu apariţia pravilelor sau a “codurilor de legi scrise”, când s-a
făcut deosebirea între dreptul scris şi cel nescris, care s-a numit cu precădereface
4
A se vedea A.D. Xenopol – Istoria românilor din Dacia Traiana, 1914, vol. I, pag. 163
8
„obicei”.Termenul justiţie îş face apariţia în limba romana abia in secolul al XIX-lea.In
aceasta perioada sunt folositi in documentele din limba romana termenii: drept,dreptate
şi judecată. Procedura de judecată era în general contencioasă în cadrul unui litigiu, dar
uneori era şi graţioasă, dreptul fiind valorificat necontencios. Judecata apare în
documente şi sub denumirea de pricină, gâlceavă,treabă, reclamantul se cheamă pârâşi,
jeluitor prigonitor iar pârâtul se mai cheamă şi prigonit.In vechiul nostru drept era admis
ca judecatorul să îşi poată întemeia soluţia pe conştinţa lui proprie,socotindu-se că nu
poate fi o mărturisire mai demnă de crezare decât aceasta. Pe baza probelor
administrate,instanta pronunta hotărârea în proces care iniţial nu a îmbrăcat forma scrisă.
Soluţiile divanului apar în formă scrisă la începutul sumar, pentru a căpata cu timpul o
redactare cât mai amplă. Căile de atac nu au fost cunoscute în procedura de judecată a
dreptului românesc medieval 5, iar principiul autorităţii lucrului judecat îşi face apariţa
abia la începutul secolului al XIX-lea.
Plângerea impotriva hotărârii unei instanţe inferioare în faţa divanului era uzitată,
ea avea însă caracterul mai mult al unei reclamaţii impotriva judecătorilor care o
pronunţaseră şi ca urmare, admiterea ei putea atrage sancţiunea acestora,iar respingerea
ei sancţionarea celui ce o făcuse . Calea de atac a recursului nu a fost reglementată în
vechea noastră procedură judiciară,fiind o creaţie a dreptului procesual modern.
6
Hotărârile justiţiei nu erau niciodata definitive.Pricina putea fi redeschisă chiar sub
acelaşi domn, dar mai cu seamă de urmaşi.
Demarcaţia între drept scris si nescris a fost constată chiar de către domnitorul
Vasile Lupu, cel care s-a îngrijit de întocmirea pravilei – „Carte românească de
învăţătură” şi care, atunci când judeca se referea la „legea noastră şi a ţării” 7 .Aceasta
pravilă fost adoptata în Moldova,avand o importanta deosebită şi constituind prima
codificare legislativă cu caracter laic din istoria dreptului nostru.Termenul de învăţătură
trebuie înţeles în sensul de poruncă domnească, de dispoziţie obligatorie cu caracter
juridic. Ea a fost întocmită de către logofătul Eustache din ordinele lui Vasile Lupu şi
tipărită în anul 1646 la tipografia Mânăstirii Trei Sfetite din Iaşi.
În viziunea lui Vasile Lupu asupra reglementării si dispoziţiilor penale, legea ţării
mai păstrează unele reminiscenţe din epocile anterioare, dar în principal accentul cade
pe apărarea valoriilor şi relaţiilor care privesc interesele nobilimii feudale,anuntându-se
totodata şi unele începuturi de modernizare juridică. Statul urmăreşte să pună stavilă
practicii învechite a talionului prin aplicarea pedepsei numită „zavească” (amendă) celor
care mai cutezau să recurgă la răzbunarea privată. Zavesca s-a aplicat numai în Moldova
şi constă în obligaţia ce revenea părţii participante la un act juridic sau la un process de a
5
Apelul ajunge să fie cunoscut la mijlocul secolului al XVIII-lea prin reformele lui Constantin Mavrocordat,fiind
reglementat mai tarziu de Pravilniceasca condica.
6
Institutii feudale din Tarile Romane,p,16-17
7
A se vedea Gheorghe Hibănescu – Surete şi Izvoade, pag. 90
9
plăti o sumă de bani în cazul în care nu ar fi respectat actul sau hotărârea ce prevedea
aeastă clauză. În Ţara Românească funcţiunea zavescăi a fost oglindită print-o instituţie
proprie numită “prada” iar în Transilvania a existat obiceiul, în cazuri isolate, obligării
acelei părţi, care dupa ce se judecase în faţa unei instanţe redeschidea litigiul în care se
dăduse o hotărâre sau intervenise o întelegere, la depunerea unei sume de bani.8
Tot în această perioadă se constată inegalitatea in faţa legii penale după starea
socială a făptuitorului şi a victimei. Aceleaşi fapte sunt apreciate diferit ca şi pedepsele.
Infracţiunile se numesc „fapte” şi sunt clasificate după gravitatea lor în: mari şi
mici.9Domnia a facut ca toate infractiunile sa fie publice,iar dreptul penal roman a făcut
deosebirea între infracţiuni intentionate şi neintenţionate, a incriminat tăinuirea şi chiar
tentativa, recidiva existând si fiind pedepsită mai aspru iar legitima apărare asigura
impunitatea. Pedepsele erau aplicate individual vinovaţilor,iar circumstanţele atenuante
erau numeroase şi reglementate analitic de pravile. Primele pravile apărute au avut
caracter religios (pravile bisericeşti) şi au prezentat un caracter oficial întrucât au fost
întocmite din ordinul domnitorului sau al mitropolitului şi pe cheltuiala acestora.
Dispoziţiile din pravilă erau impuse în mod obligatoriu atât clerului cât şi laicilor, în
domeniul religios propriu-zis cât şi în domeniul juridic. De altfel, potrivit concepţiei
autorilor de pravile bisericeşti, reglementările de drept civil, penal sau procesual penal
ţineau tot de domeniul religios10 .
Dispoziţiile penale din Pravilă erau formulate pe baza unor principii moderne,
preluate din lucrarea lui Prosper Farnaccius. Infracţiunile erau numite vini sau greşeli şi
erau clasificate în vini mari şi vini mici. În codificarea lor se avea în vedere aspectul
intenţional, locul şi timpul, coautorii lor, caracterul flagrant (vină de faţă) sau neflagrant.
Surprinzător este şi faptul că înca din acea perioada erau folosite noţiuni evaluate care se
regăsesc şi in reglementarea noastra actuală, termini: tentativă sau concurs de
infracţiuni.
Procedura de judecată penală s-a desfăşurat în mare măsură după norme juridice
nescrise, actele de procedură nu erau scrise până la reforma lui Constantin Mavrocordat,
iar domnii şi dregătorii judecau deopotrivă pricini penale şi civile. In ceea ce privea
acuzarea, aceasta se putea ridica fie de către cei vătămaţi, fie din oficiu, iar cercetarea se
făceade obicei de cel care judecă.11
În debutul anului 1652 , din porunca lui Matei Basarab avea să se tipărească şi în
Ţara Românească o pravila preluată întocmai dupa cea existenta in Moldova aparţinând
lui Vasile Lupu, care avea să fie numită “Pravila cea mare” sau “Îndreptarea legii”.
8
9
A se vedea E. Cernea şi E. Molcuţ – Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
Bucureşti 1991, pag. 122
10
A se vedea Ioan N. Floca – Originile dreptului scris în biserica ortodoxă românească – Sibiu 1939
11
Vladimir Hanga, Istoria Statului si a dreptului RPR, volI, editia a III-a, 1957,p.495
10
Aceasta a fost tipărită la Târgovişte iar partea a doua din pravilă era dedicată în
exclusivitate reglementărilor penale. Cartea românească de învăţătură s-a utilizat în
Ţările Române alături de pravilele existente în limba greacă şi slavonă, având aceeaşi
valoare în faţa instanţei de judecată, adică îndreptar în cazul în care obiceiul locului nu
reglementa situaţia dată. Cartea românească de învăţătură a lui Vasile Lupu s-a aplicat şi
în practica de judecată a celorlalte ţări române circulând nestingherit peste graniţele
Moldovei. Autoritatea pravilei s-a impus ca o „bună învăţătură” fiind chemată să
îndrume viaţa oamenilor care trăiau în comunităţile săteşti. Fiind învăţături şi nu legi,
prevederile pravilei s-au aplicat prin acceptarea lor în măsura în care corespundeau
rânduielilor locale12.
Actuală cauza a înlăturării executării pedepsei, gratierea a fost practicată încă de
la începutul feudalismului şi a aparţiunut nu numai sefului statului, ci şi unor foruri
superioare celui care pronunţase sentinţa. Dimpotriva, aministia a apărut numai spre
sfârşitul perioadei, fiind un drept exclusiv al şefului statului.
Înaintând in timp spre secolul al XVIII-lea si spre prima jumătate a secolului al
XIX-lea se cunoaşte un amplu proces de reformare al dreptului românesc. Ideile
luministe ale unor domni şi dorinta de rezolvare a deficienţelor justiţiei feudale au făcut
ca în toată această perioadă şi până la Unirea Principatelor să se facă eforturi susţinute
pentru remedierea relei organizări a justiţiei. Prin reformele lui Constanti Mavrocordat ,
instantele de judecată au fost : judecătoria de judeţ, divanul domnesc şi divanul
extraordinar. Acesta a creat în primul rand posturile de ispravnici ai judeţelor în Tara
Românească şi a ţinuturilor în Moldova în care a numit boieri de rangul I si II cu deplină
competenţa administrativă şi judecătorească în aceste unităţi. Dezbaterea procesului şi
pronunţarea hotărârii se făcea ca şi în dreptul romano-bizantin în prezenţa părţilor şi în
mod public. Mavrocordat a încercat crearea instituţiei moderne a judecătorilor de
profesie, salarizaţi de stat, instituind pe lângă fiecare isprăvnicie câte un judecător sau
doi după importanţa ţinutului sau judeţului.13
Reforma lui Mavrocordat, continuată de domnii următori a fost reluată în Tara
Româneasca de Alexandru Ipsilanti. În Ţările Române, Pravilniceasca Condică a lui
Alexandru Ipsilanti a fost întocmită în anul 1775 şi a intrat în vigoare după 5 ani datorită
opoziţiei Turciei. Prevederile cu caracter penal din pravilă spre deosebire de cele civile
erau mai puţin evoluate, astfel încât vechile dispoziţii penale sunt preluate în linii
mari.14Conform acestor reglementari, instantele de judecata erau organizate într-un sitem
ierarhic caracterizat printr-o clara delimitare a competenţei diferitelor trepte de
jurisdicţie.
12
Ioan N. Floca – op. cit. pag. 172
13
Mihai Grigoras, Reformele cu caracter administrative din Moldova alea lui Constantin Mavrocordat şi functia
judecatoreasca a domniei in Moldova. Domnul si instantele auxiliare, Iasi, VIII, p.123-164
14
Pravalniceasca condica , editie critica, Bucuresti, 1957, p.147-148.
11
 Prima instanţă, judecătoria de judeţ era compusă dintr-un judecător şi ajutat de un
logofăt care avea competenţa de a judeca pricinile civile dintre ţărani, precum şi unele
pricini mărunte. Ispravnicii puteau şi ei judeca fie singuri, fie împreună cu judecătorii.
Departamentele erau instanţe care judecau procese civile şi penale .In materie penala,
judecătoria de judet judeca toate pricinile pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii
de cel mult un an,iar pentru celelalte pricini făcea numai cercetări şi trimitea spre
judecată divanului judecătoresc. Pentru pricinile criminale, Tribunalul Iasi s-a împărţit în
două secţii, fiecare cu un preşedinte şi doi judecători. La Bucureşti s-a înfinţat si o
judecătorie a poliţiei, compusă dintr-un preşedinte şi doi membrii, competentă să judece
“gâlcevuri, abateri şi alte vini mici”, întâmplate în capitală şi care se pedepseau cu mai
mult decât “o închisoare de 3 zile şi până la toiege 50 “ . Judecătoria de poliţie era
competenta să judece şi pricini civie în legătură cu faptele penale ce cad în competenţa
ei dacă nu au o valoare mai mare de 50 de taleri.
Instantele de gradul al doilea de jurisdicţie erau divanurile judecătoreşti înfinţate
la Bucureşti (unul civil şi altul penal ) şi Craiova ( unul civil si altul penal), competente
să judece apelurile declarate împotriva hotărârilor civile, comerciale şi penale. Înaltul
divan în Tara Românească şi Divanul domnesc în Moldova constituiau al treilea grad de
jurisdicţie, fiind competent să judece apelurile declarate împotriva deciziilor divanuriloe
judecătoreşti şi ale tribunalelor de comerţ.
În vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa au fost elaborate Codareul
civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală. Prin
adoptarea acestor coduri s-a constituit în linii generale sistemul de drept burghez, s-a
creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislaţii în materie,
introducându-se norme şi instituţii juridice dintre cele mai evoluate. Opera lui Cuza a
plasat România în rândul ţărilor cu cea mai evoluată legislaţie la acea vreme. Codul
penal al lui Cuza a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până în anul 1937.
Principalele sale izvoare sunt Codul penal prusian din 1851 şi în mai mică măsură Codul
penal francez. Schimbările intervenite în materia procesual penală s-au concretizat în
principal în extinderea pe tot teritoriul statului al unor dispozitii referitoare la poliţie
judiciară şi competenţă, judecătorii de instrucţie, mandatele de înfăţişare, modalitatea de
aducere şi a desfăşurării procesului de arestare precum şi în eliberarea provizorie şi
depunerea cauţiunii.
Unificarea legislativă a început în anul 1924 prin aplicarea Legii pentru
reprimarea unor noi infracţiuni contra liniştii si ordinii publice, dar s-a împlinit abia prin
aplicarea noului Cod de procedură penală, adoptat şi intrat învigoare odată cu noul Cod
penal (19 martie 1936, respectiv 1 ianuarie 1937). Noul Cod a preluat în mare măsură
reglementările celui vechi, adăugând însă elemente absolute necesare stadiului de

12
evoluţie în care ajunsese societatea românească. Astfel s-a concretizat definitive idea de
competenţa a fiecărei instanţe în parte în funcţie de criterii funcţionale şi materiale,
crimele au rămanând de competenţa Curţilor cu juri, delictele de competenţa
Tribunalelor, iar contravenţiile de competenţa Judecătoriilor. Prima fază a procesului
(cercetarea, urmărirea şi instrucţia) a păstrat vechiul caracter inchizitorial, în vreme ce
faza a doua a se evidenţia prin caracterul acuzatorial. Ministerul public avea obligaţia de
a pune în mişcare din oficiu acţiunea penală, efectuând acuzarea sub egida principiilor
legalităţii, oralităţii, publicităţii, individualităţi şi revocabilităţii. Se aplică în mod
evident şi absolut regula conform căreia fără acuzare nu poate exista un proces penal sau
o judecată. Codul procesual penal a stabilit distribuţia actelor de justiţie în două faze.
Faza I ce cuprindea cercetarea (competentă fiind poliţia judiciară), urmărirea,
promovarea şi exercitarea acţiunii, competenţa realizarii acestei faze aparţinând ca şi in
dreptul procesual al zilelor noastre Ministerulu public) şi instrucţia (competenţa
aparţinea judecătorului de instrucţie) în vreme ce faza a II-a cuprindea etapa pronunţării
sentinţei . Judecătorul se bucura de o înaltă reputaţie şi avea dreptul de a administra
probe din oficiu în vederea soluţionării în mod diligent a problemei supuse judecăţii. În
anii imediat următori, schimbarea regimului politic democratic constituţional în
instaurarea unor regimuri autoritare a determinat modificări de amploare în dreptul penal
şi dreptul procesual penal.
Intrat în vigoare în luna ianuarie a anului 1969, vechiul Cod de procedură penala a
trebuit iniţial să facă faţă rigorilor procesului penal ale statului totalitar pentru ca abia
ulterior, dupa ce va mai suferi câteva modificari să fie adaptat exigentelor unui stat
democratic şi să acopere lipsurile existente în legislaţia romanească la acea vreme pentru
a ajunge să rezolve numeroase situaţii în care normele de procedură penala române se
aflau într-o vădită contradicţie cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor omului. În
acest context, noul Cod de Procedură penală, ( în continuare Codul , Noul Cod sau
NCPP ) adoptat prin Legea nr.135/2010, publicat în monitorul Oficial nr. 486 din 15
iulie 2010 s-a axat pe crearea unui cadru legislativ simplu si explicit, accesibil pentru
analiză tuturor participanţilor la efectuarea actului de justiţie , care să nu ridice mari
dificultăţi de interpretare în ceea ce priveşte aplicarea lui.
Adoptarea noului Cod a avut printe obiectivele asumate reducerea duratei
proceselor şi simplificarea procedurilor judiciare penale, compatibilizarea mijloacelor de
probă sau a procedeelor probatorii actuale cu standarde internaţionale în materie penală,
reducerea gradelor de jurisdicţie şi reorganizarea căilor de atac pentru crearea unei
jurisprudențe unitare la nivel naţional.
Rescrierea legislaţiei penale se bazează pe întelegerea normelor cu caracter
general obligatoriu de catre toti cetațenii, indiferent de nivelul educaţional, contribunind

13
în acest fel la o mai buna înfăptuire a justiţiei, cu respectarea drepturilor fundamentale
ale omului şi reglementarea desfaşurării unui nou model de proces penal în cadrul căruia
să fie constatate la timp , în mod complet şi fără nici o urmă de echivoc faptele care
constituie infracţiuni, astfel încât nicio persoana nevinovată să nu fie trasă la raspundere
penală, iar orice persoană care a savârşit în mod concret o infracţiune să fie pedepsită
conform legii.

