UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE DIPLOMĂ

COORDONATOR STIINTIFIC :CONF.UNIV.DR.

ABSOLVENT:

SIBIU
2017
UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA DREPT

MĂSURA PREVENTIVĂ A ARESTULUI LA

DOMICILIU

SIBIU
2017
 DECLARAŢIE

Subsemnata ............. , candidat la examenul de licență la Facultatea de Drept

„Simion Bărnuțiu”, specializarea Drept, declar pe propria răspundere că lucrarea de
faţă este rezultatul muncii mele, pe baza cercetărilor mele şi pe baza informaţiilor
obţinute din surse care au fost citate şi indicate, conform normelor academice, în note
şi în bibliografie. Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora şi că
nicio parte din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale cuiva,
persoană fizică sau juridică. Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această
formă vreunei instituţii de învăţământ superior în vederea obţinerii unui grad sau titlu
ştiinţific ori didactic.

Data, Semnătura,
INTRODUCERE

Una din condiţile primordiale a existenţei oricărei societăţi, indiferent de

perioada istorică la care ne referim şi indiferent de teritoriu, a constituit-o apărarea
valorilor sociale împotriva faptelor periculoase care aduc atingere acestora, apărare
de care depindea în mod indiscutabil normala convieţuire în societate.După apariţia
statului, ca formă de organizare, funcţia de apărare a valorilor sociale esenţiale pe
care se întemeiează şi se dezvoltă societatea se realizează cu ajutorul ştiinţei dreptului
penal . Interzicând săvârşirea unor fapte periculoase care contravin ordinii publice şi
bunelor moravuri, ce aduc atingere unor drepturi fundamentale pentru menţinerea
unui climat bazat pe siguranţă şi respect reciproc, sancţionând persoanele care
săvârşesc astfel de fapte, dreptul penal contribuie la realizarea acestor obiective şi
promovarea acestor valori la rangul pe care îl merită. Adagiul "fiat iustitia, pereat
mundus" caracterizează o abordare idealistă a conceptului de dreptate, care trebuie să
fie mai preţioasă chiar decât întreaga lume, nefiind permisă în materie penală nicio
tranzacţionare a vreunui litigiu între stat şi infractor,pedeapsa aplicată trebuind să
reflecte gravitatea răului produs întregii comunităţi.
Este cunoscut că, în istorie, orice excese făcute într-un anumit sens au generat
ulterior, ca un efect de pendulă, alte excese în sensul opus. Astfel că este posibil ca,
după o perioadă în care se pune accent deosebit pe protejarea drepturilor individului
în detrimentul apărării societăţii, să urmeze o perioadă de revenire a statului autoritar.
În susţinerea acestei idei, în ţările cu tradiţie în afirmarea drepturilor individului se
face din ce în ce mai simţită ingerinţa statului în viată privată pentru reprimarea unor
probleme controversate şi de actualitate în societatea zilelor noastre şi anume
terorismul internaţional , traficul de substanţe interzise sau proxenetismul.
Ansamblul regulilor de conduita cuprinse în legislaţia statului nostru constituie
ordinea de drept normativă sau formală, creată prin acte normative edictate de
organele puterii de stat. Desfăşurarea relaţiilor sociale potrivit regulilor de conduită
care alcătuiesc ordinea de drept normativă, în mod continuu şi pretutindeni pe
teritoriul ţării, constituie la rândul său ordinea de drept efectivă. Această ordine de
drept reală este un fenomen de viată socială, o realitate trăită, o înfăptuire vastă şi
complexă rezultată din comportarea membrilor colectivităţii şi deci din fiecare act de
supunere la exigenţele regulilor de conduită şi din toate actele laolaltă.In ceea ce
priveşte realizarea ei, aceasta se poate realiza doar prin conformare si constrângere.
Conformarea reprezintă aderarea şi supunerea din proprie iniţiativă la exigenţele
regulilor de conduită, adică în respectarea în fapt a ordinii de drept normative.
Cealaltă cale de realizare a ordinii de drept şi cea mai importantă este constrângerea,
care constă în folosirea sancţiunilor prevăzute în conţinutul ordinii de drept
normative pentru a restabili ordinea de drept efectiv tulburată prin încălcarea
regulilor de conduită prescrise de norma de drept. Sancţiunile de drept penal, având
în mod firesc caracter retributiv, reintegrarea ordinii de drept prin aplicarea acestor
sancţiuni duce la exteriorizarea unui caracter represiv .A reglementa reintegrarea
ordinii de drept pe cale de represiune înseamnă a reglementa prin dispoziţii de lege
procesul penal în complexul său. Denumirea de proces are la origine termenul latin
“processus”, care semnifică înaintare, progres. Într-un aspect uzual, în vorbirea
curentă, noţiunea de "proces" capătă, în mod ne-ştiinţific, semnificaţia de "cauză
penală" sau "pricină penală". Analizând obiectul de activitate al acestuia, această
noţiune indică miscarea, acţiunea, activitatea ce trebuie desfăşurată pentru înscrierea
între coordonatele stricte ale legii şi pentru redarea siguranţei tuturor membrilor
societăţii. În sensul arătat mai sus, procesul penal se înfăţisează ca un complex de
acte succesive, care datorită desfăşurării lor coordonate şi progresive dă imaginea
unei activităţi organizate în care se urmăreşte trimful adevărului şi pronunţarea unei
soluţii juste în legătură cu conflictul de drept dedus spre judecare instanţelor
judecătoreşti.
Rescrierea legislaţiei penale prin intrarea în vigoare a noii legislații penale, s-a
bazat pe întelegerea normelor cu caracter general obligatoriu de catre toti cetațenii,
indiferent de nivelul educaţional, contribunind în acest fel la o mai buna înfăptuire a
justiţiei, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi reglementarea
desfaşurării unui nou model de proces penal în cadrul căruia să fie constatate la timp ,
în mod complet şi fără nici o urmă de echivoc faptele care constituie infracţiuni,
astfel încât nicio persoana nevinovată să nu fie trasă la raspundere penală, iar orice
persoană care a savârşit în mod concret o infracţiune să fie pedepsită conform legii.
Desigur  că  societățile  sunt  diferite  una  de  alta,  atât  prin  mentalitatea 
populației,  cât  și  prin  condițiile  socio‐economice  diferite  în  care  acestea  se 
dezvoltă motiv pentru care este extreme de dificil pentru fiecare legiuitor în parte să
stabilească un climat de ordine internă în accord cu climatul international existent.
În general, la adoptarea unui nou cod de procedură penală, legiuitorul ținseama de sol
uțiile tradiționale din legislațiile anterioare, tocmai pentru a da relevanță acestor cond
iții specifice în care se dezvoltă populația statului respectiv.Odată cu adoptarea unor 
valori comune la  nivel  european,  se  impune  și  adoptarea  unor  reguli  comune 
de  desfășurare  a  procesului  penal,  care  să  conducă  la  aceleași  rezultate,  pe 
teritoriul  tuturor  statelor  care  îmbrățișează  aceste  valori 
comune.În plus, libera circulație a persoanelor și a mărfurilor între statele membre ale
Uniunii Europene a condus  și la  răspândirea  problemelor  de  natură  penală,  care 
necesită  soluții  similare  pentru  o  rezolvare  eficientă.  Toate  acestea 
sunt argumente în sensul că principiile fundamentale din legislația noastră procesual 
penală nu pot fi prea diferite de cele din legislațiile statelor europene, iar transpunerea
lor în soluțiile  practicii judiciare trebuie făcută în mod similar1. 

CAPITOLUL I

1.1 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL

Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de

specialitate ca o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele competente
cu participarea părţilor, a subiecţiilor procesuali şi a altor persoane, în scopul
constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi
nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Legea fundamentală
ce reglementează activitatea de constatare a survenirii elementelor componente ale
unei infracţiuni, de identificare a făptuitorilor şi a circumstanţelor faptei, procesul de
administrare a probelor, judecarea cauzei şi aplicarea unei pedepse pentru cel vinovat
de săvîrşirea faptei penale este numită "Codul de procedură penală".
În funcţie de condiţiile istorice de dezvoltare a formaţiunilor social-politice
determinate de o serie de factori specifici, au fost instituite deosebite proceduri la
soluţionarea unei cauze penale. Problema evoluţiei formelor procesului penal este
analizată în literatura de specialitate, în ordinea apariţiei, dezvoltării şi evoluării
tipurilor istorice de proces penal, menţionându-se că una şi aceeaşi formă poate fi
întâlnită la mai multe tipuri istorice, dar cu aspecte specifice epocii respective (de
exemplu, forma privat-acuzatorială este întâlnită în toate tipurile de proces penal).
Pentru a pătrunde în esenţa procesului penal modern, metoda istorică de
studiere a acestui fenomen social a utilizat categoriile de tip şi formă, analizându-le
sub toate aspectele funcţiilor procesuale repartizate între subiecţi, reglementarea
1
Principiile procesului penal în Noul Cod de procedură penală / Costel Cristinel Ghigheci. - Bucureşti : Universul
Juridic, 2014, p 14
sistemului probatoriu şi a fazelor parcurse. Astfel, procesul penal în contextul istoriei
statului şi dreptului se prezintă tradiţional în următoarele tipuri istorice: proces penal
sclavagist, proces penal feudal, proces penal burghez şi proces penal modem. Prin
urmare, fiecărui tip de stat şi drept îi este specific un tip de proces penal sub diferite
forme2. Formele procesului penal sunt determinate de particularităţile specifice ce
definesc acest proces ca un fenomen neomogen. La diferite etape de dezvoltare a
societăţii, în funcţie de rolul organelor ce desfăşoară anumite activităţi procesuale, de
mijloacele de probă şi principiile de apreciere a probelor, de sarcina probaţiunii în
proces şi de alţi factori deosebim următoarele forme ale procesului penal: privat-
acuzatorială, inchizitorială, acuzatorială, contradictorială şi mixtă.
Fiecărui tip istoric de proces penal îi sunt specifice mai multe forme, dintre
care o formă este dominantă (de exemplu, în procesul penal sclavagist forma privat-
acuzatorială, iar în cel feudal - forma inchizitorială, în prezent fiind preferabilă
folosirea denumirii de sistem continental european), între tipurile istorice de proces
penal şi formele acestuia există o legătură indisolubilă, tipul determinând formele,
fapt ce a condus uneori la confundarea acestor categorii ca noţiuni identice.Sistemul
adversial este considerat de unii autori ca fiind mult mai protectiv pentru drepturile
omului, pentru măsurile care erau luate în ceea ce priveşte restrângerea libertătii sale ,
deoarece pune individual pe picior de egalitate cu statul, fapt ce poate fi explicat prin
momentul istoric al apariţiei sale, anume atunci când puterea statală nu era una
centralizată . Pe de altă parte, sistemul inchizitorial apare după dobândirea de către
stat a unei forme de centralizare, în cadrul acestui tip de sistem, crima numai
reprezenta doar o afacere privată ci ea interesa societatea în ansamblu, întreaga
comunitate în timp ce litigile civile rămân astfel cum sunt şi în actuala legislaţie,
chestiuni private.
Are loc astfel o diferenţiere între dreptul public şi dreptul privat , iar dacă
pentru acesta din urmă rămâne posibilitatea tranzacţionării litigiilor prin voinţa
părţilor interesate, în materie penală nu este posibil acest lucru, deoarece răul făcut
societăţii trebuie răscumpărat prin pedepsirea făptuitorului ( viziune idealistă).
Sistemul inchizitorial este considerat ca unul în care prevalează interesul general al
societăţii iar nu cel al persoanei. Pe de altă parte, spre deosebire de sistemul
adversial, el reflectă mai bine principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece
rezultatul procesului nu depinde prea mult de posibilitătile acuzatului de a se angaja
în confruntarea cu acuzarea. De aceea, probabil că cel mai adecvat sistem procesual
ar fi unul în care se analizează cu luciditate avantajele şi dezavantajele fiecărui sistem
2
Vladimir Hanga, Istoria Statului si a dreptului RPR, volI, editia a III-a, 1957,p.495
în parte şi se caută menţinerea unui echilibru între protejarea drepturilor individuale
ale acuzatului şi protejarea interesului general al societatii de a menţine ordinea
publică, prin tragerea la răspundere penală a tuturor persoanelor care au săvârşit
infracţiuni şi aplicarea unor sancţiuni just individualizate3.
Procesul nostru penal, în care instanţa are un rol activ şi conduce administrarea
probelor în sedinţa de judecat, cu participare părtilor în contradictoriu, se încadrează
în procesul penal de sorginte inchizitorială, având ca izvor legislaţia franceză,
judecătorul care soluţionează cauza trebuind să aibă responsabilitate în adoptarea
soluţiei, în funcţie de ceea ce el a constatat că este adevărat şi nu în funcţie de ceea ce
i s-a prezentat de părţi ca adevarăt.4
Un factor important în desfăşurarea activităţii de combatere a fenomenului
infractional este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării
unui sistem procesual penal menit să nu permită devierea de la respectarea normelor
impuse de către stat prin sustragerea de sub bratul drept şi ferm al justiţiei, totodată
realizându-se scopul principal al procesului şi anume, tragerea la raspundere penală a
faptuitorului. Legiuitorul nu a lăsat nereglementat şi alt aspect al represiunii si
anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea
consecinţe grave asupra libertăţii, demnităţii şi intereselor legitime ale persoanei si
care contravine exigenţelor statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul
penal se realizează şi sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau
faţă de care au fost luate măsuri de îngrădire a unor drepturi, libertati sau interese
legale.
Intrat în vigoare în luna ianuarie a anului 1969, vechiul Cod de procedură
penala a trebuit iniţial să facă faţă rigorilor procesului penal ale statului totalitar
pentru ca abia ulterior, dupa ce va mai suferi câteva modificari să fie adaptat
exigentelor unui stat democratic şi să acopere lipsurile existente în legislaţia
romanească la acea vreme pentru a ajunge să rezolve numeroase situaţii în care
normele de procedură penala române se aflau într-o vădită contradicţie cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor omului. În acest context, noul Cod de
Procedură penală, ( în continuare Codul , Noul Cod sau NCPP ) adoptat prin Legea
nr.135/2010, publicat în monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010 s-a axat pe
crearea unui cadru legislativ simplu si explicit, accesibil pentru analiză tuturor

