Dragos Florin David

19 aprilie la 22:23

Să ne doară, tare!
Prof. Radu Iliescu: "Discut zilele trecute cu un prieten profesor de
matematică. Îmi spune că în facultăţi, la seminariile
matematicilor superioare din 9-10 studenţi abia găseşti unul capabil
să citească (nu să rezolve) exerciţiul. Adică, dau un exemplu, abia
o zecime pot spune, puşi în faţa literei Σ că este o sumă, ori în
faţa semnului ∫ că este o integrală. Restul, masa critică, oastea
de strânsură nu are contact cu problema nici măcar la nivel
introductiv. Am citit recent cartea profesorului Mihai Maci, universitar
la Facultatea de Filosofie din Oradea, care constată şi el că
studenţii nu au capacitatea de a relaţiona cu marile texte, preferând
piureul de banane premestecat din cărţile scrise de vulgarizatori în
ale filosofiei, sintezele de pe net şi alte asemenea
suprasimplificări. La facultăţile de teologie ortodoxă s-a scos,
pentru admiterea la doctorat, examenul eliminatoriu de greacă veche. Cu
alte cuvinte, crema teologilor ortodocşi nu mai conţine oameni
capabili să se adreseze textului sacru în limba liturgică a
creştinismului răsăritean. De latină şi ebraică nu mai are rost
să vorbim. La Facultatea de Litere din Cluj-Napoca există cursuri de
“rattrappage” (aducere la zi a cunoştinţelor lingvistice
fundamentale). Tradiţional, facultăţile de limbi străine nu se
preocupau decât cu totul periferic de nivelul lingvistic al
studenţilor, aceasta fiind treaba liceului. Rostul unui examen de
admitere cu mulţi candidaţi era acela de a-i selecta pe cei mai
sârguincioşi dintre ei, pe cei cu vocaţie manifestă pentru limbi
străine, capabili să facă faţă unui parcurs ulterior în
ştiinţele limbajului şi ale literaturii. Însă mai nou vin studenţi
care nu mai au baza lingvistică, cu goluri imense în pregătire pe
care nu pot să le acopere fără asistenţa unui profesor.

Toate aceste patru exemple disparate, care sunt doar câteva cazuri
dintr-un noian, au în comun o singură realitate: în acest moment
falimentul calităţii a avut loc la scară largă, şi acesta nu
trebuie să fie un secret pentru nimeni. Numai că, iar de aici începe
problema (mult mai mare decât recrudescenţa prostiei în sine), nicio
facultate n-a închis din motiv de studenţi impostori. Avem cursanţi
la matematici superioare care n-au făcut analiză matematică în
liceu. Avem absolvenţi de filosofie care n-au deschis traducerea
niciunui text fundamental, nicidecum versiunea originală a unui Platon
sau a unui Kant. Avem teologi care nu posedă subtilităţile lexicale,
deci ideatice, ale textului sacru. Avem absolvenţi de limbi străine cu
cutremurătoare erori de exprimare scrisă sau orală. Dar facultăţile
lor, fără excepţie, şi-au crescut numărul de studenţi, trădând
ideea de intelectual şi de universitas. Prostia există, a venit peste
noi, ne-a cucerit şi ne-a paralizat orice reacţie. Suntem învinşi,
suntem sub ocupaţia cea mai odioasă care a existat vreodată, dar
coabităm, nu ne retragem în munţi, nu există nicio mişcare de
rezistenţă. Dacă am fi un butic de cartier şi am da faliment, am
închide şi am merge acasă. Falimentul intelectual nu ne obligă la
niciun gest de onoare, nu mergem să cultivăm ceapă şi să ne scriem
tratatele la lumânare din atâta lucru. În mod odios, ne adaptăm, dar
nu pentru că am fi potriviţi, cum zicea Darwin, ci pentru că
preferăm să ne plecăm în loc să plecăm.

Pe de altă parte, bâlciul este mult mai mare decât îl pot ilustra
universităţile. Prostia a atins masa critică, prostul e norma. Pentru
el totul s-a simplificat atât de mult încât deşteptul nu mai poate
fi sesizat, nu-l mai poţi pune în valoare, e sacrificat la nivel de
sistem. Sunt atât de mulţi idioţii încât, dacă am mai ţine la
inteligenţă, la sârguinţă şi la lucrul bine făcut, ar trebui să
închidem jumătate din sistem: primării, parlamente, guverne,
instituţii publice şi private. Ar trebui să afişăm pe biroul
primului-ministru: Închis pe motiv de prostie, revenim când găsim pe
cineva care să fie vrednic. Ar trebui să trimitem acasă demnitari,
funcţionari, profesori, medici, poliţişti şi preoţi. Pentru
singurul delict îndreptat împotriva universului pe care nicio lege
lumească nu l-a pedepsit vreodată: prostia. Ne-am imaginat până acum
că viaţa sancţionează prostiile, şi probabil că în sistemele vii
lucrul acesta s-a petrecut fără greş, acum însă cred că e cazul
să luăm notă de noua realitate, proştii cred că au învins totul,
inclusiv viaţa. Aşteptaţi-vă la o multiplicare exponenţială a
numărului de “accidente”.