1.2 PROCESUL PENAL – MIJLOC DE REALIZARE AL JUSTIŢIEI PENALE

Ansamblul regulilor de conduită cuprinse în legislaţia statului nostru constituie

ordinea de drept normativă sau formală, creată prin acte normative edictate de organele
puterii de stat. Desfăşurarea relaţiilor sociale potrivit regulilor de conduită care
alcătuiesc ordinea de drept normativă, în mod continuu şi pretutindeni pe teritoriul ţării,
constituie la rândul său ordinea de drept efectivă. Această ordine de drept reală este un
fenomen de viată social, o realitate trăită, o înfăptuire vastă şi complexă rezultată din
comportarea membrilor colectivităţii şi deci din fiecare act de supunere la exigenţele
regulilor de conduită şi din toate actele laolaltă.În ceea ce priveşte realizarea ei, aceasta
se poate realiza doar prin conformare si constrângere.
Conformarea reprezintă aderarea şi supunerea din proprie iniţiativă la exigenţele
regulilor de conduită, adică în respectarea în fapt a ordinii de drept normative, fenomen
ce reprezintă o cale indirectă de realizare a unui climat paşnic si de a menţine o ordine
de drept efectivă. Cealaltă cale de realizare a ordinii de drept şi cea mai importantă este
constrângerea care constă în folosirea sancţiunilor prevăzute în conţinutul ordinii de
drept normative pentru a restabili ordinea de drept efectiv tulburată prin încălcarea
regulilor de conduită prescrise de norma de drept. Sancţiunile de drept penal, având în
mod firesc caracter retributiv, reintegrarea ordinii de drept prin aplicarea acestor
sancţiuni duce la exteriorizarea unui caracter represiv . A reglementa reintegrarea ordinii
de drept pe cale de represiune înseamnă a reglementa prin dispoziţii de lege procesul
penal în complexul său. Aceasta reglementare face în principal obiectul Codului de
procedură penală şi este completată prin dispoziţii colaterale cuprinse în alte legi
speciale cum sunt cele de organizare judecătorească sau de executare a pedepselor.
Denumirea de proces derivă din termenul de origine latina “processus”, care
semnifică înaintare, progres.În ceea ce priveşte procesul penal, această noţiune indică
miscarea,acţiunea, activitatea ce trebuie desfăşurată pentru înscrierea între coordonatele

14
stricte ale legii. În sensul arătat mai sus, procesul penal se înfăţisează ca un complex de
acte succesive, care datorită desfăşurării lor coordonate şi progressive dă imaginea unei
activităţi organizate în care se urmăreşte trimful adevărului şi pronunţarea unei soluţii
juste în legătură cu conflictul de drept dedus spre judecare instantelor judecătoreşti.
Regulile de bază ale procesului penal sunt norme de procedură penală cu caracter
de principii fundamentale. Raportate la concepţia şi principiile de politică procesual
penală, precum şi la rolul pe care regulile de bază sunt chemate să-l indeplinească în
desfăşurarea procesului penal, ele apar nu numai ca principii fundamentale ci şi ca nişte
orientări absolute, inegragrabile,care nu îngăduie vreo excepţie,vreo încălcare. 15Privite
însa în raport cu modul în care actualul Cod de procedură penala reglementează anumite
situaţii în privinţa cărora,pentru raţiuni prevalente, incidenţa unor reguli de baza a trebuit
să fie înlăturată deoarece atat principiile cat si orientarile cuprinse în regulile de baza ale
procesului penal au, au ca si oriscare alte principii procesuale un oarecare grad de
relativitate.
Incercând să găsim o definiţie succintă dreptului procesual penal putem spune
simplu că acesta reprezintă ansamblul normelor juridice privitoare la reglementarea
procesului penal.16Prin normele sale, dreptul procesual penal contribuie la aplicarea
efectiva a normelor dreptului penal substanţial. Sub acest aspect, normele dreptului
penal apar ca reguli de conduită generală, iar cele ale dreptului procesual penal ca reguli
de conduită particulară, deoarece se adresează numai acelora care participă într-o
anumita calitate la procesul penal. Normele juridice procesual penale sunt reguli general
valabile de organizare, de competenţă şi norme de procedura propriu-zisa în care se arată
în ce mod trebuie îndeplinite actele procesuale şi procedurale . Aceasta categorie de
norme prescrie de asemenea ce organe sunt chemate să îndeplinească activităţile
necesare realizării procesului penal şi ce atribuţiuni are fiecare organ, prin ce acte sau
operaţiuni se îndeplinesc activităţile procesuale de către organe şi care sunt personale
chemate în proces, care este ordinea luării masurilor care se impun şi ce drepturi şi
îndatoriri au acestea.
Pentru a ne afla în sfera de activitate a normelor procesual penale este nevoie ca
planul realităţii faptice să provoace intervenţia acestui tip de norme. Datorită specificului
lor, anumite împrejurări capătă semnificaţia unor fapte juridice care potrivit legii dau
naştere, modifică sau sting raportul juridic procesual penal sau împiedică naşterea lui.
Prin săvârşirea unei infracţiuni ia naştere un raport de drept penal substanţial, denumit şi
raport substanţial de conflict.17Aducerea raportului substantial de conflict în fata
organlor de justitie şi aplicarea normelor incidente conduce la apariţia unor raporturi
15
Academia Romana, Institutul de cercetari juridice, Explicatii teoretice ale codului de procedura penala roman, Partea
Generala, vol V, editia a II-A, p.40
16
Volonciu I, Tratat de procedura penala,vol I,p.24
17
Oancea I, Drept penal, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica,1971,p.46
15
juridice în cursul desfăşurării procesului penal, raporturi ce pot fi considerate de putere
deoarece iau naştere în vederea drepturilor şi obligaţiilor ce izvorăsc din raportul juridic
de drept material şi iau naştere,de regula, peste şi în afara acordului de vointă al părtilor.
Procesul penal este o activitate judiciară care se desfăşoară şi prin mijlocirea
organelor judiciare şi anume : organe de urmarire penală , instanţe de judecată sau
organe extrajudiciare. Acest caracter se răsfrânge asupra tuturor actelor procesului penal,
atât a celor procesuale cât şi a celor procedurale şi implică existenţa în cadrul reglemtării
procesului a unor reguli precise de competenţă şi a unor adevărate garanţii procesuale.
Un alt caracter al procesului penal este acela că este o activitate de inters obştesc,
colectiv, reintegrarea ordinii de drept prin aplicarea de sancţiuni penale constituie un
mijloc de apărăre al securităţii şi drepturilor tuturor membrilor colectivitaţii.Fapta
săvârşită sau pentru care există indicii temeinicie ca fiind săvârşită reprezintă obiectul
material al procesului penal în timp ce comiterea acestei fapte a dat naştere la un conflict
de drept şi implicit la un raport juridic de drept penal, raport care constituie obiectul
juridic al procesului penal.Obiectul procesului penal prezintă procesual importanţa din
punct de vedere al determinării competenţei, al regulilor privitoare la desfăşurarea
activităţii procesuale cât şi al regimului probelor şi a măsurilor procesuale preventive
sau asiguratorii.
Procesul penal concretizându-se intr-o activitate complexă care trebuie să se
desfăşoare progresiv şi coordonat, deci în mod sistematic, revine sarcina normelor de
drept penal de a asigura o astfel de desfăşurare. În conformitate cu dispozițiile Codului
de procedurǎ penalǎ din 1968, în structura tipicǎ a procesului penal erau distinse trei
faze: urmǎrirea penalǎ, judecata şi punerea în executare a hotǎrârilor penale rǎmase
definitive; fiecare dintre aceste faze era delimitatǎ prin anumite acte procesuale, dupǎ
cum, în cadrul fiecǎreia dintre aceste faze îşi exercitau atribuțiile anumite categorii de
organe judiciare. Odatǎ cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedurǎ penalǎ,
procesul penal cunoaşte, alǎturi de urmǎrirea penalǎ, judecatǎ şi punerea în executare a
hotǎrârilor penale, o nouǎ fazǎ a procesului penal, anume, camera preliminarǎ. Obiectul
procedurii în camera preliminarǎ îl constituie verificarea, dupǎ trimiterea în judecatǎ, a
competenței şi a legalitǎții sesizǎrii instanței, precum şi verificarea legalitǎții
administrǎrii probelor şi a efectuǎrii actelor de cǎtre organele de urmǎrire penalǎ. În
vederea judecǎrii dosarului, se impun a fi fǎcute anumite comunicǎri. Astfel, conform
art. 344 din Noul Cod de procedurǎ penalǎ, copia certificatǎ a rechizitoriului şi, dupǎ
caz, traducerea autorizatǎ a acestuia (în cazul inculpatului strǎin), se comunicǎ
inculpatului la locul de deținere ori, dupǎ caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la
care a solicitat comunicarea actelor de procedurǎ. Ca noutate, procedura în camera
preliminarǎ introduce reglementarea unei proceduri scrise, referitoare la formularea de

16
cereri, excepții şi în privința angajǎrii unui apǎrǎtor. Astfel, instituția camerei
preliminare accentueazǎ caracterul scris, în vederea soluționǎrii cauzei penale din
perspectiva obiectului arǎtat în art. 342 din Noul Cod de procedurǎ penalǎ. Alǎturi de
comunicarea copiei certificate a rechizitoriului şi, dupǎ caz, a traducerii autorizate a
acestuia, inculpatului îi sunt prezentate anumite garanții procesuale. În acest sens,
inculpatului i se atrage atenția asupra obiectului procedurii în camera preliminarǎ,
dreptul de a-şi angaja un apǎrǎtor, termenul în care poate formula, în scris, cereri şi
excepții cu privire la legalitatea administrǎrii probelor şi a efectuǎrii actelor de cǎtre
organele de urmǎrire penalǎ. Termenul este stabilit de cǎtre judecǎtorul de camerǎ
preliminarǎ, în funcție de complexitatea şi particularitǎțile cauzei, dar nu poate fi mai
scurt de 20 de zile. Cu privire la soluțiile pe care judecǎtorul de camerǎ preliminarǎ le
poate dispune, acestea sunt prevǎzute expres în cuprinsul art. 346 din Noul Cod de
procedurǎ penalǎ. În cadrul procedurii de camerǎ preliminarǎ, judecǎtorul pronunțǎ o
încheiere motivatǎ, în camera de consiliu, fǎrǎ participarea inculpatului şi a procurorului
De la sistematizarea obişnuită a procesului penal sunt prevăzute anumite derogări,
fie prin amplificarea defăşurării activităţii procesuale fie prin simplificarea acesteia
atunci când natura, gravitatea sau modul de săvârşire care fac obiectul procesului
justifică aceasta( de ex în cazul faptelor urmăribile doar la plângerea prealabilă , al
procedeului de recunoştere al vinovăţiei sau al unor infracţiuni flagrante ). Desfăşurarea
procesului penal potrivit sistematizării legale este obligatorie.
Fazele procesului penal sunt diviziuni ale acestuia, care înglobeazǎ un complex de
activitǎți, desfǎşurate în mod succesiv, progresiv şi coordonat, având un obiect propriu şi
urmând sǎ se finalizeze cu soluții proprii 18. Noțiunea de fazǎ procesualǎ nu se confundǎ
cu noțiunea de stadiu procesual. În acest sens, stadiile procesuale reprezintǎ trepte
diferite de derulare a procesului penal, în cadrul etapelor distincte pe care acesta le
parcurge. Astfel, stadiile procesuale sunt subîmpǎrțiri ale etapelor de derulare a
procesului penal; acestea au o funcție proprie, alcǎtuind, în cadrul activitǎților
principale, un mǎnunchi unitar de activitǎți (de pildǎ, în judecata în cǎile de atac, etapǎ a
fazei de judecatǎ, pot fi utilizate succesiv mai multe cǎi de atac - apelul, recursul în
casație, contestația în anulare, revizuirea - fiecare dintre acestea constituind un stadiu
procesual)19. Compartimentarea procesului penal în mai multe faze este regǎsitǎ în
cadrul legislațiilor moderne, istoria procesului penal consemnând, pe acest plan,
construcții procesuale în care nu este prezentǎ o asemenea structurǎ 20.
Sistemul acuzatorial, cel mai vechi şi cunoscut sistem se caracteriza prin libertatea
producerii probelor (în sensul de administrare), prin oralitatea şi publicitatea judecǎții.
18
Volonciu N., Tratat de procedurǎ penalǎ, Partea generalǎ, Vol. I, Editura Paideia, Bucureşti, 1993, p. 21;
19
Antoniu A., Volonciu N., Zaharia N., Dicționar de procedurǎ penalǎ, Editura ştiințificǎ şi enciclopedică, Bucureşti, 1988,
p. 255
20
Mateuț Gh., Tratat de procedurǎ penalǎ. Partea generalǎ, Vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 135-149;
17
Inițiativa procesului revenea acuzatorului (victima infracțiunii sau orice altǎ persoanǎ),
cǎruia îi incumba obligația de a aduce probele, învinuitul având dreptul la contraprobe.
Probele şi contraprobele erau discutate oral şi public, instanța având un rol pasiv,
limitându-se la soluționarea cauzei penale pe baza probelor prezentate. Acest sistem a
funcționat, în mai multe variante, în antichitate şi în prima parte a evului mediu.
Sistemul inchizitorial era caracterizat prin trǎsǎturi opuse sistemului acuzatorial. Astfel,
acuzarea, apǎrarea şi judecata, nu mai constituiau activitǎți distincte, procesul penal fiind
declanşat din oficiu, de cǎtre organul cǎruia îi incumba obligația de a aduna probele şi de
a judeca pricina. De asemenea, procedura era una scrisǎ şi secretǎ, singura parte în
proces era învinuitul, iar probațiunea prezenta un caracter formal, soluționarea cauzelor
efectuându-se, de regulǎ, în lipsa dezbaterilor. Acest sistem, utilizat în forme
rudimentare încǎ din timpul antichitǎții, apare în forma sa tipicǎ odatǎ cu întǎrirea puterii
centrale în evul mediu şi cu organizarea justiției canonice inchizitoriale21. Tot astfel,
sistemul mixt (eclectic) utiliza apectele considerate utile din cadrul celorlaltor douǎ
sisteme, caracterizându-se prin existența unei faze preliminare a procesului penal,
reglementatǎ conform sistemului inchizitorial (procedurǎ din oficiu, secretǎ, scrisǎ) şi a
unei faze a judecǎții în cadrul cǎreia sunt aplicabile regulile din sistemul acuzatorial
(oralitate, contradictorialitate). Însǎ, în sistemul mixt nu se aplicǎ în mod strict regulile
celorlaltor douǎ sisteme, existând numeroase abateri de la acestea, fiecare legislație
procesualǎ penalǎ modernǎ instituind reglementǎri cu particularitǎți proprii.
Raportul juridic de conflict, având ca obiect material o faptă prevăzută de legea
penală şi ca obiect juridic o stare conflictuală născută din săvârşirea faptei respective,
implicit subiecţii acestui raport juridic ( adică subiectul sau subiecţii activi ai
infracţiunii: făptuitor sau făptuitori şi subiectul sau subiecţii pasivi: victima sau victime
devin şi subiecţii principali ai procesului penal în calitate de părţi. Raportul juridic
procesual dintre părţi durează cât timp durează şi procesul penal,de aceea el este
considerat ca raport procesual principal. Sunt consideraţi subiecţi oficiali organele
judicare competente în faţa cărora se desfăşoară procesul penal sau care intervin în
acesta si subiecţi ocazionali persoanele care îsi aduc contribuţia la raportul juridic de
conflict ( martorii,expertii,interpreţii,apărătorii), aceste persoane intrând în relaţii
procesuale cu ceilalţi subiecţi procesuali, devenind şi ei subiecti ai procesului penal
.Indiferent de categoria acestora, subiecţii procesuali nu pot avea în cadrul aceluiaşi
process poziţii procesuale incompatibile ( nu pot fi parte şi martor sau martor şi expert).
În afara raporturilor procesual penale principale şi accesorii se pot forma în sfera
procesului penal şi alte tipuri de raporturi denumite adiacente ce pot rezulta din luarea
unei măsuri preventive sau asigurătorii, aceste raporturi având o desfăşurare procesuală

21
Lorincz A. L., Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 12
18
autonomă,dar se sting totdeauna în caz de stingere a raportului juridic procesual
principal. Alăturat raportului procesului penal se poate naşte în procesul penal şi un
raport procesual civil ce priveşte pretenţiile civile ale persoanei vătămate care doreşte să
se constituie parte civilă , raport care are de regulă aceiasi subiecţi ca şi raportul
procesual penal .
Printre noile principii introduce de legislatia actuala pentru optimizarea procesului
penal este şi cel referitor la separarea funcţiilor judiciare, aspect ce va îmbunătăţi în mod
considerabil calitatea actului de justiţie . Acest principiu proclamă şi garantează că în
procesul penal se exercită „patru funcţii judiciare: cea de urmărire penală (prin organele
de cercetare penală şi procuror), cea de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor
fundamentale în cursul urmăririi penale (prin judecătorul de drepturi şi libertăţi), cea de
verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată (prin judecătorul de cameră
preliminară) şi nu în ultimul rând, cea de judecată (de către instanţele de judecată).
Astfel, potrivit art. 3 din n. C. pr. pen., cu privire la separarea funcţiilor judiciare, se
prevede că: În procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare:
a) funcţia de urmărire penală;
b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei în faza de urmărire penală;
c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;
d) funcţia de judecată.
Funcţiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se
dispune altfel. În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare
este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute
la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată.În exercitarea funcţiei de
urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare
pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.Asupra actelor şi
măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale
ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege.Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor
pe care se bazează acesta, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere în
judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile legii. Judecata se
realizează de către instanţă, în complete legal constituite.”22
Legea fundamentală a statului de drept, Constituţia României, conţine o serie de
dispoziţii cu caracter de principiu cu implicaţie directă asupra sferei de reglementare a
relaţiilor sociale prin norme de drept penal. Din acest punct de vedere Constituţia
României se integrează tendinţelor legislative pe plan european de constituţionalizare a
22
Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în
vigoare din 1 februarie 2014.
19
principiilor generale care ordonează ramurile dreptului naţional. Principiul legii penale
active şi al retroactivităţii legii penale mai favorabile (art. 15 alin. 2: „Legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale favorabile”), principiul legalităţii
pedepselor (art. 23 alin. 9: „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în
condiţiile şi în temeiul legii”), principiul egalităţii în faţa legii (art. 16 alin. 1: „Cetăţenii
sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări. Nimeni nu
este mai presus de lege”), interdicţia extrădării şi expulzării cetăţenilor români (art. 19
alin. 1: „Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România”), abolirea
pedepsei cu moartea (art. 22 alin. 3: „Pedeapsa cu moartea este interzisă”), principiul
prezumţiei de nevinovăţie (art. 23 alin. 11: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”) sunt numai câteva
dintre normele constituţionale care ordonează atât opera de legiferare a legiuitorului, cât
şi activitatea de aplicare a legii penale de către instanţele judecătoreşti. Constituţia
reglementează de altfel organizarea statală, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, valori sociale ocrotite de legea penală, motiv pentru care normele
constituţionale se impun în egală măsură puterii legiuitoare şi puterii judecătoreşti.
Controlul constituţionalităţii legilor penale este asigurat de Curtea Constituţională
„organ politico-jurisdicţional, special şi specializat” 23 care are menirea de a asigura
supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ naţional. Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei (art. 142 din Constituţie). Controlul de
constituţionalitate poate fi efectuat anterior promulgării legii penale sau posterior
promulgării acesteia. Anterior promulgării, Curtea Constituţională se pronunţă asupra
constituţionalităţii legilor la sesizarea preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului
Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori [art.
146 lit. a) Constituţie. Posterior promulgării legii, Curtea Constituţională se pronunţă
asupra constitu- ţionalităţii legilor în măsura în care este sesizată de către instanţele
judecătoreşti în faţa cărora s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a legii penale
potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie. Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată
la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată. Nu pot face
obiectul excepţiei de neconstituţionalitate prevederile legale a căror constituţionalitate a
fost stabilită de Curte pe calea controlului anterior promulgării legii sau prevederilor
constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a
ridicat excepţia printr-o încheiere motivată, fără a se dispune şi suspendarea soluţionării
cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate cum se dispunea până la

23
V. Paşca, Excepţia de neconstituţionalitate – chestiune prejudicială în procesul penal, R.D.P. nr. 3/1999, p. 48-51
20
modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
prin Legea nr. 177/20101 . Excepţia de neconstituţionalitate nu mai constituie astfel o
chestiune prejudicială faţă de judecarea fondului cauzei, dar dacă excepţia de
neconstituţionalitate este admisă după soluţionarea definitivă a cauzei şi dispoziţia din
lege în baza căreia s-a pronunţat hotărârea este declarată ca nelegală, hotărârea dispusă
de instanţă poate fi revizuită. Deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii din cuprinsul
acestora, sunt definitive şi obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al
României şi produc efecte numai pentru viitor (art. 25 din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale) 24. Dispoziţiile legale constatate ca
fiind neconstituţionale îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii
Constituţionale dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord aceste
dispoziţii cu Constituţia. În acest fel Curtea Constituţională are rol de legiuitor „negativ”
în sensul că deciziile sale pot duce la abrogarea unor norme juridice neconstituţionale,
constituind astfel izvoare de drept penal prin efectul lor abrogativ25 .

