Semiologie Medicala

ŞCOALA POSTLICEALĂ “ALMA MATER” SIBIU
CENTRUL MEDIAŞ
SEMIOLOGIE MEDICALĂ
Suport de curs
Anul I AMG - AMF
Irimie Casandra
Asistent medical generalist
1|Page s
SEMIOLOGIE MEDICALA AMG SCOALA POSTLICEALA „ALMA MATER”
MEDIAS
Cuprins:
Capitolul I
1. Noţiuni introductive
2. Conţinutul si etimologia noţiunii de semiologie
3. Foaia de observaţie clinică
4. Inspecţia generală a bolnavului
5. Examenul tegumentelor
6. Starea psihică (Starea de conştienţă). Alterarea senzoriului (Alterarea stării de conştienţă)
7. Semiologia neurologică
8. Semiologia endocrină
9. Semiologia ganglionilor limfatici
10. Sindromul febril
11. Examenul ochilor
12. Semiologia părului
13. Semiologia unghiilor
14. Semiologia cavităţii bucale şi faringelui
15. Semiologia sistemului musculo-adipos
16. Semiologia osteoarticular
17. Simptome majore
Capitolul II
1. Semiologia aparatului respirator

2. Patologia aparatului respirator
Capitolul III
1. Semiologia aparatului cardiovascular

2. Patologia aparatului cardiovascular
Capitolul IV
1. Semiologia aparatului digestiv

2. Patologia aparatului digestiv
Capitolul V
1. Semiologia aparatului urinar

2. Patologia aparatului urinar
2|Page s
MEDIAS
Bibliografie:
o Semiologie Medicală. Semiologia Generală. Semiologia Aparatului Respirator
Laurențiu Cozlea (sub redacția), Daniel Laurențiu Cozlea. Universitatea de Medicină şi Farmacie
Târgu Mureș 2012
o Semiologie medicală pentru asistenţi medicali. Monica Moldoveanu. Editura All
Medicall. 2011
o Semiologia aparatului cardiovascular. Laurenţiu Cozlea (sub redaţia), Daniel Laurenţiu
Cozlea. Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu Mures 2012

o Semiologia aparatului digestiv şi urinar. Simona Baţagă. Universitatea de Medicină şi
Farmacie Târgu Mures 2013
3|Page s
MEDIAS
NOŢIUNI INTRODUCTIVE:
În prima parte a învăţământului medical, cel preclinic, s-au căpătat prin studii
experimentale, cunoştinţe de anatomie şi fiziologie. Medicina nu se limitează însă la aceste
cunoştinţe teoretice. Ea semnifică patologia = ştiinţa bolilor. Raţiunea sa este de ordin
practic: cunoaşterea şi înţelegerea bolilor nu ca un scop în sine, ci în vederea combaterii
şi prevenirii lor. Patologia se adresează omului bolnav pe care îl studiază la patul suferinţei
sale. Aceasta este şi definiţia clinicii.
Clinicianul caută să sesizeze manifestările modificărilor morfologice şi funcţionale din
organism din cursul procesului patologic, pentru ca, pe baza acestor simptome şi semne
să recunoască existenţa unei boli. Descoperirea acestor manifestări exterioare ale bolii
formează obiectul semiologiei.
CONŢINUTUL ŞI ETIMOLOGIA NOŢIUNII DE SEMIOLOGIE:
Semiologia este acea parte a medicinei care se ocupă de simptomele şi semnele bolilor,
atât de modul în care se obţin aceste informaţii necesare diagnosticului, cât şi de
semnificaţia lor şi modul de valorificare.
Expresia de semiologie derivă din limba greacă, unde “semion” = semn.
Semiologia constituie un fel de abecedar al medicinei, al diagnosticului. În cadrul acestei
discipline vom învăţa modul cum se obţin informaţiile necesare diagnosticului.
4|Page s
MEDIAS
ETAPELE PROCESULUI DE STABILIRE A DIAGNOSTICULUI:
1. Obţinerea unor informaţii:
a. Interogatoriul sau anamneza bolnavului
b. Examenul fizic sau obiectiv, prin următoarele metode:
• inspecţia (singura de care se foloseşte asist. medical)
• palparea
• percuţia
• auscultaţia
c. Investigaţiile de laborator şi paraclinice:
• laborator hematologic
• laborator biochimic
• laborator serologic
• laborator microbiologic
• examen radiologic
• electrocardiografia
• alte investigaţii paraclinice: ecografia, tomografia, cateterism, etc.
2. Valorificarea acestor informaţii:
Valorificarea informaţiilor obţinute în prima etapă presupune sistematizarea acestor
informaţii, încercarea de a grupa simptomele şi semnele obţinute în sindroame, deci
efectuarea de operaţii logice cu ajutorul cărora încercăm să formulăm diagnosticul.
Prin simptom înţelegem acele fenomene patologice generate de o boală, pe care bolnavul
le sesizează şi le relatează sub formă de acuze. De exemplu durerea cu diferite localizări,
greţuri, inapetenţă, oboseală, dispnee, palpitaţii, etc.
Expresia de semn este rezervată modificărilor obiective care sunt constatate de către
5|Page s
MEDIAS
medic la examenul fizic.
Uneori limita dintre aceste noţiuni nu este net conturată. Astfel, o serie de acuze
subiective ale pacientului pot fi constatate şi obiectiv la examenul bolnavului, cum ar fi febra,
icterul, cianoza, erupţiile cutanate, dispneea.
Cu toate aceste rezerve, se folosesc aceşti termeni în sensul arătat mai sus, respectiv,
simptomele sunt acuzele bolnavului iar semnele-constatările noastre obiective.
Expresia de sindrom provine tot din limba greacă, unde “Syndromein” semnifică “a
face drumul împreună”. Deci sindromul cuprinde un grup de simptome şi semne care
obişnuiesc să apară împreună în anumite boli. Recunoaşterea unui sindrom constituie
o etapă importantă pe drumul care ne duce la diagnostic. Recunoaşterea sindromului
nu înseamnă deci un diagnostic final, dar restrânge posibilităţile.
Diagnosticul nu este un scop în sine, el are o finalitate care este instituirea conduitei
terapeutice şi aprecierea prognosticului, deci recuperarea bolnavului.
Pentru a atinge acest obiectiv, medicul parcurge trei etape succesive: anamneza,
examenul obiectiv şi examinările paraclinice şi de laborator.
Întotdeauna, diagnosticul trebuie să înceapă cu începutul, respectiv cu ACUZELE
SUBIECTIVE deci simptomele bolnavului. O bună anamneză permite în unele boli
stabilirea diagnosticului. Astfel, în angina pectorală, caracterele durerii retrosternale
pot stabili diagnosticul chiar în absenţa altor investigaţii sau chiar dacă traseul
electrocardiografic este normal. La fel, boala ulceroasă se poate afirma cu mare
probabilitate doar pe baza anamnezei.
6|Page s
MEDIAS
FOAIA DE OBSERVAŢIE:
Foaia de observaţie clinică reprezintă documentul care consemnează toate datele
furnizate de interogatoriul, examenul clinic şi diferitele metode de investigaţie a bolnavului.
Foaia de observaţie reprezintă un document clinic (duce la elaborarea diagnosticului), un
document ştiinţific (sursă de prelucrare ştiinţifică a datelor acumulate pe un număr mare
de bolnavi) şi în unele împrejurări, un document juridic (bolnavul este obiectul unei situaţii
penale când el sau familia se adresează justiţiei).
Foaia de observaţie se compune din următoarele părţi:
• datele generale ale bolnavului;
• anamneza;
• starea prezentă a bolnavului (examenul obiectiv);
• foaia de temperatură şi tratament;
• evoluţia bolii;
• rezultatele investigaţilor paraclinice şi de laborator;
• diagnosticul (la internare, la 72 de ore, la externare);
• epicriza (interpretarea cazului)
DATELE GENERALE ALE BOLNAVULUI
Sunt consemnate: numele şi prenumele bolnavului, sexul, vârsta, profesiunea şi locul de
muncă, ocupaţia actuală, domiciliul stabil, adresa aparţinătorilor, data internării şi externării.
ANAMNEZA
Reprezintă totalitatea datelor obţinute de asistentul medical/medic din convorbirea cu
bolnavul. Fără nicio exagerare, anamneza este partea cea mai importantă a examinării
bolnavului. Uneori doar acuzele şi observaţiile bolnavului, fără alte examinări, pot fi suficiente
pentru stabilirea diagnosticului. De exemplu o boală ulceroasă (caracterele durerii ulceroase,

7|Page s
MEDIAS
ritmicitatea, periodicitatea, condiţii de apariţie şi dispariţie a durerii), sau cardiopatia ischemică
(caracterele durerii din angina pectorală sau infarctul miocardic acut).
Se recomandă ca iniţial, bolnavul să fie lăsat să-şi povestească singur boala. Ulterior,
întrebările noastre să nu influenţeze răspunsul. Sunt cazuri în care luarea anamnezei
este o sarcină foarte uşoară pentru că bolnavul relatează clar şi corect acuzele, alteori însă
luarea anamnezei este o sarcină deosebit de dificilă pentru că bolnavul cu ocazia fiecărui
interogatoriu îşi relatează altfel acuzele. Deci o mare importanţă o are gradul de inteligenţă
şi vocabularul bolnavului.
Anamneza cuprinde următoarele părţi: motivele internării (sau consultării), istoricul
detaliat al bolii actuale, antecedentele personale şi heredo-colaterale, condiţiile de viaţă şi muncă.
Motivele internării sau consultării.
Se vor nota pe scurt acuzele principale (simptomele) şi nu semne sau diagnostice, chiar
dacă bolnavul îşi cunoaşte boala. De exemplu febră, frison, junghi toracic, tuse, expectoraţie,
dureri diverse.
Istoricul detaliat al bolii.
Reprezintă de fapt istoricul simptomelor bolnavului. Se lasă bolnavul să-şi povestească
boala de la debutul ei până în prezent, intervenind cu întrebări pentru completări şi precizări.
Simptome generale
Febră, scădere ponderală, pofta de mâncare (apetit), scaun, urina, somnul, capacitatea de
muncă. Aceste simptome generale frecvente trebuie să figureze în istoricul bolii actuale chiar
dacă bolnavul nu le menţionează spontan.
Antecedente:
Antecedente personale fiziologice şi patologice:
Fiziologice - la femei: sfera genitală, respectiv ciclul menstrual (prima menstruaţie -
menarha, desfăşurarea ulterioară a ciclului, data exactă a ultimei menstruaţii, sarcini,