3
S.Kahane, Dreptul procesual penal, Bucuresti, Ed Didactica si Pedagogica,1965,p.48 si urmatoarele
4
A se vedea Fr.Tulkens, Les systems de justice penale compare: de la diversite au rapprochement, 16-20 decembre
1997, in Nouvelles etudes penales nr 17, Editees par L’Association Internationale de Droit penal, Ed Eres, Toulouse,
1998
participanţilor la efectuarea actului de justiţie , care să nu ridice mari dificultăţi de
interpretare în ceea ce priveşte aplicarea lui.
Adoptarea noului Cod a avut printe obiectivele asumate reducerea duratei
proceselor şi simplificarea procedurilor judiciare penale, compatibilizarea mijloacelor
de probă sau a procedeelor probatorii actuale cu standare internaţionale în materie
penală, reducerea gradelor de jurisdicţie şi reorganizarea căilor de atac pentru crearea
unei jurisprudente unitare la nivel naţional.
În locul unui text referitor la scopul procesului penal, noul Cod de procedură
Penală a adoptat în art.1 un text privind normele de procedură penală şi scopul
acestora. Sunt definite în alin (1) normele de procedură penală iar la alin (2) este
enunţat scopul acestora, care consta în "(…) asigurarea exercitării eficiente a
atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi a celorlalţi
participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale
Tratatelor Constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementari ale Uniunii
Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la
drepturi fundamentale ale omului la care România este parte". Modificarea urmăreşte
să întărească principiul legalitătii, enunţat în art.2 NCPP şi să definească importanţa
şi rolul normelor de procedură penală în desfăşurarea procesului penal. De altfel,
acest obiectiv este enunţat şi în Expunerea de motive a noului Cod de procedură
penală, unde se arată că "dispoziţiile proiectului noului Cod de procedură penală
urmăresc să răspundă unor cerinţe actuale, precum accelerarea duratei procedurilor
penale, simplificarea acestora şi crearea unei jurisprudente unitare, în acord cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului."
Noţiunile de "proces penal" şi "procedură penală" sunt utilizate ca şi
cvasisinonime, dar pentru o înţelegere mai exactă specialiştii diferenţiază aceste două
noţiuni. Procesul penal fiind o succesiune de acţiuni care sunt întreprinse de către
organele de urmărire de constatare, de urmărire penală, de către procuror, instanţa de
judecată şi ceilalţi participanţi ai procesului penal conform unei forme stabilite de
Codul de procedură penală. Astfel procedura penală conţine forma şi exigenţele
legale impuse acţiunilor procesuale din care este compus procesul penal. La origine,
în dreptul român deşi existau noţiunile "processus" şi "procedere", formele şi actele
prin care trecea litigiul de drept erau denumite "judecata" (judicium), pornind de la
faptul că judecarea cauzei era principala şi unica activitate de soluţionarea
conflictului de drept şi doar mai târziu, aproximativ în secolul XII, prin intermediul
glosatorilor din Evul mediu, termenul "proces" a intrat în vocabularul juridic
tradiţional.
1.2 PRINCIPIUL LIBERTĂŢII INDIVIDUALE ŞI A SIGURANŢEI
PERSOANEI . NOȚIUNI GENERICE.

Drepturile omului, libertatea, responsabilitatea, justiţia exprimă dintotdeauna

cele mai înalte aspiraţii ale omului, sunt idealul urmărit de legiuitor în activitatea de
elaborare a dreptului, iar în calitate de elemente sau premise ale ordinii juridice
pozitive, determină existenţa realităţii juridice materiale a societăţii. Considerată în
acest context, recunoaşterea şi ocrotirea acestor drepturi şi principiile exercitării lor
îşi afirmă cu pregnanţă prezenţa în cadrul acţionat juridic, în procesul elaborării şi
realizării dreptului pozitiv.Dreptul la libertate şi siguranţa persoanei vizează în primul
rând libertatea fizică a persoanei. Principiul respectării libertăţii persoanei este
esenţial într-o societate democratică, nimeni neputând fi privat de libertatea sa în mod
arbitrar. Protecţia libertăţii persoanei presupune şi existenţa unor garanţii ale
persoanei supuse detenţiei. Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă şi
proporţională cu situaţia care a determinat-o.5
Astfel cum rezultă din definiția de mai sus, societatea în general și regimurile
democratice se întemeiază în principal pe libertatea individuală : liberte d’aller et de
venir ( sau dreptul la libertate fizică) pe care au declarat-o inviolabilă şi, prin lege au
stabilit garanţiile acestei inviolabilităţi.O consecinţă importantă a libertăţii
individuale în ceea ce priveşte procesul penal este regula desfăşurării acestuia în stare
de libertate de inculpatului, starea normală a fiecărei persoane. Prezumţia de
nevinovăţie6 a unei persoane este respectată de lege până la pronunţarea unei hotărâri
penale definitive7, prin care se contată vinovăţia acesteia, fiind firesc ca fiecare
persoană sa ramână în starea de libertate, prevăzută în actele internaţionale, Codul de
Procedură Penală şi în Constituţia României,art 238.
5
B.Selejan Guţan . Protecţia europeană a drepturilor omului. Ed. C.H. Beck Bucureşti 2006, pag. 96
6
Prezumţia de nevinovatie este prevazuta in art 5 NCPP astfel: "Orice persoana este considerata nevinovata pana la
stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva".
7
Prezumtia de nevinovatie este consacrata si in actele international cu caracter regional : art 6 paragraful 2 din
Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene si in Conventia Americana relative la drepturile omului,
8
Art. 23 , Constitutia Romaniei : (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de
lege.
(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.
(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu
câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.
(6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile,
 Libertatea persoanei fizice constituie unul dintre drepturile fundamentale ale
omului. Acest drept subiectiv cu caracter personal-nepartimonial este recunoscut, în
mod unanim, pe plan internaţional. Art. 20 din Constituţia României prevede regula
potrivit căreia dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
vor fi interpretate şi aplicate în acord cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte 9. Prevederile articolului 5 al
C.E.D.O sunt destinate protecţiei libertăţii fizice a oricărei persoane împotriva
arestării sau detenţiei arbitrare sau abuzive10. Articolul 5, paragraful 2-5 cuprinde o
serie de garanţii aplicabile persoanelor private de libertate: dreptul de a fi informat,
dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător, de a fi trimis în judecată într-un
termen rezonabil sau eliberat. Paragraful 3 al articolului 5 prevede că pe de o parte,
persoana arestată are dreptul de a fi adusă în faţa unui judecător şi, pe de altă parte
dreptul acesteia de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată. Este vorba de
o garanţie cu un conţinut complex, esenţială şi este de asemenea completată
de dreptul la recurs( paragraful 4 al articolului 5). Toate aceste garanţii ale libertăţii
persoanei nu pot avea loc decât în cadrul unui proces echitabil. Dreptul la un proces
echitabil este un drept de o importanţă considerabilă, este un drept fundamental,
,,idealul de justiţie adevărată, făcută cu respectarea drepturilor omului”. Acest drept
este în acelaşi timp o garanţie a exercitării celorlalte drepturi prevăzute în Constituţie,
iar garantarea acestui drept este cosubstanţială cu însuşi spiritul Convenţiei (art.6 al
C.E.D.O.2)
Ar fi nefiresc şi nerealist a se crede într-un comportament de cooperare din
partea unor infractori la desfăşurarea normală a cursului justiţiei, unde le este garantat
totuşi dreptul la apărare, de asemenea, nefiind exclusă săvârşirea de noi infracţiuni de

legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile
care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice
menţinerea privării de libertate.
(7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.
(8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale
arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales
sau numit din oficiu.
(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în
alte situaţii prevăzute de lege.
(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe
cauţiune.
(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.
(12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.
(13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.
9
Principiile procesului penal în Noul Cod de procedură penală / Costel Cristinel Ghigheci. - Bucureşti : Universul
Juridic, 2014
10
Nicoleta Adriana Odină, Dreptul la tacere. Rolul tacerii in protectia si garantarea drepturilor subiective natural,
support de curs, Universitatea Eftimie Murgu Resita.
către cei urmăriţi sau judecaţi penal în stare de libertate. De aceea, nu există legislaţie
care sa nu admită, atunci când este cazul, luarea de măsuri de exceptie privind
privarea sau restrângerea libertătii celor aflaţi în urmărire penală sau în judecată
pentru săvârşirea de infracţiuni, măsuri de natură a asigura desfăşurarea normală şi
soluţionarea în bune condiţii a procesului penal, pentru a ajuta la realizarea
interesului justiței și a contribui la asigurarea unui climat de siguranță pentru restul
membrilor societății.
Dreptul la libertate şi siguranţă este reglementat ca principiu distinct în art. 9
NCPP, care prevede ca : “ În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei
persoane la libertate şi siguranţă ”. Principiul era reglementat şi in art 5 CPP 1968,
care prevedea că : “ În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei”.
Se pune problema dacă există vreo diferenţa de conţinut între cele două reglementări
sau este doar o simplă reformare a aceluiaşi principiu? Conceptul de drept la
siguranţă îşi are originea în dreptul anglo-saxon, unde era denumit :” habeas corpus”,
ceea ce semnifica garanţia acordată fiecărei persoane ,arestate sau reţinute de a fi
deferită fără întârziere unui juriu sau judecător, chemat să pronunţe fie punerea în
libertate a celui acuzat fie menţinerea sa in stare de detenţie.11Spre deosebire de textul
Convenţiei europene a drepturilor omului însă, textul art. 9 NCPP nu priveşte doar
măsurile privative de libertate, ci şi pe cele restrictive de libertate.

1.3 DREPTUL LA LIBERTATE ŞI SIGURANŢA ÎN JURISPRUDENŢA

CEDO

Noul Cod de Procedură penală nu a mai preluat din Convenţia europeană

garanţia referitoare la judecarea într-un termen rezonabil a persoanelor arestate
peventiv sau faţă de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu ori eliberarea lor în
cursul procedurii,deşi era utilă preluarea acestei garanţii, deoarece în jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că dreptul
persoanelor arestate preventive de a fi judecate într-un termen rezonabil sau de a fie
liberate în cursul procedurii este distinct de cel de a fi judecat într-un termen
rezonabil, reglementat de art 6 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil.
Condiţiile care permit derogarea de la principiul general al dreptului la libertate
şi la siguranţă , este afirmat şi chiar repetat: "Orice persoană are dreptul la libertate şi
la siguranţă", apoi "Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia..." Aşa cum
prevede regula în materie de interpretare a tratatelor, a fortiori, atunci când acest
11
T .Draganu, Drept Constitutional si institutii politice, Tratat Elementar, vol I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p.159
tratat se doreşte un gardian al drepturilor omului, Curtea a interpretat întotdeauna
principiul în mod extensiv, iar excepţiile, în mod restrictiv şi limitativ 12. În realitate,
există o condiţie/excepţie cu caracter general, şi şase cazuri sau categorii de cazuri
specifice:
A. Condiţia cu caracter general statuează: în toate cazurile unde este posibil,
privarea de libertate trebuie să se facă "potrivit căilor legale". Această formulă, care
este, în mod evident, o garanţie fundamentală împotriva arbitrarului, şi care trimite la
noţiunea foarte generală a "preeminenţeii dreptului", solemn enunţată în Preambulul
Convenţiei, are o consecinţă interesantă din punct de vedere juridic: ea permite
înfrângerea principiului subsidiarităţii13. Aplicat în cadrul Uniunii Europene,
principiul subsidiarității servește drept criteriu ce reglementează exercitarea
competențelor neexclusive ale Uniunii. Acesta exclude intervenția Uniunii în cazul în
care o chestiune poate fi reglementată eficient de statele membre la nivel central,
regional sau local și legitimează exercitarea competențelor Uniunii în cazul în care
statele membre nu sunt în măsură să îndeplinească în mod satisfăcător obiectivele
unei acțiuni preconizate și acțiunea la nivelul Uniunii poate aduce cu sine o valoare
adăugată. Întrucât respectarea căilor legale este prevăzută chiar de Convenţie, în mod
simetric "nerespectarea dreptului intern antrenează o abatere de la Convenţie", deci,
cu toate că le revine "autorităţilor naţionale, şi mai ales instanţelor judecătoreşti, în
primul rând, să interpreteze şi să aplice dreptul intern", "Curtea poate şi trebuie să
exercite un anumit control pentru a verifica dacă dreptul intern a fost întru totul
respectat"14, acest considerent de principiu fiind frecvent reluat. Pentru a vă da un
exemplu, ca urmare a exercitării acestui control, în cauza Tsirlis şi Kouloumpas vs.
Grecia (hotărâre C.E.D.O din anul 1997), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
decis că s-a încălcat articolul 5 al Convenţiei. Ea a considerat, într-adevăr, că punerea
în detenţie a doi miniştri ai cultului ,Martorii lui Iehova, a fost făcută cu încălcarea
dreptului intern, deci nu potrivit căilor legale, în contradicţie cu soluţia pronunţată de
jurisdicţiile naţionale din Grecia. Mai mult, jurisprudenţa Curţii noastre nu se
mulţumeşte cu respectarea normelor de drept material şi de procedură din legislaţia
naţională. Ea cere, în plus, ca orice privare de libertate să fie conformă scopului
articolului 5, protejarea individului împotriva arbitrarului15 .

12
A se vedea hotărârea Çonka vs. Belgia din anul 2002, la § 42.
13
http://www.europarl.europa.eu/
14
Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului, Benham vs. Regatul Unit din 1996
15
A se vedea, de exemplu, hotărârea Bozano din 1986, în care Franţa a fost condamnată pentru că a procedat la o
măsură de extrădare deghizată, sub aparenţa unei proceduri de expulzare
 B. Cazurile specifice în care o persoană poate fi privată de libertate .Libertatea
nu este, din nefericire, totală. Există ipoteze în care privarea de libertate este legală,
potrivit Convenţiei înseşi. Există şase ipoteze, sau categorii de ipoteze, a căror listă
este limitativă:
1) detenţia legală după condamnarea de către un tribunal competent. Prima
excepție se referă la ipoteza pedepsei cu închisoarea, urmare şi consecinţă a unei
condamnări de către o jurisdicţie competentă. Contează prea puţin dacă pedeapsa este
calificată în dreptul intern ca sancţiune penală sau sancţiune disciplinară, aceasta
poate fi urmarea chiar a unei sancțtiuni administrative. Tot astfel, dacă condamnarea
este pronunţată de o instanţă de fond, de apel sau de recurs, aceasta întrucât, dacă
anumite sisteme juridice europene confere efecte suspensive apelului (sau chiar
recursului în casaţie), altele nu o fac; Curtea consideră deci deţinerea ca fiind legală
din momentul în care o instanţă, indiferent de gradul său de jurisdicţie, a pronunţat o
condamnare prin care pedeapsa privativă de libertate stabilită prin hotărâre devine
executorie (a se vedea, de exemplu, hotărârea Wemhoff vs. Germania din 1968).
Acontrario, în mod evident, detenţia nu este legală dacă pedeapsa a fost pronunţată cu
suspendare. Dimpotrivă, s-a hotărât că un sistem în care este posibil să se dispună
neimputarea perioadei de detenţie pe durata procedurii de apel din pedeapsa cu
închisoarea pronunţată nu contravine articolului 5, întrucât acesta are drept scop
descurajarea apelurilor dilatorii, ceea ce duce, în consecinţă, la posibilitatea de a
soluţiona rapid apelurile prin care se invocă motive serioase.16
2) detenţia legală pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată de un tribunal
sau în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege Această ipoteză
se verifică rar. Într-adevăr, interpretarea strictă dată de jurisprudenţă articolului 5, în
ansamblu, se combină cu caracterul oarecum exagerat al acestui de-al doilea caz,
lucru care face ca rar el să fie judecat conform Convenţiei. A se vedea un caz recent
de încălcare a acestei dispoziţii în hotărârea Nowicka vs. Polonia din 2002, unde era
vorba de deţinerea, în vederea efectuării unui examen psihiatric, a unei persoane în
cadrul unor proceduri private pentru defăimare. Pe de altă parte, articolul 1 din
Protocolul nr.4 interzice detenţia datornicilor, însă doar în cazurile în care este vorba
de obligații care derivă din raporturi contractuale.
Ceea ce este însă de remarcat în această ipoteză este faptul că nici articolul 5,
nici articolul 1 din Protocolul nr. 4 nu interzic măsura coercitivă a privării de libertate
cu caracter de sancţiune fiscală, ca pedeapsă accesorie având ca scop obligarea unei

