Introducere în fonetică

Fonetica este disciplina lingvistică care studiază sunetele vorbirii, adică ale
limbajului articulat ca facultate specific omenească. Altfel spus, studiază latura sonoră a
limbii, fără de care o limbă nu se poate realiza în vorbirea orală.
Comunicarea prin viu grai, pune în acţiune un aparat complicat, din care fac parte
creierul, urechea şi gura. Dacă ceea ce se petrece în creierul uman cînd se prelucrează
cele auzite reprezintă obiectul psihologiei, dacă acustica formează obiectul fizicii (în
sensul că nu putem controla sau influenţa auzul nostru), organul cu cu care producem
sunetele poate fi dirijat de noi, deşi mişcările lui sînt, în general, automatizate 1. În timp ce
sunetele emise de animale reprezintă simple semnale sonore, care exprimă emoţia şi nu
intră într-un sistem, vorbirea umană oferă posibilitatea de a construi mesaje articulate,
oferind posibilitatea de a folosi cuvintele în procesul gîndirii.
Mesajul transmis prin viu grai se prezintă ca un flux sonor, ce poate fi receptat
datorită faptului că este audibil. Fluxul sonor al limbii poate fi analizat şi descompus
astfel: oamenii îşi exprimă gîndurile şi sentimentele prin propoziţii; propoziţiile sînt
formate din cuvinte; cuvintele, la rîndul lor, sînt alcătuite din sunete vorbite. Sunetele
articulate pot fi studiate din multe puncte de vedere, începînd cu structura lor acustică şi
terminînd cu felul în care se produc, se combină sau se modifică.
Studierea materialului sonor al limbii, privită din punctul de vedere al obiectului
de cercetat, a condus la clasificări ale foneticii în mai multe ramuri:
1. Fonetica generală studiază funcţionarea aparatului fonator omenesc şi
trăsăturile sonore care caracterizează latura sonoră a vorbirii oamenilor. Principiile
stabilite de cercetare şi de interpretare a materialului sonor nu se opresc doar la o singură
limbă, fiind numită astfel şi fonetică specială.
2. Fonetica specială se ocupă cu studiul aspectului sonor al unei singure limbi.
3. Fonetica descriptivă (sincronică sau statică) studiază fonetica unei limbi în
dimensiunea sincronică; se ocupă cu descrierea şi clasificarea sunetelor vorbirii (în
general sau ale unei limbi anume) într-o perioadă determinată.

1
Cf. Sextil Puşcariu, Limba română. Vol. II. Rostirea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994, p. 45.

1
 4. Fonetica istorică (diacronică sau evolutivă) studiază schimbările fonetice
petrecute într-o limbă de-a lungul existenţei sale. Datele furnizate de fonetica istorică
contribuie la înţelegerea unor fapte cercetate de fonetica descriptivă a unei limbi, dar şi la
studierea comparată a limbilor înrudite (de ex., limbile romanice, limbile germanice etc.),
caz în care se numeşte fonetică comparativ-istorică. Astfel, conchidem că cele două
ramuri (sincronică şi diacronică) nu sînt rupte ana de alta.
Sistemul fonetic al limbii române, ca şi cel gramatical, continuă sistemul limbii
latine, care a suferit însă unele modificări. De exemplu, în vocalismul românesc au apărut
vocalele ă şi î, inexistente în latină: lat. casa > rom. casă, dar şi lat. melum > rom. măr,
lat. imperator > rom. împărat (vocala ă s-a dezvoltat atît dintr-un a neaccentuat, cît şi
dintr-un e precedat de labiale sau de vibranta r); lat. rivus > rom. rîu, lat. sinus > rom. sîn,
lat. attitio > rom. aţîţ, dar şi lat. mánus > rom. mînă, lat. cámpus > rom. cîmp (vocala î s-a
dezvoltat fie din i precedat de consoanele r, s, t, fie din á în poziţie nazală).
5. Fonetica articulatorie (fiziologia sunetelor) cercetează producerea sunetelor
articulate. La producerea sunetelor articulate, conlucrează structuri anatomice şi procese
fiziologice pe parcursul a trei etape: respiraţia, fonaţia şi articulaţia.
6. Fonetica acustică (se interferează cu acustica, ramură a fizicii) cercetează
sunetul ca semnal fizic, existent sub forma unor oscilaţii care se transmit de la vorbitor la
ascultător.
7. Fonetica auditivă cercetează prelucrarea semnalului sonor în timpul procesului
de percepţie atît la vorbitori, cît şi la ascultător.
8. Fonetica instrumentală (experimentală) este o ramură a foneticii, care
studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale şi al unor mijloace tehnice
avansate. Cu ajutorul acestor aparate speciale, cercetătorii au posibilitatea de a înregistra
unele aspecte sonore imperceptibile cu urechea. Fonetica experimentală este un studiu de
aprofundare care completează observaţia directă prin audiţia fluxului fonetic cu aparate şi
tehnică modernă.
9. Fonetica funcţională (fonologia) studiază sunetele-tip (fonemele) din punct de
vedere funcţional în cadrul limbii. Dintre creatorii foneticii funcţionale amintim pe
lingviştii ruşi Nikolai Sergheevici Trubetzkoy, Roman Jakobson şi S. Karcevski,