8|Page s
MEDIAS
avorturi, menopauza)
Patologice:
• Boli infecto-contagioase acute ale copilăriei,
• Boli infecţioase cronice (TBC, sifilis),
• Alte boli (cronologic),
• Intervenţii chirurgicale,
• Accidente
Intoxicaţii cronice, noxe toxice: alcool, fumat, medicamente luate cronic, alergii medicamentoase
Antecedentele heredo-colaterale.
Se consemnează bolile de care au suferit părinţii, ceilalţi membri ai familiei şi rudele

apropiate
Condiţii de viaţă şi muncă.
Ne interesează condiţiile de locuinţă, alimentaţie, muncă, gradul de solicitare fizică sau psihică,
factori nocivi la locul de muncă (umiditate, praf, pulberi, poziţii defectuoase).
EXAMENUL OBIECTIV:
Metode fizice de examinare: inspecţia, palparea, percuţia, auscultaţia.
9|Page s
MEDIAS
INSPECŢIA GENERALĂ A BOLNAVULUI:
Constituie prima etapă de examinare a bolnavului. În timpul luării interogatoriului
(anamnezei) bolnavului, putem nota o serie de particularităţi sugestive pentru diagnostic.
O simplă privire pentru un observator experimentat poate fi suficientă pentru a recunoaşte
o afecţiune caracterizată prin modificări externe ale corpului, ca o hipertiroidie (Basedow),
o anemie sau o insuficienţă cardiacă.
ATITUDINEA (poziţia):
Atitudinea (poziţia) bolnavului în pat poate fi:
Normală, activă, liberă, de decubit indiferent şi posibilitate de mişcare, asemănătoare
unei persoane sănătoase;
Pasivă: adinamică, flască, bolnavul fiind ţintuit la pat, fără posibilitatea de a-şi schimba
poziţia (bolnavi comatoşi);
Forţată: caracteristică unor boli în care bolnavul adoptă instinctiv o anumită poziţie
pentru a-şi calma un simptom (dispneea, durerea, etc.).
Tipuri de poziţii forţate:
Ortopneea - bolnavul stă la marginea patului, într-un fotoliu sau în pat cu căpătâiul
ridicat,sprijinit pe mâini. Această poziţie adoptată de bolnav este caracteristică crizei de astm
bronşic, astm cardiac (edem pulmonar acut) şi în insuficienţa cardiacă globală.
Poziţii forţate în decubit lateral - pe partea sănătoasă în pleurita seacă, pentru evitarea
durerii şi pe partea bolnavă în pleurezia exsudativă, pentru a lăsa liberă expansiunea
plămânului sănătos şi astfel a compensa pe cel parţial scos din funcţie. Alte poziţii forţate - în
decubit dorsal cu coapsele în semiflexie, la bolnavii cu dureri abdominale cu componentă
peritoneală (colecistită acută, ulcer perforat), căutări de noi poziţii antalgice şi agitaţie
psihomotorie în colica renală şi cea biliară.

10 | P a g e s
MEDIAS
Poziţia genupectorală - sprijinit pe coate şi genunchi (“rugăciunea mahomedană”) în
pericardita exudativă.
Torticolis - înclinarea unilaterală a capului şi limitarea mişcărilor din cauza contracturii
muşchilor latero-cervicali (în boli reumatice ale coloanei vertebrale cervicale).
Poziţia în “cocoş de puşcă” - decubit lateral, capul în hiperextensie, gambele flectate pe
coapse şi acestea pe abdomen (apare în meningită).
Opistotonus - decubit dorsal, extensia forţată a corpului, care descrie un arc, prin
contractura musculaturii dorsale a corpului. Apare în tetanos.
MERSUL BOLNAVULUI
Boala lui Parkinson - bolnavul umblă cu paşi mici, mărunţi, sacadaţi, prezintă un tremor
continuu al mâinilor, faţa este inexpresivă.
Hemipareza - reprezintă un deficit motor la nivelul unui hemicorp şi apare în urma unui
accident vascular cerebral. Mersul acestor bolnavi este “cosit”.
Boala lui Little - diplegia spastică - este o leziune piramidală bilaterală, apare frecvent în
urma unor leziuni provocate în timpul naşterii cu forcepsul. Mersul tipic este “în foarfece”.
Pareza de nerv sciatic popliteu extern - este imposibilă flexia dorsală a piciorului.
Bolnavul îşi târăşte vârful piciorului pe sol, îşi ridică exagerat piciorul. Mersul este “stepat”.
FACIESUL BOLNAVULUI
Faciesul cuprinde modificările aspectului feţei induse de anumite boli. Tipuri
caracteristice de facies sunt:
Facies mitral (apare în stenoza mitrală): cianoza pomeţilor, buzelor şi nasului care
contrastează cu paliditatea din jur.
Facies acromegalic (apare în acromegalie, adenom hipofizar): nas mare, faţa alungită,
exagerarea proeminenţelor osoase (pomeţii, arcadele zigomatice şi cele sprâncenare, bosele
frontale), bărbia mare şi proiectată înainte (prognatism).

11 | P a g e s
MEDIAS
Facies mixedematos (apare în hipotiroidie): facies rotunjit “în lună plină”, împăstat, cu
ştergerea şanţurilor fiziologice, pleoapele tumefiate (aspect buhăit, de oameni somnoroşi).
Facies hipertiroidian sau basedowian (hipertiroidie): exoftalmie bilaterală, fanta
palpebrală lărgită, privire vie, hipersecreţie lacrimală, ochi strălucitori.
Facies tetanic sau “risus sardonicus” (în tetanos): gura, nările şi ochii se modelează ca
pentru râs, în timp ce fruntea încreţită exprimă tristeţe.
Facies peritoneal sau hipocratic (în peritonite acute): faţa palidă-pământie, acoperită de
transpiraţii reci, ochii înfundaţi în orbite, încercănaţi, nas ascuţit, privirea anxioasă.
Facies parkinsonian sau de “mască” (boala Parkinson): facies inexpresiv, privire fixă,
clipitul foarte rar.
Facies cushingoid (sindromul Cushing, hiperfuncţia suprarenală): faţă rotunjită, “în lună
plină”, dolofan, pomeţii roşii (impresia falsă de sănătate).
Facies lupic (apare în lupus eritematos diseminat): facies cu un placard eritematos al
nasului şi pomeţilor cu aspect “în fluture”.
Facies ftizic (în TBC pulmonar): emaciat, palid, cu nuanţă teroasă, pământie, ochi
strălucitori.
Facies de mumie, mască de ceară sau “icoană bizantină” - apare în sclerodermie. Aspect
inexpresiv, cu pielea întinsă,
Facies de paiaţă (în rujeolă): plângăreţ şi pătat,
Facies vultuos (în pneumonie): congestionat, roşeaţa pometului feţei de partea bolnavă,
“Nas în şa”: apare în sifilis congenital: nasul este turtit la baza sa,
Facies aortic (în insuficienţa aortică): palid-gălbui,
Rubeoza diabetică: în diabetul zaharat: facies în lună plină, de culoare roşu-deschis,
Faciesul în paralizia facială: de partea bolnavă - hipotonie musculară, cu ştergerea
pliurilor naso-geniene, cu scurgerea lacrimilor pe obraz, lagoftalmie, nu poate închide ochiul,
12 | P a g e s
MEDIAS
Facies pletoric: la hipertensivi şi obezi: facies roşu, cu teleangiectazii pe pomeţi,
Faciesul în bronhopneumopatia cronică obstructivă:
în tipul A (predominenţa emfizemului pulmonar): aspectul faciesului este de

“gâfâitor roz” (pink-puffer),
în tipul B (predominenţa bronşitei cronice): faciesul este cianotic şi buhăit (“blue

bloater”),
STATURA. TIPUL CONSTITUŢIONAL
STATURA (înălţimea) variază în anumite limite în funcţie de vârstă şi sex. Înălţimea
definitivă este în jurul vârstei de 22 de ani.
Extremele sunt:
Gigantismul: creşterea exagerată în înălţime (peste 2 m la bărbaţi şi 1,9 m la
femei, limite considerate ca valoare maximă normală). Apare prin hipersecreţie
hipofizară de hormon somatotrop.
Nanismul: statura mică, pitică (1,20-1,50 m), de origine câştigată şi ereditară, cu
două variante:
Nanismul hipofizar: proporţionat, armonic, ce apare ca urmare a
insuficienţei secretorii multiple de tropi hipofizari, dar cu funcţiile psihice normal
dezvoltate (“om în miniatură”)
Nanismul tiroidian: disproporţionat, disarmonic, pitic (cu membrele scurte
faţă de trunchi şi capul mare în raport cu dimensiunile corpului).
TIPUL CONSTITUŢIONAL, definit ca rezultanta caracterelor morfofuncţionale, diferă
de la o persoană la alta, în funcţie de ereditate şi factorii de mediu social.
Normostenic: caracterizat prin proporţii armonioase ale corpului;
Astenic (longilin), persoanele astenice par slabe, deşirate, cu gâtul lung, torace
alungit şi subţire, ţesutul adipos şi muscular reduse. La indivizii astenici există o
frecvenţă crescută a ulcerului gastro-duodenal, viscero-ptozelor, nevrozelor,