16
C.E.D.C, Hotărârea Monnell şi Morris vs. Regatul Unit din 1987.
persoane de a plăti o creanţă a Statului, cum ar fi o amendă vamală (hotărârea Göktan
vs. Franţa din 2002).
3) Un al treilea caz specific este acela care reglementează posibilitatea luaării
măsurii arestării preventive în cadrul desfășurării procedurii penale. O astfel de
deţinere nu este autorizată decât dacă persoana este adusă în faţa "autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o
infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l
împiedica să săvârşească o infracţiune (sau să fugă după săvârşirea acesteia)".
Această ipoteză trebuie înţeleasă într-o manieră absolut strictă, pentru că ea face
derogare în acelaşi timp de la principiul dreptului la libertate şi, într-un anumit mod,
de la cel al prezumţiei de nevinovăţie (garantat de articolul 6 § 2 al Convenţiei). Un
exemplu de interpretare strictă a acestei dispoziţii este că, în opinia Curţii, nu poate fi
vorba decât de o procedură penală iar nu una disciplinară sau administrative.Un
exemplu mai recent care merită menționat ce a sancțtiona încălcarea acestei
dispoziţii, o constituie hotărârea Lukanov vs. Bulgaria din 1997: Curtea a considerat
că deţinerea reclamantului nu s-a bazat pe suspiciuni verosimile că acesta ar fi comis
o infracţiune cu caracter penal. Tot astfel, motivele verosimile de suspiciune trebuie
să existe nu numai ab initio, ci trebuie să subziste în continuare (hotărârea Stögmuller
vs. Austria din 1969). Iar suspiciunea trebuie să privească o infracţiune concretă şi
determinată; arestarea nu trebuie să fie o prevenţie cu caracter general vizând o
persoană sau un grup de persoane suspecte de a fi periculoase din punct de vedere
social. (hotărârea Guzzardi vs. Italia din 1980).
4) detenţia unui minor hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau în
scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente Curtea controlează dacă este vorba,
într-adevăr, de măsuri şi de structuri educaţionale. Ea a decis, astfel, că plasarea unui
minor în arest preventiv, într-un regim virtual de izolare, fără personal calificat şi fără
ca această plasare să aibă un caracter provizoriu şi să se preschimbe rapid într-un
transfer la o instituţie specializată, încalcă articolul 5 (hotărârea Bouamar vs. Belgia
din 1988).
5) detenţia unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui
alienat, alcoolic, toxicoman sau vagabond Această categorie destul de variată vizează
ceea ce s-ar putea numi detenţie "profilactică" (fie că este vorba de profilaxie sanitară
sau socială). Abuzurile fiind pe deplin posibile în această ipoteză, după cum au
demonstrat-o, în trecut, internările psihiatrice ale disidenţilor politici sau doar ale
simplilor non-conformişti, controlul în materie, exercitat de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, este deosebit de strict. În anul 2000, Curtea a pronunţat o
hotărâre ,în cazul Varbanov vs. Bulgaria prin care a constatat încălcarea aceloraşi
dispoziţii, considerând că era imposibil să se obţină probe prin care să stabilească
maladia psihică a unei persoane ce fusese plasată în detenţie într-un institut psihiatric.
În sfârşit, mai putem cita în această categorie o cerere împotriva României, aceea a
lui Alexandru Pantea, pe care Curtea noastră a declarat-o admisibilă în martie 2001,
din punctul de vedere, mai ales, al articolelor 3 şi 5. Reclamantul a fost deţinut, pe
rând, într-o închisoare, în secţia psihiatrică a unui spital, într-o închisoare şi într-un
penitenciar, şi el susţine că această detenţie nu era legală în sensul articolului 5 şi că
el a suferit tratamente care încalcă articolul 3.
6)Ultimul caz specific este cel referitor la detenţia unei persoane străine, fie
pentru a-l împiedica pe acesta să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu unei alte țări
decât țara sa de origine, fie datorită aspectului că împotriva lui se află în curs de
derulare o procedură de expulzare ori de extrădare. Şi în aces caz, Curtea Europeana
a Drepturilor Omului face o interpretare limitativă a acestei ipoteze de privare de
libertate , un străin având, din principiu, un drept la libertate egal cu orice cetăţean al
ţării de reşedinţă. Astfel, ea consideră că, în caz de detenţie pendinte extrădării,
privarea de libertate este justificată doar câtă vreme se derulează procedura anterioară
adoptării unei decizii prin care să se confirme - ori să se infirme - extrădarea
persoanei în cauză şi că, prin urmare, dacă ţara de primire nu îndeplineşte această
procedură cu diligenţa necesară, detenţia încetează să mai fie justificată17:
Legislația europeană în materie, expusă și în rândurile anterioare, ca și
dispozițiile NCPP reglementează o serie de garanţii procedurale instituite în cazurile
în care sunt dipuse măsuri privative de libertate. Cea mai esențială și la îndemână
garanție ce trebuie oferită de organele competente odată cu luarea acestora este
procedura informării , datorată oricărei persoane arestate asupra motivelor care au
dispus la dispunerea arestării şi referitor la informarea asupra oricărei acuzaţii aduse
împotriva sa.Acest drept la informare reprezintă o garanţie crucială a respectării
dreptului libertăţii individuale şi a dreptului la apărare pe care îl are orice cetățean
indiferent de natura acuzației ce i se aduce și indiferent de conjunctură .Articolul 5 §
2 din Convenţie precizează că această informare trebuie furnizată în termenul cel mai
scurt şi într-o limbă înţeleasă de persoana arestată 18. Un termen de câteva ore
(aproximativ cinci ore) între momentul arestării şi această informare a fost judecat ca
fiind compatibil cu această dispoziţie (hotărârea Fox, Campbell şi Hartley vs. Regatul
17
Jurisprudenta Cedo, Hotărârea Quinn vs. Franţa din 1995.
18
Corneliu Barsan, Conventia Europeana a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol I, Drepturi si Libertati,
Editura All Beck, Bucuresti 2005
Unit din 1990). A se vedea, în acelaşi sens, decizia Kerr vs. Regatul Unit din 1999. În
ceea ce priveşte limba, nu trebuie, neapărat, ca aceasta să fie limba maternă a
persoanei, ci cel puţin un idiom pe care să-l înţeleagă . Bineînţeles, o absenţă totală a
informării asupra motivelor unei privări de libertate încalcă articolul 5 § 2 (hotărârea
Van der Leer vs. Regatul Unit din 1999). În sfârşit, Curtea consideră că acest drept
are un caracter foarte general şi că el depăşeşte procedura penală stricto sensu.19
O altă garanție instituită pentru protecția dreptului fundamental la libertate al
oricărui individ care se confruntă cu o măsura privativă de libertate este dreptul de a
fi adus de îndată înaintea unui judecător, apoi de a fi judecat într-un termen rezonabil,
sau eliberat în cursul procedurii dacă nu se consideră îndeplinite toate condițiile
pentru luarea sau menținerea vreunei astfel de restricții. Această importantă garanţie
procedurală, prevăzută la paragraful 3 al articolului 5 din Convenție, nu vizează decât
ipoteza arestului preventiv în cadrul procedurii penale, deci cea de-a treia ipoteză de
posibilă privare de libertate. Este şi logic, fiind vorba de o garanţie care, în mod
precis, este pandantul arestului preventiv şi care trebuie să întărească prezumţia de
nevinovăţie, în sensul penal al termenului. Ea se împarte în două. Mai întâi, din
momentul arestării sau al plasării în arest preventiv, trebuie ca un judecător (sau un
alt magistrat, dar în orice caz un organ independent de executiv şi imparţial) să poată
audia de îndată persoana arestată. Jurisprudenţa a precizat această noţiune, "de
îndată". Un termen de 14 zile, chiar în contextul special al luptei împotriva
terorismului, a fost considerat excesiv (hotărârea Aksoy vs. Turcia din 1996). La fel,
pentru termene care însumau, după caz, 6, 7 şi 11 zile (hotărârea De Jong, Baljet şi
Van den Brink vs. Olanda din 1984). Şi chiar un termen de patru zile şi jumătate, cu
toate că se apropie de limita acceptabilă, a fost considerat incompatibil cu cerinţele
articolului 5 § 3 (hotărârea Brogan vs. Regatul Unit din 1988). Mărturie poate sta
exemplul unui magistrat asimilat de Curte unui judecător, ca urmare a independenţei
şi imparţialităţii sale, este cazul unui procuror de district din cantonul Zürich
(hotărârea Schiesser vs. Elveţia din 1979), dar şi un exemplu în sens opus, într-un caz
în care Curtea a constatat o dublă încălcare a articolului 5 § 3, pentru că procurorul
nu a audiat "de îndată" persoana arestată şi nu putea, pe de altă parte, să apară în
speţă ca imparţial, din punct de vedere obiectiv (hotărârea Brincat vs. Italia din
1992). În al doilea rând, garanţia oferită de paragraful 3 al articolului 5 comportă
necesitatea de a se pune capăt arestului preventiv într-un termen rezonabil, fie printr-

19
Libertatea si siguranta conform jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului , Conferința domnului Jean –Paul
Costa, vicepresedintele Curtii Europene a drepturilor omului, Institutul National al Magistraturii, Bucuresti, 24 aprilie
2003
o hotărâre judecătorească care să se pronunţe cu privire la vinovăţia inculpatului, fie
prin punerea lui în libertate provizorie înaintea acestei pronunţări. Această exigenţă
se bazează pe respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi pe a cea a principiului
conform căruia libertatea este regula, iar privarea de libertate este excepţia, deţinerea
fiind considerate "o gravă derogare" (a se vedea hotărârea Stögmuller vs. Austria din
1969). Sunt necesare, deci, motive plauzibile de a suspecta că persoana aflată în
detenţie ar fi comis o infracţiune sau indicii grave asupra vinovăţiei. Dincolo de
aceasta, trebuie ca menţinerea în arest preventiv să continue să se justifice, iar
motivele precum tulburarea ordinii publice sau riscul de a fugi trebuie să fie temeinic
justificate de autorităţile naţionale.Trebuie, în sfârşit, ca autorităţile judiciare, de
altfel, obligate conform articolului 6 § 1 să judece într-un termen rezonabil, să facă
dovada, în această materie, unei celerităţi deosebite, pentru că miza este libertatea.
Bineînţeles, este imposibil, într-un domeniu unde apar noi parametri, să se indice un
termen rezonabil "ideal" sau, pentru Curte, să procedeze la o evaluare abstractă. Cu
titlu de exemplu, putem cita cazurile în care Curtea a găsit că termenul era excesiv:
Kalashnikov vs. Rusia (hotărâre din 2002: mai mult de patru ani), Debboub vs. Franţa
(hotărâre din 1999: tot 4 ani), Kudla vs. Polonia (hotărâre din 2000: aproape doi ani
şi jumătate).
Pentru a se verifica legalitatea detenției, persoana arestată sau deţinută are
dreptul să facă recurs în faţa unui tribunal pentru ca acesta să statueze într-un termen
cât mai scurt cu putință asupra legalităţii privării de liberate în cazul supus judecății.
Această regulă, menţionată la articolul 5 § 4, dar care ne reaminteşte de Actul Habeas
Corpus britanic din secolul XVII, instituie un drept la controlul jurisdicţional pe
întreaga durată a detenţiei. Legalitatea trebuie să fie apreciată nu numai în raport cu
dreptul intern al statului al cărui cetățean este persoana în cauză, dar şi faţă de
exigenţele Convenţiei Europene. Garanţia funcţionează pentru orice persoană privată
de libertatea , indiferent că privarea a fost legală sau că ea se înscrie într-un context
penal sau de altă natură. Concluzionând, articolul 5 din Convenţie stabileşte în sine o
protecţie puternică a libertăţii şi a siguranţei .De asemenea, în susținerea aceleiași
idei, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a sporit, prin interpretarea
dată acestor dispoziţii, şi mai mult, intensitatea şi întinderea acestei protecţii. În
sfârşit, iată un domeniu în care Curtea le lasă statelor părţi o marjă de apreciere
îngustă: exigenţa sa reprezentând, prin urmare, un puternic factor de armonizare a
dreptului naţional şi a practicilor din aceste state.
1.4 GARANŢIA RESPECTĂRII DREPTULUI LA LIBERTATE ÎN
LEGISLAŢIA ȚĂRII NOASTRE