2
principalii fondatori ai Cercului lingvistic de la Praga2. Pentru Trubetzkoy, fonetica
aparţine ştiinţelor naturii, este o ştiinţă empirică, în timp ce fonologia aparţine, ca ramură
pur lingvistică, ştiinţelor spiritului. Baza noii discipline o constituie diferenţa dintre sunet
şi fonem.

Sunet şi fonem
Sunetul este material sau concret şi reprezintă învelişul sonor al limbii. Orice
sunet este un fenomen fizic (natura lui fizică constînd în vibraţiile fluxului de aer fonic,
modulate de organele vorbirii), care are unele caractere distinctive şi un rol funcţional: de
a diferenţia cuvintele unele de altele3. De exemplu, în cuvintele casă, masă, pasă,
sunetele iniţiale dau alt înţeles fiecărui cuvînt, deşi în rest complexul sonor este identic.
Mai mult, acelaşi sunet este diferit pronunţat de doi sau mai mulţi vorbitori, ba chiar
acelaşi vorbitor pronunţă acelaşi sunet în moduri diferite. Sunetele sînt fenomene
acustice, vibraţii aeriene diferite.
De cealalată parte, fonemul este general şi abstract. Fonemul este unitatea sonoră
care nu poate fi divizată în unităţi mai mici şi succesive şi care serveşte pentru a alcătui şi
a diferenţia, din punct de vedere semantic, învelişul sonor la morfemelor4. Ca unitate
sonoră a limbii, şi fonemul are rolul funcţional de a diferenţia cuvintele între ele. În actul
concret al vorbirii, un fonem nu se realizează niciodată în acelaşi mod. De exemplu, dacă
comparăm seriile bon – bor, bor – rob, am putea trage concluzia pripită că nu există nici
o deosebire între sunet şi fonem, dată fiind funcţia de diferenţiere care le caracterizează
pe ambele. În realitate, cei doi termeni definesc concepte diferite. Pronunţînd cuvintele
bon – bor, observăm că vocala o este diferită în cele două cuvinte; o din bon primeşte un
timbru nazal (deoarece este urmat de o nazală), datorită fenomenului numit coarticulaţie.
De asemenea, în cuvîntul monedă, o are un mai puternic timbru nazal, fiind încadrat de

2
Aceşti lingvisti, fondatorii fonologiei ca disciplină distinctă de fonetică, au prezentat la congresul din
1928 un program fonologic. O sinteză a fonologiei pragheze este lucrarea postumă a lui N. S. Trubetzkoy,
Grundzüge der Fonologie, 1939.
3
Cf. Al. Rosetti, Introducere în fonetică, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1967, p. 22.
4
Vezi Petre Zugun, Limba română contemporană. Fonetica, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, 1976, p. 112.