13 | P a g e s
MEDIAS
hipertiroidiei;
Hiperstenic (obez, picnic) caracterizat prin predominenţa dimensiunilor
transversale în raport cu cele verticale. La acest tip constituţional ar exista o
frecvenţă crescutăa obezităţii, diabetului zaharat, cardiopatiei ischemice, gutei,
litiazei biliare,hipertensiunii arteriale;
STAREA DE NUTRIŢIE
Starea de nutriţie se apreciază prin cercetarea ţesutului celulo-adipos subcutanat, a
musculaturii şi prin cântărire
Modificări patologice ale stării de nutriţie:
OBEZITATEA reprezintă creşterea greutăţii corporale pe seama ţesutului gras
cu peste 10% din greutatea ideală. În funcţie de valorile procentuale ale surplusului
ponderal faţă de greutatea ideală, obezitatea poate fi:
• Uşoară (gradul I) - sub 30 %;
• Medie (gradul II) între 30-50%;
• Severă (gradul III) - peste 50%;
În funcţie de distribuţia depunerii de grăsime, obezitatea poate fi:
generalizată - în care acumularea de grăsime se face relativ uniform pe torace,
abdomen şi membre;
segmentară - în care acumularea de grăsime se face în anumite zone ale corpului,
cu realizarea a două tipuri mai importante: android (acumularea grăsimii predominent
pe ceafă, trunchi şi partea superioară a abdomenului) şi - tipul ginoid (depunerea de
grăsime pe fese, şolduri şi coapse);
DEFICITUL PONDERAL reprezintă scăderea greutăţii corporale cu peste 10%
din greutatea ideală. Are trei variante:
Emacierea - în care ţesutul adipos este aproape sau complet dispărut;

14 | P a g e s
MEDIAS
Caşexia - tipul mai avansat de deficit ponderal în care pe lângă dispariţia
ţesutului adipos se constată o diminuare a musculaturii;
Marasmul - stadiul final al deficitului ponderal, în care, pe lângă
dispariţia ţesutuluiadipos şi topirea maselor musculare, apar tulburări metabolice
şi hidro-electrolitice grave, de obicei ireversibile;
15 | P a g e s
MEDIAS
EXAMENUL TEGUMENTELOR
Examinarea tegumentelor în cadrul inspecţiei generale a bolnavului trebuie făcut cu o
deosebită atenţie, deoarece ne furnizează indicaţii valoroase nu numai în diagnosticul
bolilor dermatologice, cât mai ales într-o serie de afecţiuni ale organelor interne.
Modificări decelabile la examenul tegumentelor şi mucoaselor:
• Paloarea;
• Pigmentaţiile;
• Roşeaţa tegumentelor (eritemul cutanat);
• Erupţiile cutanate (exantemele);
• Hemoragiile cutanate;
• Icterul;
• Cianoza;
• Edemele;
• Circulaţia venoasă colaterală;
• Tulburările trofice cutanate;
PALOAREA TEGUMENTARĂ
Paloarea tegumentară generalizată, interesând şi mucoasele accesibile inspecţiei
(conjunctivală, linguală, bucală, subunghială) denotă cel mai frecvent o anemie. Alte
afecţiuni care evoluează cu paloare muco-tegumentară sunt: tumorile maligne cu variate
localizări, stările de şoc, stările infecţioase, bolile renale.
PIGMENTAŢIILE
Tulburările de pigmentaţie pot fi fiziologice sau patologice.
Hiperpigmentaţiile fiziologice pot fi:
• constituţionale (rasă);
16 | P a g e s
MEDIAS
• gravidică (masca gravidică);
• actinică (secundară expunerii la razele ultraviolete solare)
Hiperpigmentaţiile patologice pot fi difuze, generalizate sau circumscrise.
 Difuză, generalizată: în afara cazurilor când constituie
o trăsătură rasială (negri, ţigani), este întâlnită în boala Addison (insuficienţa
corticosuprarenală). Este vorba de o supraproducţie de melanină prin exces de
hormonmelanotrop.
 Circumscrise:
Hipertiroidie şi nevrozele astenice: pigmentări perioculare (semnul

Jellinek).
Insuficienţa hepatică evoluează cu apariţia hiperpigmentaţiilor
localizate pe frunte, obraji şi perioral (“masque biliaire”).
Pigmentaţii în hemocromatoză (diabetul bronzat). Hemocromatoza
reprezintă o tulburare a metabolismului fierului, cu depunerea de
hemosiderină în diferite ţesuturi, mai alesîn ficat (cu apariţia cirozei
hepatice), în pancreas (diabet zaharat) şi în piele (pigmentaţii cutanate).
Pigmentaţiile au culoare brun-cafenie.
Pigmentaţii în unele intoxicaţii cronice cu substanţe
medicamentoase. Sunt capabile să producă hiperpigmentaţii cutanate pe
locul de aplicare.
DEPIGMENTAREA TEGUMENTELOR
Depigmentarea tegumentelor poate fi difuză sau circumscrisă
Depigmentarea difuză.
Albinismul este o depigmentare difuză a tegumentelor întâlnită rar şi este
o anomalie congenitală. Există o formă totală când în afara tegumentelor este
17 | P a g e s
MEDIAS
interesatăşi fanerele (părul). Tegumentul apare alb-rozat, irisul este roz-roşu iar
părul alb, subţire şi mat.
Depigmentarea circumscrisă.
În Vitiligo apar pete depigmentate de diferite mărimi, neregulate sau
uneori cu aspect de hartă. Restul tegumentului este normal colorat.
ROŞEAŢA TEGUMENTELOR (eritemul cutanat)
ERITEME FIZIOLOGICE:
- constituţionale;
- eritem trecător la persoanele cu distonie neuro-vegetativă în situaţii de stress,
mai ales la femei, apar pete roşii pe pielea feţei, gâtului, pe peretele anterior al
toracelui (eritem psihic). El este trecător.
- eritem trecător ce apare în mod normal, în condiţii de temperatura mediului
ambiant crescută (apare vasodilataţie periferică şi eritem), după consum de alcool,
stările febrile (facies vultuos);
ERITEME PATOLOGICE:
Eritemul în sindroamele febrile.
Eritemul în poliglobulie. Poliglobulia sau policitemia reprezintă creşterea
numărului de hematii şi conţinutul în hemoglobină a sângelui.
Eritemul în colagenoze. Colagenozele sau bolile sistemice sunt boli cu
etiologie necunoscută şi patogenie autoimună. Colagenozele care evoluează şi cu eriteme
cutanate sunt lupusul eritematos diseminat şi dermatomiozita. Lupusul eritematos diseminat este
o boală de colagen caracterizată prin leziuni pluriviscerale (în special ficat şi rinichi), febră, VSH
accelerat, leucopenie, eritem facial. Eritemul facial din lupus este localizat pe obraji şi nas sub
forma unui fluture. Dermatomiozita este o colagenoză caracterizată în primul rând prin eritem
cutanat şi leziuni musculare (atrofii musculare). Eritemul apare mai întâi la nivelul pleoapelor şi
18 | P a g e s
MEDIAS
în jurul ochilor, mai târziu se extinde şi pe restul feţei şi pe torace.
ERUPŢIILE CUTANATE (exantemele)
Erupţiile cutanate sunt frecvent întâlnite în boli dermatologice dar şi în boli
generale cum sunt bolile infecto-contagioase ale copilăriei, când constituie elemente
caracteristice pentru diagnostic (în rujeolă, rubeolă, scarlatină, varicelă şi tifos exantematic).
Tipurile cele mai obişnuite de erupţii cutanate sunt:
Macula, reprezintă pete colorate, nereliefate, ce apar în rujeolă, scarlatină, febra
tifoidă. Aici sunt incluse şi erupţiile hemoragice (purpura). Modul de diferenţiere ale
lor: dacă dispar la presiune digitală sunt datorate vasodilataţiei capilare (origine
vasculară), dacă nu dispar la presiune este vorba de hemoragie cutanată (peteşie).
Papula, infiltrare dermică ce apare ca o leziune cutanată proeminentă
circumscrisă. Poate fi pruriginoasă (însoţită de senzaţie de mâncărime) în urticarie,
variolă sau varicelă.
Vezicula este o erupţie cutanată sub 0,5 cm diametru, cu acumulare de lichid în
cantitate mică, disociind straturile cutanate. Apar în herpesul nasolabial, zona zoster,
varicelă în faza a II-a de evoluţie.
Bula (sau flictena) este o leziune proeminentă cu diametrul de peste 0,5 cm, cu
acumulare de lichid în cantitate mai mare. Bule apar în arsurile de gradul II, degerături,
pe placarde de erizipel, sau în unele intoxicaţii grave.
Pustula este o veziculă în care conţinutul seros al veziculei este înlocuit cu unul
purulent. Apare în faza mai înaintată a variolei. Pustula malignă din antrax este neagră cu
o zonă de roşeaţă înconjurătoare. Când pustulele sunt centrate de un fir de păr vorbim de
foliculită, sau când este extins, de furuncul.
Nodulii, infiltraţii hipodermice relativ dure, de mărimi variate. Cei mai
caracteristici noduli subcutanaţi apar în reumatismul articular acut (nodulii