Considerăm a fi distinct acest drept din legislaţia noastră naţională, fată de cel
statuat de legislaţia internaţională în domeniu doarece, el se aplică doar persoanelor
arestate preventiv sau arestate la domiciliu, începe să curgă de la data arestării
preventive sau la domiciliu şi durează până la punerea în libertate a persoanei arestate
preventive ori la domiciliu sau până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare,chiar
nedefinitivă.20 De asemenea, reglementarea distinctă a acestui drept al persoanelor
arestate preventiv sau la domiciliu de a fi judecate într-un termen rezonabil ori de a fi
puse în libertate are incidenţă în analizarea temeiurilor de prelungire a măsurii
arestării preventive sau a arestului la domiciuliu , aşa cum procedează Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în speţele soluţionate. Nu este suficientă
reglementarea cazurilor de luare a acestor măsuri preventive privative de libertate,
deoarece Curtea Europeană analizează distinct condiţiile de luare a acestor măsuri
fată de cele de prelungire a lor.
Principala condiţie prevăzută de art 9 din NCPP pentru luarea măsurilor
privative sau restrictive de libertate este aceea referitoare la caracterul excepţional al
acestor măsuri. Condiţia a fost analizată şi de Curtea Europeană, însă doar prin
raportare la dreptul persoanei arestate preventiv de a fi judecată într-un termen
rezonabil sau de a fi pusă în libertate în cursul desfășurării procedurii, aşadar doar cu
privire la măsurile privative de libertate, nu si cu privire la cele restrictive de
libertate, asa cum se prevede în dreptul intern. “ Nu este suficient ca privarea de
libertate să fie executată conform legii naţionale, ci trebuie să fie şi necesară în
circumstanţele specifice ale cauzei ʺ21. Detenţia unei persoane este considerată o
măsură atât de gravă, încât este justificată numai în ultimă instanţă atunci când alte
măsuri, mai puţin severe, au fost analizate şi s-a considerat că sunt insuficiente pentru
a proteja interesul public sau cel individual. 22O altă condiţie necesară pentru
dispunerea acestor măsuri este necesitatea acestora, analizată sub condiţia
caracterului excepţional al acestora ( art. 9, alin (2)NCPP), ea este obligatorie pentru
organele judiciare , deoarece legea interna poate să prevadă drepturi mai extinse
decât cele reglementate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cealaltă
condiţie prevăzută de acest text, respectiv luarea unor astfel de măsuri doar în
20
Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlau , s.a., Noul Cod de Procedura Penala, comentat, editia a II-a revizuita si
adaugita, Ed Hamangiu, 2015, p 31
21
D. Bogdan, Arestarea preventive su detentia in jurisprudenta CEDO, Bucuresti, 2008, p 80
22
C.E.D.O , cauza Vrecev contra Serbiei, 23 septembrie 2008
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, este o reflectare a principiului legalitătii în
domeniu. Potrivit hotărârii dispuse de CEDO în cauza Calmanovci contra
Romaniei,23 nu orice încălcare a dispoziţiilor legii interne referitoare la luarea sau
prelungirea măsurii arestării preventive ar avea ca efect încălcarea art.5 din
Convenţie, ci doar în cazul în care ar fi vorba de o încălcare care relevă arbitrariul
organelor judiciare.În această hotărâre, s-a constatat încălcarea automată a art.5 din
Convenţie paragraful 1, litera c), prin nerespectarea legii interne în dispunerea
măsurii arestării preventive, întrucât în momentul arestării preventive a reclamantului
în temeiul art . 148 lit h) CPP 1968, procurorul nu a expus faptele pentru care
considera că menţinerea în libertate a inculpatului ar fi reprezentat un pericol pentru
ordinea publică asa cum prevedeau dispoziţiile relevante în materie, la acea dată,
constatându-se astfel încalcarea “ cailor legale” de către reprezentantul Ministerului
Public, cu ocazia arestării preventive a reclamantului.
În ceea ce privește garanțiile prevăzute de art 9 din NCPP, în afară de cele
referitoare la obligativitatea informării și introducerea unui recurs în fața unui
tribunal pentru a se statua asupra legalității măsurii, detalitate în subcapitolele
precedente , care sunt identice cu conțtinutul art 5 din Convenția Europeană a
drepturilor omului,legiuitorul roman reglementează în teza a II-A a art.9, alin (3)
dreptul persoanei arestate de a formula contestație impotriva dispunerii acestei
măsuri. Poate fi criticabil aspectul privitor la faptul că acest drept a fost reglementat
doar în favoarea persoanelor fată de care s-au luat măsuri privative de libertate nu si
pentru acelea care au fost dispuse măsuri restrictive, deși noul Cod de procedură
penală prevede, în reglementarea fiecăreia din aceste măsuri, posibilitatea contestării
lor în fața unui judecător. Alin (4) al aceluiași articol, menționează că, ʺatunci când a
fost dispusă o măsură privativă sau restrictivă de libertate în mod nelegal, organele
judiciare competente au obligația de a dispune revocarea măsurii și, după caz,
punerea în libertate a celui deținut sau arestat.ʺ În sfârșit, o ultimă garanție prevăzută
de textul art 9. Alin (4) NCPP este aceea că ʺ orice persoană față de care s-a dispus în
mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la
repararea pagubei suferite în condițiile prevăzute de legeʺ.Cum putem constata, si
acest text face referire tot numai la persoana față de care a fost dispusă o măsură
privativă de libertate nu și față de cea care a fost dispusă o măsura restrictive. În
jurisprudenta Curtii Europene s-a stabilit ca aplicarea acestui text este independentă
de soluția de condamnare sau de achitare care va fi dispusă în fondul cauzei 24,
23
C.E.D.O, hot din 1 iulie 2008, hudoc.echr.coe.int.
24
Dragos Bogdan, Noul Cod Penal si Noul Cod de Procedura Penala,Editura Rosseti, Bucuresti, 2016
principiu care ar putea fi aplicat și in dreptul intern. Concluzia poate fi următoarea:
chiar dacă legea internă permite deducerea din pedeapsa aplicată a măsurii reținerii, a
măsurii arestului preventive sau al arestului la domiciliu, dacă se va constata că una
dintre aceste măsuri a fost luată, prelungită sau menținută în mod nelegal fără a se
justifica condițiile impuse de lege, persoana private de libertate ar avea dreptul să
beneficieze de repararea pagubei suferite, deși în final ea este condamnată și din
condamnare se va deduce perioada în care a fost reținută sau arestată. Este
considerată valabilă și reciproca, adică o persoană poate fi reținută și arestată în mod
legal, chiar dacă în final față de ea nu se ajunge la dispunerea unei soluții de
condamnare, iar în acest caz nu poate fi vorba de o încălcare a art 5 din Convenție.
Întotdeauna însă, acordarea reparației rămâne subsecventă existenței unui prejudiciu.
O analiză asupra normelor interne și europene care reglementează dreptul la
reparațiune pentru prejudiciile produse prin erori judiciare pun în evidență conținutul
conceptului de eroare judiciară, în sens juridic.Astfel, suntem în prezența unei erori
judiciare ori de câte ori o persoană a fost condamnată definitiv pentru o faptă
prevăzută de legea penală, ca infracțiune, indiferent dacă pedeapsa aplicată ori
măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, sub condiția
ca o asemenea hotărâre să fie ulterior desființată sau anulată – prin intermediul căilor
extraordinare de atac (precum revizuirea), iar în rejudecare să se pronunțe o hotărâre
definitivă de achitare a persoanei în cauză, pentru un fapt nou sau recent descoperit,
care dovedește că s-a produs o eroare judiciară. Totodată, normele impun pentru
nașterea dreptului la reparațiune în caz de eroare judiciară ca persoana în cauză să nu
își fi determinat condamnarea prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, în afara
cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel, pe de o parte, iar, pe de altă parte,
normele impun ca persoanei condamnate să nu-i fie imputabilă în tot sau în parte
nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit, care
dovedește eroarea judiciară25.Observăm că principala condiție de fond de natură a
activa dreptul la reparerea prejudiciului vizează preexistența unei hotărâri definitive
de condamnare. Normele în discuție nu se aplică în cazul dispunerii încetării
urmăririi penale sau în cazul achitării persoanei trimise în judecată penală, indiferent
dacă această din urmă soluție a fost pronunțată în primă instanță prin hotărâre rămasă
definitivă (de ex. prin neapelare) sau în în apel, sens în care a statuat și Curtea
Europeană de la Strasbourg26.
25
C. Voicu, A. S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, citați de N. Volonciu, Andreea Simona Uzlău și colaboratorii, în Noul
Cod de procedură penală – comentat, Ed. Hamangiu, 2014, p. 1288; și Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a
drepturilor omului. Comentarii pe articole, Ediția 2, Ed. C. H. Beck, București, 2010, p. 1855-1856.
26
CEDH, dec. din 10 februarie 2009, evocată de C. Bîrsan, în op. cit., p. 1855.
 În principiu, răspunderea statului pentru erori judiciare este o răspundere
subiectivă, întemeiată pe culpa agenților săi (organele judiciare), independent dacă
suntem în prezența unei culpe ușoare (culpa levissima) sau în prezența relei-credințe
ori a unei culpe grave, deosebirea între cele două forme de vinovăție având relevanță
exclusiv pentru exercitarea acțiunii în regres a statului împotriva celui care a provocat
eroarea judiciară, acțiune care se poate exercita exclusiv în ipoteza relei credințe sau
culpei grave, care trebuie dovedite de către stat.În cazul în care nu se poate reține
nicio formă de culpă în producerea erorii judiciare, statul răspunde în temeiul art. 538
C. proc. pen., pe terenul răspunderii obiective.Diferenţele de jurisprudenţă apar în
legătură cu întinderea indemnizaţiei acordate, ca efect al modului în care acestea
valorifică criteriile vizate de normă pentru stabilirea întinderii prejudiciului.Cât
priveşte jurisprudenţa recentă, relativă la aplicarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.
[art. 504 alin. (2) C. proc. pen. anterior] se observă o tendinţă de deviere a regulilor
de drept reclamate de instituția reparării pagubei pentru tipurile de prejudicii vizate
sub Capitolul VII al Titlului IV al Codului de procedură penală, fie în raport cu
conţinutul lor expres, fie în raport cu spiritul acestora, asemenea hotărâri
judecătoreşti ignorând total jurisprudenţa Curţii Europene, dezvoltată în aplicarea
dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 7,27 adiţional la Convenţie, respectiv a art. 5
paragraf 5 din Convenţie prin raportare la art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, dar şi
jurisprudenţa naţională în materie, consolidată în timp.
Prin sentinţa civilă nr. 2275/02.10.2014, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea
reclamantului L. M. şi a obligat Statul Român la plata către reclamantă a sumei de
18.296 lei, cu titlu de daune materiale şi 1.500 euro, daune morale.În esenţă,
reclamanta a invocat dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., apreciind că i se cuvin daune
morale pentru arestarea sa preventivă cuprinsă între data de 21 februarie 2012 şi 27
februarie 2012 (7 zile), cât şi pentru perioada 27 februarie 2012 – 7 mai 2012,
perioadă în care i-a fost restricţionat dreptul la liberă circulaţie la nivelul localităţii,
iar, mai apoi, în perioada 30 martie 2012 – 7 mai 2012, la nivelul ţării, dat fiind că la
data de 27 februarie 2012 instanţa a dispus măsura înlocuirii arestului preventiv cu
măsura interdicţiei de a părăsi localitatea, iar, mai apoi, cu măsura interdicţiei de a
părăsi ţara, reclamantul fiind cercetat penal pentru săvârşirea infracţiunii de
favorizare a infractorului, procesul penal finalizându-se cu achitarea sa, în baza art.
27
Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost ratificat de
România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994,
modificat prin Protocolul nr. 11 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind
abolirea pedepsei cu moartea a fost ratificat de România prin Legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 147 din 13 iulie 1995.
11 alin. (2), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (faptei îi lipseşte unul din
elementele constitutive ale infracţiunii).
În cauză, pârâtul Statul Român a invocat excepţia inadmisibilității acţiunii,
întrucât prin decizia de achitare a inculpatului reclamant nu s-a stabilit nelegalitatea
măsurii privative de libertate, precum nici printr-un alt tip de hotărâre, dintre cele
vizate de alin. (2) al art. 539 C. proc. pen.Instanţa a unit excepţia cu fondul şi a
statuat că „deşi poziţia pârâtului nu are caracter de noutate în sfera litigiilor
întemeiate pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., o asemenea poziţie conturând soluţii
jurisprudenţiale la nivel naţional, în sensul „respingerii acestor acţiuni ca
inadmisibile”, – context în care este evocată decizia civilă nr. 66/A/27.05.2014 a
Curţii de Apel Galaţi, prin care a fost respinsă o acţiune similară, pornită sub imperiul
dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. anterior, cu următoarea motivare:
„Stabilirea caracterului nelegal al măsurilor restrictive de libertate, prin
ordonanţă sau prin hotărâre judecătorească, reprezintă o condiţie absolut necesară
pentru naşterea dreptului la repararea pagubei, în condiţiile art. 504 C. proc. pen., or,
neîndeplinirea, în cauză, a cerinţei expuse cuprinsă în acest articol, vizând constatarea
caracterului nelegal al măsurii în modalitatea permisă de text, conduce la concluzia
neaplicării în prezentul litigiu a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen.” -, totuşi, instanţa
apreciază că astfel de interpretări ale dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. „contravin
însuşi textului de lege indicat, care în alineatul 2 teza finală recunoaşte dreptul la
reparaţii în cazul privării nelegale de libertate şi celui achitat prin hotărâre finală”,
sens în care evocă decizia civilă nr. 435/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în dosarul nr. 6503/110/2009.Petitul referitor la daunele materiale în sumă de
18.296 lei a fost acordat, cu motivarea că suma reprezintă contravaloarea cheltuielilor
de judecată suportate de reclamant pe parcursul procesului penal (cheltuieli
avocaţiale), iar petitul referitor la acordarea daunelor morale în sumă de 1.500 euro a
fost admis ca echivalent pentru lipsirea de libertate a reclamantului pentru 7 zile şi,
respectiv, pentru restricţionarea libertăţii sale de mişcare, aspect sub care instanţa
evocă dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., cu titlu de lege mai favorabilă în raport cu
dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., în baza cărora reclamantul şi-a întemeiat acţiunea.28

CAPITOLUL II GENERALITĂȚI PRIVIND MĂSURILE PREVENTIVE

2.1 MIJLOACELE DE CONSTRÂNGERE PROCESUALA ȘI FELURILE

LOR
28
http://www.juridice.ro/
 Constrângerea în general în materie penală reprezintă o  modalitate indirectă de
realizare a ordinii de drept prin folosirea sancţiunilor prevăzute de lege, pedeapsa
fiind nu numai un mijloc de reeducare a condamnaţilor, dar şi o măsură de
constrângere şi de conformare. În vederea desfășurării normale a procesului penal și a
realizării scopului său, se poate ivi necesitatea folosirii unor mijloace de constrângere
împotriva învinuitului sau inculpatului, împotriva părții responsabile civilmente sau a
altor personae care nu participă în mod direct la procesul penal, prin care să fie
împiedicată obstrucționarea de către acestea a urmăririi penale și a judecății sau
sustragerea lor de la executarea pedepselor și a celorlalte sancțiuni de drept penal ori
de la repararea pagubelor cauzate prin infracțiune. Constrângerea poate consta fie în
privarea de libertate a acestor persoane fie în restrângerea libertății lor sau în
restrângerea altor drepturi și libertăți consacrate prin Legea Fundamentală a țării sau
legile în vigoare. Deși libertatea individuală, libera circulație, dreptul la informative,
protecția proprietății private și garantarea ei sunt drepturi și libertăți fundamentale
consacrate prin acte internaționale și prin Constituția României din 1991, se admite ,
prin art 53 din legea noastră fundamentală, în vederea apărării siguranței naționale, a
ordinii publice, a desfășurării instrucției penale, restrângerea exercițiului acestora, în
condițiile în care există proporționalitate cu situația care a creat-o ți nu se aduce
atingere existenței dreptului sau libertății. Pentru combaterea principalelor fenomene
sociale ce perturbă societatea noastră și anume : crima organizată, traficul de droguri
și persoane, spălarea banilor, au fost concepute legi speciale cu privire la aceste
infracțiuni care au instituit noi măsuri de restrângere a unor drepturi pentru
persoanele care se fac vinovate de săvârșirea lor cum este cazul autorizării accesului
la sistemele de telecomunicații sau informatice, comunicarea de înscrisuri și
documente bancare, financiare sau contabile, precum și punerea sub supraveghere a
conturilor bancare.
Măsurile procesuale au fost definite29ca instituții de drept procesual penal puse
la dispoziția organelor judiciare penale și constând în anumite privațiuni sau
constrângeri personale sau reale,determinate de împrejurările în care se desfășoară
procesul penal. Prin funcțiunea urmăritî de legiuitor, aceste măsuri funcționează ca
mijloace legale de prevenire sau înlăturare a unor împrejurări ori situații de natură a