1.3CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONCEPTUL DE COMPETENŢA

Un loc deosebit între participanţii la desfăşurarea procesului penal îl ocupă în mod

indiscutabil organele judiciare. În cazul mecanismului procesual penal funcţionează însă
mai multe categorii de organe, având fiecare de îndeplinit anumite sarcini legate de
soluţionarea cauzelor penale.

24
Publicată în M. Of. nr. 101/1992.
25
Streteanu Florin, Curs de Drept penal , Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2014, p. 101
21
 Competenţa constituie criteriul folosit pentru delimitarea atribuţiilor pe care le au
organele judiciare în exercitarea activităţilor impuse de lege şi de bunele moravuri.
Putem defini competenţa ca sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit potrivit legii,
fiecare categorie de organe judiciare în desfăşurarea şi soluţionarea procesului penal.
Conform articolului 30 din Noul Cod de Procedură penala, organele specializate ale
statului care realizează activitatea judiciară sunt:
a) organele de cercetare penală;
b) procurorul;
c) judecătorul de drepturi şi libertăţi;
d) judecătorul de cameră preliminară;
e) instanţele judecătoreşti.26
Altfel spus, termenul de competenţă în materie penală reprezintă capacitatea
obiectivă a unuia din organele judicare enumerate mai sus sau a persoanei sau
persoanelor care lucrează în numele şi pentru acel organ de a efectua valabil acte cu
eficientă legala în desfăşurarea procesului penal.27Orice organ judiciar îndeplineşte prin
prepuşii săi un oficiu cu funcţionalitate şi finalitate determinată, individualizare care
rezultă din cadrul de atribuţiuni prevăzut de lege pentru oficiul respectiv. Această
determinare fixează capacitatea funcţională obiectivă a fiecărui organ judiciar.
Sub aspect obiectiv competenţa penală a unei instanţe judecătoreşti reprezintă
totalitatea cauzelor penale pe care aceasta este îndrituită a le judeca şi soluţiona.Sub
aspect subiectiv, competenţa este îndrituirea - obligaţia pe care o are o instanţa de
judecată de a soluţiona o anumită cauza concretă.Aceste delimitări sunt valabile şi
pentru organele de urmărire şi cercetare penală cu precizarea că aici funcţioneaza
principiul "cine poate mai mult poate şi mai puţin" şi organul ierarhic superior va putea
îndeplini orice act al organului ierarhic inferior, iar procurorul va putea îndeplini orice
act de urmărire penală sau chiar să preia întreaga cauză, fapt nepermis la instanţele de
judecată.
În literatura de specialitate au fost date numeroase definiţii noţiunii de competenţă
în materie penală, toate fiind apropiate ca sens. Profesorul V. Dongoroz defineşte
competenţa ca fiind “abilitatea legală dată unui organ de a îndeplini anumite acte sau
capacitatea unui organ de a se ocupa de o anumită cauză.În alte lucrări, competenţa este
definită ca o împuternicire care priveşte cadrul de acte procesuale sau procedurale pe
care un organ judiciar este abilitat şi obligat să le îndeplinească în desfăşurarea unui
proces judiciar sau chiar dreptul şi obligaţia organelor de urmărire penală de a urmări o
anumită cauză penală, respectiv dreptul şi obligaţia organelor de judecată de a judeca şi

26
Art 30 Noul Cod de Procedura Penala
27
Academia Romana, Institutul de cercetari juridice, Explicatii teoretice ale codului de procedura penala roman, Partea
Generala, vol V, editia a II-A, p.97
22
soluţiona o anumită cauză dedusă judecăţii28, ori măsura în care un organ judiciar îşi
exercită în conformitate cu critriile stabilite îndrituirea de a rezolva conflictele de
drept.29
Concepută în sens pozitiv, competenţa sau capacitatea obiectivă cum mai este
cunoscută în literatura de specialitate nu se confundă , conceptual cu “funcţiunea”, prima
reprezentând cadrul în care se exercită atribuţiile, pe când a doua stabileşte conţinutul şi
caracterul acestora. Aceste noţiuni privind conceptual categoriei juridice a competenţei
sunt generale, astfel încât ele îşi găsesc întrebuinţarea şi în sfera dreptului procesual
penal.
Cauzele penale care fac obiectul procesului penal şi supuse desfăşurării în
conformitate cu dispoziţiile Noului Cod de procedură penală, adică conflictele de drept
născute din nesocotirea legiilor şi dispoziţiilor legale concretizată în săvârşirea de
infracţiuni, fiind extreme de variate prin natura şi gravitatea faptelor săvârşite, prin locul
unde ele au fost comise sau unde sunt deduse judecăţii în faţa organelor judiciare penale,
prin calitatea pe care eventual ar avea-o făptuitorul, este explicabil că în reglementarea
competenţei ar trebui să se ţină seama de toţi aceşti factori de diversificare. În felul
acesta, nu numai că se realizează o raţională distribuire a cauzelor penale în sfera
aparatului judiciar, dar se evita şi eventualele îmterferenţe ce s-ar putea produce în
activitatea diferitelor organe judiciare. Dar chiar şi în sfera aceleiaşi cauze penale,
desfăşurarea procesului penal poate parcurge anumite faze şi etape procesuale, aşa încât
se impunea o delimitare şi în ceea ce priveşte atribuţiile, deci rolul funcţional al
organelor judiciare care îndeplinesc oficiul în aceste faze şi etape. În dispoziţiile de lege
care reglementează competenţa penală s-a ţinut seama de toţi aceşti factori, prevăzându-
se pe de o parte norme generale privind competenţa penală şi norme speciale pentru
cauzele penale şi situaţiile procesuale în privinţa cărora s-a considerat că trebuie să se
deroge de la normele generale.
Conchidem în ceea ce priveşte definirea termenului de competenţa apreciând-o ca
fiind aptitudinea recunoscuta de lege unui organ judiciar de a urmări, respectiv a judeca
o anumită cauză penală, sau de a se pronunţa cu privire la cererile, propunerile,
plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări cu privire la actele şi măsurile ce restrâng
drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei ori asupra legalităţii actului de
trimitere în judecată, a probelor pe care se bazează acesta ori a actelor efectuate în cursul
urmăririi penale, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de trimitere în judecată30.

28
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicatii teoretice ale Codului de procedură
penală român. Partea specială, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p.124
29
V.Ramureanu, Competenta Penala a organelor judiciare, Bucuresi, Edit Stiintifica si Enciclopedica,1980,p.33
30
M.Udroiu, Procedura Penala – Partea Generala, Ed.C.H.Beck,2014, p.130
23
 CAPITOLUL II

2.1 PRINCIPALELE FELURI DE COMPETENTĂ

În materie penală, principalele feluri de competenţă sunt cea funcţională,

materială, personală şi teritorială. Pe parcursul trecerii timpului şi având în vedere
schimbările legislative , literatura de specialitate a exprimat opinii diferite în privinţa
felurilor sau formelor competenţei, unii autori considerand ca în procesul penal modern,
felurile fundamentale ale competenţei sunt: competenţa teritorială ( ratione loci) ,

24
competenţa materială ( ratione materiae) şi competenţa personală ( ratione personae) 31
în timp ce alţi autori consideră că formele fundamentale ale competenţei sunt
competenţa teritorială, competenţa materială şi funcţională, competenţa specială ,
personală şi exceptională fiind forme subsidiare ale competenţei.32
Se poate remarca însă că formele competenţei pot fi împărţite în două categorii
distincte: competenţa după atribuţii ( care face delimitarea atribuţiilor diverselor organe
judicare în funcţie de tipurile de cauze pe care acestea le pot instrumenta, în care intră
atât competenţa funcţională cât şi cea personală şi materială, competenţa personală fiind
o derogare de la competenţa materială obişnuită şi competenţa teritorială, criteriul avut
în vedere în acest ultim caz fiind doar unul spaţial, care are rolul de a face o delimitare
precisă a razei de acţiune între organele judiciare de acelaşi fel şi grad, după ce se
cunosc deja tipul şi gradul organului juduciar competent funcţional, material şi după
calitatea persoanei.33
Primul tip de competenţa denumit competenţa funcţională sau competenţa dupa
atribuţiile organului judiciar sau ratione offici, conturează categoriile de activităţi pe
care le poate desfăşura un anumit organ în cadrul competenţei sale generale. Pentru
aceeaşi faptă prevăzută de legea penala sunt competente dupa materie atât organele de
urmărire penală ,cât şi instanţele de judecată, în primă instanţa şi în căile de atac .
Fiecare organ şi fiecare instanţă îndeplineşte însă un fascicol de atribuţii procesuale
distincte, acest fascicol constituind obiectul competenţei funcţionale . Aşadar,
competenţa funcţională poate fi caracterizată drept forma de competenţa prin raportare
la care este stabilită activitatea de judecată sau de urmărire penală pe care o poate
efectua instanţa, respectiv organele de urmărire penală , deopotrivă, este forma de
competenţa prin raportare la care este stabilită într-o modalitate directă activitatea
judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, în primă
instanţa sau în soluţionarea contestaţiei.34
Sub acest aspect, unele organe judiciare au competenţa exclusivă de a judeca
anumite căi de atac sau anumite tipuri de cauze, de exemplu intra doar în competenţa
Inatei Curti de Casatie si Justitie posibilitatea de a judeca recursurile în casaţie,
recursurile în interesul legii sau pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
anumitor chestiuni de drept în timp ce contestaţiile pot fi judecate de către toate
instanţele judecătoreşti, cu excepţia judecătoriilor, şi pot fi atributul atât judecătorului de
drepturi şi libertăţi cât şi al instanţei.
În ceea ce priveşte dispoziţiile procedurale care reglementează competenţa
funcţională a instantelor judecătoreşti, acestea sunt norme imperative, încălcarea lor
31
Matei Basarab, Drept Procesual penal, Universitatea “ Babes-Bolyai” Cluj, Facultatea de Drept,Vol I, , ed a II-a , p.154
32
M. Basarab, op cit, p.154
33
T.Pop, Drept procesual penal, vol II, Tipografia Nationala S.A ,Cluj , 1946, p.125
34
M. Udroiu , op cit, p.130
25
atrăgând sancţiunea nulităţii absolute în caz de nerespectare. Desigur însă că şi
competenţa funcţională concretă va fi influenţată de faptul că încălcarea dispoziţiilor
referitoare la competenţa materială şi personală atrage nulitatea hotărârii numai în cazul
în care judecata a fost realizată de o instanţa inferioara în grad celei competente. Un
exemplu evocator ar putea fi următorul : dacă o cauză ar fi trebuit judecată de tribunal
în primă instanţa, cum este cazul infractiunii de omor, o infracţiune contra vieţii strict
pedepsită, dar a fost judecată din eroare de către curtea de apel ( de exemplu în situatia
in care s-a reţinut greşit cauza spre judecare în primă instanţa de către curtea de apel,
deşi calitatea care ar fi atras competenţa acesteia era dobândită după săvârşirea faptei,
atunci curtea de apel nu va mai judeca apelul în acea cauza . Deci, din perspectiva
competenţei funcţionale abstracte, nu îşi găsesc aplicarea dispoziţiile privind judecarea
apelului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în funcţie de acea infracţiune ,
urmând a fi judecat¸in caz concret, de către Inalta Curte de Casaţie si Justiţie35.
În ceea ce priveşte definiţia competenţei materiale, prin acest tip de competenţă
putem înţelege criteriul cu ajutorul căruia se stabileşte care dintre organele judiciare de
grade diferite pot instrumenta anumite categorii de cauze penale . Cu alte cuvinte,
competenţa materială este acea formă de competenţa determinată de obiectul cauzei
penale, de infracţiunea a cărei săvârşire a dat naştere conflictului de drept penal prin
raportare la care se stabileşte care dintre organele judiciare de grad diferit pot urmări sau
judeca o anumită cauză dedusă judecăţii, respectiv care este instanţa la care funcţionează
judecătorii de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară care urmează să se pronunţe
potrivut competenţelor atribuite prin NCPP. Cum pe bună dreptate se arată în literatura
de specialitate, această competenţa funcţionează pe linie verticală36 şi a existat şi în
reglementarea procesual penală din ţara noastră până în anul 1952, dată până la care
intervenţiile erau date în competenţa judecătoriilor. Spre deosebire de art 197 alin (2)
CPP 1968, actualul cod nu mai sancţionează cu nulitatea absoluta decât judecarea cauzei
de o instanţă superioară în grad instantei competente material ( art 281 alin (1) lit b)
NCPP.
Dat fiind numărul mare de fapte incriminate prin legea penală, în vederea
determinării competenţei materiale a organelor judiciare nu pot fi enumerate toate
infracţiunile ce cad în competenţa fiecărui organ în parte motiv pentru care se folosesc
două sisteme de determinare : determinare abstractă şi determinare concretă .Deşi
dispoziţiile procedurale care reglementează competenţa materială a instanţelor
judecătoreşti sunt norme imperative37, iar incalcarea lor atrage ,în principiu, sancţiunea
nulităţii absolute, legiuitorul a înteles să limiteze efecte acestei nulităţi în situaţia în care

35
Gh. Mateuț, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007,
36
S.Kahane, Dreptul procesual penal, Bucuresti, Ed Didactica si Pedagogica,1965,p.100
37
M.Udoriu, op cit,p 130
26
judecarea cauzei s-a realizat de către o instanţa superioară în grad celei competente
material. Per a contrario, incalcarea dispoziţiilor procedurale care reglementează
competenţa materială a organelor de urmărire penală va putea atrage sancţiunea nulităţii
relative, daca sunt îndeplinite condiţiile art 282 alin (1) NCPP.
Tot prin reglementarea competenţei materiale, legiuitorul a instituit un mecansim
de aplicare a principiului prevazut de catre art 8 NCPP în ceea ce priveşte termenul
rezonabil al procesului penal pentru a se evita prelungirea procedurii prin desfinţarea
actelor intocmite şi a probelor administrate de instanţa necompetentă material superioară
în grad şi reluarea de la început a procedurii în faţa instanţei competente. Prin acest text
de competenţa s-a dat eficienţa ,în opinia noastră, şi unui principiu general de drept,
nescris însă în Codul de Procedura Penala , potrivit căruia “ qui potest plus, potes
minus” . O altă dispoziţie importantă în materie de competenţa materială este aceea
potrivit căreia nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie a instanţei,
dacă judecata a fost efectuată de o instanţa inferioară celei legal competente, constituie,
conform art 438 alin (1) punct 1 NCPP, motiv de recurs in casaţie .
Al treilea tip de competenţa , cea personală sau ratione personae cum mai este
cunoscută este forma de competenţa determinată de o anumită calitate a subiectului activ
al infracţiunii ce stabileşte , prin derogare de la competenţa materială , care dintre
organele judiciare pot urmări sau judeca o anumită cauza penală, respectiv care este
instanţa la care funcţionează judecătorii de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară
care urmează să se pronunţe potrivit competenţei atribuite prin NCPP. La fel ca şi in
cazul situaţiei expuse mai sus in cazul competenţei materiale, nerespectarea dispoziţiilor
procedurale care reglemeneatză competenţa personală a instantelor judecătoreşti se
sancţioeaza cu nulitatea absolută, potrivit art 281 alin (1) lit b numai daca judecarea lor a
fost realizata de o instanţa în grad inferioară instanţei competente , fiind norme
imperative.
Competenţa teritorială sau ratione loci este forma de competenţa determinată de
criterii spaţiale, şi anume : de locul săvârşirii infracţiunii , de locul în care a fost prins
suspectul sau inculpatul, localitatea în care se află locuinţa sau sediul suspectului sau
inculpatului ( persoana fizică, respectiv persoana juridică ) , locuinţa sau dupa caz sediul
persoanei vatamate. Prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat
activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea
acesteia.În cazul în care, o infracţiune a fost săvârşită în circumscripţia mai multor
instanţe, oricare dintre acestea este competentă să o judece.Când niciunul dintre locurile
enumerate mai sus nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe
instanţe dintre cele exemplificate, competenţa revine instanţei mai întâi

27
sesizate.38Nerespectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la competenţa teritorială se
sancţioneaza cu nulitatea relativă ,daca sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art 282
alin (1) NCPP. Legiuitorul a ales şi în noua reglementare penala, ca şi în vechiul cod, să
dea eficienţa principiului aplicării imediate a legii noi de procedură .În materia ce face
obiectul prezentei lucrări de licenţa, si anume, aceea a competenţei, acest principiu a fost
aranjat de asemenea manieră încât să nu prelungească durata procesului prin declinarea
cauzelor în care cercetarea judecătorească începuse. Potrivit art 6 şi art 7 din legea de
aplicare a NCPP , cauzele în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare
a legii noi, dar în care nu s-a început cercetarea judecătorească, se soluţionează de către
instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege.În
această situaţie, instanţa pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră
preliminară , pentru a proceda potrivit art 342-348 NCPP, ori , după caz o declină în
favoarea instanţei competente.În realitate însă, cum completul de judecată pentru
soluţionarea cauzei în fond este compus dintr-un singur judecător( cu excepţia ICCJ) şi
dat fiind faptul că funcţia de cameră preliminară este compatibilă cu funcţia de judecată
şi ca judecătorul de cameră preliminară va fi judecătorul fondului în cazul în care decide
începerea judecăţii, aceste dosare nu au fost scoase după rol, ci a rămas investit
judecătorul căruia i s-a repartizat cauza în perioada de activitate a vechiului
cod.39Totodată, cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început
cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi răman în competenţa
aceleiaşi instanţe , judecarea urmând a se desfăşura potrivit legii noi.