19 | P a g e s
MEDIAS
Maynet) şi în endocardita infecţioasă (nodulii Osler).
HEMORAGIILE CUTANATE
Hemoragiile cutanate, se deosebesc de eriteme sau exantemele cutanate prin faptul că nu
dispar la compresie digitală. Ele sunt la început de culoare roşie, devenind apoi în timp violacee
şi apoi galbene, prin degradarea hemoglobinei.
Ca formă şi extindere, deosebim:
Peteşiile sunt hemoragii punctiforme;
Echimozele sunt pete hemoragice mai extinse;
Sufuziunile sunt hemoragii cutanate mai voluminoase, putând depăşi un diametru
de 10 cm;
Hematoamele sunt hemoragii subcutanate colectate care bombează suprafaţa
cutanată.
Hemoragiile cutanate descrise pot fi posttraumatice, iatrogene (de exemplu post-injecţii
sau perfuzii intravenoase) sau mai mult sau mai puţin spontane, când sunt expresia unei
bolihematologice. În cadrul bolilor hematologice discutăm în acest sens despre diatezele
hemoragice. Acestea sunt de trei tipuri, după cauza de apariţie a hemoragiei cutanate:
• Coagulopatiile;
• Trombopatiile;
• Vasculopatiile;
Teleangiectaziile reprezintă dilataţii ireversibile ale vaselor arteriale cutanate mici,
care apar cu aspectul unor firişoare liniare, uneori serpiginoase. Se pot întâlni pe tegumentele
trunchiului, al feţei. Teleangiectaziile nazale apar la alcoolici.
Angioamele arachneiforme (steluţele vasculare) sunt formaţiuni care apar ca un angiom
central mic, roşu aprins, pulsatil, sub forma unui nodul, înconjurat de teleangiectazii dispuse
radial pe fondul unei pete eritematoase. Apar pe faţă, regiunea cervicală, torace, braţe.
20 | P a g e s
MEDIAS
Eritroza palmară este datorată vasodilataţiei localizate mai ales la eminenţa hipotenară.
Este semn tot de hepatopatie cronică.
Purpura alergică Schönlein-Henoch apare ca o reacţie imună după o infecţie
streptococică sau după alergii medicamentoase. Se manifestă prin apariţia unor hemoragii
cutanate punctiforme (peteşii) care debutează acut, cu febră, dureri articulare şi abdominale.
Evoluţia este cu recidive.
Purpura senilă se caracterizează prin apariţia de peteşii şi echimoze ce apar spontan pe
faţă, mâini, gambe şi se datorează în special fragilităţii capilare ce apar o dată cu înaintarea în
vârstă.
ICTERUL
Icterul este expresia tulburării metabolismului bilirubinei, un produs de degradare
metabolică a hemoglobinei, fără rol fiziologic.
Icterul reprezintă coloraţia galbenă a tegumentelor şi mucoaselor, provocată de depunerea
de bilirubină, consecinţă a creşterii concentraţiei plasmatice peste valoarea normală de 1
mg%. Coloraţia galbenă apare la nivelul sclerelor, mucoaselor, tegumentelor trunchiului,
putându-se generaliza, ultimele colorându-se palmele şi plantele.
Din punct de vedere clinic şi fiziopatologic, deosebim trei forme de icter (trei sindroame):
• icterul hepatocelular;
• icterul mecanic (colestatic);
• icterul hemolitic;
CIANOZA
Din punct de vedere etimologic “cianoza” îşi are originea în limba greacă, de la cuvântul
kyanos care în limba greacă înseamnă albastru.
21 | P a g e s
MEDIAS
Cianoza = coloraţia albastră violacee a tegumentelor şi mucoaselor vizibile provocată de
creşterea concentraţiei de hemoglobină redusă peste 5 g% la nivelul capilarelor superficiale
(normal 2,5 g%).
Clasificare.
După localizarea cianozelor:
Cianoze localizate:
• obstrucţii venoase
• dilataţia venulelor
• obstrucţii arteriale
• cianoze generalizate:
• insuficienţa respiratorie
• insuficienţa cardiacă
• cardiopatii congenitale cu şunt dreapta-stânga
• poliglobulia
• methemoglobinemia, sulfhemoglobinemia
După mecanismul de producere:
Cianoza centrală - Clinic cianoza centrală este o cianoză caldă,
interesând extremităţile (acrocianoză), mucoasa bucală (buze, limbă),
lobul urechii.
Cianoza periferică - Caracteristică este acrocianoza rece, distală.
Scăderea temperaturii se datorează tot stazei prelungite, eventual
combinată cu vasoconstricţie arteriolară.
Cele două mecanisme se pot combina, realizând o cianoză mixtă.
22 | P a g e s
MEDIAS
EDEMELE
Edemul reprezintă o acumulare de lichid în spaţiul interstiţial, respectiv extracelular,
extravascular. Cauzele care pot să ducă la formarea edemelor sunt:
• Creşterea presiunii intracapilare:
• Scăderea presiunii coloid-osmotice a plasmei:
• Creşterea permeabilităţii capilare:
• Insuficienţa circulatorie limfatică = limfedemul
• Retenţia de sodiu şi de apă:
Clasificarea clinică a edemelor:
• Edeme localizate:
- prin obstrucţie venoasă,
- prin obstrucţie limfatică,
- edeme alergice,
- edeme inflamatorii.
• Edeme generalizate:
- edeme renale (tip nefritic, nefrotic),
- edeme cardiace,
- edeme în afecţiuni hepatice,
- edeme prin malnutriţie (carenţiale),
- edeme ciclice (premenstruale, substrat hormonal).
Din punct de vedere etiopatogenic există edeme cardiace, renale, limfatice, endocrine,
alergice, hepatice, carenţiale, caşectice, inflamatorii, iatrogene, mixte.
Edemele tind să apară în zonele cu ţesut conjunctiv lax (retromaleolar, faţă, pleoape,
organele genitale). Edemul este sugerat de anamneză, semnalat de inspecţie, confirmat

23 | P a g e s
MEDIAS
prin palpare: apariţia godeului de presiune locală, caracteristică ce urmează unei presiuni
digitale în zonele cu strat subiacent dur (pretibial şi sacral), persistenţa pliului cutanat şi
creşterea curbei ponderale.
CIRCULAŢIA VENOASĂ COLATERALĂ
În mod normal, vene dilatate se pot vedea doar pe faţa dorsală a mâinilor şi picioarelor. În
cazul în care vene dilatate sunt vizibile la examenul tegumentelor şi în alte regiuni, vorbim de
circulaţie venoasă colaterală, care denotă întotdeauna un proces patologic. Procesele obstructive
ale venelor mari situate profund, determină dilatarea venelor superficiale subcutanate.
TULBURĂRILE TROFICE CUTANATE
Tot la examenul tegumentelor pot fi decelate tulburări trofice cutanate variate. Ele
reprezintă modificări structurale ale tegumentelor şi ale altor ţesuturi adiacente, consecutive
devitalizării lor, în urma unor tulburări de circulaţie arterială şi/sau venoasă.
Degerăturile sunt determinate de expunerea la frig, localizate la extremităţi (degete,
urechi), de intensitate diferită (de la simpla hiperemie, în degerăturile de gradul I, la necroză şi
gangrenă umedă, în degerăturile de gradul IV).
Gangrena reprezintă necrozarea tegumentelor şi celorlalte ţesuturi moi. La început se
manifestă printr-o coloraţie albastră-neagră a pielii, apoi se produce necroza ţesutului, cu
eliminarea lui.
Escara este o gangrenă profundă, interesând, pe lângă tegumentele, muşchii şi chiar osul.
Escarele apar în regiunile expuse presiunii corporale (fese, călcâie, coate, regiunea sacrală)
la bolnavii gravi, care nu se pot mobiliza (bolnavi comatoşi, bolnavi cu accidente vasculare
cerebrale, insuficienţă cardiacă ireductibilă) şi care nu beneficiază de o îngrijire suficientă
prin mobilizare pasivă şi masaj.

24 | P a g e s
MEDIAS
Ulcerul perforant plantar (mal perforant) este o ulceraţie profundă, rotundă, situată în
talpă, la nivelul porţiunii distale a primului sau a celui de al V-lea metatarsian. Cauze:
tabes, diabet zaharat.
Ulcerul varicos este o ulceraţie profundă, cu margini neregulate, ce apare la nivel
gambier, fiind cauzat de tulburările de circulaţie venoasă ce caracterizează insuficienţa
circulatorie venoasă cronică din varicele membrelor inferioare sau sindromul posttrombotic de la
acest nivel. Extremitatea afectată este cianotică. Denotă o evoluţie nefavorabilă a afecţiunii
venoase şi are o vindecare lentă.
STAREA DE CONŞTIENŢĂ. ALTERAREA STĂRII DE CONŞTIENŢĂ

În timpul în care se ia anamneza, asistentul medical/medicul se orientează asupra
gradului de inteligenţă şi asupra stării psihice a bolnavului. În mod normal, individul sănătos este
orientat temporospaţial.
Tulburările psihice mai uşoare nu se vor putea descoperi decât după o observaţie
mai îndelungată. În schimb, tulburările psihice mai serioase sunt uşor de constatat. Dintre
acestea cele mai importante sunt:
Tulburările somnului;
• Pierderi de conştienţă tranzitorii - lipotimii, sincope;
• Pierderi de conştienţă prelungite - comele;
• Convulsii;
TULBURĂRILE SOMNULUI
Privarea îndelungată de somn (40-200 ore) se însoţeşte de astenie, irascibilitate,
dificultăţi de concentrare a atenţiei, bradipsihie, bradikinezie, adinamie, scăderea motivaţiei.
Ulterior se instalează iluzii şi halucinaţii, mai ales în domeniul analizorului vizual şi tactil. Apar
tulburări de vorbire.
25 | P a g e s
MEDIAS
Insomnia este imposibilitatea de a dormi suficient pentru refacerea capacităţilor fizice
şi psihice. Se poate manifesta tranzitoriu sau cronic. Perioada fiziologică de somn este în
medie de 7-8 ore, dar poate varia individual între 4 şi 10 ore. Copiii şi tinerii au tendinţa de
a dormi mai mult, bătrânii mai puţin. Există insomnii de inducţie , de trezire precoce, sau
somn cu intermitenţă.
Hipersomnia se manifestă prin creşterea numărului de ore dormite. Este frecventă în
următoarele afecţiuni: stări febrile, infecţioase în general, boli ale sistemului nervos central
(encefalite, meningite), tumori cerebrale, insuficienţă hepatică, hipotiroidie.
Sindromul PICKWICK (hipersomnie-apnee) se întâlneşte caracteristic la marii obezi cu
hipoventilaţie pulmonară, asociată cu hipertensiune arterială. Bolnavii dorm aproape
continuu, se trezesc uşor la solicitări, dar readorm imediat. În timpul somnului apar
perioade de apnee, cu durată variabilă (până la 1-2 minute), cu hipercapnie şi hipoxemie.
Bolnavul este trezit de senzaţia acută de sufocare, readoarme însă instantaneu şi ciclul se repetă.
Sindromul de narcolepsie - cataplexie este de regulă condiţionat genetic, cu lezarea
caracteristică a sistemului reticular ponto-mezencefalic, manifestat la tineri cu atacuri
irezistibile de somnolenţă (narcolepsie) asociată uneori şi cu pareză musculară (cataplexie).
Somnambulismul se manifestă ca o tulburare de comportament ce survine în cursul
somnului normal. Este vorba de o activitate motorie cu ridicare în poziţie şezândă sau
coborârea din pat şi un fel de plimbare într-o stare de semiconştienţă. Bolnavul (de regulă
un copil) este greu de trezit. Episodul nu durează mai mult de 15 minute.
PIERDERI DE CONŞTIENŢĂ TRANZITORII
Lipotimia (leşinul) este o pierdere tranzitorie a stării de conştienţă provocată de o
subperfuzie a creierului cu hipoxie consecutivă. Apare de regulă în ortostatism. Bolnavul
simte o slăbiciune extremă, cu ameţeli, întunecarea vederii, senzaţia de cădere iminentă,