29
V.Dongoroz, S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai, N.Oliescu, R.Stanoiu, Explicatii teoretice ale Codului de Procedura
Penala roman. Partea generala, vol V, ed a 2-a, Ed Academiei, Ed All Beck, Bucuresti,2003, p 308
puneăn pericol eficienta desfășurare a procesului penal prin obstacolele, dificultățile
ori derutările pe care le pot produce.30
Privarea sau restrângerea libertății individuale a învinuitului sau inculpatului
are ca scop împiedicarea sustragerii acestuia de la urmărirea penală, de la judecată
sau de la executarea pedepsei închisorii. Pe cealaltă parte, restrângerea dreptului de a
dispune de bunurile proprii asigură executarea unei pedepse de natură pecuniară, a
confiscării special sau extinse, precum si repararea de către inculpate și de către
partea responsabilă civilmente a pagubei cauzate prin infracțiune. Libertatea
individuală a părților, a martorilor, a experților poate fi restrînsă prind aducerea lor
silită în fața organelor de urmărire penală sau a instanțtelor judecătorești, prin
scoaterea lor din sedința de judecată în cazul când provoacă tulburări în desfășurarea
acesteia.31
Noul Cod de Procedură Penală tratează în titlul V al Părții generale , în
cuprinsul a trei capitol distincte, măsurile preventive și alte măsuri procesuale. Aceste
măsuri sunt : măsurile preventive, măsurile de siguranța cu caracter medical ce pot fi
aplicate doar cu caracter provizoriu în cursul procesului penal și măsurile asigurătorii.
Luând drept criteriu valoarea socială asupra căreia exercită se exercită
constrângerea procesuală, măsurile procesual penale pot fi clasificate în personale și
reale.Măsura procesuală personală constă în restrângerea sau chiar privarea de
libertate a învinuitului sau inculpatului, prin obligarea acestuia să nu părăsească
localitatea sau țara, de a face tratament medical, restrângându-se în această manieră,
în scop procesual, libertatea individuală a acestuia. Atunci când învinuitul sau
inculpatul este reținut, arestat preventiv sau internet întru-un centru medical atunci
când este necesară dispunerea acestei măsuri, acesta este privat de libertate pentru o
anumită perioadă de timp, în vederea asigurării de către organele judiciare implicate
desfășurarea normal a procesului penal, a garantării executării pedepsei ce se va
aplica și a evitării unui pericol social ce ar putea produce urmări mai grave decât cele
existente prin lăsarea acestuia în libertate. Măsurile procesuale personale se iau,
așadar, numai asupra persoanei care are calitatea de învinuit sau inculpate.
Măsura procesuală reală constă în restrângerea dreptului pe care îl are o
persoană ce a dobândit calitatea de învinuit sau inculpate, ori a părții responsabile
civilmente de a dispune de bunurile sau veniturile proprii.Indisponibilizzarea prin
sechestru sau prin poprire a bunurilor sau veniturilor învinuitului sau inculpatului ori
ale părții responsabile civilmente, restituirea bunurilor aparținând persoanei vătămate,
30
ibidem
31
Grigore Theodoru.op cit, p.363
restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii constituie măsuri procesuale
reale, prin care se împiedică sustragerea de la executarea pedepselor pecuniare sau de
la repararea pagubei. Punerea sub supraveghere a conturilor bancare sau obligarea la
comunicarea de înscrisuri bancare, financiare sau contabile sunt măsuri care restrâng
dreptul persoanelor la secretul conturilor bancare
La prima analiză putem observa o primă diferență între cele două codificări, si
anume că noul cod numai reglementează în mod expres măsurile de ocrotire, ce erau
prevăzute in vechiul cod penal la articolul 161 CPP. În realitate, aceste măsuri de
ocrotire nu erau decât un ansamblu de măsuri subsecvente dispunerii, față de o
persoană cercetată a unei măsuri privative de libertate.Potrivit vechii reglementări
când măsura reţinerii sau a arestării preventive a fost luată faţă de un învinuit sau
inculpat în a cărui ocrotire se afla un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o
persoană căreia i s-a instituit curatela, ori o persoană care datorită vârstei, bolii sau
altei cauze are nevoie de ajutor, trebuie să fie înştiinţată autoritatea competentă în
vederea luării măsurilor de ocrotire. Obligaţia de încunoştinţare revine organului
judiciar care a luat măsura reţinerii ori a arestării preventive 32.Ca urmare a acestui
character subsidiar față de măsurile preventive, noul Cod de procedură Penală a
reglementat măsurile de ocrotire nu ca măsuri procesuale de sine stătătoare, ci ca
obligații ce revin organului judiciar ulterior dispunerii de către acesta a arestării
preventive, fiind reglementate în secțiunea destinată acestei măsuri preventive.33
Măsurile procesuale prezintă următoarele caractere:
 Caracter opțional - nu sunt obligatorii în procesul penal, putând fi dispuse de la
caz la caz în funcție de situația dedusă judecății si de particularitățile fiecărei
cauze în parte;
 Caracter adiacent34 - față de activitatea principala, anume efectuarea actelor
procesuale si procedurale ce au drept finalitate stabilirea existentei faptelor
penale, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii penale potrivit
vinovăției acestora;
 Caracter provizoriu si reversibil, putand fi luate doar pe durata procesului
penal35, respectiv putând fi revocate ori de câte ori se constată că au dispărut
împrejurările ce au determinat luarea acestora;

32
Art 161 Cod Procedura Penala 1968
33
Art. 229 NCPP Masuri similare de ocrotire sunt impuse si in situatia punerii in executare a unui mandat de executare
a pedepselor privative de libertateconform art 557 alin 3 NCPP
34
I.Istrate,Libertatea persoanei si garantiile ei procesuale, Ed Scrisul Romanesc, Craiova,1984, p.26
35
Cu titlu de exceptie in anumite cazuri,masurile asiguratorii se pot mentine si dupa finalizarea procesului penal
  Sunt măsuri de constrângere, fie cu caracter personal, fie cu caracter real,
determinând o privare sau, după caz, o restricționare în exercitarea unor
drepturi de către unii participanți la procesul penal.
Un aspect ce nu trebuie neglijat este clarificarea diferenței dintre măsurile de
drept procesual penal și măsurile procesuale.În categoria primelor se includ nu doar
măsurile procesuale, dar și măsurile procedurale. Acestea au ca obiect asigurarea
desfășurării în bune condiții a activității procedurale ( de exemplu, măsurile pe care le
poate lua organul judiciar cu ocazia unei cercetări la fața locului, măsurile
preliminare sedinței de judecată)36. În ceea ce privește măsurile procedurale, acestea
au tot un carcater de constrângere, aduc atingere unor drepturi procesuale sau intervin
pentru a se asigura îndeplinirea obligației de a se prezenta în fața autoritășilor
judiciare ori de a lua parte la sedința de judecată.37În raport cu natura drepturilor
asupra cărora se exercită restrângerea,măsurile procesuale pot avea caracter personal
( de pildă, restrângerea sau privarea de libertate a inculpatului, obligarea acestuia de a
nu părăsi localitatea în cadrul măsurii controlului judiciar, de a se supune unui
tratament medical ) sau caracter real ( măsura indisponibilizării bunurilor prin
sechestru, restabilirea situației anterioare, etc)
Constituind o privare sau restrângere de drepturi garantate prin Constitutie,
măsurile procesual penale au un caracter de excepție, de aceea, trebuie să se prevadă
prin lege măsurile procesuale ce se pot lua, precum și cazuirle și condițiile în care pot
fi luate. Totodată, legea trebuie să stabilească durata lor maximă, să prevadă
posibilitatea revocării lor și să reglementeze cazurile când înceteazâ de drept.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată are facultatea de a lua sau nu
măsura procesuală, iar în cazul în care a luat-o,trebuie să o motiveze, prin indicarea
cazurilor și a condișiilor care justifică luarea acestei măsuri de constrângere.În
cazurile prevăzute de lege, apreciate ca prezentând importanță deosebită pentru
aplicarea sancțiunii penale și obligarea la reparații civile a celor care au săvârșit
infracșiuni, legea poate să prevadă obligativitatea pentru organul de urmărire sau
instanța de judecată de a lua măsura procesuală. Un exemplu ce-și găsește aplicarea
aici este cazul infracțiunilor flagrante în care este obligatorie luarea măsurii reținerii
învinuitului, iar în cazul producerii unor pagube persoanelor lipsite de capacitatea de
exercițiu sau cu această capacitate restrânsă, devine obligaorie luarea măsurii
asigurătorii pentru protejarea intereselor lor.

36
G. Antoniu, C.Bulai, Dictionar de drept penal si de procedura penala, Ed Hamangiu,Bucuresti,2011,p.304
37
GR.Gr.Theodoru, Tratat de Drept Procesual Penal, ed a 3-a , Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, p 364
2.1 NOȚIUNEA ȘI NATURA JURIDICĂ A MĂSURILOR PREVENTIVE

Măsurile preventive sunt măsuri de constrângere puse la dispoziția organelor

judiciare penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, pentru a
împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărire penală ori de la
judecată sau pentru prevenirea comiterii de că38tre aceasta a unei alte infracțiuni.
Potrivit art 136 alin (1), măsurile preventive sunt mijloacele de constrângere
prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală, judecătorii și
instanțele de judecată pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori
pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală ,
de la judecată ori de la executarea pedepsei.Învinuitul sau inculpatul poate încerca,
inițial, să ascundă comiterea infracțiunii de care se face vinovat sau să împiedice
dovedirea vinovăției sale, poate încerca să se sustragă de la judecată sau de la
executarea pedepsei prin părăsirea tării sau prin ascundere, motiv pentru care este
necesară dispunerea acestor măsuri.Împotriva încercărilor ănvinuitului sau
inculpatului de a obstrucționa realizarea scopului procesului penal, toate legislațiile
moderne pun la îndemâna autorităților judiciare mijloacele de constrângere necesare
prin care să le poatî preveni, de aici derivând și denumirea de măsuri preventive.
Scopul de prevenire, poate fi atins, în cazul unor învinuiți sau inculpați, printr-
o atingere minimă adusă libertății lor individuale, cum ar fi obligarea de a nu părăsi
localitatea în care locuiesc sau țara fără o învoire specială, de se prezenta la secțiile
de poliție in mod periodic pentru verificarea respectării anumitor obligații impuse în
sarcina lor sau obligația de a depune o cauțiune drept garanție.În alte cazuri devine
necesară privarea de libertate pe o anumita perioadă de timp sau chiar pe întreaga
durată a procesului. Pentru ca măsurile preventive aduc atingere principiului
fundamental al libertății individuale, trebuie instituite garanțiile juridicenecesare care
să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive, astfel de
garanții fiind prevăzute in art 23 din Constituția României , în art 5 C. Proc penală
precum și în alte dispoziții ale Codului, ridicându-se astfel la cerințele Conveției
europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.În același
sens s-a pronunțat si Curte Constituțională a României prin Decizia nr.173/1999 39:
măsura arestării preventive fiind o restrângere a libertății persoanei, permisă de
Constituție in scopul bunei desfășurări a instrucției penaleʺ, soluție confirmată și prin

38
Gr.Gr.Theodoru,op cit, p.365
39
M.Of nr.624 din 21.12.1999
Decizia nr. 462/200440,arestarea preventivă nu afectează cu nimic dreptul la un proces
echitabil, inculpații având posibilitatea de a cere și administra probe considerate
necesare pentru a-si dovedi nevinovăția.41
Caracterul procesual al arestului preventiv
Constrângerea realizată prin măsurile preventive privative de libertate , deși se
aseamănă cu constrângerea realizată prin executarea pedepsei închisorii nu pot fi
tratate în aceași manieră, prima având totuși o natură procesuală . Chiar dacă
detențiunea sau închisoarea ăndeplinește rolul oricărei pedepse și anume prevenirea
săvârșirii de noi înfracțiuni, fiind obligatorie ca urmare a hotărârii definitive de
condamnare, aceasta începe după epuizarea procesului penal și parcurgerea tuturor
etapelor existente în materie. Dimpotrivă, privarea de libertate impusă ca măsură
preventivă are așa cum aminteam mai sus caracter procesual, fiind luată numai în
cursul defășurării procesului penal, nu înainte și nici după, pentru desfăsurarea în
condiții optime și sigure a acestuia și pentru a împiedica persoana învinuitului sau
inculpatului de a se sustrage de la eventuala condamnare la o pedeapsă privativă de
libertate, arestarea preventivă, fiind o măsură facultativă, dispusă numai atunci când
este necesară șă are o durată determinată care nu poate depăsi momentul finalizării
procesului penal .Privarea de libertate apare, așadar, ca o măsura de excepție de la
regula aflării învinuitului sau inculpatului în stare de libertate pe parcursul
desfășurării procesului penal. Dacă arestarea preventivă este de natură procesuală, ea
constă totuși în privarea de libertate, constrângere echivalentă cu executarea pedepsei
detențiunii sau închisorii; ca urmare, aceasta va fi executată în penitenciare sau în
arestul preventiv al sectiilor de poliție, de regulă în aceleși condiții cu cele în care se
execută pedeapsa închisorii. Tratamentul asemănător a determinat adoptarea
dispozițiilor potrivit cărora timpul reținerii și arestării preventive se scade din durata
pedepsei privative de libertate pronunțate de instanță ( art.88 C.Pen) iar persoana
nevinovată , supusă pe nedrept unei măsuri preventive, are dreptul la recuperarea
pagubei suferite, ca și cel care, nevinovat fiind, a executat pedeapsa închisorii.
( art.504). Fiind considerată cea mai gravă măsură preventivă, a cărei durată poate fi
prelungită până la finalizarea procesului penal printr-o hotărâre definitivă, asupra
acesteia s-au formulat în practică cele mai multe obiecțiuni, dintre care cele mai
multe au fost întemeiate pe prezumția de nevinovăție, sustinându-se în aceste critici ,
că persoana învinuită se consideră nevinovată până la pronunțarea unei hotărâri