2.2 COMPETENŢA METERIALĂ

Justitia se realizează prin Inalta Curte de Casatie si Justiție si prin celelalte

instanțe judecatorești stabilite de lege. Existența unor litigii specializate cu un pronunțat
caracter tehnic precum și necesitatea de a degreva instanțele judecătorești de unele cauze
foarte simple, impun existența unor organe cu atribuții jurisdicționale din afara
instanțelor judecatorești, ceea ce înseamnă ca autoritatea judecatorească nu are
monopolul funcției de a judeca, unele cauze fiind incredinţate prin lege, altor jurisdicţii.
Articolul 126 alin. (1) din Constitutie prevede ca „justitia se realizeaza prin Inalta
Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de
lege”.Instanţele judecătoreşti, alături de părti, organul de executare silită şi de
38
Art 41, Noul Cod de Procedura Penala
39
C.Dragoman, Reflectii cu privire la procedura de camera preliminara, www.juridice.ro
28
reprezentantul Ministerului Public, este un subiect procesual indispensabil : „partile sunt
necesare instantei, instanta este necesara partilor”. În Noul Cod de procedură penală (în
continuare, NCPP) se realizează o distincţie din punct de vedere conceptual între părţi şi
alţi participanţi, punându-se accent pe faptul că părţile sunt acei „actori” care exercită
sau împotriva cărora se exercită o acţiune în cadrul procesului penal.
În acest context, trebuie făcută o menţiune importantă, în sensul că NCPP include
procurorul în cadrul organelor judiciare, iar acestea nu sunt părţi în cadrul procesului
penal. Astfel, procurorul rămâne, ca şi în reglementarea anterioară, participant în cadrul
procesului penal, şi nu parte, chiar dacă acesta exercită acţiunea penală. Procurorul este
subiectul procesual central al activităţii de urmărire penală şi, totodată, un „actor”
important în cadrul politicii penale a statului, ca urmare a implementării principiului
oportunităţii în cadrul procedurilor penale. În ceea ce priveşte părţile, acestea sunt
inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Spre deosebire de vechea
reglementare dispare învinuitul, persoana cu privire la care există o acuzaţie penală în
sens european, dar faţă de care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, devenind, în
noua logică procesuală, suspect40. Suspectul este plasat în categoria subiecţilor
procesuali principali, alături de persoana vătămată. Inculpatul este subiectul pasiv al
acţiunii penale, în vreme ce partea civilă este subiectul activ al acţiunii civile, iar partea
responsabilă civilmente, alături de inculpat, subiectul pasiv al acţiunii civile. Victima
infracţiunii nu mai are posibilitatea de a se constitui parte vătămată în cadrul
procedurilor penale, neavând un rol de „actor” în cadrul acţiunii penale alături de
procuror, ci aceea de martor cu drepturi principale, creat ca subiect procesual principal.
Astfel, NCPP defineşte persoana vătămată, în art. 79, ca fiind „persoana care a suferit o
vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală”.
Atât vechiul cod de procedură penală din 1968 cât şi cât si NCPP intrat in vigoare
prin Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în
vigoare din 1 februarie 2014, prevad în cuprinsul aceluiaşi despărţământ dispoziţii
privitoare la competenţa materială, personală şi funcţională a instanţelor judecătoreşti,
trei din cele patru tipuri de competenţa penala, competenţa teritorială fiind tratată într-o
manieră separată. Pentru fiecare instanţă de judecată este arătată în primul rând
competenţa materială şi adiacent competenţa personală sau după atribuţiile funcţionale,
dispoziţii ce ne îndeamnă sa o considerăm cea mai importantă forma a competenţei.
Competenţa materială este o competenţă pe linie verticală . Pentru stabilirea în
noul cod a competenţei după materie, criteriul folosit a fost în primul rând gravitatea
infracţiunilor, în raport cu pedepsele stabilite de lege pentru fiecare dintre ele , existând
o clasificare în fapte considerate mai uşoare care aveau să fie date în competenţa

40
Gh.Mateut, op cit, p.401
29
instanţelor de primă treaptă şi fapte grave , care aduc atingere unor obiecte juridice mai
speciale care vor fi date în competenţa instanţelor de treaptă superioară .
În al doilea rând a fost folosit criteriul necesităţii procesuale sporite, cu privire la
infracţiunile pentru cercetarea cărora este nevoie,în general, să se recurgă la procedee
tehnice , care necesită intervenţia unor specialişti în diferite domenii de activitate sau de
ajutorul unor institute specializate care se găsesc mai uşor în localităţile unde
funcţionează instanţe superioare. Pe această cale s-a încercat pe cât posibil darea unor
variante ale aceloraşi infracţiuni în competenţa a două instanţe de grad diferit, situaţie ce
ar pricinui serioase întârzieri în desfăşurarea proceselor, ceea ce contravine noilor
dispoziţii referitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor, într-un timp rezonabil,
aproximat înca de la inceputul investirii instantei cu judecarea cererii.
Din interpretarea per a contrario a art.281 alin(1) lit b NCPP rezultă că încălcarea
dispoziţiilor procedurale care reglementează competenţa materială a organelor de
urmărire penală va putea atrage sancţiunea nulităţii relative, dacă sunt indeplinite
condiţiile art. 282 alin (1) NCCP ce statuează: încălcarea oricăror dispoziţii legale în
afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin
nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor
procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.Spre
deosebire de nulitatea absolută care poate fi invocată oricând şi de orice persoană
interesată, nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte
părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în
respectarea dispoziţiei legale încălcate.Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat
după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4) al aceluiaşi
articol şi anume:
a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a
intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură;
b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă
încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un
acord de recunoaştere a vinovăţiei;
c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a
intervenit în cursul judecăţii.41
Momentul procesual ultim în care poate fi invocată nulitatea relativă ce decurge
din necompetenţa organului de urmărire penală este acela în care se pot formula cereri şi
excepţii cu privire la nelegalitate efectuării actelor de urmărire penală, în procedură de
cameră preliminară. Dacă după parcurgerea procedurii camerei preliminare instanţa a

41
Art 282.NCPP
30
dispus cu caracter definit începerea judecăţii, necompetenţa organului de urmărire
penală numai poate fi invocată.42

2.3 COMPETENŢA MATERIALĂ A ORGANELOR DE CERCETARE

PENALĂ

Urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare

penală. Organele de cercetare ale politiei judiciare au sarcina, în faza de urmarire penala
de a strânge probele necesare în vederea stabilirii existentei infractiunilor, identificarii
faptuitorilor si tragerii la raspundere a acestora, pentru a se constata daca este cazul sa se
dispuna trimiterea acestora în judecata sau nu. Prin operatia de strângere a probelor se
întelege pe lânga adunarea probelor si examinarea si evaluarea lor, deoarece este necesar
sa se constate daca sunt sau nu suficiente temeiuri pentru a se putea trimite cauza în faza
de judecata. Astfel, organul de cercetare al politiei judiciare, de altfel ca oricare dintre
organele de urmarire penala, este obligat sa strânga probe pentru aflarea adevarului atât
în favoarea, cât si în defavoarea învinuitului.43
În virtutea rolului activ si a garantarii pe parcursul procesului a drepturilor
procesuale, organul judiciar are obligatia sa explice învinuitului sau inculpatului, precum
celorlalte parti, drepturile lor procesuale, precum si mijloacele permise de lege pentru
realizarea acestora. De asemenea, organul de cercetare al politiei judiciare este obligat sa
strânga date cu privire la împrejurarile care au determinat, înlesnit sau favorizat
savârsirea infractiunii, ca premise ale unor actiuni de prevenire a altor încalcari ale legii
penale . În desfasurarea urmaririi penale, organele de cercetare ale politiei judiciare
dispun asupra actelor sau masurilor procesuale prin ordonanta, acolo unde legea
prevede, iar în rest prin rezolutie motivata. Ambele pot fi folosite atât de procuror cât si
de catre organul de cercetare penala. Pe lânga cele doua înscrisuri procesuale, organele
de cercetare ale politiei judiciare (în general toate organele de urmarire penala) mai pot
dispune si prin proces-verbal, când sunt obligate sa consemneze activitatile desfasurate
sau pot face propuneri motivate, când considera ca este necesar sa fie luate anumite
masuri.
Organele de cercetare penală sunt clasificate în două categori principale
enumerate de art 201 NCPP: organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de
42
Noul Cod de Procedura Penala comentat, editia a II-A,revizuita si adaugita,Ed Hamangiu,2015,p.113
43
Ion Neagu, op cit, p 233
31
cercetare speciale. Organele de cercetare penală au o competenţă materială generală,
efectuând acte de cercetare penală cu privire la orice infracţiune prevăzuta de Codul
Penal, cu excepţia celor date prin lege în competenţa obligatorie a procurorului. După
cum putem observa, textul reorganizează primele două alienate ale art 201 CPP 1968,
nemodificând însă conţinutul acestora, neexistând noutăţi sub aspectul sferei organelor
de urmărire penala, procurorul ramânând şi în actuala reglementare organul central al
acestei etape.
Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din
Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi
internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului
general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Retragerea avizului
conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare. Când legea
specială prevede o procedură diferită de desemnare şi funcţionare a organelor de poliţie
judiciară, se aplică dispoziţiile legii speciale.
Aceste organe au o competenţa materială generală, efectuând actele de cercetare
penală cu privire la orice infracţiune, cu excepţia celor date de lege în competenţa
exclusivă a procurorului. Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează
cercetarea penală pentru orice infracţiuni, cu excepţia celor date prin lege în competenţa
materială a organelor de cercetare penală speciale.
Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală
corespunzător structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către
militari sau în cazul infracţiunilor de corupţie şi de de serviciu prevzute de NCP,
săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, daca fapta a pus sau a putut pune
în pericol siguranţă navei sau a navigaţiei ori a personalului. Conform art 58 NCPP,
organul de urmărire penală este dator să îsi verifice competenţa imediat după sesizare.
Dacă procurorul contată ca nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmăriea
penală, dispunde de îndată prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza
procurorului competent. Dacă organul de cercetare penală constată ca nu este competent
să efectueze urmarirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită
supravegherea în vederea sesizarii organul competent.Procurorul poate constata şi din
oficiu că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de
lege, caz în care ia măsuri ca urmărirea penală sa fie făcută de organul competent
potrivit art 301 NCPP. Aşadar, regula în cursul urmăririi penale este aceea a erificării
competenţei din oficiu,iar decizia definitivă aparţine procurorului. Conform art 60
NCPP, procurorul sau organele de cercetare penală, dupa caz, sunt obligate sa efectueze

32
actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc, o cauză
care nu este de competenţa sa. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit de îndată,
procurorului competent.
Organul de urmărire penală este competent să îşi verifice competenţa imediat
după sesizare . Organele de cercetare penală îşi verifică competenţa din oficiu ,dacă
constată ca nu este competent va trimite cauza procurorului care exercită
supravegherea,în vederea sesizării organului competent din punct de vedere material /
teritorial sau personal.
Procurorul are posibilitatea de a constata şi din oficiu ca urmărirea penală nu se
efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, caz în care ia măsuri ca
situaţia să fie remediată iar urmărirea penală să fie efectuată de organul competent 44.
Deşi art 63 NCPP, conţine regulile după care se determină care este procedura care se
desfăşoara în cursul judecăţii, nu detaliază care sunt regulile aplicabile şi în cursul
urmăririi penale.Aceasta nu înseamnă că organele de cercetare penală sau procurorul nu
pot să îşi verifice competenţa în cazul invocării unei astfel de excepţii de către părţi sau,
după caz, de către subiecţii procesuali . Defapt, textul art 63 alin (1) NCPP trebuie
interpretat ,în opinia noastră, în sensul că în cursul urmării penale nu sunt aplicabile
limitele temporare pentru invocarea excepţiilor şi că prioritate au dispoziţiile specifice
urmăririi penale,care permit preluarea cauzelor de către procuror sau de către un parchet
ierarhic superior ori trecerea cauzei de la un organ de urmărire penală de acelaşi grad, în
cazul existenţei ordonaţelor prin care s-au dat astfel de dispoziţii,neputându-se invoca
excepţii de necompetenţă care să tindă la nesocotirea lor.

2.4 COMPETENŢA MATERIALĂ A MINISTERULUI PUBLIC

Reprezentanţii Ministerului Public sunt constituiţi în parchete care funcţionează

pe langă instanţele judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile în cadrul Ministerului Public.
Textul alin (2) si (3) ale art. 55 NCPP este transpunerea prevederilor art 131 alin (2) si
(3) din Constituţie care arată ca: “ Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori
constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Parchtele funcţionează pe lângă instanţele de
judecată , conduc şi supreveghează activitatea organelor de cercetare penală a poliţiei
judiciare în condiţiile legii. În doctrina juridică au existat numeroase dispute referitoare
la păstrarea sau nu a organizării parchetelor în aceasta modalitate , adică pe lângă fiecare
instanţă judecătoreasca în parte ( judecătorie / tribunal / tribunal specializat ,curte de
apel , etc.), respectiv aceea de a păstra numai organizarea parchetelor pe lângă tribunale,
curţii de apel şi Inalta Curte de Casaţie si Justiţie).Momentan, această filosofie de

44
Art 301 NCPP
33
reorganizare rămâne fără finalitate datorită cadrului constituţional care obligă la
organizarea parchetelor pe acelaşi grad de jurisdicţie ca şi intanţele judecătoreşti.
În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuţii, strict enumerate de
articolul 55 NCPP, alin (3) care transpune, prevederile art 131 alin(3) din Constitutie .
Conform subscrisului articol atribuţiile procurorului sunt următoarele:
a) supraveghează sau efectuează urmărirea penală. În exercitarea acestei atribuţii,
procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de umărire penală a poliţiei
judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, având aşadar cel
mai important rol corespunzător acestei faze procesuale. 45 Parchetul competent matrial
să efectueze urmărirea penală cu privire la infracţiune este de regula, cel de pe lângă
instanţa competentă să judece cauza în prima instanţă. De asemenea, procurorul
supraveghează ca actele de urmărire penală să fie effectuate cu respectarea dispoziţiilor
legale. Obiectul supravegherii exercitate de către procuror este ca actele de umărire
penală să fie efectuate în conformitate cu dispoziţiile legale , orice infracţiune să fie
descoperită de către organele de cercetare penală şi orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie trasă la răspundere penală. Totodată, procurorul exercită supravegherea
activităţii organelor de cercetare penală astfel încât niciun suspect sau inculpat să nu fie
reţinut în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Procurorul din parchetul competent material poate efectua orice acte de urmărire
penală cu privire la infracţiunile pentru care cercetarea penală este efectuată de organele
de cercetare a căror activitate o supraveghează. În ceea ce priveşte urmărirea penală
proprie, procurorul din parchetul competent material efectuează în mod obligatoriu
urmărirea penală pentru infracţiunile strict şi limitative prevăzute de lege.
Organele de cercetare penală sunt obligate după sesizare să îl informeze pe
procuror despre activităţile pe care le desfăşoară sau pe care urmează să le
desfăşoare.Orice plângere sau sesizare se trimite parchetului spre înregistrare, dosarul
fiind repartizat unui procuror care va supraveghea toate actele şi măsurile dispude de
organele de cercetare penală.
O altă atribuţie specifică activităţii procurorului în desfăşurarea urmăririi penale
este autorizarea . Autorizarea este prealabilă efectuării actului de urmărire penală şi se
impune numai în anumite cazuri – principiul realitătii legii penale prevăzut de art 10 din
NCP conform căruia Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului
român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.Astfel, punerea
în mişcare a acţiunii penale se va face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face

45
Art 56, alin (1) si (2) NCPP.
34
obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis, cazurile de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale fiind obligatoriu a fi verificate înainte
de începerea urmăririi penale.
În cadrul rolului de îndrumare şi verificare pe care îl exercită, procurorul poate să
ceară spre verificare orice dosar de la organele de cercetare penală, care sunt obligate să
il pună la dispoziţia acestuia de îndată, cu toate actele ,materialele şi datele privitoare la
fapta care formează obiectul cercetării.Atunci când constată ca urmărirea penală nu se
efectuează de organul de cercetare penală competent, procurorul va lua toate măsurile ca
urmărirea să fie făcută de organul competent (art 301 NCPP). Procurorul poate să asiste
la efectuarea oricărui act de urmărire penală sau îl poate efectua personal în cazurile pe
care le conduce şi supraveghează. Mai mult, procurorul poate reţine orice cauză în
vederea efectuării urmăririi penale .46
Procuror poate dispune reunirea cauzelor, trimitând ulterior cauza organului
competent. Articolul 302 NCPP prevede în competenţa acestuia posibilitate de a trece
cauza de la un organ de cercetare penală la altul sau preluarea cauzei de către un organ
de cercetare penală ierarhic superior. Procurii din cadrul parchetelor ierarhic superioare
pot prelua , în vederea efectuării urmăririi penale, cauze care sunt date în competenţa
materială a parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia motivată a conducătorului
parchetului ierarhic superior. De asemenea, art 326 NCPP prevede că, atunci când există
o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina
împreujurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori a subiecţilor procesuali principale sau
există pericol de tulburare a ordinii publice, procurorul general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie si Justitiţie, la cererea părţilor, a unui subiect procesual
principal sau din oficiu , poate trimite cauza la un parchet egal în grad. În acest caz nu
mai există o corespondenţa între competenţa teritorială a instanţei care va judeca acea
cauză şi cea a parchetului care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală.
În cazul neindeplinirii sau al îndeplinirii defectuase de către organul de cercetare
penală a dispoziţiilor date de procuror aceste este îndreptăţit în a sesiza conducătorul
organului de cercetare penală, în aplicarea acestuia a unui amenzi judicare pentru
anumite abateri judiciare sau poate chiar solicita retragerea avizului prevăzut la art. 55
alin (4) si (5) NCPP.
Un alt argument în susţinerea rolului principal deţinut de către procuror este şi
posibilitatea acestuia de a decide continuarea urmării penale faţă de suspect. În
realizarea aceastei atribuţii, deşi confirmare rezoluţiei prin care organul de cercetare
penală a dispus începerea urmării penale ,prevăzută de art 228 alin (3) CPP 1968, nu a
mai fost preluată în noul cod, practic, organele de cercetare penală nu pot continua
46
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură
penală român. Partea generală, Vol. V, ed. a II-a, Ed. Academiei Române și Ed. All Beck, București, 2003, p. 128
35
urmărirea penală faţă de un suspect, fără ordonanţa corespunzătoare a procurorului care
supraveghează urmărirea penală. Legiuitorul a renunţat deci la acel mecanism de
ratificare posterioară a actului prin care se începea urmărirea penală in rem, înlocuind
confirmarea actului de urmărire penală din vechiul cod cu un act de dispoziţie anterior
urmăririi in personam.
NCPP reglementează o altă sfera a cazurilor în care urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror. Deopotrivă, în materia justiţiei miliare
NCPP aduce două modificări importante: 1. Obligativitatea efectuării urmăririi penale
de procurorul militar; 2. Posibilitatea efectuării urmăririi penale de către procurorul
militar în cauze vizând atât pe militari cât şi pe civili, instanţa sesizată urmând să fie
întotdeauana instanţa civilă.
Procurorul efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală:
a) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă
aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel. Conform art 40 alin (1)
NCPP, Inalta Curte de Casaţie si Justiţie judecă în primă instanţă:
- din perspectiva competenţei după materie – infracţiunile de înaltă trădare;
- din perspectiva competenţei după calitatea persoanei : Infracţiunile săvârşite de
senatori, deputaţi şi membrii din România în Parlamentul European, de membrii
Guvernului, de judecătorii Curtii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al
Magistrului, de judecătorii Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la
Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Conform art 38 alin (1) NCPP ,curtea de apel judecă în prima instanţă:
- din perspectiva competenţei materiale : a) infracţiunile prevăzute de Codul penal
la art. 394-397, 399-412 ( infracţiuni contra securităţii naţionale – Titilul X al Părţii
speciale din noul Cod penal, mai puţin infracţiunea de înaltă trădare ,prevăzută de art.
398 NCP, care este de competenţa ICCJ , b) infracţiuni prevăzute de art 438-445
( infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război – Titlul XII al Părţii speciale din
Noul Cod penal) si c) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în
legi speciale.
- din perspectiva competenţei după calitatea persoanei : a) infracţiunile săvârşite
de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele care
funcţionează pe lângă aceste instanţe;b) infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici,
executori judecătoreşti, de controlorii financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori
publici externi; c) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în
condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu
sau echivalent al acestuia; d) infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel,