26 | P a g e s
MEDIAS
care permite în mod obişnuit să se prevină lovirea prin cădere. Conştienţa se întunecă,
putând dispare complet. Aspectul bolnavului se caracterizează prin paloare intensă, cu
transpiraţii profuze, reci, ale feţei şi corpului. Pulsul slăbeşte, tensiunea arterială scade.
Se păstrează tonusul sfincterelor. La scurt timp după cădere, de la câteva secunde la 1-2
minute, conştienţa reapare. Revenirea senzorială este completă.
Sincopa (colapsul) este tot o pierdere temporară de conştienţă a cărei instalare este de
obicei mai brutală, fără prodrom, însoţită de regulă de o rărire a bătăilor cardiace sau de o
scădere în primul rând a debitului cardiac.
Tipuri de sincope:
• Sincope de natură neurogenă, psihogenă (epilepsia, isteria);
• Sincope de origine vasculară;
• Sincope de origine cardiacă;
PIERDERI DE CONŞTIENŢĂ PRELUNGITE. COMELE
Starea de obnubilare - bolnavul este somnolent, răspunde greu dar logic, cu pauze între
cuvinte; are tulburări de ideaţie, bradipsihie, bradikinezie, raţionament dificil, se încurcă în
operaţii aritmetice simple (scădere, adunare), uneori este dezorientat în timp şi spaţiu.
Starea de torpoare - bolnavul răspunde greu şi târziu la întrebări insistente, cu

inconsistenţă logică.
Coma se caracterizează prin abolirea completă a stării de conştienţă, cu păstrarea
funcţiilor vitale (respiraţie, puls). În coma vigilă, bolnavul reacţionează încă la stimuli
dureroşi puternici, cum ar fi compresia apofizelor osoase, cu reacţii de apărare. În coma
profundă bolnavul nu răspunde la nici un stimul.
Cauzele cele mai frecvente ale stărilor comatoase:
• Intoxicaţii endogene;
27 | P a g e s
MEDIAS
• Intoxicaţii exogene;
• Come prin leziuni cerebrale (come cerebrale);
Come prin intoxicaţii endogene (come metabolice)
Coma diabetică (hiperglicemică). Coma hiperglicemică la diabetici este precedată
de prodrome: somnolenţă, astenie, sete, deshidratare. Bolnavul este cu tegumente şi
mucoase uscate, are respiraţie acidotică (hiperpnee cu amplitudine mare - respiraţie
Kussmaul) cu halenă acetonemică. Biologic se constată hiperglicemie.
Coma hipoglicemică survine la bolnavii diabetici prin supradozarea insulinei. Coma
este precedată de senzaţia imperioasă de foame, cefalee, slăbiciune, tremurături,
transpiraţii. Coma se instalează relativ brusc cu hipertonie musculară, uneori
convulsii. Dacă este prelungită produce leziuni cerebrale ireversibile (decerebrare).
Biologic se constată o hipoglicemie severă.
Coma uremică apare în ultimul stadiu de evoluţie a unei insuficienţe renale cronice,
respectiv stadiul uremic. Coma uremică se instalează progresiv, cu astenie, adinamie.
Bolnavul are respiraţie acidotică cu halenă amoniacală, are o paloare teroasă. Biologic
există o retenţie de substanţe azotate (creatinină, uree, acid uric crescute).
Coma hepatică apare în ciroza hepatică decompensată, neoplasmul hepatic primar
sau metastatic cu insuficienţă hepatică. Coma hepatică se instalează progresiv,
precedată de somnolenţă, astenie, adinamie, “flapping tremor”, uneori agitaţie psihomotorie.
Bolnavul are “foetor” hepatic (halenă dulceagă cu miros de ficat crud),
subicter sau icter.
Come prin intoxicaţii exogene
Coma alcoolică, instalată progresiv, este precedată de tulburări psihice: agitaţie,
logoree, confabulaţie, ataxie, urmate de obnubilare şi eventual pierderea completă a
conştienţei. Anamneza, halena alcoolică orientează diagnosticul.

28 | P a g e s
MEDIAS
Comele toxice şi medicamentoase apar în intoxicaţiile voluntare sau accidentale cu
sedative sau somnifere (barbiturice).
Come prin leziuni cerebrale (comele cerebrale) apar în accidente vasculare cerebrale,
meningite, encefalite, tumori cerebrale, după traumatisme cerebrale. ).
Comoţia cerebrală se instalează după un traumatism cranio-cerebral mai uşor, cu
pierdere tranzitorie de conştienţă, fără leziuni neurologice evidente. Bolnavul îşi revine complet,
având amnezia momentelor care au precedat contuzia.
Indiferent de etiologia stării comatoase, aprecierea profunzimii şi gravidităţii ei se face
prin calcularea scorului Glasgow.
CONVULSIILE
Reprezintă o activitate motorie paroxistică sistematizată, fiind expresia unei
hiperexcitabilităţi a zonei motorii a cortexului. Ele pot fi generalizate sau parţiale. Convulsiile
generalizate caracteristice se întâlnesc în epilepsie în accesul de “grand mal”. Instalarea
accesului este precedată de senzaţii particulare: olfactive, auditive, vizuale,
halucinaţii, palpitaţii = aura. La scurt timp bolnavul îşi pierde brusc conştienţa, cade, se
instalează o contracţie tonică generalizată interesând şi musculatura respiratorie, cu
extremităţi în extensie, opistotonus. Apare cianoză intensă. După 20-30 secunde apar
contracţii clonice ale membrelor, respiraţia stertoroasă, salivaţie cu “spumă la gură”
(respiraţie forţată cu proiectarea salivei). Bolnavul în timpul fazei clonice, îşi poate muşca
limba sau buzele. Accesul încetează spontan în 2-3 minute, fiind urmat fie de somn, fie de
o stare confuzională cu cefalee, obnubilare.
Convulsiile generalizate pot fi întâlnite şi în alte afecţiuni: tumori cerebrale, sindromul
Adams-Stokes din sincopa cardiacă prin bloc atrio-ventricular complet, în stopul cardiac,
afecţiuni febrile cu hiperpirexie, mai ales la copii, nefropaţii în stadiul uremic, encefalopatia
29 | P a g e s
MEDIAS
hipertensivă.
Convulsiile parţiale se manifestă fără alterarea senzoriului, cu contracţii clonice
interesând unilateral o extremitate, superioară şi/sau inferioară sau amândouă, cu durată de
câteva minute (epilepsia jacksoniană). Se pot întâlni în tumori cerebrale, metastaze cerebrale,
afecţiuni neurologice însoţite de iritaţia locală a zonelor corticale motorii.
Tetania apare în accese de contracţii tonice, spastice ale musculaturii scheletice şi
viscerale. Extremităţile superioare şi inferioare sunt în flexie spastică, cu flexia articulaţiilor
radiocarpiene, a policelui, a articulaţiilor metacarpo-falangiene şi extensia articulaţiilor
interfalangiene, degetele figurând un con (mâna de mamoş).
Spasmul musculaturii laringiene poate provoca o respiraţie zgomotoasă caracteristică
(stridor laringian). Este expresia unei hiperexcitabilităţi neuro-musculare, provocată de
scăderea calcemiei sau magneziemiei.
SEMIOLOGIA PSIHIATRICĂ
MODIFICĂRI DE COMPORTAMENT
Iluziile sunt percepţii deformate ale fiinţelor, lucrurilor şi obiectelor reale (deci percepţii
false cu obiect). Apar în boli infecţioase, schizofrenie, intoxicaţii cu substanţe halucinogene
(LSD). De menţionat că şi la persoanele sănătoase pot apare iluzii “fiziologice”, frecventă
fiind confuzia (o persoană cu alta).
Halucinaţiile - percepţii ireale (fără obiect) - pot fi:
vizuale - scântei, etc. (în nevroza astenică, psihopatii);
gustative şi olfactive - gusturi şi mirosuri diverse, plăcute sau
neplăcute (în epilepsie);
tactile - înţepături, etc. (alcoolism);

30 | P a g e s
MEDIAS
auditive - pocnituri, cântece, etc. (schizofrenie);
Anxietatea - (apare în nevroza astenică, stări de surmenaj), reprezintă o stare de teamă,
de frică continua, fără obiect, însoţită obişnuit de un ansamblu de tulburări neuro-vegetative
(transpiraţii, dispnee). Anxietate (frică de moarte) poate să apară şi la bolnavii cu boli organice
interne, cum ar fi anxietatea bolnavilor cardiaci.
Obsesia - idee dominantă cu caracter absurd, care, contrar voinţei individului, pune
stăpânire pe gândirea acestuia şi, în ciuda unei lupte conştiente de îndepărtare a ei, nu
poate fi înlăturată (în stări depresive, schizofrenie).
Fobia - este o idee obsesivă dublată de anxietate - cancerofobia (teama de cancer),
nozofobia (teama de microbi), agorafobia (teama de a traversa strada), claustrofobia ( teama
spaţii închise), zoofobia (teama de animale).
Delirul - reprezintă o idee falsă pe care bolnavul o trăieşte ca adevărată (psihoze,
intoxicaţii, boli infecţioase). Delirul poate fi violent (cu agitaţie psihomotorie) sau din contră,
cu fenomene apatice. Uneori este însoţită de carfologie (mişcări automate ale mâinilor, ca şi
cum bolnavul ar vrea să prindă obiecte imaginare).
Atenţia - poate fi:
• diminuată
• exagerată
31 | P a g e s
MEDIAS
SEMIOLOGIA NEUROLOGICĂ
Modificari statice şi dinamice:
Atitudinea bolnavului (poziţia bolnavului):
• atitudine active (normală);
• atitudine pasivă (stări comatoase);
• atitudine forţată: antialgică, antidispneică, în diverse boli interne şi