40
M.Of.NR.24 DIN 11.01.2005
41
I.C.C.J , decizia nr 5223/2003, in D.G.Matei, Masurile preventive, Practica judiciara, Ed Hamangiu, Bucuresti, 2006,
p.91
definitive de condamnare, or arestarea preventivă se dispune în temeiul unei
convingeri de vinovăție pe care si-o formează judecătorul care o dispune, care este
contrară prezumției de nevinovăție. Aceiași practicieni, susțin că în momentul în care
are loc judecata unui inculpat de către instanța investită cu soluționarea cauzei a unui
inculpat arestat preventiv, este dispusă să îl considere vinovat, ceea ce poate duce la
erori grave de judecată. Această critică poate fi combătută prin invocarea caracterului
procesual al arestării preventive, luarea sau menținerea ei neavând rolul de a exprima
în mod categoric convingerea de vinovăție pe care o are instanța cu privire la
persoana aflată în fața lor pentru a fi judecată, ci recurgerea la o măsură care să
asigure normala desfășurare a procesului penal și asigurarea executării unei eventuale
condamnări. Critica a fost însă de natură a atrage modificări importante în
reglementarea măsurilor preventive,fiind adoptate unele măsuri care nu atrag privarea
de libertate, ci impunerea unor obligații, încredințarea dreptului de a dispune
arestarea preventivă numai judecătorilor, care se bucură de independență în luarea
deciziilor, precum și limitarea duratei arestării preventive la un termen rezonabil.
Noul Cod de Procedura Penala prevede un numar de cinci masuri preventive,
trei fiind masuri restrictive de libertate si anume : retinerea, arestul preventiv și
arestul la domiciliu și alte două măsuri, restrictive de drepturi ( controlul judiciar și
controlul judiciar pe cauțiune ). Măsurile preventive ce pot fi dispuse în cursul
procesului penal cu privire la persoanele fizice sunt expres si limitativ prevăzute în
cuprinsul art 202 alin (4) NCPP, legiuitorul tinând cont de faptul că restrângerea
exercitării acestor drepturi nu este admisa decât ăn condițiile legii si dacă aceasta este
necesară ăntr-o societate democratică.
Aceste măsuri preventive reglementate în Capitolul I din Titlul V al Partii
Generale pot fi dispuse exclusiv asupra persoanei fizice responsabile penal.Ca
modlaitate de organizare a dispozitiilor legale in materie , legiuitorul a descris mai
intai in Sectiunea 1 scopul si conditiile generale pentru luarea măsurilor preventive ,
organul judiciar competent în luarea acestor măsuri și actul prin care se dispune în
acest sens urmând ca în celelalte 5 secțiuni să fie detaliate fiecare în parte. Apoi, prin
intermediul unor reglementări cu caracter special, legiuitorul român a precizat care
sunt condițiile specifice de luare a fiecărei măsuri și care este procedura ce se impune
a fi urmată în acest sens, care este conținutul fiecăreia si efectele dispunerii lor.După
ce reglementează maniera de luare, confirmare, verificare sau prelungire a masurilor
preventive ( la modul general) , în secțiunea a 7-a se revine la o serie de dispoziții cu
caracter general, aplicabile tuturor măsurilor preventive,anume cele privitoare la
încetarea, revocarea sau înlocuirea acestora.42
În ipoteza angajării răspunderii penale a persoanei juridice, măsurile
preventive ce pot fi dispuse sunt cele reglementate de cuprinsul articolului 493 NCPP
ce statuează : ʺJudecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la
propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori
instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea
rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai
pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre
următoarele măsuri:
a) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau
lichidare a persoanei juridice;
b) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a
reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul
urmăririi penale;
c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena
diminuarea activului patrimonial sau insolvenţă persoanei juridice;
d) interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar;
e) interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost
comisă infracţiunea.
Pentru a asigura respectarea măsurilor enumerate mai sus, persoana juridică
poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu
poate fi mai mică de 10.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea
pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunţate în cauză, dacă persoana
juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin
hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice. Cauţiunea nu se restituie
în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive
luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii
pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea
următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de
infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.43ʺ
Față de reglementarea anterioară, și anume prevederile art 136 alin(1) CPP
1968, ce enumera ca măsuri preventive următoarele categorii : retinerea, obligarea de
42
L.Caras,Arestarea preventiva, Ed C.H.Beck,Bucuresti,2006,p68
43
Art 493 NCPP
a nu parasi localitatea, obligarea de a nu parasi țara, arestarea preventivă iar potrivit
alin (2) al aceluiași articol, scopul măsurilor preventive putea fi realizat și prin
liberarea proviziorie sau sub control judiciar sau pe cauțiune, putem observa în ceea
ce privește dispozițiile referitoare la arestul preventiv câteva schimbări :
- Introducerea unei noi măsuri cu caracter de noutate, și anume instituția
arestului la domiciliu, acest tip de măsură nefiind întâlnită până acum în
modalitatea de desfășurare a procesului penal ;
- Vechile măsuri preventive : obligarea de a nu părăsi localitatea si aceea de a
nu părăsi țara numai sunt acum prevăzute drept măsuri de sine stătătoare cu
caracter preventiv ci , obligații, ce pot fi impuse cu caracter facultativ
inculpatului atunci când față de acesta se dispune măsura controloului
judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune;
- Măsura liberării provizorii sub control judiciar ( simplu sau pe cauțiune) se
transformă dintr-o măsură cu caracter subsecvent arestării preventive într-o
măsură de sine stătătoare denumită de actualul legiuitor – control judiciar
( simplu sau pe cauțiune), ce poate fi dispusă fără ca în prealabil inculpatul
să fi fost în mod obligatoriu privat de libertate;
- Cu excepția reținerii, toate celelalte măsuri preventive nu pot fi dispuse
decât față de inculpat, adică după ce a fost pusă în miscare acțiunea penală
pentru fapta sau faptele ce formează obiectul urmăririi penale și în legătură
cu care se dispune măsura preventivă. Ca element de continuitate masura
retinerii poate fi luata fata de suspect sau inculpat de organul de cercetare
penala sau de procuror in cursul urmaririi penale ca si in reglementarea
anterioara;
- Reglementările privind durata măsurilor preventive ce pot fi dispuse asupra
inculpatului minor sunt aceleași cu cele aplicabile majorului.
Dincolo de aceste schimbări de ordin general, în cazul fiecărei măsuri
preventive în parte au intervenit o serie de modificări cu privire la conținutul lor,
altele cu privire la durată sau cu privire la organul judiciar ce are competența de a le
dispune, aspecte ce le vom detalia în capitolele următoare.

2.2 SCOPUL.CONDIȚIILE GENERALE DE APLICARE ȘI CATEGORIILE

MĂSURILOR PREVENTIVE

Potrivit art. 202 alin(1) NCPP, măsurile preventive pot fi dispuse doar în
scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii
suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al
prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Prin această reglementare expresă,
legiuitorul pe de o parte a condiţionat procedura de dispunere a unei măsuri
preventive de existenţa a cel puţin unuia dintre scopurile enumerate anterior, iar, pe
de altă parte, a urmărit să întărească în acest mod natura preventivă şi nu retributivă
pe care acest tip de măsuri au rolul de a le avea în cursul procesului penal. În ceea ce
priveşte scopul ce stă la baza dispunerii unor măsuri restrictve de libertate, se înţelege
înlăturarea şi preîntâmpinarea unui pericol concret de către organele judiciare,
acestea având obligaţia de a alege măsura potrivită şi suficientă pentru atingerea
respectivului scop. Prima ipoteză referitoare la scopul urmărit prin luarea măsurilor
preventive vizează asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal în mod legal şi cu
evitarea ivirii oricărui incident de natura a perturba activitatea judecătorească . Buna
desfaşurare a procesului penal ar putea fi afectată de conduita necorespunzătoare pe
care o poate adopta un suspect sau inculpat , de exemplu atunci când încearcă să
altereze sau distruge mijloace materiale de probă sau atunci când încearca să
influenţeze alţi inculpaţi, martori sau persoane vătămate pentru a împiedica aflarea
adevărului în cauză sau a scăpa de învinuirile aduse . Cea de-a doua ipoteză vizează
împiedicarea sustragerii suspectului sau inculpatului de la judecată. În esenţă, această
atitudine determină deseori organul judiciar să depună eforturi suplimentare pentru
găsirea acestuia, pentru efectuarea comunicărilor necesare în cursul procesului penal,
întârziind desfăşurarea unor activităţi procedurale.
Dispoziţia finală a art 202 NCPP enunţa drept scop al dispunerii unei măsuri
preventive prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni, situaţie ce are în vedere
periculozitatea manifestată de suspect sau inculpat derivând din aceea că, făcând
obiectul unor proceduri judiciare, fiind suspectat de comiterea unei/unor infracţiuni,
prin conduita sa manifestată anterior sau ulterior comiterii pretinselor fapte penale,
dovedeşte riscul real de a reitera un comportament infracţional.
Existenţa unuia dintre scopurile enumerate în rândurile precedente se impune a
fi verificată atât la momentul luării măsurii preventive cât si pe parcursul acesteia sau
atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea sau, dupa caz, menţinerea
unei astfel de măsuri. Justificarea dispunerii măsurii preventive pentru alt scop decât
pentru unul din cele expres şi limitativ prevazute de lege nu este permisă, concluzie
derivată din caracterul excepţional al acestui tip de măsuri, din necesitatea ca acestea
să fie dispuse doar în condiţiile legii, lege care nu poate fi interpretată în această
materie decât în mod restrictiv.
 NCPP prevede două mari categorii de ipoteze în care se poate dispune măsura
arestării preventive,în cursul urmăririi penale sau în timpul procedurii de cameră
preliminară sau în cursul judecăţii( în primă instanţă sau în apel), fiecare dintre aceste
două ipoteze având condiţiile sale proprii, limitativ prevazute de legiuitor. Organul
judiciar are obligaţia ca la alegerea uneia dintre masurile preventive dintre cele 5
măsuri prevăzute în cazul persoanei fizice să analizeze în mod corect circumstanţele
cauzei, persoana făptuitorului şi pericolul social pe care acesta îl produce sau îl poate
produce pentru ordinea publică, analizând cumulativ trei condiţii pozitive:
1) existenţa unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea
rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune indiferent de pedeapsa prevazută de
lege pentru aceasta. Această cerinţa imperativă a legii este menită să excludă
arbitrariul în dispunerea acestor măsuri preventive.
Pot exista probe directe ca în cazul faptelor principale sau acestea se pot
prezenta sub forma unor fapte probatorii din care sa rezulte suspiciunea rezonabilă ca
înculpatul a săvârşit o infracţiune. Analizând toate probele aduse în cauză, trebuie sa
reiasă în mod evident suspiciunea rezonabilă că acea persoană se face vinovată de
comiterea acelei infracţiuni, noţiunea de suspiciune rezonabilă trebuie să fie raportată
la sensul oferit de jurisprudenţa Curţii Europene referitor la existenţa unor date,
informaţii care să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o
persoană să fi savârşit o infracţiune. Tot în susţinerea acestei idei, instanţa europeană
a reţinut în cauza Gusinskiy c. Rusiei că nu este suficient ca suspiciunea rezonabilă să
se bazeze pe buna-credinţa a autoritaţilor, cărora le revine obligaţia să determine
dacă, într-un caz dat, arestarea preventiva este justificată. Rezultă aşadar că acuzarea
trebuie să prezinte probe sau indicii temeinice, în acceptiunea art 97 alin(1) NCPP,
din care să rezulte nu o simplă suspiciune , ci o suspiciune rezonabilă.
Concluzionând, pentru ca o masură preventivă să fie dispusă fată de inculpat, legea
procesuală penală română impune ca procurorul să prezinte probe pe baza cărora,
printr-un raţionament echilibrat, normal şi neeagerat, să se poată crede ca acesta a
savârşit o infracţiune.
2) Cea de-a doua condiţie este reprezentată de proportionalitatea masurii cu
gravitatea acuzaţiei aduse .În ceea ce privește criteriile pe baza cărora se poate stabili
această gravitate a acuzației, legea nu le indică în mod expres. 44 Apreciem că
gravitatea se impune a fi analizată atat in abstract prin raportare la natura infractiunii

44
Art 223 alin(2) NCPP, făcând referile la condițiile dispunerii măsurii arestării preventive, impune analiza unor criterii
privind evaluarea gravitatii fapteo, a modului si a cirmumstantelor de comitere a acesteia, a anturajului si a mediului din
care provine inculpatul, a antecedentelor penale si a altor imprejurari privitoare la persoana acestuia.
comise si la limitele speciale de pedeapsa prevăzute de lege dar și în concret, prin
evaluarea tuturor criteriilor de ordin obiectiv și subiectiv privind faptele imputate
suspectului sau inculpatului. Reper în apreciarea gradului de pericol concret poate fi
reglementarea cuprinsă în art. 318 alin (1) si (2) NCPP privind renuntarea la
urmarirea penala,în măsura în care elementele indicate pentru o asemenea evaluare
pot fi deduse din probatoriul administrat până la momentul la care se discută măsura
preventivă anume : conținutul faptei, modul și mijloacele de săvârșire, scopul
urmărit, împrejurările concrete de săvârșire, urmările produse sau care s-ar fi putut
produce prin săvârșirea infracțiunii, eforturile depuse pentru înlăturarea sau
diminuarea consecințelor infracțiunii ( elemente de ordin subiectiv)
3) Măsura preventivă trebuie să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit
prin dispunerea ei. Necesitatea măsurii derivă din constatarea organului judiciar că
doar prin luarea acesteia se poate preîntâmpina sau chiar înlătura pericolul generat de
conduita acuzatului. Necesitatea luării măsurii preventive nu poate și nu trebuie să fie
dedusă din simpla enunțare de către organul judiciar a scopurilor menționate.Pe de o
parte, scopurile avute în vedere pot fi atinse și de o manieră benevolă din partea
subiectului procesual vizat, așadar, printr-o conduită neconstrânsă( de eventuală
măsură preventivă) a suspectului sau inculpatului. Pe de altă parte, necesitatea luării,
prelungirii sau menținerii măsurii preventive trebuie să pornească de la existența unei
temeri a organului judiciar că, în cazul concret, conduita procesuală nedorită prezintă
un risc să se producă, de aceea acest risc trebuie prevenit prin luarea uneia dintre
măsurile prevăzute ka art 202 alin (4) NCPP.Această temere trebuie să fie
fundamentată de argumente concrete, legate de actele procesului penal în cadrul
căruia se solicită sau se dipsune măsura preventivă, în raport de analiza tuturor
elementelor ce țin de fapta imputată, de gravitatea acestei, de modul și mijloacele de
comitere, rezultatul produs sau care s-a fi putut produce , de persoana suspectului sau
inculpatului, de conduita sa anterioară si ulterioară comiterii faptei.45
În afara condițiilor generale expuse în rândurile anterioare, potrivit art 202 alin
(2) NCPP, ori de câte ori analizează la cerere sau din oficiu, necesitatea de a lua, de a
confirma, prelungi sau menține o măsură preventivă, organul judiciar trebuie să
verifice că nu există – la momentul la care este chemat să dispună – vreuna dintre