36
precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe; e) infracţiunile
săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ, de
Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori
b) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188 -191, art. 257, art. 276, art. 277, art.
279, art. 280 -283 şi art. 289 -294 din Codul penal;
c) în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare
moartea unei persoane;
d) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală
aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie;
e) în alte cazuri prevăzute de lege. Urmărirea penală în cazul infracţiunilor
săvârşite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar. Procurorii
militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor efectuează
urmărirea penală potrivit competenţei parchetului din care fac parte, faţă de toţi
participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanţa
competentă potrivit art. 44. Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să
supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care,
potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza cu excepţia cazurilor în care legea prevede
altfel.
b) sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată. Judecătoul
de drepturi şi libertăţi este judecătorul care,în cadrul instanţei,potrivit competenţei
acesteia, soluţionează în cursul U.P. cererile, propunerile ,plângerile, contestaţiile sau
orice alte sesizări privind: masurile preventive, măsurile asigurătorii, măsurile de
siguranţă cu caracter provizoriu, actele procurorului în cazurile expres prevăzute de lege,
încuvinţarea percheziţiilor, procedura audierii anticipate, alte situaţii prevăzute de lege.
c) exercită acţiunea penală. Introducerea elementelor procesului de tip adversial
indică faptul că procurorul, în calitatea sa de titular al acţiunii penale, trebuie să
dovedească dincolo de orice îndoială rezonabilă acuzarea, fapta şi vinovăţia la care face
referire prin actul de sesizare. Instanţa, la rândul ei, nu mai trebuie să exercite rol activ şi
nu mai are, în principal, sarcina probei, aceasta din urmă revenind procurorului [art. 363
alin. (2) din noul C. pr. pen].  Astfel, art. 363 alin. (1) prevede participarea obligatorie a
procurorului în toate cazurile la judecată (în fond şi în căile de atac).Procurorul exercită
un rol important şi în uniformizarea practicii judiciare prin exercitarea cererii de recurs
în casaţie [art. 436 alin. (1) lit. a) Noul C. pr. pen.] şi prin cererea de recurs în interesul
legii [art. 471 alin. (1) Noul C. pr. pen.].
d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege.Când persoana vătămată
este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea

37
civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către
procuror, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2), şi are ca obiect, în funcţie de interesele
persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală.47
e) încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii. Apare, astfel, o
nouă competenţă atribuită procurorului şi care este, la origine, inspirată din legislaţia
Statelor Unite ale Americii şi care a fost, de altfel, preluată cu succes şi în legislaţiile
altor state europene precum Franţa, Germania sau Grecia. Unul dintre scopurile avute în
vedere prin introducerea acestei proceduri este reducerea încărcării instanţelor
judecătoreşti şi scăderea duratei procesului penal.
f) formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva
hotărârilor judecătoreşti;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege48.

2.5 COMPETENŢA MATERIALĂ A JUDECĂTORULUI DE DREPTURI ŞI

LIBERTĂŢI ŞI A JUDECĂTORULUI DE CAMERĂ PRELIMINARĂ

Instituţia judecătorului de drepturi şi libertăţi este o creaţie modernă a

legiuitorului roman, acesta are îndatorirea legală, alături de celelalte organe judiciare să
asigure echilibrul respectării garanţiilor procesuale instituite pentru realizarea unui act
de justiţie independent, imparţial şi de calitate în interesul justiţiabililor, acest fapt
contribuind la consolidarea statului de drept într-o societatea democratică. 49Sub
denumirea marginală a “ separării funcţiilor judiciare”, Noul Cod de Procedură Penală
menţionează la art 3, lit b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală iar la alin (5) că “ asupra actelor
şi măsurilor din cadrul urmăririi penale ,care restrâng drepturile şi libertăţile
fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în aces sens, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.”

47
Articolul 19 alin (3) NCPP
48
Art 55, Alin (3) NCPP
49
Nicoleta Morozan, Acta Universitatis George Bacovia, Ed Juridica, vol II, 2015
38
 Caracteristica esenţială a acestei noi instituţii este autonomia pe care o manifestă
faţă de celelalte autorităţi judiciare. Această calitate îi permite să se pronunţe imparţial
asupra măsurilor ce se intreprind în cursul urmăririi penale şi care garantează o
conformitate şi pertinenţa a acestora , măsuri ce nu se pot dovedi excesive sau
neadecvate atât timp cât judecătorul de drepturi şi libertăţi competent îsi exercită
atribuţiile cu care a fost învestit pentru realizarea actului de justiţie.
S-a dovedit ,deja, în cazuistica de până acum , ca judecătorul de drepturi şi
libertăţi poate stabili mai bine joncţiunea dintre interesul public pe de o parte, şi cel al
justiţiabililor , pe de altă parte, decât o făcea instanţa de fond sau celelalte autorităţi
judiciare.
Corespunzător funcţiei cu care este investit de lege, judecătorul de drepturi şi
libertăţi are o competenţa expres stabilită de art 53 din Noul Cod de Procedură penală.
Potrivit textului articolului menţionat mai sus, “judecătorul de drepturi şi libertăţi este
judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează în cursul
urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile , contestaţiile sau orice ale sesizări
privind :
a) măsurile preventive;
b) măsurile asigurătorii;
c) măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu;
d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;
e) încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de
supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii;
f) procedura audierii anticipate;
g) alte situaţii expres prevăzute de lege.
Un aspect demn de menţionat este acela potrivit căruia judecătorul de drepturi şi
libertăţi va fi determinat, întotdeauna ,în funcţie de competenţa materială şi personală a
instanţei în cadrul căreia funcţionează în ciuda textului de lege care face referire la faptul
că îsi desfăşoară activitatea “ în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia”. În ceea
ce priveşte raţiunile care ţin de necesitatea soluţionării de urgenţa a anumitor tipuri de
cereri ivite în practică ( propuneri, plângeri, contestaţii, sesizări de competenţa )
competenţa teritorială a instanţei determinată în funcţie de ordinea de prioritate stabilita
de art 41 alin (1) NCPP, nu se regăseşte în toate cazurile şi în privinţa competenţei
teritoriale a judecătorului de drepturi şi libertăţi. Ca regulă, pentru judecătorul de
drepturi şi libertăţi este instituită o competenţa teritorială alternativă între instanţa care ar
fi competentă să judece cauza în primă instanţa şi o alta instanţa corespunzătoare în
grad.

39
 Competenţele judecătorului de drepturi şi libertăţi au fost instituite pentru
realizarea unei judecăţi corecte, de către un magistrat independent care să acorde toate
garanţiile referitoare la protecţia tuturor drepturilor şi libertătilor fundamentale ale
individului. În ceea ce priveşte măsurile preventive, atribuţia judecătorului de drepturi şi
libertăţi este asigurarea suspectului sau inculpatului asupra aspectului că restrângerea
libertăţii sale s-a produs cu respectarea dreptului la libertate de circulaţie, a condiţiilor
impuse de art 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului precum si a dreptului la
liberă circulaţie. Judecătorul de drepturi şi libertăţi are competenţa să dispună singur
aceste măsuri restrictive/ privative de libertate sau poate exercita controlul asupra
activităţii procurorului care a încuvinţat luarea acestora. 50
Luarea măsurii arestului la domiciliu prevazut de art 218 NCPP sau a arestării
preventive ( art 223 NCPP) precum şi prelungirea acestor nu poate fi dispuse în cursul
urmăririi penale decât de judecătorul de drepturi şi libertăţi. În mod evident,dat fiind
principiul simetriei, acesta va fi singurul îndreptăţi să dispună revocarea, înlocuirea sau
încetarea de drept a acestor măsuri.
Un alt aspect important care trebuie reținut se referă la art. 54 din Legea nr.
304/2004, cu modificările și completările ulterioare, referitor la compunerea completelor
care soluţionează contestaţiile. În cazul judecătorului de drepturi şi libertăţi, măsura
preventivă o ia un singur judecător, iar contestaţia este soluţionată tot de un singur
judecător de drepturi şi libertăţi. Judecătorul de cameră preliminară dispune asupra
măsurilor preventive în complet unic, iar contestaţia este soluţionată tot în complet unic.
La instanţa de judecată, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, încheierile
pronunţate în materia măsurilor preventive de judecătorii de tribunale sau curţi de apel
în cursul judecăţii sunt atacate cu contestaţie, însă art. 54 din Legea nr. 304/2004, cu
modificările și completările ulterioare, nu prevede compunerea completului. Astfel,
singura interpretare posibilă ar fi că soluţionarea contestaţiilor anterior menţionate se
face în complet alcătuit din doi judecători. Nu se poate vorbi de o eroare în
reglementare, ci mai degrabă de o carenţă legislativă care priveşte o instituţie a cărei
încălcare atrage nulitatea absolută a hotărârilor pronunţate.
Dacă în ceea ce priveşte măsurile asigurătorii judecătorul de drepturi şi libertăţi
are rolul de a veghea la respectarea dreptului de proprietate privată în cazul măsurilor
asigurătorii atribuţia lui este aceea de a asigura respectarea dreptului pe care o are orice
persoană , fie ea un suspect , la libertate, protecţie, asistenţa medicală şi siguranţă. În
cursul urmăririi penale măsurile de siguranţa sunt luate de procuror însă împotriva
acestora sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora, persoana interesată poate

50
Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlau , Corina Voicu s.a op cit , p 140
40
face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond.
Un domeniu de larg interes şi care intră de asemenea, în competenţa judecătorului
de drepturi şi libertăti , îl reprezintă încuvinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi
tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit
legii. Conform art 158 NCPP percheziţia domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi
penale la cererea procurorului de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia
i-ar reveni competenţa de a judeca cauza în primă instanţa sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din
care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Spunem
că este un subiect de interes larg datorită mediatizării acestui proces. Opinia publică află
în această manieră de intimităţile celor urmăriti, fără să realizeze ce valoare are
intimitatea pentru fiecare dintre noi şi ce importanţă are dreptul la viaţa privată şi la
secretul corespondenţei.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi este organul care autorizează solicitarea pe care
organele de urmărire penală o adresează unui furnizor de reţele publice de comunicaţii
să transmită datele reţinute, în baza legii speciale privind reţinerea datelor generate sau
preluate de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de
comunicaţii electronice destinare publicului,altele decat conţinutul comunicaţiilor.
Procedura audierii anticipate , prevăzută de art 308 NCPP, se aplică atunci când
există riscul ca un martor să numai poată fi audiat în cursul judecăţii, judecătorul de
drepturi şi libertăţi având competenţa de a audia martorul, cu citarea părţilor şi a
subiecţilor procesuali principali .
Desigur, în sarcina judecătorului de drepturi şi libertăţi cad şi alte atribuţii care nu
vizează direct un drept fundamental al părţilor, dar sunt de natură ca, mediat să
contribuie la garantarea dreptului la un proces echitabil cum ar fi soluţionarea abţinerii
sau recuzării grefierului în cazurile pe care le soluţionează acesta .Acesta mai cunoaşte
şi o serie întreagă de alte atribuţii, intrinseci desfăşurării unui proces penal, precum
îndreptarea erorilor materiale ( art 278 NCPP) , aplicarea, anularea sau reducerea amenii
judiciare,etc.
În ceea ce îl priveşte pe judecătorul de cameră preliminară , conform art 54
NCPP, acesta este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia:
a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;
b) verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de
către organele de urmărire penală;
c) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în
judecată;

41
 d) soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.51
Ca şi judecătorul de drepturi şi libertăţi , şi judecătorul de cameră preliminară
reprezintă o instituţie de drept procesual penal cu caracter de noutate, care nu se
identifică decât parţial cu instituţia camerei preliminare, aspect relevat atât de regula de
competenţă funcţională statuată la art. 54 din Codul de procedură penală.În cadrul
scopului general de eficientizare şi de înlăturare a deficienţelor care au condus la
condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare
C.E.D.O.) pentru încălcarea duratei excesive a procesului penal, unul dintre obiectivele
pe care şi le-a asumat legiuitorul prin adoptarea Codului a fost reducerea duratei
proceselor şi separarea funcţiilor judiciare.
În acest context, judecătorul de cameră preliminară a dobândit, în principal,
atribuţii în strânsă legătură cu funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii
în judecată (art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) şi art. 54 lit. a), b) şi c) din C. proc. pen.),
însă, contrar obiectivului declarat, trebuie observat că judecătorului de cameră
preliminară i-au fost atribuite numeroase alte competenţe care îl îndepărtează de funcţia
procesuală pentru care a fost instituţia a fost creată şi anume : acesta se poate pronunţa
asupra măsurilor preventive (cu excepţia reţinerii), vizând fie persoana fizică, fie
persoana juridică (art. 348 din C. proc. pen.), asupra restituirii lucrurilor (dacă sunt
îndeplinite condiţiile art. 255 din C. proc. pen.), asupra luării şi ridicării măsurilor
provizorii de siguranţă cu caracter medical – obligarea provizorie la tratament medical
(art. 245-246 din C. proc. pen.), internarea medicală provizorie (art. 247-248 din C.
proc. pen.) –, asupra luării măsurilor asigurătorii (art. 249, art. 254 din C. proc. pen.),
asupra contestaţiei împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii
luate de către judecătorul de cameră preliminară (caz în care contestaţia se soluţionează
de acelaşi judecător prin încheiere definitivă – art. 250 alin. (6) din C. proc. pen.),
respectiv asupra măsurilor de protecţie cu privire la martorii ameninţaţi (art. 126 alin. (7)
din C. proc. pen.).
Competenţa materială, după calitatea persoanei şi cea teritorială a judecătorului de
cameră preliminară este dată de instanţa la care acesta funcţionează – art. 54 alin. (1) din
C. proc. pen. Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară
soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul de cameră
preliminară de la instanţa ierarhic inferioară (art. 425 ind. 1 alin. (5) din C. proc. pen.).

CAPITOLUL III - COMPETENȚA MATERIALĂ ȘI PERSONALĂ A

INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

51
Arr 54 NCPP
42
 3.1 COMPETENȚA JUDECĂTORIEI

Judecătoriile sunt instanțe fără personalitate juridică, organizate în județe și în

sectoarele municipiului Bucuresti potrivit anexei la legea de organizare 52. Localitățile
care fac parte din circumscripțiile judecătoriilor din fiecare judet se stabilesc prin
hotarare a Guvernului, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior
al Magistraturii.
În raport cu actuala reglementare, legislația penală îşi propune o echilibrare a
competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, în paralel cu o repoziționare a căilor de
atac şi cu aplicarea principiului apropierii justiţiei de cetăţean. Cele mai substanțiale
modificări s-au produs fără îndoială în planul competenţei materiale şi funcţionale, unde
a fost a fost regândită împărţirea competenţei de primă instanţă între tribunale şi
judecătorii, cu precizarea că, tot judecătoriile vor avea competenţa generală, iar
tribunalele o competenţă limitată.
Spre deosebire de art 197 alin (2) CPP 1968, actualul cod nu mai sancționează cu
nulitatea absolută decât judecarea cauzei de o instanță inferioară în grad instanței
competente material ( art 281 alin (1) lit b) NCPP) . Deși dispozițiile procedurale care
reglemetează competența materială a instanțelor judecătorești sunt norme imperative 53,
iar încălcarea lor atrage, în principiu, sancțiunea nulității absolute, legiuitorul a limitat
efectele acestei nulități în cazul în care judecarea cauzei s-a realizat de către o instanță
superioară în grad celei competente material. Astfel, legiuitorul a instituit un mecanism
de aplicare a principiului prevăzut de art 8 NCPP în ceea ce privește termenul rezonabil
al procesului penal. S-a urmărit în principal să se evite astfel o prelungire a procedurii
prin desfințarea actelor întocmite și a probelor administrate de instanța necompetentă
material superioară în grad și reluarea încă din incipit a procedurii în fața instanței
competente.Prin acest text de competență s-a dat eficiență unui principiu general de
drept, nescris încă în Codul de Procedură Penală, potrivit căruia ʺ qui potest plus, potest
minusʺ. Nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie a instanței, dacă
judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente, constituie,
conform art 438 alin (1) pct 1 NCPP motiv de recurs în casație.
Potrivit noii codificări, judecătoria rămâne instanța cu plenitudine de competența
spre desoebire de materia civilă unde a fost acordat tribunalului acest statut. Astfel,
potrivit art.: 35 alin. (1) : ʺJudecătoria va judeca în primă instanţă toate infracţiunile, cu
52
Art. 36, Legea nr. 304/2004.
53
M.Udroiu,op. Cit, p.130
43
excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe ʺ. Ori de câte ori legea nu
prevede competența materială a unei instanțe aceasta va fi de competența judecătoriei.În
afara situatiilor prevăzute la art 35, judecătoria are competența de a solutiona și alte
cauze anume prevăzute de lege, în speță, anumite tipuri de cereri care nu presupun o
judecată asupra vinovăției sau a formei de vinovăție în privința săvârșirii unei infracțiuni
cum este cazul revizuirii, procedurii reabilitării sau a cererii de liberare condiționată.
Mare parte din infracțiunile nou introduse în legislația penală română prin intrarea
în vigoare a Noului Cod Penal ( vătămarea fătului, violarea vieții private, violarea
sediului profesional, abuzul de încredere privind fraudarea creditorilor, compromiterea
intereselor justiției, etc) sunt de competența de soluționare în primă instanță a
judecătoriei, spre deosebire de vechile reguli de procedură .
Potrivit NCPP vor fi de asemenea de competența materială a judecătoriei
variantele agravate ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, infracțiunea de
viol în cazul variantei când minorul nu a împlinit 15 ani, varianta agravată a tâlhăriei sau
a infracțiunii de înselăciune prevăzută de vechiul cod care a avut ca urmare producerea
unor consecințe deosebit de grave (aceasta neregăsindu-se între variantele agravate în
NCP), conflictul de interese, evadarea, înlesnirea evadării, etc. 54 Prin Legea nr.
202/2010, judecătoria dobândeşte competenţa materială de a judeca infracţiunile la
regimul drepturilor de proprietate intelectuală şi industrială, care anterior erau în
competenţa materială a tribunalului. În mod corelativ, a fost abrogat art. 145 alin. (3) din
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, potrivit căruia
competenţa în primă instanţă a infracţiunilor la regimul drepturilor de proprietate
intelectuală şi industrială revenea tribunalului .De asemenea, infracţiunea de evaziune
fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale, iese din sfera de competenţă materială a judecătoriei trecând în
competenţa materială a tribunalului. În mod corelativ, parchetele de pe lângă aceste
instanţe vor avea competenţa de a efectua urmărirea penală pentru aceste infracţiuni.
Potrivit art 54 alin (1) din Legea nr 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată55, cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanța a judecătoriei
se judecă în complet format dintr-un judecător.
După cum aminteam în capitolele precedente, competența după calitatea
persoanei este determinată de o anumită calitate a subiectului activ al infracțiunii aceasta
fiind o derogare de la competența materială obișnuită. Calitatea personală care determină
competența personală este obligatoriu să existe la momentul consumării sau epuizării
infracțtiunii. Când competența este determinată de calitatea suspectului sau a
inculpatului , dacă acesta îsi pierde calitatea după săvârșirea infracțiunii, acest incident
54
Ibidem, p 135
55
Monitorul Oficial nr 827 din 12.09.2005
44
nu va determina modificarea competenței personale a instanței sau a parchetului dacă
fapta are legătură cu atrbuțiile de serviciu alea suspectului/inculpatului sau dacă a fost
dat citire actului de sesizare al instanței - art 48, alin(1) NCPP. În momentul în care
dobândirea calității va avea loc după săvârșirea infracțiunii, termenii problemei se
schimbă: stabilirea competenței nu se va realiza potrivit dispozițiilor din material
competenței personale, ci potrivit regulilor de la competența materială, singura excepței
acceptată este aceea care determină competența personală a Inaltei Curti De Casație și
Justiție, regulile acceptate în determinarea competenței fiind cele aferente competenței
personale.
Judecătoria nu are competența personală în materie penală.