neurologice;
Echilibrul static (staţiunea verticală) este tulburat în leziuni ale sistemului vestibular,
sistemului extrapiramidal (boala Parkinson), în tabes şi polinevrite. Pentru examinarea
echilibrului static a bolnavului, se efectuează proba Romberg: bolnavul în poziţie verticală,
cu picioarele apropiate, cu vârfurile şi călcâiele lipite, este rugat să închidă ochii. În caz
de leziuni vestibulare şi ale sensibilităţii profunde (tabes, polinevrite), bolnavul nu poate
menţine această poziţie (proba Romberg este pozitivă).
Echilibrul dinamic (mersul). Mersul bolnavului, vizibil la inspecţia generală, poate fi
modificat în diferite boli reumatice degenerative (discopatii, coxartroze, gonartroze) sau în
bolile neurologice.
Cele mai frecvente tulburări ale mersului sunt următoarele:
• Mersul “spasmodic”: mers rigid, greoi, târând picioarele (în scleroza în plăci);
• Mersul “târât”: cu căutarea unui punct de sprijin pentru mâini şi după ce-l
găseşte, bolnavul îşi trage piciorul (în parapareze, histerie);
• Mersul “cosit”: bolnavul îşi duce lateral membrul inferior bolnav descriind un
semicerc (în hemipareza sechelară unui atac ischemic cerebral);
• Mersul “stepat”: piciorul cade balant, bolnavul flectează mult gamba pe coapsă
32 | P a g e s
MEDIAS
şi coapsa pe bazin, pentru a nu atinge solul cu vârful piciorului (în paralizia nervului
sciatic popliteu extern);
• Mersul “rigid”: mers cu paşi mici, cu corpul aplecat înainte - aspectul
bolnavului - de semn de întrebare (în boala Parkinson);
• Mersul “dansant”: mers ţopăit, bolnavul prezintă mişcări involuntare,

necoordonate (în coree);
• Mersul “talonat”: bolnavul prezintă o dimensionare greşită a mişcărilor, ridică
membrul inferior mai sus şi-l fixează pe sol cu călcâiul (tabes);
• Mersul “ebrios”: mers în “zig-zag”, nesigur, pe două cărări, parcă ar fi beat

(sindrom cerebelos);
• Mersul “legănat”: “de raţă” sau mersul “salutând”, cu aplecarea pe spate la

fiecare pas (în luxaţia unilaterală congenitală de şold);
Motilitatea voluntara (activă):
Pentru aprecierea acesteia, se urmăresc:
• Mişcările spontane - prin simpla inspecţie a bolnavului;
• Amplitudinea mişcărilor - cerem bolnavului să execute diferite mişcări în

diverse articulaţii;
• Viteza - rapiditatea cu care se face mişcarea;
• Forţa musculară cu care se face o mişcare;
Motilitatea activă poate prezenta un deficit parţial (pareză) sau deficit total (paralizie -
plegie). Denumirea paraliziei este în raport cu segmentele afectate:
• Monoplegie: paralizia unui membru;
• Hemiplegie: paralizia unei jumătăţi de corp cu membrele respective;
• Paraplegie: paralizia ambelor membre inferioare;
• Tetraplegie: paralizia membrelor superioare şi inferioare.
33 | P a g e s
MEDIAS
În cazul parezei se folosesc termenii de: monopareză, hemipareză, parapareză şi
tetrapareză.
Reflexele:
În cadrul examenului neurologic, se cercetează reflexele cutanate, reflexele
osteotendinoase şi reflexele pupilare. Reflexele cutanate se execută excitând pielea cu un vârf de

ac.
Reflexul palmo-mentonier: excitaţia regiunii tenare produce contracţia
muşchilor bărbiei homolateral, în leziuni piramidale;
. Reflexul cutanat plantar: excitaţia marginii externe a plantei de la călcâi spre
degete produce, normal, flexia degetelor. În leziuni piramidale, degetul mare face o
mişcare de extensie (semnul Babinski pozitiv), care poate fi însoţită de desfacerea în
evantai a celorlalte degete.
Reflexele osteo-tendinoase (ROT) se execută cu un ciocan de reflexe, percutându-se
tendonul şi obţinându-se contracţia muşchiului respectiv.
• reflexul rotulian - percuţia tendonului rotulian determină extensia gambei pe
coapsă;
• reflexul achilian - percuţia tendonului lui Achile produce contracţia tricepsului
sural.
Reflexele pupilare:
• reflexul fotomotor (de reacţie la lumină). Bolnavul priveşte în depărtare, se
acoperă cu palmele ochii bolnavului, se aşteaptă câteva secunde şi apoi se descoperă
brusc, pe rând, câte un ochi. Normal, pupilele se micşorează (mioză);
• reflexul de acomodare la distanţă: se cere bolnavului să urmărească degetul
examinatorului (situat la 15 cm înaintea nasului), care se apropie şi se depărtează.
34 | P a g e s
MEDIAS
Normal, la apropierea degetului pupila se micşorează, iar la depărtarea lui se dilată
(midriază).
Mişcările involuntare:
Tremurăturile sunt mişcări involuntare ritmice, egale şi de amplitudine mică.
• tremurături fiziologice, care apar la frig;
• tremurături patologice
Astfel, tremorul parkinsonian apare în repaus şi dispare la mişcările voluntare şi în
somn (boala Parkinson), tremorul din hipertiroidie este rapid, tremorul alcoolicilor este fin,
regulat, localizat la mâini, este mai accentuat dimineaţa, diminuă după ingestia de alcool.
Tremorul senil interesează mâinile şi capul.
Fasciculaţiile musculare sunt contracţii limitate la fibrele musculare, care se traduc prin
mişcări ondulante ale muşchilor.
Miocloniile sunt contracţii involuntare bruşte, de scurtă durată, localizate la un singur
muşchi sau la un grup muscular. Apar în encefalită, uremie.
Crampele funcţionale sunt contracţii tonice, trecătoare, limitate la un grup muscular
care participă la un act profesional (crampa scriitorului, înotătorului, pianistului).
Ticurile sunt mişcări bruşte, cu caracter semi-conştient, accentuate de emoţii, diminuate
de voinţă. Exemplu clipitul pleoapelor, ridicarea umărului.
Trismusul reprezintă contracţia maseterilor cu imposibilitatea deschiderii gurii. Apare în
tetanie, tetanos, epilepsie.
Nervii cranieni:
Nervul olfactiv
Se cercetează mirosul cu diferite substanţe cunoscute, pentru fiecare nară în parte.
Tulburări ale mirosului:

35 | P a g e s
MEDIAS
- Hiposmia: diminuarea mirosului;
- Anosmia: pierderea mirosului;
- Hiperosmia: creşterea capacităţii olfactive;
- Parosmia: confundarea diferitelor mirosuri;
- Cacosmia: perceperea oricărui excitant olfactiv ca un miros dezagreabil;
Cauzele modificării funcţiei olfactive: tumori nazale, sinuzite, vegetaţii adenoide.
Nervul optic
Tulburări de vedere:
• Ambliopia: diminuarea vederii;
• Amauroza sau cecitatea: pierderea vederii;
• Discromatopsia: tulburări de vedere pentru culori. Este de obicei

congenitală şi interesează, în special, culorile roşie şi verde (daltonismul);
• Hemianopsia: pierderea vederii într-o jumătate de câmp vizual;
• Scotoamele: pete oarbe în câmpul vizual.
Nervii oculomotor comun, patetic şi oculomotor extern
Ei inervează musculatura globilor oculari. Leziunile lor pot determina:
• Strabism: devierea globului ocular în direcţie opusă nervului lezat;
• Diplopie: vedere dublă;
• Ptoză palpebrală: apare prin paralizia nervului oculomotor comun.
Nervul facial
Paralizia facială (de cauză infecţioasă, tumorală, vasculară) se clasifică în
periferică şi centrală, în raport cu sediul leziunii neuronului periferic sau central.
Paralizia facială periferică se caracterizează prin:
• asimetrie facială cu devierea gurii spre partea sănătoasă;
• ştergerea pliurilor şi şanţurilor feţei şi frunţii;
36 | P a g e s
MEDIAS
• coborârea comisurii bucale;
• lagoftalmie prin căderea pleoapei inferioare;
• scurgerea lacrimilor pe obraz;
• absenţa clipitului (toate de partea bolnavă);
• mişcările automate (râs, plâns) şi cele active (arătarea dinţilor)

accentuează aceste semne;
• bolnavul nu poate fluiera, încreţi fruntea şi încrunta de partea bolnavă;
• când încearcă să închidă pleoapele, ochiul de partea bolnavă rămâne

deschis, iar globul ocular este deviat în sus şi exterior (semnul lui Charles-
Bell);
Paralizia facială centrală
Sunt prezente aceleaşi semne ca în paralizia periferică, cu deosebirea că

bolnavul poate încreţi fruntea şi închide ochiul.
Nervul acustico-vestibular
Leziunea nervului acustic se caracterizează prin:
• Acufene: sunete şi zgomote (pocnituri) percepute de bolnav fără existenţa

unei surse sonore exterioare care să le producă. Acufenele apar în
hipertensiunea arterială, otite;
• Hiperacuzie: creşterea intensităţii de percepţie auditivă. Apare în

migrenă, nevroze;
• Diplacuzie: acelaşi sunet auzit simultan în două variante diferite ca

tonalitate;
• Hipoacuzie şi surditate de transmisie: diminuarea auzului prin

compromiterea conducerii aeriene a sunetelor. Apare în otitele medii, dop
de cerumen, etc.;
• Surditate de percepţie: este afectată atât conducerea aeriană cât şi cea

osoasă. Apare în leziuni ale urechii interne şi nervului auditiv;
Leziunea nervului vestibular determină:
37 | P a g e s
MEDIAS
• Vertij (ameţeală) - falsă senzaţie de deplasare a individului în raport cu
elementele mediului înconjurător, sau ale acestora faţă de individ;
• Tulburări de echilibru;
• Nistagmus - instabilitatea motorie involuntară a globilor oculari compusă