45
Ancheta penala poate fi in egala masura perturbata prin conduita inculpatului atat in situatia in care acesta este acuzat
de comiterea infractiunii de omor cat si atunci cand acuzatia priveste infractiunea de fal in inscrisuri sub semnatura
privata.
cauzele care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, cauze care
sunt enumerate la art 16 alin (1) NCPP.46

2.3 ORGANELE JUDICIARE COMPETENTE ȘI ACTELE PRIN CARE SE

POT LUA MĂSURI PREVENTIVE

În privința participanților în procesul penal, Noul Cod aduce câteva modificăru

substanțiale în raport de actuala reglementare. Astfel, în cadrul organelor judiciare,
alături de instanțele judecătorești și organele de urmărire penală, au fost cuprinși :
judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preleminiară, care vor
avea atribuții specifice în materia protejării drepturilor și libertăților suspectului sau
inculpatului, respectiv în verificarea legalității administrării probelor în faza de
urmărire penală și a legalității sesizării instanței de judecată de către procuror.
În virtutea rolului activ si a garantarii pe parcursul procesului a drepturilor
procesuale, organul judiciar are obligatia sa explice învinuitului sau inculpatului,
precum celorlalte parti, drepturile lor procesuale, precum si mijloacele permise de
lege pentru realizarea acestora. De asemenea, organul de cercetare al politiei judiciare
este obligat sa strânga date cu privire la împrejurarile care au determinat, înlesnit sau
favorizat savârsirea infractiunii, ca premise ale unor actiuni de prevenire a altor
încalcari ale legii penale . În desfasurarea urmaririi penale, organele de cercetare ale
politiei judiciare dispun asupra actelor sau masurilor procesuale prin ordonanta, acolo
unde legea prevede, iar în rest prin rezolutie motivata. Ambele pot fi folosite atât de
procuror cât si de catre organul de cercetare penala. Pe lânga cele doua înscrisuri
procesuale, organele de cercetare ale politiei judiciare (în general toate organele de
urmarire penala) mai pot dispune si prin proces-verbal, când sunt obligate sa

46
Art 16 alin (1), NCPP- Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi
exercitată dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege,
necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea
suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală,
a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
consemneze activitatile desfasurate sau pot face propuneri motivate, când considera
ca este necesar sa fie luate anumite masuri.Organele de cercetare penală sunt
clasificate în două categori principale enumerate de art 201 NCPP: organele de
cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale. Organele de cercetare
penală au o competenţă materială generală, efectuând acte de cercetare penală cu
privire la orice infracţiune prevăzuta de Codul Penal, cu excepţia celor date prin lege
în competenţa obligatorie a procurorului. După cum putem observa, textul
reorganizează primele două alienate ale art 201 CPP 1968, nemodificând însă
conţinutul acestora, neexistând noutăţi sub aspectul sferei organelor de urmărire
penala, procurorul ramânând şi în actuala reglementare organul central al acestei
etape.
Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi
din Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul
administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului
de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îşi desfăşoară activitatea sub
autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe
lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce la încetarea calităţii de lucrător în
cadrul poliţiei judiciare. Când legea specială prevede o procedură diferită de
desemnare şi funcţionare a organelor de poliţie judiciară, se aplică dispoziţiile legii
speciale.Aceste organe au o competenţa materială generală, efectuând actele de
cercetare penală cu privire la orice infracţiune, cu excepţia celor date de lege în
competenţa exclusivă a procurorului.
Analizând toate cele 5 măsuri preventive sub aspectul organelor judicare
competente ce pot să dispună asupra acestora putem concluziona urmatoarele:
Reținerea este măsura preventivă ce poate fi dispusă exclusiv în faza de
urmărire penală, atât față de suspect cât și față de inculpat, competența de a dispune
asupra ei fiind recunoscută atât reprezentantului Ministerului Public cât si organelor
de cercetare penală, atât de cele generale cât si de cele speciale, legea nefăcând ncio
distinctive în acest sens. În ceea ce priveșste organul de cercetare penală, acesta
poate dispune reținerea numai în măsura în care legea îi recunoaște acestuia
competența proprie de a efectua urmărirea penală în cauza dedusă judecății, sub
supravegherea procurorului, nu însă și în cazurile în care procurorul efectuează
personal urmărirea penală.47
47
În aceasta ipoteza, potrivit art 324 alin (4) NCPP, organul de cercetare penala nu ar putea dispune retinerea nici macar
prin delegare de catre procuror: Punerea in miscare a actiunii penale, luarea sau propunerea masurilor restrictive de
 În ceea ce privește măsura restrictivă de drepturi a controlului judiciar și a
controlului judiciar pe cauțiune, competența de a dispune asupra măsurilor
menționate este diferită în funcție de stadiul în care se află procesul penal. Astfel, în
faza de urmărire penală, competența de a dispune aceste măsuri aparține în principal
procurorului ( care efectuează sau supraveghează urmărirea penală) fie din oficiu, fie
la propunerea organelor de cercetare penală, facută prin referat. Potrivit dispozitiilor
prevăzute în art. 203 alin (2) NCPP, cele două măsuri preventive ar putea fi dispuse
în cursul urmăririi penale și de judecătorul de drepturi și libertăți, însă din ansamblul
reglementărilor în materia măsurilor preventive deducem că această ipoteză, ar fi una
secundară. In legislația penală nu există nici o situație in care, în cursul urmăririi
penale, judecătorul să fie investit în mod direct- ca o cerere principal- cu solicitarea
de a lua măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune.Nu există
nicio rațiune ca procurorul să investească judecătorul de drepturi și libertăți cu o
astfel de propunere, câtă vreme poate dispune el însuși, prin ordonanță, asupra
măsurii respective. Era ar putea dispune una dintre cele două măsuri doar în două
cazuri: fie în ipoteza respingerii unei propuneri principale de luare a măsurii arestării
preventive sau a arestului la domiciliu ori de prelungire a arestului preventive,
propuneri formulate de procurer fie in ipoteza în care este învestit cu o solicitare de
înlocuire a unei măsuri preventive anterior luate ) arestarea preventive sau arestul la
domiciliu) cu o măsură mai ușoară- controlul judiciar sau controlul judiciar pe
cauțiune. În faza de camera preliminară sau în faza de judecată, asupra măsurilor
preventive mai sus indicate, va dispune organul judiciar căruia îi revine competența
de soluționare a respectivei faze procesuale, și anume judecătorului de cameră
preliminară sau instanței de judecată.
În ipoteza dispunerii unei măsuri de arest preventiv sau arest la domiciliu, cu
privire la acestea , organul competent va fi judecătorul de drepturi şi libertăţi daca
cauza se află în cursul urmăririi penale , judecătorul de cameră preliminară atunci
când cauza se află în procedură de cameră preliminară sau instanta de judecată
( completul de judecată desemnat cu judecarea cauzei) pentru clauzele aflate în faza
de judecată .Cu titlu de excepţie, procurorul, are dreptul ( şi obligaţia , în acelaşi
timp) de a constata încetarea măsurilor preventive prin ordonanţa prin care dispune,în
cursul urmăririi penale, clasarea faţă de un inculpate aflat sub puterea unei astfel de

drepturi si libertati, incuvintarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau masuri procesuale nu pot forma obiectul
delegarii.
măsuri, indiferent de organul judiciar care a dispus-o, inclusiv în ipoteza arestului
preventiv sau a arestului la domiciliu.48
Actul documentar procedural prin care se dispune asupra măsurilor preventive
este ordonanţa motivată dacă măsura este dispusă de către un organ de cercetare
penală sau de către un procuror49 în vreme ce judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară şi, respectiv¸ instanţa de judecată vor dispune prin
încheiere motivată. Este de asemenea de menţionat, posibilitatea dipsunerii unei
măsuri preventive în cursul judecătii de către instanţa de fond şi prin sentinţa care
soluţionează actiunea penală art. 399 alin (1) NCPP. De asemenea, asupra menţinerii
măsurii preventive s-ar putea pronunţa instanţa de apel şi prin decizie, în condiţiile art
423 alin (3) NCPP – “ în caz de desfinţare a hotărârii, instanţa de apel poate menţine
măsura arestării preventive”.Deşi textul menţionat face referire doar la măsura
arestării preventive, apreciem că pentru identitate de raţiune, având în vedere
dispoziţiile art 208 alin (4) si (5) NCPP- “ în tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu,
prin încheiere, verifică periodic dar nu mai târziu de 60 de zile dacă subzistă
temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a arestului la
domiciliu fată de inculpat, instanţa de apel se poate pronunţa,în acelaşi sens şi asupra
menţinerii arestului la domiciliu, a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe
cauţiune.
În ceea ce priveşte caracterul sedinţei de judecată în care are loc soluţionarea
sesizărilor privind măsurile preventive data în competenţa judecătorului sau instanţei,
dispoziţiile procedural stabilesc faptul că, pentru măsurile preventive discutate în
cursul urmăririi penale ( judecătorul de drepturi şi libertăţi) şi în faza de cameră
preliminară ( judecătorul de cameră preliminară), judecata se face în camera de
consiliu, în sedintă nepublică.50Mai mult, ca derogare de la regula generala a
pronuntării hotărârilor în sedinţă publică51, încheierile date în material măsurilor
preventive în faza de urmărire penală şi în faza de cameră preliminară se pronunţa în
camera de consiliu. Pentru faza de judecată, legiuitorul nu a mai fixat caracterul
public sau nepublic al sedinţei de judecată în cadrul căreia instanţa este chemată a se
pronunţa asupra măsurilor preventive. De asemenea, nu a mai statuat asupra felului
public-nepublic al sedinţei în care are loc pronunţarea.Astfel, pronunţarea asupra
celor dispuse în material măsurilor preventive, se va face, ca regulă, în sedinţă
48
Art 315, alin (4) NCPP
49
Art 203 alin (4) NCPP
50
Potrivit art 352 alin (1) NCPP “ Sedinta de judecata este publica, cu exceptia cazurilor prevazute de lege. Sedinta
desfasurata in camera de consiliu nu este publica.
51
Art 405, alin (1) NCPP
publică, conform art 352. alin (1) NCPP, iar cu titlu de excepţie, în sedinţa nepublică
ori de câte ori sedinţa a fost declarată ca atare potrivit excepţiilor reglementate în art.
352 alin (3) si (4) ori atunci cand dispozitiile legale din legi speciale prevad expres
acest lucru.52Există totuşi o situaţie în care legiuitorul a stabilit expres caracterul
public al sedintei de judecata în care instanţa este chemată a dispune asupra măsurilor
preventive. Astfel, potrivit art. 362 alin (2) NCPP : “ În cauzele în care faţă de
inculpate s-a dispus o măsură preventivă, instanţa este datoare să verifice, în cursul
judecaţii în sedinţă publică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând
potrivit dispoziţiilor art 208 NCPP”.
Concluzionând, caracterul public obligatoriu al sedinţei de judecată vizează
doar ipoteza verificărilor din oficiu pe care instanţa de fond învestită cu soluţionarea
cauzei este obligată a le întreprinde la primirea dosarului ori ulterior, dar nu mai
târziu de 60 de zile de la verificarea anterioară.Ori de câte ori judecătorul de drepturi
şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată se pronunţa
asupra măsurilor preventive, rezultatul deliberării este consemnat într-o
minută,întocmirea acesteia fiind obligatorie, conform art.400 alin (2) NCPP.
CAPITOLUL III ARESTAREA PREVENTIVĂ

Regimul diferențiat al minorului în materia măsurilor preventive privative de libertate

Codul de procedură penală în vigoare prevede în art. 243 condiţii speciale de

aplicare a măsurilor preventive faţă de minorii care au comis infracţiuni şi
îndeplinesc condiţiile legale pentru a răspunde penal. Norma menţionată prescrie
aplicarea excepţională şi condiţionată a măsurilor preventive privative de libertate de
respectarea unei proporţionalităţi între scopul urmărit prin luarea măsurii (dispoziţiile
art. 202 C. proc. pen. se constituie ca o premisă generală şi indispensabilă pentru
dispunerea măsurilor preventive) şi efectele pe care privarea de libertate  le-ar avea
asupra personalităţii şi dezvoltării minorului.
Realitatea socială reflectă faptul că delincvenţa juvenilă are tendinţa de a
deveni tot mai violentă şi de a-şi extinde aria de acţiune, modul său de exteriorizare
dovedindu-se profund distructiv.Uneori, în considerarea egocentrismului cognitiv
specific vârstei, îşi poate imagina că este imun faţă de regulile morale şi juridice şi
astfel pe fondul unor tulburări emoţionale (impulsivitate, instabilitate, agresivitate,
ambivalenţă afectivă, dispreţ faţă de muncă), pot apărea premisele delincvenţei
juvenile care îl pot duce pe minor în situaţia comiterii unei palete vaste de infracţiuni
52
Sedintele de judecata in cauzele privind infractiunile de trafic de minori si de pornografie infantile sunt nepublice
(de exemplu, infracţiuni contra vieţii, infracţiuni contra integrităţii corporale,
infracţiuni contra patrimoniului, trafic de droguri etc.- indiferent de valorile sociale
lezate şi de modalitatea în care se manifestă, delincvenţa reprezintă un eşec în
rezolvarea crizelor de identitate pe care le traversează minorul în această perioadă a
vieţiiÎn considerarea faptului că minorul se află într-un proces de evoluţie şi
dezvoltare încă nefinalizat, legiuitorul a optat pentru un regim diferenţiat, astfel că
reacţia organelor judiciare la infracţiunile comise de minori trebuie să se manifeste
prin aplicarea excepţională a măsurilor preventive care privează libertatea de mişcare
a minorului. Pentru a conferi garanţii procesuale suplimentare, dispunerea reţinerii şi
arestării preventive sunt condiţionate de calitatea de inculpat a minorului, cu toate
consecinţele care decurg din aceasta (arestarea preventivă poate fi luată doar faţă de
inculpatul major potrivit art. 203 alin. (3) C. proc. pen., regulă care se aplică şi
minorului; reţinerea poate fi dispusă atât faţă de inculpatul, cât şi faţă de suspectul
major, potrivit regulii generale înscrise în art. 203 alin. (1) C. proc. pen., însă art. 243
alin. (2) C. proc. pen. este derogatoriu, motiv pentru care, în optica legiuitorului,
reţinerea se poate aplica numai unui minor care a dobândit calitatea de inculpat.
În altă ordine de idei, art. 243 C. proc. pen. ar putea reprezenta fundamentul
juridic pentru eventualele alternative la măsurile preventive privative de libertate
aplicabile minorului. Odată îndeplinită existenţa condiţiilor generale de luare a
măsurilor preventive, organului judiciar îi revine sarcina de a aprecia şi de a alege cu
atenţie şi responsabilitate măsura preventivă potrivită personalităţii şi dezvoltării
psihice a minorului. Din modul de formulare al art. 243 alin. (2) C. proc. pen. rezultă
caracterul excepţional al reţinerii şi arestării preventive şi primatul măsurilor
restrictive de libertate. Astfel, recomandabil ar fi să se ia o măsură preventivă mai
uşoară (de exemplu, controlul judiciar) şi numai dacă se dovedeşte insuficientă să se
dispună o măsură mai severă, privativă de libertate.