3.2 COMPETENȚA TRIBUNALULUI

 Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-

un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit
legii56. Potrivit legii de organizare judiciara nr. 305/ 2004 publicată  M.Of. nr. 827/13
sep. 2005, tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul
fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă
de judeţ. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ
sau, după caz, din municipiul Bucureşti.În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau,
după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale,
cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind
conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul
cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.În domeniile enumerate mai
sus se pot înfiinţa tribunale specializate, ce sunt la rândul lor instanţe fără personalitate
juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi au, de
regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.Tribunalele specializate preiau cauzele de
competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează.

56
Art 10 Legea nr.304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară
45
 În materie penală, având drept criteriu gravitatea infracțiunii pentru ordinea
juridicã naționalã, legiuitorul a procedat la stabilirea competenței în favoarea
tribunalelor, în primă instanță, pentru unele infracțiuni considerate mai grave ,
diferentiate în funcție de obiectul material căruia aduc atingere în infracțiuni contra
persoanei, contra patrimoniului, de corupție, infracțiuni care aduc atingere unor
activități de interes public,etc. Prin Legea nr. 202/2010 tribunalul dobândeşte
competenţa materială de a judeca infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din
Legea nr. 241/2005, care anterior era în competenţa materială a judecătoriei.
De asemenea, infracţiunile la regimul drepturilor de proprietate intelectuală şi industrială
ies din sfera de competenţă materială a tribunalului trecând în competenţa materială a
judecătoriei.În mod corelativ, parchetele de pe lângă aceste instanţe vor avea competenţa
de a efectua urmărirea penală pentru aceste infracţiuni57.
Potrivit art 36 NCPP, tribunalul este competent material să judece în primă
instanță, infracțiunile strict și limitative prevăzute de lege:
a)infractiunile prevazute de Codul penal la art. 188-191( omor, omor calificat,
uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii),art art. 209-
211( sclavia, traficul de personae,traficul de minori),art. 254( distrugerea calificată),
art.263 ( traficul de migrant),art. 282( tortura),art. 289-294(luarea de mită, darea de mită,
traficul de influență, cumpărarea de influență), art.303-304(divulgarea informațiilor
secrere de stat și divulgarea informațiilor secrete de serviciu),art306 ( obținerea ilegală
de fonduri), 307( deturnarea de fonduri), 309( faptele care au produs consecințe deosebit
de grave, prevăzute în art 295,art.297 ,art.298,art.300, art.303,art.304,art.306 sau art.307
NCP,art. 345( nerespectarea regimului materiilor explosive), art.354( transmiterea
sindromului imunodeficitar dobândit), art.346(nerespectarea regimului materiilor
explosive), art.360-366( infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor
informatice: accesul ilegal la un sistem informatic, interceptarea ilegală a unei
transmisiuni de date informatice, alterarea integrităţii datelor informatice, perturbarea
funcţionării sistemelor informatice, transferul neautorizat de date informatice, operaţiuni
ilegale cu dispozitive sau date informatice, art. 367( constituirea unui grup infracţional
organizat);
b)infractiunile săvarşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare moartea sau
sinuciderea unei persoane. Printre infracţiunile care se încadrează în prezenta categorie
se numară : art. 195 ( loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art.201,alin(3)-
întreruperea cursului sarcinii care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, art
205.alin(4)- lipsirea de libertate care a avut ca urmare moartea victimei, art.218 alin (4)-
violul care a avut ca urmare moartea victimei, art.219 alin(3)- agresiunea sexual care a
57
Mihail Udroiu , Explicaţii preliminare ale Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării
proceselor în domeniul penal
46
avut ca urmare moartea vicitimei, art.236- tâlhăria sau pirateria care au avut ca urmare
moartea victimei, art 282.alin (3)- tortura care a avut ca urmare moartea victimei.
c)infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de catre Direcţia
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism sau Directia
Nationala Anticoruptie, daca nu sunt date prin lege in competenţa altor instanţe ierarhic
superioare;
d)alte infractiuni date prin lege in competenţa sa ( infracţiunile de spălare a
banilor şi infracţiunile de evaziune fiscal prevăzute de art.9 din Legea nr. 241/2005
pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscal.
Tribunalul solutionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din
circumscripţia sa. De asemenea, acesta soluţionează şi contestaţiile formulate impotriva
hotararilor pronuntate de judecatorie in cazurile prevazute de lege. Potrivit art 54 alin (1)
din Legea nr. 304 /2004 , contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală
de judecătorii, precum şi contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de
drepturi şi libertăti şi de judecătorii de cameră preliminară de la judecătorii, precum şi
contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în cursul judecăţii în materie penală în
prima instanţa de judecătorii se soluţionează în complet format dintr-un singur judecător.
Prin sintagma “ soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege” , putem
exemplifica recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârilor străine de confiscare care
sunt potrivit legii tot de competenţa tribunalului 58sau recunoaşterea si punerea în
executare a actului prin care a fost dispusă o măsură de supraveghere judiciară ca
alternativă la arestarea preventivă.59
Ca urmare a adoptării noii reglementări în materie procesual penală, una din
principalele schimări intervenite în competenţea Trbunulalului este atribuția acestuia de
a judeca toate infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către
DIICOT sau DNA, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe superioare.
Inainte , judecătoria era cea care avea competenţa materială pentru soluţionarea acestor
infracţiuni. Tribunalul numai are conform actualelor norme legislative competenţă
material de a judeca tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau înselăciunea
care a produs consecinţe deosebit de grave , acestea intrând în sfera competenţei
material a judecătoriei . Variantele agravate ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod
ilegal, cercetarea abuziva sau represiunea nedreaptă, înlesnirea evadării, sunt infracţiuni
care intră acum în sfera de competenţa a judecătoriei. Sunt însă în competenţa
tribunalului, şi nu a judecătoriei conform vechii reglementări : variantele agravate ale
delapidării, abuzul în serviciu sau neglijenta în serviciu.

58
Art 140, alin (4) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală
59
Art 170,alin(2) ,op. cit
47
 Tot ca urmare a modificărilor suprvenite prin intrarea în vigoare a Noului Cod de
Procedură Penală, tribunalul nu mai are competenţa de a judeca vreo cale ordinară de
atac ( cu excepţia contestaţiei în materia executării hotărârilor penale) singura cale de
atac ordinară, apelul, fiind dată în competenţa Curţiilor de Apel atât atunci când este
exercitată împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorie cât şi a celor pronunţate de
tribunal .60
Spre deosebire de vechiul Cod, potrivit NCPP tribunalul nu va mai judeca calea
de atac formulată împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile
pentru care punerea în miscare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
Astfel cum menţionam la începutul subcapitolului, legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară menţionează , printre instanţele judecătoreşti prin care se
realizează justiţia pe teritoriul tării noastre şi incidenţa tribunalelor specializate. In
anumite domenii, strict reglementate de lege, inclusiv în cauzele penale sau cu minori şi
de familie,se pot înfiinţa61tribunale specializate care preiau cauzele de competenţa
tribunalelor în domniile în care funcţionează. Literatura de specialitate a apreciat de-a
lungul timpului aspectul că tribunalele pentru minori şi de familie snt plasate în sistemul
jurisdicţional naţional pe palierul II, alături de tribunal 62iar dacă infracţiunea este de
competenţa judecătoriei sau a curţii de apel şi inculpatul sau victim este minor/minora,
competenţa revine corespunzător acestor instanţe unde funcţionează secţii sau complete
specializate pentru cauzele cu minori şi familie. 63Cauzele în curs de judecată la data
începerii funcţionării tribunalelor specializate se vor trimite acestora, pe cale
administrativă, din oficiu, spre soluţionare, ele fiind competente şi în caz de trimitere
spre rejudecare.
Potrivit art.40 din aceeasi lege, tribunalele specializate pentru minori şi de familie
sunt competente să judece atât infracţiunile săvârşite de minori cât şi infracţiunile
săvărşite asupra minorilor, indiferent de subiectul activ. Când în aceeaşi cauză sunt mai
mulţi inculpaţi, unii minori şi altii majori, şi nu este posibilă disjungerea, competenţa
judecării cauzei va aparţine tribunalului specializat pentru minori şi de familie , urmând
ca dispoziţiile Codului de Procedura Penală să se aplice în mod corespunzător.
În principiu, tribunalul nu are competenţa personală în materie penală.

60
M Udroiu, op.cit,p.136
61
Pana în prezent ,în materie penală, a fost înfintat Tribunalul pentru Minori si de Familie Brasov,care funcţioneaza
începand cu anul 2004 in baza Ordinului ministrului justitiei nr.3142/c/2004
62
I.Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură Penala, Partea Generala-In lumina noului cod de procedura penala, Ed
Universul Juridic, Bucuresti,2004,p 355
63
Gr.Theodoru,op.cit, p 252
48
 3.3 COMPETENŢA CURŢII DE APEL

Noul Cod de Procedură Penală,odata intrat în vigoare a eliminat o cale de atac

existentă în legislația anterioară. Astfel, deciziile Curților de Apel rămân definitive și
executorii, recursul devenind o cale de atac excepțională. Curtea de apel are competența
de a judeca pricinile în apel, apelurile declarate împotriva sentinţelor penale pronunţate
în primă instanţa de judecătorii şi tribunal, prin urmare, împotriva sentinţelor pronunţate
de judecătorie se exercită numai calea de atac a apelului, care este dat în competenţa
curţii de apel.
Totodată, recursurilor aflate în curs de judecată la data de 1 februarie li se vor
aplica decizia Curtii de Apel. Articolul 11 din legea 255/2013, pentru punerea în
aplicare a Noului Cod de Procedură Penală prevede că "deciziile pronunțate în apel
înainte de intrarea în vigoare a Codului de Procedură Penală cu privire la care termenul
de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data
intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casație. Deciziile prevăzute la
alineatul 1 devin definitive la data intrării în vigoare a Codului de Procedură Penală, în
condițiile art 552, alin. 1 din Codul de procedură Penală". Articolul menționat, art.552,
spune că "hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia,
atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel". Dacă
apelul a fost respins, însă, rămâne definitivă, conform articolului 551 din același cod,
hotărârea primei instanțe. Odată cu 1 februarie 2014, aceste dispoziții au însemnat că
prima instanță de judecată va trebui să pună în executare hotărârile instanței de apel,
anterioare noului Cod de Procedură Penală, pentru care nu expirase termenul de
declarare al recursului.
În același timp, art. 10, alin 1 statuează: "apelurile aflate în curs de judecată la
data intrării în vigoare a Codului de Procedură Penală se soluționează de către aceeași
instanță, potrivit dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel.Deciziile pronunțate în
apelurile soluționate potrivit alin 1,sunt definitive, în condițiile articolului 552, alin. 1
din Codul de Procedură Penală".NCPP include și un art. 12 care arată că un recurs în
stare de judecată la data intrării în vigoare a Codului este inutil, pentru că se va aplica
decizia Curții de Apel. Excepția survine dacă decizia curții supreme nu este una în
sensul desființării deciziei din apel și trimiterii cauzei spre rejudecare.
Curtea de apel judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, art.399-412( infracţiuni
contra securităţii nationale-Titlul X al Parţii Speciale din Noul Cod, mai putin

49
infracţiunea de înaltă trădare,prevăzută de art. 398 NCP,care este de competenţa Inaltei
Curţi de Casaţie Şi Justiţie şi art.438-445NCP( infracţiuni de genocide, contra umanităţii
şi de război- Titlul XII al Părţii speciale din Codul Penal)
b) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi
speciale;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii
de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe;
d) infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, de
controlorii financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori publici externi;
e) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi
de ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al
acestuia;
f) infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de
procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe;
g) infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului
Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori;
h) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege. Cauzele date, potrivit legii
în competenţa de primă instanţă a curţii de apel se judecă în complet format dintr-un
singur judecător.64
Una din schimbările semnificative impuse de NCPP este ieşirea infracţiunii de
conflict de interese din sfera de competenţă a Curţii de apel ,aşa cum era prevăzută
anterior pentru a intra în sfera de competenţa a judecătoriei.
Alin(2) al articolului 38 din NCPP enunţa o altă competenţa a Curti de apel, aceea
de a judeca apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de
judecătorii şi de tribunale.Daca în prima instanţa pricinile în faţa Curţii de Apel sunt
soluţionate de un complet format dintr-un singur judecător,apelurile se vor judeca în
complet format din 2 judecători în afara de cazurile în care legea prevede altfel.Potrivit
alin (3) al aceluiaşi articol, Curtea de apel soluţionează conflictele de competenţă ivite
între instanţele din circumscripţia sa, altele decât cele de competenţa tribunalului precum
şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în cazurile
prevăzute de lege. Aceasta soluţionează conflictele ivite între judecătoriile din raza sa
teritorială, aflate în circumscripţia unor tribunal diferite, între judecătorii şi tribunale din
raza sa teritorială, ori între tribunalele din circumscripţia sa teritorială.
Deopotrivă, Curtea de apel soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege
( de pildă : cererile de revizuire sau cererile de strămutare ( atunci când este necesară

64
Art 54, alin (1) din Legea 304/2004
50
strămutarea princinii de la un tribunal sau o judecătorie din circumscripţia curtii de apel
la o altă instanţa de acelaşi grad din circumscripţia acesteia. Tot în competenţa acesteia
intră şi soluţionarea unor procedure din cadrul cooperării judiciare internaţionale în
materie penală reglementate de Leea nr. 302/2004, cum este cazul procedurii judiciare
de extrădare, executarea mandatului European de arestare, preluarea procedurilor penale
la cererea unui stat stăin sau procedura recunoaşterii si punerii în executare pe teritoriul
ţării noastre a unei hotărâri judecătoresti rămase definitivă în alt stat străin. Curtea de
apel este de asemenea competentă pentru soluţionarea procedurii de desemnare a altei
instanţe pentru judecarea cauzei, când este vorba de desemnarea unui instanţe ierarhic
superioare acesteia , cum este cazul tribunalului sau a unei alte judecătorii decât cel/cea
căruia/căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă( art.76 NCPP).
În ceea ce priveşte competenţa personală a Curţii de Apel , aceasta judecă în
primă instanţa infracţiuniile prevăzute de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de
procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă acestia , înfracţiunile săvârşite de
avocaţi, notary publici, executor judecătoreşti, controlori financiari ai Curţii de Conturi,
precum şi auditori publici externi. Tot Curţii de Apel aparţine competenţa de a judeca
cauzele al căror subiect activ sunt şefii cultelor religioase,membrii înaltului cler,
magistraţii asistenţi de la ICCJ sau judecătorii şi procurorii de la Curtea de Apel sau de
la Curtea Militara de Apel.
Curtea de apel judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de avocaţi.
Competenţa acesteia vizează persoanele care au calitatea de avocet, indiferent dacă la
data săvârşirii infracţiunii această calitate era suspendată, întrucât suspendarea calităţii
de avocat nu echivalează cu încetarea acesteia.65
O altă particularitate ce merită mentionată în acest domeniu se referă la
infracţiunile săvârşite de judecătorii militari de la Curtea Militară de Apel sau de
procurorii care funcţionează pe lângă această instanţă,în privinţa cărora competenţa
personal va aparţine Curţii de Apel şi nu Curţii Militare de Apel, instanţa care va avea în
continuare competenţa personal numai 66cu privire la infracţiunile săvârşite de
judecătorii militari de la tribunalul militar sau pentru procurorii militari care îşi
desfăşoară activitatea pe lângă această instanţa.