din douăsecuse: una lentă care deviază privirea şi alta rapidă de
reântoarcere la punctul fix, aceasta din urmă definind şi sensul
nistagmusului (orizontal, vertical, rotatoriu).
38 | P a g e s
MEDIAS
SEMIOLOGIA ENDOCRINĂ
Hipofiza:
Acromegalia
Este boala secundară hipersecreţiei de hormon somatotrop (adenom hipofizar eozinofil).
Aspectul bolnavului este de maimuţă: faţa alungită, exagerarea proeminenţelor osoase
(arcadele zigomatice şi cele sprâncenare, bosele frontale şi pomeţii), mandibula hipertrofiată
şi proeminentă (prognatism), nasul mare, limba groasă, dinţii din arcada inferioară par rar
implantaţi, membrele superioare cu palmele late, policele enorm, membrele inferioare
groase, hipertrofia organelor genitale externe. Acuzele bolnavilor cu acromegalie sunt
cefalea şi tulburările de vedere. Radiografia craniană arată şaua turcească deformată. Modificări
faciale şi ale membrelor
Insuficienţa hipofizară (Boala Simmonds)
Apare consecutiv reducerii secreţiei de hormoni antehipofizari. Poate fi secundară unor
tumori, traumatisme cerebrale, meningite, encefalite. Boala afectează în special sexul
feminin. Simptomatologia bolnavilor este dominată de inapetenţă, anorexie, scădere
ponderală, căderea părului axilar şi pubian, amenoree, diminuarea funcţiei sexuale.
Diabetul insipid
Diabetul insipid este datorat absenţei hormonului antidiuretic (ADH). Apare în
tumori ale regiunii hipofizo-hipotalamice, traumatisme cerebrale sau după intervenţii
neurochirurgicale. Bolnavii cu diabet insipid prezintă o poliurie de peste 3 litri pe zi şi
polidipsie exagerată.
Tiroida:
39 | P a g e s
MEDIAS
În mod normal tiroida este de dimensiuni mici, de consistenţă moale, nedureroasă, mobilă
cu mişcările în timpul deglutiţiei.
Guşa simpla “netoxică”
Guşa simplă “netoxică” (guşa endemică) reprezintă mărirea de volum a tiroidei, cauza
cea mai frecventă fiind carenţa de iod din regiunile endemice.
Hipertiroidia:
Hipertiroidia (boala Basedow) este afecţiunea caracterizată prin hipersecreţie de hormoni
tiroidieni (adenom tiroidian sau de origine cortico-diencefalică).
Simptomatologie:
• Guşă (glanda tiroidă mărită de volum, difuză, omogenă, mobilă cu deglutiţia,
vasculară);
• Exoftalmie bilaterală, simetrică, ochi strălucitori, aspect de spaimă, hipersecreţie
lacrimală;
• Simptome nervoase: tremurături fine ale extremităţilor, permanente, iritabilitate,
insomnie, vorbire rapidă;
•Alte simptome: tahicardie (110-120/minut) permanentă, transpiraţii, scădere
ponderală;
Hipotiroidia:
Hipotiroidia (mixedemul) apare secundar scăderii secreţiei de hormoni tiroidieni.
Cauze: hipotiroidie idiopatică (cauză necunoscută), postchirurgical, iradiere, tratament
supradozat cu antitiroidiene în hipertiroidie.
Simptomatologie:
• Infiltraţie cutaneo-mucoasă: edem mucos, fără godeu, care dă aspectul împăstat

al tegumentelor, facies rotunjit “în lună plină”, pleoapele tumefiate, tegumente
palide, reci şi uscate, absenţa în treimea externă a sprâncenelor;
40 | P a g e s
MEDIAS
• Tulburări psiho-motorii: bolnavii sunt apatici, tăcuţi, lipsiţi de energie,
somnolenţi, friguroşi, reducerea memoriei şi atenţiei, vorbire rară;
• Alte simptome: bradicardie, constipaţie.
Suprarenala:
Insuficienţa suprarenala
Insuficienţa suprarenală (boala Addison) apare ca urmare a scăderii secreţiei de hormoni
mineralocorticoizi şi glucocorticoizi. Leziunea este primară, sau secundară unui TBC al
suprarenalelor.
Simptomatologie:
• Astenie globală (fizică, psihică, sexuală);
• Melanodermie în zonele descoperite, expuse, în pliurile de flexie a membrelor,
mameloanelor şi mucoaselor (buze, gingii);
• Scădere în greutate importantă şi rapidă;
• Hipotensiune arterială, puls mic, slab bătut;
• Tulburări digestive: anorexie, diaree;
Sindrom Cushing
Sindromul Cushing este caracterizat prin hiperproducţia de hormoni glucocorticoizi, şi
apare în tumori benigne sau maligne ale glandelor suprarenale.
Simptomatologie:
• Modificări morfologice caracteristice bolnavului:
- obezitate facio-tronculară, fără atingerea extremităţilor, faţa este rotundă

cu aspect“în lună plină”, pomeţii sunt roşii şi proeminenţi;
- hiperpilozitate, care la faţă, pe lângă modificările descrise anterior,

realizează aspectul de “cap de bufniţă”;
- vergeturi;
41 | P a g e s
MEDIAS
• Hipertensiune arterială;
• Diabet zaharat;
• Osteoporoză;
• Tulburări genitale: amenoree, impotenţă sexuală
SEMIOLOGIA GANGLIONILOR LIMFATICI

Adenapatiile:
Ganglionii limfatici în mod normal (individ sănătos) nu sunt palpabili. În caz de reacţie
inflamatoare sau tumorală a lor, aceştia cresc în volum, devenind palpabili. Afectarea şi
tumefierea ganglionilor se numeşte adenopatie.
În organismul uman există aproximativ 500-600 ganglioni limfatici cu o dimensiune de
la câţiva milimetri la un centimetru. Ei sunt situaţi în punctele strategice ale circulaţiei
limfatice, având un rol de filtraţie mecanică a fluxului limfatic, reţinând resturi celulare
dezintegrate, bacterii, virusuri
Clasificare:
• Adenopatii infecţioase: acute şi cronice, localizate şi generalizate;
• Adenopatii alergice, imunologice;
• Adenopatii maligne.
SINDROMUL FEBRIL
Temperatura corpului reprezintă rezultanta procesului de termogeneză (producere de
căldură) şi termoliză (pierdere de căldură), reglat de centrii termoreglatori din hipotalamus.
Temperatura rectală - cea mai fidelă înregistrare a temperaturii centrale
Temperatura axilară, cu toate că nu ne orientează asupra temperaturii reale a corpului -
indicând doar temperatura periferică - este acceptată ca un indiciu, pentru simplitatea şi
comoditatea înregistrării sale.

42 | P a g e s
MEDIAS
Termometrizarea se face de două ori pe zi: dimineaţa în jurul orei 7 şi seara în jurul orei
18. Înregistrând temperatura pe foaia de observaţie se obţine curba termică a bolnavului.
Sindromul febril cuprinde un complex de simptome şi semne care includ pe lângă
creşterea temperaturii = febră = hipertermie, şi frisoane, astenie fizică, transpiraţie, paloare
sau roşeaţa exagerată a tegumentelor, tahicardie şi tahipnee (accelerarea pulsului şi a
respiraţiei), inapetenţă, sete, oligurie, creşterea metabolismului bazal.
Atunci când trecerea de la temperatura normală la hipertermie se face brusc, aceasta este
însoţită de contracţii musculare involuntare, respectiv de FRISON. Teleologic, frisonul
poate fi privit ca o încercare a organismului de a se opune deperdiţiei calorice sporite
prin gradientul mare creat faţă de temperatura mediului ambiant. Frisonul este comun la
începutul unei pneumonii, a unei septicemii şi în malarie.
Categorii de febră:
• Subfebrilitatea: între 37-38oC,
• Febra moderată: între 38-39oC,
• Febra ridicată: între 39-41oC,
• Hiperpirexia: între 41-42oC,
Evoluţia febrei se face în trei perioade:
• Iniţială (de debut),
• de stare,
• de declin (defervescenţă).
Perioada iniţială
• Urcarea bruscă a temperaturii;
• Urcarea lentă, insidioasă a temperaturii.
Această perioadă poate dura minute, ore sau zile. Creşterea temperaturii poate fi
bruscă, obişnuit precedată de frison

43 | P a g e s
MEDIAS
Perioada de stare:
Perioada de stare (stadium fastigium) reprezintă apogeul curbei termice, care
poate îmbrăca diferite aspecte (febră în platou, febră remitentă, recurentă, etc.). Poate
dura ore, zile sau săptămâni.
Perioada de declin:
Perioada de declin (de defervescenţă, stadium decrementi). În această perioadă

predomină termoliza. Scăderea temperaturii la valori normale poate fi:
• bruscă (“în criză”)
• lentă (“în liză”), treptată, în timp de câteva zile
Tipuri de febră:
Febra continuă (în platou): se caracterizează prin menţinerea temperaturii la un nivel
ridicat (38-39oC) cu oscilaţii mai mici de 1oC între temperatura de dimineaţă şi cea de seară, cu
o durată de 5-14 zile.
Febra remitentă (în fierăstrău). temperatura prezintă variaţii cu diferenţe mai mari
decât 1oC (2-3oC) în cele două etape ale zilei, fără ca limita inferioară să scadă sub 37oC.
Febra intermitentă. Se caracterizează printr-o creştere bruscă a temperaturii până la 39-
40oC, diferenţa între temperatura minimă şi maximă în 24 ore fiind de 2-3oC, temperatura
minimă scăzând la valori normale.
Febra recurentă. Perioade de febră ridicată (câteva zile), alternând cu perioade de câteva
zile de afebrilitate.
Febra ondulantă. Se caracterizează printr-o curbă ascendentă care atinge un apogeu,
apoi descreşte treptat la temperatură normală, cu repetarea ciclului.
Febra neregulată. Oscilaţii febrile nesistematizate, neputând fi incluse în nici unul din
tipurile de febră descrise.
Hipotermia:
44 | P a g e s
MEDIAS
Reprezintă opusul stării febrile şi se caracterizează prin scăderea temperaturii sub valori
normale (sub 36 grade Celsius).
EXAMENUL OCHIILOR:
Modificări la nivelul globilor oculari:
Exoftalmia este proeminenţa globilor oculari în afara orbitelor. Se poate clasifica în:
• Exoftalmie endocrină - este în mod obişnuit bilaterală, tipul reprezentativ fiind
cel din hipertiroidie (boala Basedow);
• Exoftalmie neendocrină - în general unilaterală, întâlnită în afecţiuni orbito-
oculare (traumatisme, malformaţii, tumori, flegmon) şi encefalo-craniene (tumori
hipofizare);
Enoftalmia este înfundarea globilor oculari în orbite.
Modificări de culoare la nivelul sclerelor:
• sclere galbene în ictere;
• sclere brune sau negre în boala Addison;
• sclere roşii în procese inflamatorii (sclero-conjunctivite) sau în poliglobulie;
Modificări la nivelul pupilelor:
• Mioza: micşorarea, contracţia pupilei.
• Midriaza: mărirea, dilatarea pupilei. Apare în stări fiziologice (întuneric) şi
patologice (administrarea de atropină, la muribunzi);
• Inegalitatea pupilară: anizocoria, apare în sifilisul nervos;
Modificări la nivelul pleoapelor:
Ptoza palpebrală: ptoza pleoapei superioare, apare în paralizia nervului