CAPITOLUL IV ARESTUL LA DOMICILIU

Arestul la domiciliu, o alta masura privativa reglementata prin dispozitiile art.218,
art.219, art.220, art.221 din legea noua, referitoare la conditiile generale de luare a
masurii arestului la domiciliu; luarea masurii arestului la domiciliu de catre
judecatorul de drepturi si libertati; luarea masurii arestului la domiciliu de catre
judecatorul de camera preliminara sau instanta de judecata; continutul masurii
arestului la domiciliu si durata arestului la domiciliu nu are corespondent in legislatia
veche.
Prin art.22 din legea de aplicare se precizeaza ca daca actele normative anterioare,
exceptand legea nr.286/2009 privind codul penal , cu modificarile si completarile
ulterioare, fac referire la masura arestarii preventive, referirea se considera a fi facuta
si la masura arestului la domiciliu. Conditiile generale de luare a acestei masuri sunt
cele avute in vedere la luarea masurii arestarii preventive si anume daca din probe
rezulta suspiciunea rezonabila ca inculpatul a savarsit o infractiune si exista una din
situatiile limitativ prevazute de lege, referitoare la urmatoarele imprejurari:
-inculpatul a fugit ori s-a ascuns in scopul de a se sustrage de la urmarirea penala sau
de la judecata, ori a facut pregatiri de orice natura pentru astfel de acte;
-inculpatul are tendinta de a influenta un alt participant la comiterea infractiunii, un
martor ori un expert, sau sa distruga, sa altereze, sa ascunda ori sa sustraga mijloace
materiale de proba sau sa determine o alta persoana sa aiba un astfel de
comportament;
-inculpatul exercita presiuni asupra persoanei vatamate sau are tendinta de a realiza o
intelegere frauduloasa cu aceasta;
-inculpatul a savarsit cu intentie o noua infractiune sau pregateste savarsirea unei noi
infractiuni.
O asemenea masura poate fi luata fata de inculpat si in cazul in care rezulta, din
probe, suspiciunea rezonabila ca a savarsit, cu intentie, infractiuni considerate ca sunt
de o gravitate deosebita precum si in situatia in care legea prevede pedeapsa
inchisorii pentru infractiunea savarsita de 5 ani sau mai mare tinand seama de
gravitatea faptei, de modul si de circumstantele de comitere a acesteia, a anturajului
si a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale si a altor imprejurari
referitoare la persoana acestuia.
O asemenea masura nu poate fi luata fata de inculpatul despre care exista suspiciunea
rezonabila ca a savarsit o fapta penala asupra unui membru al familiei. In mod identic
masura respectiva nu se aplica inculpatului care a suferit anterior o condamnare
definitiva pentru infractiunea de evadare.
Masura arestului la domiciliu se ia numai daca ea este necesara si suficienta pentru
realizarea unuia dintre scopurile avute in vedere la luarea masurilor preventive (art.
218, alin(1), Noul Cod de Procedura Penala).
Legiuitorul s-a referit la realizarea unui singur scop, fara sa aibe in vedere toate
scopurile urmarite prin luarea unei astfel de masuri urmand in contradictie cu
dispozitiile art.202. alin(1) din Noul Cod de Procedura Penala.
La propunerea motivata a procurorului, judecatorul de drepturi si libertati de la
instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in prima instanta ori de la
instanta corespunzatoare in grad acesteia in a carei circumscriptie se afla locul unde
s-a constatat savarsirea infractiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala poate lua fata de
inculpat masura arestului la domiciliu prin incheiere motivata. Acelasi judecator are
posibilitatea, in situatia respingerii propunerii procurorului de arestare preventiva, sa
dispuna in conditiile legii, controlul judiciar sau controlul judiciar pe cautiune. Textul
de lege referitor la acest aspect comporta unele lamuriri. Presupun ca intentia
legiuitorului a fost alta, si anume cea referitoare la respingerea propunerii
procurorului de luare a masurii arestului la domiciliu si nicidecum a respingerii
propunerii procurorului de arestare preventiva in conditiile in care art.215 din Noul
Cod de Procedura Penala reglementeaza luarea masurii arestului la domiciliu de catre
judecatorul de drepturi si libertati.
Prin incheiere, judecatorul de camera preliminara sau instanta de judecata pe rolul
careia se afla cauza, poate lua, la solicitarea motivata a procurorului sau din oficiu,
aceasta masura.
Reglementarile privind luarea acestei masuri de catre judecatorul de drepturi si
libertati se aplica in mod corespunzator si in cazul luarii ei de catre judecatorul de
camera preliminara sau instanta de judecata. In sarcina inculpatului, in perioada
arestului la domiciliu, sunt stabilite obligatii prevazute de lege, care trebuie respectate
de el.
Ca o noutate in materie, ca, de altfel, si in situatia luarii masurii controlului judiciar
sau a masurii controlului judiciar pe cautiune, inculpatul poate fi obligat sa poarte, pe
durata acestor masuri, un sistem electronic de supraveghere.
Se poate dispune, in caz de incalcare cu rea credinta a obligatiilor stabilite, inlocuirea
masurii arestului la domiciliu cu masura arestarii preventive.
Legiuitorul a dat posibilitatea judecatorului de drepturi si libertati, judecatorului de
camera preliminara sau instantei de judecata, la solicitarea scrisa si motivata a
inculpatului de a permite inculpatului, prin incheiere, sa paraseasca imobilul, in
vederea prezentarii sale la locul de munca, la cursurile de invatamant sau de pregatire
profesionala sau la alte activitati de aceeasi natura sau pentru procurarea mijloacelor
esentiale de existenta. Aceasta parasire a imobilului este stabilita pentru o perioada
determinata de timp. Exista si posibilitatea parasirii imobilului de catre inculpat fara
permisiunea judecatorului de drepturi si libertati, a judecatorului de camera
preliminara sau a instantei de judecata pentru motive intemeiate pe o durata strict
necesara cu conditia ca imediat inculpatul sa informeze institutia, organul sau
autoritatea desemnate cu supravegherea sa precum si organul judiciar care a luat
aceasta masura sau pe rolul careia se afla cauza penala.
Organul de politie are posibilitatea intrarii in imobilul in care se executa aceasta
masura, fara sa fie necesar acordul inculpatului sau a persoanelor care locuiesc
impreuna cu el.
Ca si la masura controlului judiciar si a masurii controlului judiciar pe cautiune, in
situatia incalcarii cu rea credinta a acestei masuri sau a obligatiilor stabilite precum si
in cazul punerii in miscare a actiunii penale impotriva inculpatului deoarece exista
suspiciunea rezonabila ca a savarsit o noua infractiune, se poate inlocui masura
arestului la domiciliu cu masura arestarii preventive.
Legiuitorul a stabilit durata arestului la domiciliu de cel mult 30 de zile, durata care
poate fi prelungita, fiecare prelungire nu poate sa depaseasca 30 de zile. In cursul
urmaririi penale, durata maxima a masurii arestarii la domiciliu este de 180 de zile,
cu precizarea ca aceasta perioada nu se ia in considerare la calculul duratei maxime a
masurii arestarii preventive a inculpatului in cursul urmaririi penale. In mod
nejustificat, legiuitorul nu a dat curs tendintei firesti de includere a acestei masuri de
restrangere a libertatii de miscare a inculpatului in durata maxima a masurii arestarii
preventive in cursul urmaririi penale. In alte state din Europa o asemenea masura se
ia in considerare la durata maxima a arestarii preventive in aceasta faza.
Legiuitorul a stabilit competenta judecatorului de drepturi si libertati de la instanta
careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in prima instanta sau de la instanta
corespunzatoare in grad acesteia in a carei circumscriptie se afla locul unde s-a
constatat savarsirea faptei penale ori sediul parchetului din care face parte procurorul
care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala de a dispune asupra prelungirii
arestului la domiciliu in conditiile legii cu precizarea ca judecatorul de drepturi si
libertati este sesizat, prin propunere motivata, de catre procuror, cu cel putin 5 zile
inainte de expirarea duratei masurii arestului la domiciliu.

[1]. Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală – Curs pentru studenţii
anului II, ediţia a 3-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 583.
[2]. În cazul în care se dispune, se prelungeşte sau se menţine arestarea preventivă,
vârsta minorului constituie un criteriu esenţial pentru stabilirea duratei (conform art.
243 alin. (3) C. proc. pen), tocmai  în considerarea fragilităţii psihice şi somatice a
minorului.
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive
în cursul judecăţii. Constituționalitate

În Monitorul Oficial al României nr. 361 din data de 11 mai 2016 a fost
publicată Decizia Curții Constituționale nr.  202 din 7 aprilie 2016 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 alin. (1) şi (3) din Codul de
procedură penală.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Alexandru Ioan Băltean într-un
dosar aflat pe rolul Tribunalul Arad – Secţia penală.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile „art. 206 alin. (1)
şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la art. 4251 din Codul de procedură
penală”. Curtea constată însă că referirea la art. 4251 din Codul de procedură penală,
cu denumirea marginală Declararea şi soluţionarea contestaţiei, este utilizată doar
pentru susţinerea argumentării, fără a fi formulate critici distincte în legătură cu
dispoziţiile acestui text legal.
Astfel fiind, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie
dispoziţiile art. 206 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, cu denumirea
marginală Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra masurilor
preventive în cursul judecăţii, având următorul cuprins: „(1) Împotriva încheierilor
prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive inculpatul şi
procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după
caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea
atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în
termen de 48 de ore de la înregistrare.[…] (3) Contestaţia se soluţionează în şedinţă
publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului.”
În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate încalcă dispoziţiile
constituţionale ale art. 16privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1), (2) şi
(3) privind liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin.
(1) privind dreptul la apărare şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată, Curtea
constată că textul legal criticat stabileşte procedura de contestare a încheierilor prin
care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive. Autorul
excepţiei este nemulţumit de faptul că doar inculpatul şi procurorul pot formula
contestaţie, iar nu şi partea vătămată, deşi aceasta este participant în procesul penal şi
subiect procesual principal. Apreciază că această diferenţă de reglementare nu are
nicio justificare obiectivă, încălcând, prin urmare, dispoziţiile constituţionale
invocate.
Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra unor critici similare, formulate cu
privire la dispoziţiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, referitor la
calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive
în cursul urmăririi penale. Aplicând, mutatis mutandis, în prezenta cauză,
considerentele care au fundamentat soluţia pronunţată cu acel prilej, Curtea reţine că
legiuitorul a reglementat calitatea de titular al dreptului de a exercita calea de atac
doar pentru inculpat şi procuror, având în vedere caracterul contestaţiei, în această
materie, de cale de atac pentru proceduri urgente şi hotărâri restrictive de drepturi şi
libertăţi fundamentale. Această soluţie legislativă este în concordanţă cu
dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Constituţie care fac referire la existenţa unui drept, a
unei libertăţi sau a unui „interes legitim” al persoanei, ca o condiţie esenţială pentru a
avea acces la justiţie, precum şi cu prevederile art. 129 din Constituţie.
Raţiunea pentru care legiuitorul nu a reglementat calitatea de titular al dreptului la
contestaţie, în această materie, şi pentru partea vătămată, este aceea că această parte
din procesul penal nu justifică un interes legitim în exercitarea căii de atac a
contestaţiei prin care se asigură controlul judiciar cu privire la măsurile preventive de
natură a afecta drepturi şi libertăţi fundamentale ale inculpatului. De altfel, stabilirea
căilor de atac şi a încheierilor care sunt supuse acestora este un drept ce aparţine
exclusiv legiuitorului şi se aplică deopotrivă tuturor celor ce se adresează justiţiei.
Cât priveşte invocarea de către autorul excepţiei a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie,
Curtea constată că nu se poate reţine, nici în acest caz, o inegalitate de tratament în
ceea ce priveşte accesul la calea de atac a contestaţiei împotriva încheierilor prin care
instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive, între inculpat şi
procuror, pe de o parte, şi partea vătămată, pe de altă parte, chiar dacă toţi aceşti
participanţi la procesul penal au aceeaşi calitate, de părţi, de vreme ce această din
urmă parte nu justifică apărarea unor interese legitime specifice într-o astfel de
procedură. Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că egalitatea în drepturi nu înseamnă
uniformitate, aşa încât se impune aplicarea unui tratament juridic diferit dacă situaţia
de fapt nu este identică. Astfel, trebuie avută în vedere poziţia procesuală diferită a
inculpatului, respectiva procurorului şi a părţii vătămate, şi deci situaţiile juridice
diferite în care aceştia se găsesc în procedura căii de atac împotriva încheierilor prin
care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive, fără însă ca, în
acest mod, să fie afectată egalitatea participanţilor la procesul penal.
Cât priveşte referirea/comparaţia pe care autorul excepţiei o face, invocând
prevederile art. 4251 din Codul de procedură penală, care constituie cadrul general
pentru declararea şi soluţionarea contestaţiei, aceasta nu poate fi primită ca argument
în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. Sub acest aspect, Curtea a reţinut în
mod consecvent că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere
compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu
compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta
din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art.
206 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală.

CUPRINS
1 LIBERTATEA ŞI SIGURANŢA CONFORM JURISPRUDENŢEI CURŢII EUROPENE A
DREPTURILOR OMULUI (CONFERINŢA DOMNULUI JEAN-PAUL COSTA,
VICEPREŞEDINTELE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI, LA INSTITUTUL
NAŢIONAL AL MAGISTRATURII, BUCUREŞTI, 24 APRILIE 2003)
Ion Istrate – Libertatea persoanei si garantiile ei procesuale, Ed. Scrisul Romanesc, Craiova, 1984
Ioan Neagu- Tratat de procedura penala, Partea Generala, ed a 2-a, Ed universal
Juridic,Bucuresti,2010
Principiile procesului penal în Noul Cod de procedură penală / Costel Cristinel
Ghigheci. - Bucureşti : Universul Juridic, 2014
Dongoroz, ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea
generală, vol. V, Ediţia a II-a, Editura Academiei Române & Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 21
[2] Expunerea de motive a noului Cod de procedură penală
[3] M. Damaschin, Dreptul la un proces echitabil în materie penală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.108
[4] CEDO, dec. Garrido Guerrero c Spania din 22 martie 2000, apud. R.
Chirtiţă, op.cit., p. 276
[5] CEDO, Hauschildt c Danemarca, din 24 mai 1989, apud G. Mateuţ, Tratat de
procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.
270
[6] CEDO, Castillo Algar c Spania, din 28 octombrie 1998, apud. G. Mateuţ, op.cit.,
p. 270
[7] R.M. Stănoiu, op.cit., p. 311