3.4 COMPETENŢA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSŢIE

65
I.C.C.J, sectia penala,incheierea nr. 397/03.03.2009
66
Gh. Mateut, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007
51
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa judecătorească unică şi supremă din
România ce are rolul de a sigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.Acesta este înzestrată cu
personalitate juridică, iar sediul ei este în capitala ţării . I.C.C.J. se compune din:
preşedinte, un vicepreşedinte, patru preşedinţi de secţii şi judecători,fiind organizată în
următoarea structură:
-Secția civilă și de proprietate intelectuală,
-Secția Penală,
-Secția Comercială,
-Secția de contencios administrativ și fiscal,
-Completul de 5 Judecători
-Secțiile Unite.
Secţiile unite judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel
și a altor hotărâri. Printre altele, soluționează și cereri de strămutare de la curtiile de apel
sau curtea militara de apel și conflictele de competență ivite intre acestea.Completul de 5
judecători soluționează recursuri și cereri în cauzele judecate în primă instanță de Secția
penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție și are rol de instanță disciplinară.De
asemenea,secțiile unite au competenţa de a judeca recursurile în interesul legii și de a
soluționa sesizările privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justției.
În conformitate cu prevederile art. 24 din Legea nr. 304 din 2004, Completele de
5 judecători în materie penală:
-judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei,
-judecă recursurile în casaţie împotriva hotărârilor pronunţate în apel de
completele de 5 judecători după admiterea în principiu,
-soluţionează contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în
primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei,
-soluţionează cauzele în materie disciplinară potrivit legii şi alte cauze date în
competenţa lor prin lege.
Prin Legea nr. 202 din 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării
proceselor, atribuţiile Completului de 9 judecători au fost preluate de Completele de 5
judecători. În această manieră, în locul Completului de 9 judecători prin „mica reformă”
au fost înfiinţate la Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie 4 complete de 5 judecători, care au
în competenţă:
i) soluţionarea recursurilorşi cererilor în cauzele judecate în primă instanţă de
Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şiJustiţie;

52
 i) judecata altor cauze date în competenţa lor prin lege, precum şi
abaterile disciplinare .Procesele în curs de judecată la completul de 9 judecători la data
intrării în vigoare a „micii reforme” vor continua să fie judecate de acest complet.
Dintre cele 4 complete de 5 judecători înfiinţate, două complete judecă numai în
materie penală.Potrivit Legii nr. 202/2010, la începutul fiecărui an, în materie penală se
stabilesc două complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul Secţiei
penale a Înaltei Curţide Casaţie şi Justiţie, asigurându-se, astfel, principiul specializării
magistraţilor care intră în compunerea completului.Colegiul de conducere al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă compunerea completelor de 5
judecători.Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi de preşedintele
sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Schimbarea
membrilor completelor se face, în mod excepţional, pe baza criteriilor
obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cauzele penale se repartizează aleatoriu în sistem informatizat la cele două
complete de 5 judecători care judecă în acest domeniu. Completul de 5 judecători este
prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţide Casaţie şi Justiţie. În lipsa
acestora, completul poate fi prezidat de un preşedinte de secţie desemnat în acest scop
de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
În vederea asigurării soluţionării cu celeritatea a recursurilor care sunt judecate de
completul de 5 judecători, precum şi în scopul descurajării formulării în
mod abuziv de recursuri inadmisibile pentru a se obţine tergiversarea soluţionării
cauzei, s-a prevăzut că examinareaa admisibilităţii recursului se face de completul de 5
judecători în camera de consiliu, fără citarea părţilor. În cazul în care constată că cererea
de recurs este formulată împotriva unei hotărâri care nu este supusă niciunei căi de atac,
a unei încheieri care nu se atacă decât odată cu fondul, a unei hotărâri pronunţate în
recurs sau în contestaţie în anulare, completul de 5 judecători dispune, prin încheiere
definitivă, respingerea cererii ca inadmisibilă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă:
- infracţiunile de înaltă trădare,
- infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în
Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de
membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
( competenţa personală)

53
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă potrivit alin (2) , art 40 NCPP apelurile
împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile
militare de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Potrivit art 31
alin (1) din Legea 304/2004 pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă
instanţa de curtea de apel şi de Curtea Militară de apel, completul de judecata va fi
format dintr-un număr de 3 judecatori , iar conform art 24 din acelaşi act normative,
apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţa de Secţia Penală a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se judecă de completele de 5 judecători.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă competentă a judeca
recursurile în casaţie împotriva hotărârilor penale definitive, precum şi recursurile în
interesul legii.Conform art 54 alin (2) din Legea 304/2004 recursul se judecă în complet
format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
Instanţa supremă soluţionează totodată:
- conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţa superioară comună
instanţelor aflate în conflict,
- cazurile în care cursul justiţiei este interrupt( este considerat un astfel de caz
situatia în care, declinându-şi competenţa, instanţa nu a indicat cărei instanţe urmează a i
se trimite cauza spre judecata.67
- cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege( atunci când există o
suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită
împrejurărilor cauzei, calităţii parţilor ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii
publice precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de
apel în cazurile prevăzute de lege,
- soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege, de exemplu, ICCJ
soluţionează cererile de desemnare a altei instanţe pentru judecarea cauzei,când este
vorba de desemnarea unei alte curţi de apel decât cea careia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă,68sau judecă sesizările în vederea pronuntării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În ceea ce
priveşte competenţa de primă instanţa a I.C.C.J, completul de judecată este format din 3
judecatori.69
Urmare a reducerii competenţei personale a instanţei supreme operate prin Legea
nr.202/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă potrivit
competenţei personale infracţiunile săvârşite de: senatori, deputaţi, europarlamentari,
membrii Guvernului,Preşedintele României (pentru înaltă trădare), judecătorii
Curţii Constituţionale, mareşali,amirali, generali, chestori, de membrii Consiliului

67
Gr.Theodoru,op.cit,p259
68
Art.76 NCPP
69
Art 31,alin(1) lit a din Legea nr.304/2004
54
Superior al Magistraturii, judecătorii de laÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie precum şi de
procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curtede Casaţie şi Justiţie.Sentinţa
pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs la completul de 5
judecători.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă potrivit competenţei personale apelurile
declarate împotriva sentinţelor penale pronunţate în primă instanţă de Curtea de Apel
sau de Curtea Militară de Apel, precum şi apelurile declarate împotriva sentinţelor
penale pronunţate de Secţia Penală a I.C.C.J.
Potrivit sentinţei nr. 1 din 12.01.2009, B.J 2009,pronunţată de secţia penală a
I.C.C.J atunci când competenţa de judecată în primă instanţă a Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie a fost determinată de calitatea inculpatului, de senator sau de deputat iar acestuia
i-a încetat mandatul,dacă fapta nu are legătură cu atribuţiile de serviciu de parlamentar,
I.C.C.J. nu are competenţa de a judeca în primă instanţă cauza. Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de membrii guvernului. Funcţia
de secretar de stat nu este asimilată celei de membru al guvernului şi prin urmare , Inalta
Curte de Casaţie si Justiţie nu are competenţa de a judeca în primă instanţă infracţiunile
săvârşite de secretarii de stat.
Legiuitorul a ales şi în noua reglementare penala, ca şi în vechiul cod, să dea
eficienţa principiului aplicării imediate a legii noi de procedură .În materia ce face
obiectul prezentei lucrări de licenţa, si anume, aceea a competenţei, acest principiu a fost
aranjat de asemenea manieră încât să nu prelungească durata procesului prin declinarea
cauzelor în care cercetarea judecătorească începuse. Potrivit art 6 şi art 7 din legea de
aplicare ,cauzele în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii
noi, dar în care nu s-a început cercetarea judecătorească, se soluţionează de către
instanţa competent conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege.În
această situaţie, instanţa pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră
preliminară , pentru a proceda potrivit art 342-348 NCPP, ori , după caz o declină în
favoarea instanţei competente.În realitate însă, cum completul de judecată pentru
soluţionarea cauzei în fond este compus dintr-un singur judecător( cu excepţia ICCJ) şi
dat fiind faptul că funcţia de cameră preliminară este compatibilă cu funcţia de judecată
şi ca judecătorul de cameră preliminară va fi judecătorul fondului în cazul în care decide
începerea judecăţii, aceste dosare nu au fost scoase după rol, ci a rămas investit
judecătorul căruia i s-a repartizat cauza în perioada de activitate a vechiului
cod.70Totodată, cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început

70
C.Dragoman, Reflectii cu privire la procedura de camera preliminara, www.juridice.ro
55
cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi răman în competenţa
aceleiaşi instanţe , judecarea urmând a se desfăşura potrivit legii noi71.

CAPITOLUL IV – CONFLICTUL DE COMPETENȚĂ ÎN CADRUL

PROCESULUI PENAL

4.1 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CONFLICTUL DE COMPETENȚA

ÎN MATERIE PENALĂ

În desfășurarea activității de judecată, datorită complexităţii cauzelor deduse

soluţionării pot interveni anumite „situații procesuale inadmisibile”72, constând fie în
respingeri succesive ale excepției de necompetență, când două sau mai multe instanțe se
recunosc competente a judeca aceeaşi cauză, determinând apariția litispendenței
(conflict pozitiv de competență), fie în declinări de competență reciproce, ca urmare a
refuzului succesiv al instanțelor de a judeca respectiva cauză (conflict negativ de
competență). Astfel cum în mod judicios s-a afirmat și în literatura de specialitate, prin
crearea spațiului european de libertate, securitate și justiție, stabilirea competenței în
materie penală a căpătat noi dimensiuni, în sensul că nu mai este limitată la sfera
executivă a Statelor Membre, ci privește în egală măsură organele judiciare, cetățenii
Uniunii Europene și însăși Uniunea Europeană în ansamblul său.73

71
N. Volonciu (coord.), Al. Vasiliu, R. Gheorghe, Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală, ed. a II-a, Ed.
Universul Juridic, București, 2016, p. 119
72
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, op. cit, p. 142.

56
 Concret, când două sau mai multe instanțe ,sesizate simultan sau succesiv cu
judecarea aceeași pricini se delară deopotrivă competente să judece cauza ( conflictul
pozitiv de competența) sau își declină reciproc competența ( conflict negativ). Pentru
soluționarea conflictului pozitiv de competență judecarea cauzei va fi suspendată .
Referirea la ʺinstanțeʺ privește numai instanțele judecătorești prevăzute de lege și
stabilite prin Constituție și prin legea de organizare judiciară, nu poate exista conflict
pozitiv sau negativ de competență între secțiile aceleiași instanțe judecătorești. 74 În
situația în care Înalta Curte de Casație si Justiție își declină competența soluțtionării
cauzei în favoarea altei instanțe judecătorești, hotărârea de declinare a competenței
pronunțată de aceasta va îndeplini atât rolul de declinator de competență cât și de
regulator de competența, prin urmare, cauza va fi obligatoriu de soluționat de către
instanța căreia i-a fost declinată competența, afară de cazul în care , în urma noii situații
de fapt ce rezultă din cercetarea judecătorească, se constată că fapta constituie o
infracțiune care este dată de lege în competența altei instanțe judecătorești și nu poate fi
schimbată.
Condițiile pentru existența conflictului de competență au fost sistematizate în
doctrină astfel:
a) conflictul să intervină între două sau mai multe instanțe; în acest sens, este
important de remarcat că nu poate interveni un conflict de competență între secțiile
aceleiași instanțe judecătorești astfel cum aminteam și în rândurile anterioare și,
totodată, nici între o instanță judecătorească și un organ de urmărire penală, ci doar între
organe judiciare care desfășoară aceeași activitate procesuală ;
b) instanțele să se considere concomitent fie competente, fie necompetente de a
judeca respectiva cauză, cu precizarea că în cazul conflictului negativ de competență,
declinările de competență succesive trebuie să fie și reciproce, sub forma unui circuit
închis;
c) chestiunea competenței să privească aceeași cauză la toate instanțele aflate în
conflict, și anume să se refere la aceeași faptă/aceleași fapte, indiferent de încadrarea
juridică, și la aceeași persoană/aceleași persoane.Același incident de ordin procesual
poate interveni și în situația în care două sau mai multe organe de urmărire penală se
declară competente, respectiv refuză reciproc să efectueze urmărirea penală în cauză.
Conflictele de competență, indiferent de natura acestora vor fi soluționate de către
instanța ierarhic superioară comună instanțelor aflate în conflict. Aceasta se pronunța
asupra conflictului de competență , de urgență, prin încheiere care nu este supusă
niciunei căi de atac. Caracterul definitiv al hotărârii regulatoare de competență se

73
M. Luchtman, Choice of Forum in an Area of Freedom, Security and Justice, Utrecht Law Review, Vol. 7, nr. 1, ianuarie
2011, p. 100.
74
I.C.C.J ,sectia penala, Incheierea 70/ 19.01.2009, B.J.2009,p.826
57
justifică prin faptul că este „pronunțată de o instanță superioară celor aflate în conflict”
și este „rezultatul unui control judiciar parțial purtat exclusiv asupra competenței.
Se poate crea conflict de competență și în momentul în care două sau mai multe
organe de urmărire penală se declară competente sau îsi declină succesiv unul altuia
competența efectuării actelor și măsurilor ce fac obiectul urmăririi penale cu privire la
aceeași cauză penală. Deși în Codul de procedură penală nu se prevede în mod explicit,
în literatura de specialitate75 s-a arătat că poate apărea un conflict de competență inclusiv
între judecătorii de drepturi și libertăți sau între judecătorii de cameră preliminară, caz în
care competența de soluționare a conflictului va aparține judecătorului de drepturi și
libertăți, respectiv judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanței ierarhic
superioare comune. De lege lata, ulterior modificărilor aduse art. 315 alin. (2) lit. e) CPP
prin dispozițiile O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală,
precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, în situația clasării, va fi sesizat judecătorul de cameră preliminară
cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a
măsurilor de siguranță.
Instanța ierarhic superioară comună poate fi sesizată în cazul existența unui
asemenea incident astfel:
- În caz de conflict pozitiv de competență, de către instanța care s-a declarat cea
din urmă competentă să judece cauza.
- În caz de conflict negativ de competență de către instanța care și-a declinat cea
din urmă competența.
Conflictul de competență se soluționează în ședință publică cu citarea tuturor
părților implicate.
Sesizarea instanței superioare comune poate fi făcută inclusiv de către procuror
sau de către părțile din proces. Se poate observa că persoanei vătămate nu i s-a acordat
de către legiuitor posibilitatea de a sesiza instanța ierarhic superioară comună în vederea
soluționării conflictului de competență, „ceea ce creează o inegalitate procesuală și
reprezintă o încălcare a principiului enunțat la art. 8 76 privind caracterul echitabil al
procesului penalʺ.
Un alt aspect important în desfășurarea procesului în momentul intervenției unui
conflict de competența este obligativitatea instanței care si-a declinat ultima competența
sau s-a declarat cea din urmă competentă să judece cauza să ia toate măsurile necesare
sau să efectueze toate actele ce reclamă urgență.

75
M. Udroiu, op.cit., p. 161-162, 164
76
N. Volonciu (coord.), Al. Vasiliu, R. Gheorghe, Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală, ed. a II-a, Ed.
Universul Juridic, București, 2016, p. 115.
58
 Majoritatea membrilor de elită a doctrinei judiciare în materie susțin opinia
potrivit căreia conflictele de competență produc efecte negative asupra activității de
înfăptuire a justiției penale și a desfășurării procesului penal, dând naștere unor
prelungiri nejustificate ale rezolvării cauzei penale deduse judecății și ocazionând
cheltuieli judiciare suplimentare77, chestiuni ce au vrut a fi evitate pe parcursul timpului
prin simplificarea proceduriilor pentru degrevarea activității instanțelor judecătorești și
reducerea costurilor necesare desfășurării activitătii de judecată.

4.2. SOLUȚIONAREA CONFLICTULUI DE COMPETENȚĂ ÎN FAZA

URMĂRIRII

Organele de urmărire penală, la fel ca și instanțele judecătorești, în conformitate

cu dispozițiile art. 58 alin. (1)-(3) CPP, sunt datoare să realizeze o verificare inițială a
competenței imediat după sesizare. Dacă procurorul constată că nu este competent să
efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă,
declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent, iar dacă organul de
cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de
îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului
competent. 78
În cazul în care intervine un conflict de competență în cursul urmăririi penale,
acesta se soluționează potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (4) CPP, regulile procedurale
fiind similare celor prevăzute în art. 45 alin. (6) din legea veche. Deși art. 63 CPP
cuprinde „dispozițiile comune”, respectiv cele care se aplică în mod corespunzător și în
cursul urmăririi penale, se poate observa că acest text nu face trimitere și la dispozițiile
art. 51 CPP care reglementează conflictul de competență în cursul judecății.
Astfel, conflictul de competenţă dintre doi sau mai mulţi procurori se rezolvă de
către procurorul ierarhic superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între două
sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul
77
I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 425, în I.
Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală: în lumina noului Cod de procedură penală, ed. a II-a,
Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 385.
78
M. Udroiu, op.cit,p.160-162
59
care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe. În cazul în
care procurorul nu exercită supravegherea activităţii tuturor organelor de cercetare
penală între care s-a ivit conflictul, competenţa se stabileşte de către prim-procurorul
parchetului în circumscripţia căruia se află organele de cercetare penală.
Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism și art. 2 din Ordinul Ministerului Justiției nr.
1226/2009 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce Direcția prin
intermediul procurorului şef al acesteia și soluţionează conflictele de competenţă ivite
între Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi
celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public, potrivit legii. Potrivit art. 20
alin. (5) din Legea nr. 508/2004, conflictul de competenţă ivit între structurile din cadrul
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se
soluţionează de către procurorul-şef al Direcţiei.
În mod similar, în art. 1 alin. 31) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția
Națională Anticorupție și art. 2 din Ordinul Ministerului Justiției nr. 1643/C/2015 pentru
aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, se
prevede că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, care conduce Direcţia Naţională Anticorupţie prin intermediul procurorului şef
al acestei direcţii, soluţionează conflictele de competență apărute între Direcţia
Naţională Anticorupţie şi celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public,
potrivit legii.
De asemenea, în cursul urmăririi penale poate fi invocată excepția de
necompetență materială, personală sau teritorială de către subiecții procesuali principali
sau de către părți.