3
două consoane nazale5. Deşi avem pronunţări uşor diferite ale vocalei o în exemplele de
mai sus (care sînt, de fapt, variante condiţionate de poziţia lor în cuvînt), acestea sînt, în
realitate, manifestări ale aceleiaşi esenţe, adică ale aceluiaşi fonem o în exemplul ales. De
aceea, şi în scrierea obişnuită folosim un singur semn grafic: litera o.
Prin urmare, fonemul reprezintă „esenţa sunetului vorbirii, (...) un semnal sau un semn
lingvistic, avînd o latură concretă şi una abstractă, înzestrat cu o funcţie socială”6.
Spre deosebire de sunet, care este individual, fonemul constituie un semnal sau un
semn lingvistic care îndeplineşte, pentru toţi vorbitorii unei comunităţi lingvistice,
aceeaşi valoare funcţională. Spre deosebire de sunete, care sînt foarte numeroase si
variate, fonemele unei limbi sînt limitate ca număr şi alcătuiesc sistemul fonologic sau
fonematic al limbii respective. Între sunet şi fonem există un raport dialectic asemănător
cu cel existent între noţiune şi obiect sau între general şi particular. Pentru simplificarea
terminologiei, poate fi folosită şi perechea variante – invariante: variantele se realizează
în vorbirea individuală, fiind sunete ale vorbirii (realizarea în vorbire a diferitelor
variante sonore poartă numele de sunet), în timp ce invariantele sînt concepte care aparţin
sistemului limbii şi reprezintă tipuri de sunete în care sînt reunite, prin abstractizare, mai
multe varietăţi fonetice, apropiate din punct de vedere fiziologic şi acustic (aceste unitaţi
invariante se numesc foneme).
Dată fiind legătura stînsă dintre sunet şi fonem, fonetica şi fonologia, deşi
studiază laturi diferite ale aceluiaşi fenomen, nu pot fi despărţite una de alta, întrucît
funcţiile nu există rupte de expresia lor materială.

Importanţa studierii foneticii

Printre obiectivele studierii acestei discipline, amintim: însuşirea noţiunilor
teoretice de bază ale foneticii, descrierea sistemului fonetic şi fonologic al limbii române
actuale; aprofundarea cunoştinţelor de bază legate de transcrierea fonetică şi de
modificările fonetice în limba română.

5
Vezi, pentru o prezentare detaliată, Fr. Király, V. Şerban, V. Ţâra, Limba română contemporană.
Fascicula a IV-a. Fonetică, ediţia a II-a, Tipografia Universităţii din Timişoara, 1974, p. 7-8.
6
Cf. V. Sofroni, Curs de fonetică a limbii române contemporane literare, Iaşi, 1969, p. 9, 10.

4
 În cadrul disciplinelor lingvsitice, fonetica este o disciplină specială, putînd-o
numi „tabla înmulţirii” pentru lingvistică. Amintim cîteva dintre disciplinele
complementare foneticii limbii române, care se sprijină pe noţiunile de bază ale acesteia:
a) Fonetica evolutivă (istorică) constituie baza solidă şi indispensabilă a
lingvisticii. Apariţia lingvsiticii moderne e legată de cercetarea schimbărilor fonetice
neregulate. Fonetica a adus contribuţii importante la dezvoltarea teoriilor lingvistice;
modelele şi tehnicile de dezvoltare structuralistă s-au efectuat în cadrul foneticii şi apoi s-
au extins la gramatică şi la semantică. Nu se poate discuta de istoria unei limbi fără a
apela la cunoştinţe de fonetică. De asemenea, prezentarea evoluţiilor şi a modificărilor
fonetice care caracterizează limbilor romanice, este indispensabil legată de noţiunile de
bază ale foneticii.
b) Transcrierea fonetică, care urmăreşte să noteze, cît mai aproape de realitate,
variantele din pronunţare, este indispensabilă nu numai pentru fonetică (pentru
înţelegerea unor fenomene fonetice), cît şi pentru redarea cu exactitate a pronunţărilor
regionale, folosită de dialectologi (în cazul limbii române, vom folosi Transcrierea
fonetică după Atlasul Lingvistic Român). De asemenea, transcrierea fonetică este utilă şi
în studierea altor discipline, cum ar fi stilistica sau socio-lingvistica.
c) Fonetica are un rol important şi la însuşirea limbilor străine, la însuşirea dicţiei
pentru actori sau la corectarea proceselor de greşeli fonetice.
d) Fonetica are puncte de contact cu fizica, acustica, anatomia, fiziologia,
neurologia.