4.3 SOLUȚIONAREA CONFLICTULUI DE COMPETENȚĂ ÎN FAZA

JUDECĂȚII

În faza de judecată, verificarea competenței de către instanța de judecată se

realizează din oficiu sau la cerere, cu ocazia analizării vreunei excepții de necompetență
ridicate de către persoana vătămată, de părți sau de procuror, în condițiile art. 47 alin. (4)
CPP. Astfel, în situația în care se ivește un conflict pozitiv sau negativ de competenţă,

60
conform art. 51 alin. (1) CPP, acesta se soluţionează de instanţa ierarhic superioară
comună. Suspendarea judecarii cauzei se produce în cazul ivirii unui conflict pozitiv de
competența, legea neprevăzând aceeași situație în cazul conflictului negativ de
competența.
Soluționarea conflictului de competența se va face astfel:
-conflictul de competență dintre două judecătorii din circumscripția teritorială a
aceluiași tribunal va fi soluționat de această din urmă instanță;
- conflictul de competență ăntre judecători din circumscripția teritorială a două
tribunale, aflate în circumscripția aceleiași curți de apel, se soluționază de această din
urmă instanța;
- conflictul de competență între două judecătorii care se află în circumscripția
teritorială a două curțti de apel se soluționează de catre secția penală a I.C.C.J.
Totodată, deși în actuala reglementare nu s-au preluat textual dispozițiile art. 43
alin. (2) CPP din 1969 cu privire la instanța competentă să soluționeze conflictele de
competență dintre o instanță civilă și una militară, conform doctrinei79, s-a menținut
opțiunea legiuitorului anterior, în sensul că aceasta este Înalta Curte de Casație și
Justiție, Secția Penală.
Legiuitorul român prin elaborarea Noului Cod de Procedura Penala a optat a
pentru sistemul plural de rezolvare a conflictelor de competență, spre deosebire de
sistemul unitar, care presupune rezolvarea acestora de către o singură instanță, și anume
de instanța supremă.Criteriile de determinare a instanței superioare comune sunt gradul,
raza teritorială și categoria instanțelor aflate în conflict80:
a) tribunalul soluționează conflictele de competență ivite între judecătoriile din
circumscripția sa [art. 36 alin. (2) CPP];
b) curtea de apel soluționează conflictele de competență ivite între instanțele din
circumscripția sa, altele decât cele prevăzute în art. 36 alin. (2) CPP, respectiv cele ivite
între judecătoriile din raza sa teritorială aflate în circumscripția unor tribunale diferite,
precum și între judecătoriile și tribunalele sau între tribunalele aflate circumscripția sa
teritorial81 [art. 38 alin. (3) CPP];
c) curtea militară de apel soluționează conflictele de competență ivite între
tribunalele militare din circumscripția sa [art. 39 alin. (3) CPP];
d) Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de competență în
cazurile în care este instanța ierarhic superioară comună celor aflate în conflict [art. 40
alin. (4) CPP], cum ar fi conflictele de competență ivite între judecătoriile, între

79
I. Neagu, M. Damaschin, op.cit., p. 386; M. Udroiu, op.cit., p. 163.
80
V. Dongoroz ș.a., op.cit., p. 142.
81
M. Udroiu, op.cit., p. 137.
61
judecătoriile și tribunalele sau între tribunalele aflate în circumscripția unor curți de apel
diferite, ori cele ivite între două curți de apel82.
Ținând cond de modificărilor aduse Codului de procedură penală prin O.U.G. nr.
18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art.
31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, paleta de cereri pe care
le poate formula persoana vătămată a fost semnificativ diversificată, fiind introdusă
inclusiv posibilitatea acesteia de a solicita reunirea cauzelor sau strămutarea 83, de lege
ferenda, pentru a conferi coerență reglementării drepturilor persoanei văătmate în cadrul
procesului penal, această omisiune a legiuitorului se impune a fi remediată.
În comparație cu vechea reglementare, care, în art. 43 alin. (7) CPP din 1969
prevedea că instanţa ierarhic superioară comună hotărăşte asupra conflictului de
competenţă cu citarea părţilor, în art. 51 alin. (6) din actualul Cod nu se mai face vreo
referire la citare, indicându-se, în schimb, caracterul urgent al pronunțării. Urgența este
pe deplin justificată, luând în considerare că judecata se suspendă până la soluţionarea
conflictului pozitiv de competenţă, întrucât, în caz contrar, ar putea conduce la
pronunțarea unor hotărâri ireconciliabile, iar conflictul negativ de competență determină
întreruperea cursului justiției.
În lipsa unor dispoziții legale exprese, în doctrină s-au avansat puncte de vedere
diferite cu privire la acest aspect: potrivit opiniei expuse de Mihail Udroiu, soluționarea
are loc în ședință publică, cu citarea părților, iar, în sens contrar, alîti autori
argumentează că părțile nu sunt citate tocmai în scopul accelerării procedurii,pentru a nu
se tergiversa judecata cu atât mai mult cu cât acestea au avut posibilitatea să-și exprime
opinia cu ocazia dezbaterii excepției de necompetență în fața instanței pe rolul căreia s-a
aflat cauza.84
Analizînd în mod minuțios regula conform căreia „sesizarea instanței de trimitere
prin hotărârea de soluționare a conflictului este atributivă de competență”, astfel încât
instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai
poate declara necompetentă, exceptând situațiile în care apar elemente noi care atrag
competenţa altor instanţe. Formularea din actualul Cod este mai generală, în comparație
cu dispozițiile art. 43 alin. (9) CPP din 1969, care făceau referire la posibilitatea
instanței de trimitere de a se declara necompetentă doar dacă, în urma noii situaţii de
fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătorești, se constată că fapta constituie o
infracțiune dată prin lege în competența unei alte instanțe determinate de lege în mod
concret.În practica judiciară dezvoltată sub imperiul reglementării anterioare s-a decis

82
M. Udroiu, op.cit., p. 138
83
M. Mareș, Drepturile persoanei vătămate în cadrul procesului penal.
84
N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 125.
62
că, dacă instanța de trimitere nu a mai efectuat niciun act de completare a cercetării
judecătorești, aceasta nu poate proceda la schimbarea încadrării juridice cu consecința
declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea altei instanțe, întrucât aceasta
ar echivala cu încălcarea autorității de lucru judecat a regulatorului de competență85.
Un alt aspect important este relatat art. 51 alin. (9) raportat la art. 50 alin. (2) și (3)
CPP și anume ; dacă declinarea a fost determinată de competența materială sau după
calitatea persoanei, instanţa de trimitere poate menține, motivat, probele administrate,
actele îndeplinite și măsurile dispuse anterior, ceea ce constituie o excepție de la
reglementarea nulității absolute,urmând ca în cazul declinării pentru necompetență
teritorială, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse se vor menține în
mod obligatoriu.86

4.4 SOLUȚIONAREA CONFLICTULUI DE COMPETENȚĂ ÎN FAȚA

INSTANȚELOR DE EXECUTARE

Procesul penal ca activitate judiciară este structurat pe trei faze, expres

reglementate de legiuitor, respectiv: urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârii
penale. Procesul penal în ansamblul său a fost gândit de legiuitorul român după
modelele europene de drept, ca reprezentând acel „spaţiu” în care sa fie combătut
fenomenul de infracţionalitate, judecarea persoanelor care se fac vinovate de încălcarea
dispozițtiilor legale şi tragerea la răspundere penală a făptuitorilor, într-o manieră prin
care să se realizeze atât funcţia coercitivă, cât şi preventiv-educativă a legii penale.
Astfel, ori de câte ori se săvârşeşte o faptă penală, cel găsit vinovat de instanţele penale
printr-o hotărâre definitivă trebuie să suporte constrângerea pedepsei, care se realizează
în ultima etapă a procesului penal, respectiv în faza de executare a hotărârii penale
definitive.
Fiind o fază distinctă a procesului penal român, faza de executare are un obiect
generic al activităţii desfăşurate distinct de obiectul pe care îl urmăreşte activitatea de
urmărire penală sau activitatea de cercetare judecătorească, pentru că realizarea legii
penale şi a justiţiei presupune punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor şi sancţiunilor
pe care le conţine hotărârea penală prin care s-a soluţionat definitiv raportul de
conflict.Aceasta, reglementează toate acele dispoziţii procedurale penale care consacră
modalităţile efective prin care se aduce la îndeplinire o hotărâre penală, indiferent dacă

85
Curtea de Apel București, Secția I Penală, decizia nr. 113/12.10.2004, în Practică judiciară penală 2003-2004, Ed.
Brilliance, Piatra Neamț, 2006, pp. 254-256,
86
Mihai Mares, Conflictul de competenta in materie penala
63
aceasta stabileşte pedepse privative de libertate, amenzi penale, măsuri de siguranţă,
cheltuieli judiciare, sancţiuni civile etc., dar şi incidente legate de executare, cum ar fi:
întreruperea executării penale, suspendarea, amânarea executării penale etc., cu toate
implicaţiile legale ce derivă.
Regulile procedurale privind soluționarea conflictelor de competență în faza
judecății se vor aplica și conflictelor de competență ivite în fața instanțelor de executare,
cu luarea în considerare a specificului acestor din urmă proceduri, în conformitate cu art.
597 alin. (5) CPP, care prevede că dispozițiile cuprinse în Titlul III al Părții speciale a
Codului privind judecata care nu sunt contrare dispozițiilor art. 597 și următoarele CPP,
se aplică în mod corespunzător.
Jurisprudența în materie este una consistentă, majoritatea conflictelor de
competență izvorând din dezacordul instanțelor cu privire la aplicarea dispozițiilor care
stabilesc competența teritorială. De exemplu, într-o cauză, Judecătoria Piatra-Neamț a
dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei având ca obiect contestație la
executare în favoarea Judecătoriei Bacău, reținându-se în esență că este competentă
instanța în a cărei rază se află locul de deținere al contestatorului, care era încarcerat în
Penitenciarul Bacău. Judecătoria Bacău a dispus declinarea competenței de soluționare a
cauzei în favoarea Judecătoriei Iași, arătându-se în motivarea sentinței pronunțate că
instanța care este competentă să soluționeze cauza este cea în a cărei circumscripție se
află locul de deținere la momentul la care se formulează contestația la executare și nu cel
tranzitoriu, când la un moment dat, datorită unor afaceri judiciare, petentul s-a aflat
încarcerat la Penitenciarul Bacău. Judecătoria Iași a declinat, la rândul său, competența
de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Bacău, reținând că, în cadrul stabilirii
competenței teritoriale în soluționarea cauzei, se are în vedere data formulării cererii de
către persoana condamnată, împrejurare certă, iar în raport de această împrejurare se
poate constata că petentul se afla în acea dată la Penitenciarul Bacău, loc stabilit pentru
executarea pedepsei și nu doar un penitenciar de tranzit, lucru cu atât mai evident cu cât
petentul s-a aflat în această unitate de detenție timp de 6 luni.87
Drept consecință, în baza art. 51 CPP, a fost constatat existența unui conflict
negativ de competență, întrucât Judecătoria Bacău s-a declarat, de asemenea,
necompetentă în soluționarea cauzei, și a sesizat cu soluționarea acestui conflict instanța
ierarhic superioară comună, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția
Penală.Într-un alt dosar, dezacordul cu privire la calificarea obiectului cererii a
determinat ivirea conflictului de competență88: Judecătoria Slatina a admis excepția de
necompetență teritorială invocată de instanță din oficiu și a dispus declinarea
87
Judecătoria Iași, Secția Penală, sentința nr. 1130/03.04.2015.
88
Judecătoria Craiova, Secția Penală, sentința nr. 2102/04.06.2015.

64
competenței de soluționare a cauzei avand ca obiect contestație la executare în favoarea
Judecătoriei Craiova. Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut că petentul-
condamnat era, la data formulării cererii, încarcerat în cadrul Penitenciarului de maximă
siguranță Craiova, situat în raza teritorială a Judecătoriei Craiova, iar competența
soluționării contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d)
CPP aparține, ca regulă, instanței de executare, însă dacă petentul se află în executarea
pedepsei, aceasta revine instanței în a cărei rază teritorială se află locul de deținere,
competența în acest caz fiind exclusivă și nu alternativă. La rândul său, Judecătoria
Craiova a constatat că cererea petentului a fost încadrată în mod greșit în contestație la
executare, din moment ce nu s-a invocat vreun caz dintre cele prevăzute în art. 598
CPP, calificând-o ca fiind o contestație în anulare. În consecință, Judecătoria Craiova a
admis excepția de necompetență materială invocată de instanță din oficiu și a declinat
soluționarea contestației în anulare în favoarea Judecătoriei Slatina. În temeiul art. 51
alin. (1) CPP, a constatat ivit conflictul negativ de competență, iar în baza art. 51 alin.
(2) CPP, a sesizat Curtea de Apel Craiova în vederea soluționării conflictului negativ de
competență.
CONCLUZII

Astfel cum a fost subliniat în tot cuprinsul redactării prezentei lucrări, noțiunea de
competența poate viza atât delimitarea atribuţiilor diverselor organe judicare în funcţie
de tipurile de cauze pe care acestea le pot instrumenta sau poate fi catalogată drept ceea
ce legea impune instanțelor judecătorești că pot și trebuie să facă tinând cont de
atribuţiile procesuale distincte aparținând fiecareia.
Deși în literatura juridica mai veche au existat unele pareri care au minimalizat și
chiar au negat importanța acestei instituții afirmând ca tergiversează desfășurarea
procesului, parerile diamentral opuse, care au susținut aspectele legate de esența
instituției și nu cele de aparența au avut câștig de cauză, impunând în teorie și practocă
raționamente si reguli pe care ne bazăm și acum în desfășurarea procesului penal .
Jurisdictia este întradevăr puterea de a judeca însă în mod evident competența este
măsura acestei puteri pentru instanță. Tocmai datorită consștientizării importanței
cardinale a instituției pentru înfăptuirea actului de dreptate, sistemul de drept , stabileşte
prin lege competența, fără ca părţile să aibă, în principiu, posibilitatea de a opta, după
bunul lor plac, pentru soluţionarea litigiului dintre ele de către o instanţă sau alta.
Regulile după care se determină competența instanţelor judecătoreşti se bazează pe
criterii obiective, strict prevăzute de lege. În determinarea sa, legea folosește mai multe
reguli, ceea ce permite o dublă delimitare a atribuţiilor organelor judiciare: o primă

65
delimitare faţă de alte organe ale statului și o alta între instanţele judecătoreşti de acelaşi
grad sau de grad diferit.
Competența determină cunoașterea exactă a organului sau a instanței care,
potrivit legii, sunt chemati să asigure tuturor persoanelor fizice sau juridice
recunoașterea sau realizarea drepturilor si intereselor legitime și să asigure echilibrul
respectării garanţiilor procesuale instituite pentru realizarea unui act de justiţie
independent, imparţial şi de calitate în interesul justiţiabililor, acest fapt contribuind la
consolidarea statului de drept într-o societatea democratică.
Diferențierea sub aspectul competenței este nu numai necesară pentru
desfășurarea activității judiciare, ci și indispensabila. Instituind controlul judiciar,
organizând distribuirea administrativă a cauzelor pe zone teritoriale sau stabilind
specializarea organelor de cercetare penala sau a Ministerului Public, fixând și garantia
intereselor pe care le are in grija sa, legea trebuia să ajungă inevitabil la crearea unor
organe deosebite, cu atribuții precise și atent individualizate.
Prin competență , ca noțiune generală , se întelege aptitudinea recunoscută de lege
unei autorități publice , unui organ de stat sau unei instituții cu o sferă de atribuții expres
reglementate de legiuitor de a desfașura o anumită activitate pentru aducerea la
îndeplinire a obiectivelor procesului penal și respectarea cadrului legal de desfășurare a
acestuia. Imputernicirea recunoscută de lege organelor judiciare implică de asemenea
obligația de a urmări și judeca pricinile repartizate prin lege , orice refuz fiind considerat
ca o încalcare a obligatiilor de serviciu. Alteori, competența este definită ca o
împuternicire care privește cadrul de acte procesuale sau procedurale pe care un organ
judiciar este abilitat și obligat să le îndeplineasca în desfasurarea unui proces judiciar ,
ori masura în care un organ judiciar îsi exercita în conformitate cu criteriile stabilite,
îndrituirea de a rezolva conflicte de drept . Importanţa normării competenţei are
implicaţii atât în domeniul social, cât şi juridic. Prin intermediul ei, statul urmăreşte:
– apropierea actului de justiţie de cetăţeni, prin acordarea unei largi competenţe verigilor
de bază ale organelor judiciare (organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi
judecătoriilor) şi simplificarea formelor procesuale;
– asigurarea înfăptuirii justiţiei în materie penală, în mod rapid şi eficient, prin
înlăturarea supraîncărcării unor organe şi repartizarea cauzelor penale în funcţie de raza
lor teritorială;
– evitarea şi înlăturarea în mod just a conflictelor de competenţă;
– asigurarea rezolvării unor cauze complexe de către organe judiciare cu o pregătire şi
experienţă ridicată (competenţa profesională) tinand cont de faptul că, cauzele penale
care fac obiectul procesului penal şi supuse desfăşurării în conformitate cu dispoziţiile
Noului Cod de procedură penală, adică conflictele de drept născute din nesocotirea

66
legiilor şi dispoziţiilor legale concretizate în săvârşirea de infracţiuni, sunt extreme de
variate prin natura şi gravitatea faptelor săvârşite, prin locul unde ele au fost comise sau
unde sunt deduse judecăţii în faţa organelor judiciare penale, prin calitatea pe care
eventual ar avea-o făptuitorul, ceea ce face perfect explicabil reglementarea competenţei
în funcție de toți acești factori de diversificare. În felul acesta, nu numai că se realizează
o raţională distribuire a cauzelor penale în sfera aparatului judiciar, dar se evita şi
eventualele înterferenţe ce s-ar putea produce în activitatea diferitelor organe judiciare.
Dar chiar şi în sfera aceleiaşi cauze penale, desfăşurarea procesului penal poate parcurge
anumite faze şi etape procesuale, aşa încât se impunea o delimitare şi în ceea ce priveşte
atribuţiile, deci rolul funcţional al organelor judiciare care îndeplinesc oficiul în aceste
faze şi etape. În dispoziţiile de lege care reglementează competenţa penală s-a ţinut
seama de toţi aceşti factori, prevăzându-se pe de o parte norme generale privind
competenţa penală şi norme speciale pentru cauzele penale şi situaţiile procesuale în
privinţa cărora s-a considerat că trebuie să se deroge de la normele generale.

Bibliografie

1. Bulai Costica , Bulai Bogdan Nicolae , Manual de drept penal. Partea generală,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007,
2. Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Antoniu George, Bulai Constantin, Iliescu
Nicoleta, Stănoiu Rodica, Explicaţiile teoretice ale Codului de procedură penală
român, Partea generală, vol. V, ed. a II-a, Ed. Academică şi Ed. All Beck,
Bucureşti 2003,
3. .Grigore Gr.Theodoru, Tratat de Drept Procesual Penal, ed a III-a , Editura
Hamangiu, Bucuresti, 2013,
4. Istrate Ion, Libertatea persoanei si garantiile ei procesuale, Ed. Scrisul Romanesc,
Craiova, 1984,
5. Lorincz Anca Lelia, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009,
6. Mateut Gheorghe ., Tratat de procedurǎ penalǎ. Partea generalǎ, Vol. I, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2007,
7. Matei Basarab, Drept Procesual penal, Universitatea “ Babes-Bolyai” Cluj,
Facultatea de Drept,Vol I, , ed a II-a ,
8. Micu Bogdan, Competenta teritoriala in materie penala, Editura Hamangiu, 2009,

67
9. Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal roman. Partea Generala.
Editia a II-A, Ed Universul Juridic, 2016 ,
10. Neagu Ion, Mircea Damaschin ,Tratat de procedura penala – Partea Generala, In
lumina noului cod de procedura penala, Editia a II-a , Editura Universul Juridic ,
Bucuresti , 2015,
11.Neagu Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul
Juridic, București, 2013,
12.G.Stefani,G.Levasseur,B.Bouluc, Procedura penala, ediţia a-II-a, Dalloz, Paris,
1984,
13.Pasca Viorel , Curs de drept penal , Editura Universul Juridic, Bucureşti , 2010,
14.Poiana Ion , Pacurariu Ioana , Drept Procesual Penal, Partea Generala ,Editura
Universul Juridic, 2014,
15.Streteanu Florin, Curs de Drept penal , Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2014,
16.Udroiu Mihail, Drept Penal. Partea generala ed.3. Sinteze si grille, Editura C.H
Beck , 2016,
17.Udroiu Mihail , Procedura penala . Partea generala . Editura C.H.Beck, 2016,
18.Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Paideia,
Bucureşti, 1993 ,
19.Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul
Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare din 1 februarie 2014,
20.Constituţia României actualizată şi republicată în Monitorul oficial nr. 767 din 31
octombrie 2003, modificată şi completată prin Legea 429 2003 de revizuire a
Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
758 din 29 octombrie 2003,
21.Legea nr. 286/2009 privind noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510
din 24 iulie 2009, în vigoare de la 1 februarie 2014.
22.Legea nr. 304/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576
din 29 iunie 2004, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.168 din 9
decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2005,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005.
23.Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
24.OUG nr. 3/2014 - pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea
altor acte normative Monitorul Oficial 98/2014

68
69