oculomotor comun.
45 | P a g e s
MEDIAS
Lagoftalmia: lagoftalmia reprezintă lărgirea fantei palpebrale cu imposibilitatea
închiderii pleoapelor (apare în paralizia periferică a nervului facial).
Xantelasme: pete gălbui, proeminente în jurul pleoapelor, mai ales la pleoapa
superioară, secundară depunerii de lipide (apar în ateroscleroză, hipercolesterolemie).
SEMIOLOGIA PĂRULUI:
Normal, distribuţia pilozităţii pe tegumente este inegală, în funcţie de numărul foliculilor
şi de sex .
Modificări patologice
Modificări de ordin cantitativ:
Căderea părului este de natură ereditară sau câştigată (neoplasm, administrarea de
citostatice sau heparină, iradiere).
Forme particulare:
• Alopecia: căderea parţială sau generală a părului (reversibilă sau

ireversibilă);
• Calviţia: reprezintă căderea părului numai din regiunea păroasă a

capului;
Hipopilozitatea (hipotricoza) apare în hipotiroidie, boala Addison.
Hiperpilozitatea reprezintă dezvoltarea excesivă a pilozităţii. Are trei variante:
• Hipertricoza = hiperpilozitate cu topografie normală pentru sexul

respectiv, de cauză ereditară şi câştigată (porfirie);
• Hirsutismul = hiperpilozitate care depăşeşte zonele normale păroase, la

femei având topografie masculină, de cauză ereditară şi câştigată (neoplasm
ovarian, tulburări hormonale);
• Virilismul pilar = este o asociere a hipertricozei (defeminizare) prin

exagerarea pilozităţii feţei, cu fenomene de androgenizare: îngroşarea vocii,
atrofia mamelelor.
Apare în hiperproducţia de hormoni androgeni (boala Cushing, tumori

ovariene).
46 | P a g e s
MEDIAS
Modificări de culoare a părului:
Leucotrichia: lipsa congenitală a pigmentului. Poate fi localizată (vitiligo) sau

generalizată (albinism).
Caniţia (încărunţirea) este albirea părului pe măsura înaintării în vârstă. Pe lângă
caniţia fiziologică, există unele boli care produc încărunţirea părului (diabetul zaharat,
hipertiroidia).
SEMIOLOGIA UNGHIILOR
Modifcarea culorii:
Normal, culoarea unghiilor este roz-sidefie.
Leuconichia este colorarea în alb a unghiei.
Melanonichia reprezintă colorarea în negru sau brun a unghiilor. Cauze: contactul

mâinilor cu substanţe colorante, tratament prelungit cu tetraciclină, fenolftaleină.
Alte modificări: unghii de culoare cianotică (cardiopatii congenitale cianogene).
Modificări de formă:
Normal, unghiile sunt convexe şi cu marginea liberă în arc de cerc.
Platonichia: unghii plate, turtite (cu convexitatea ştearsă) prin dispariţia curburilor
normale (în anemia feriprivă);
Koilonichia: unghii concave (cu marginea liberă ridicată), subţiri şi fragile (în anemiile
feriprive);
Unghiile hipocratice (degete hipocratice): degete în “băţ de toboşar” aspectul unghiei
fiind de “sticlă de ceasornic”. Apar în tumori pulmonare, boli pulmonare cronice
obstructive, cardiopatii congenitale, ciroză hepatică;
Onicogrifoza: unghia are aspect de gheară sau cioc de papagal (apar în degerături şi
arsuri ale degetelor);
Onicoliza: desprinderea unghiei de pe patul unghial (micoze, panariţii);
47 | P a g e s
MEDIAS
Onicofagia: obiceiul dăunător de a roade cu dinţii unghiile, care poate fi urmate de
infecţii locale (panariţii) sau infecţii generale (parazitoze).
SEMIOLOGIA CAVITĂŢII BUCALE ŞI FARINGELUI
Examinarea cavităţii bucale şi a faringelui trebuie făcută metodic. Examenul acestora se
face prin inspecţie cu ajutorul unei spatule. Se inspectează buzele, mucoasa labială şi
bucală,gingiile, dinţii, faringele, amigdalele, ca şi mirosul aerului expirat de bolnav (halena).
Afecţiunile gurii şi ale faringelui pot fi primare sau secundare în cadrul patologiei
generale. În general, după Lasegue “limba şi cavitatea bucală nu trădează boala, ci starea în care
se află bolnavul”.
Modificările cavităţii bucale în patologia respiratorie:
Anginele.
Datorită faptului că faringele se află la răscrucea dintre aparatul respirator şi
cel digestiv, precum şi din cauza abundenţei sale în ţesut limfatic, bogat vascularizat, el
reprezintă o poartă de intrare pentru o seamă de microbi patogeni. Infecţia acestei regiuni
se manifestă prin inflamaţia faringelui inferior şi a amigdalelor, în urma căreia se produce
strâmtarea gâtului numită angină (“angere” = a strâmta).
Modificările cavitaţii bucale în patologia reumatismală şi de colagen:
Lupusul eritematos diseminat evoluează cu importante modificări bucale care interesează
buzele, mucoasa bucală, dinţii şi secreţia salivară. Leziunile lupice evoluează în trei faze:
eritematoasă, scuamoasă şi atrofică. Secreţia salivară este scăzută. Congestia nazalăconstant
întâlnită - obligă pe bolnav să respire pe gură.
Sclerodermia - buzele apar edemaţiate, gingiile îndurate, deschiderea gurii este limitată,
48 | P a g e s
MEDIAS
iar limba îşi măreşte iniţial volumul (macroglosie) şi-şi reduce mobilitatea, apoi suferă
un proces de atrofie cu retracţie fibroasă şi depapilare, masticaţia şi deglutiţia devenind
dificile. Secreţia salivară este scăzută, saliva este mai vâscoasă.
Poliartrita reumatoidă poate evolua cu manifestări bucale:
 reducerea până la dispariţia secreţiei salivare (xerostomie);

 tulburări de deglutiţie;
 tulburări trofice ale mucoasei bucale care apare uscată, cu fisuri şi
ulceraţii;
 dinţii au rezistenţă scăzută şi se macină sau se secţionează la nivelul
coletului.
Modificările cavităţii bucale în patologia metabolică şi nutriţională:
Diabetul zaharat evoluează cu importante modificări buco-dentare:
• secreţia salivară scade;

• halena este neplăcută, iar în cursul comei diabetice este caracteristică de mere
• putrede sau chiar de acetonă (datorită eliminării pe cale respiratorie a corpilor
cetonici);
• buzele sunt uscate cu fisuri şi ragade comisurale;
• prurit gingival;
• mucoasa bucală şi linguală este roşie-aprinsă, depapilată, iar limba îşi poate mări
dimensiunile (macroglosie);
49 | P a g e s
MEDIAS
SEMIOLOGIA SISTEMULUI MUSCULO-ADIPOS
SEMIOLOGIA MUSCULATURII
Prin inspecţie şi palpare obţinem date referitoare la dezvoltarea şi tonusul muscular.
Atrofiile musculare - constă în pierdere de masă musculară.
Hipertrofiile musculare - caracterizate prin creşterea masei musculare în urma
exerciţiului prelungit, efortului profesional sau sportiv, dar şi patologic în miotonie,
hipotiroidie.
Contracturile musculare - contracţia prelungită, dureroasă a unor grupuri musculare.
Parezele şi paraliziile (plegiile) - se definesc prin scăderea forţei, respectiv abolirea
contracţiilor voluntare ale muşchiului. Pot fi tranzitorii sau permanente.
SEMIOLOGIA SISTEMULUI OSTEOARTICULAR

APARATUL LOCOMOTOR
Examinarea unei articulaţii se face prin inspecţia şi palparea regiunii articulare afectate,
comparativ cu regiunea articulară simetrică.
Modificările dimensionale ale articulaţiilor. Tumefierea unei articulaţii se datoreşte
modificărilor localizate la nivelul oaselor, cartilajelor, ligamentelor, sau prezenţa unei
colecţii lichidiene în cavitatea articulară. Aceasta se apreciază prin palparea articulaţiei care
fluctuează.
50 | P a g e s
MEDIAS
Modificări de formă:
• Articulaţiile mici sunt modificate în poliartrita reumatoidă, unde sunt tumefiate
articulaţiile interfalangiene proximale, ce duce la un aspect fuziform al degetelor.
• Articulaţiile mari sunt afectate în reumatismul articular acut, artrita urică,
artroze.
Mobilitatea articulaţiei. În artropatiile acute (artrite), mobilitatea este limitată din cauza
durerii. În artropatiile cronice, mobilitatea este limitată din cauza leziunilor destructive
(anchiloze).
Prezenţa semnelor inflamatorii la nivelul articulaţiilor. Principalele semne ale inflamaţiei
la nivel articular sunt: durerea, temperatura cutanată crescută, eritem cutanat, tumefierea
articulaţiei şi impotenţa funcţională.
Localizarea articulară a procesului patologic. Localizarea poate avea o importanţă
diagnostică considerabilă.
• reumatismul articular acut: se localizează la nivelul articulaţiilor mari (umeri,

coate, genunchi, glezne) cu caracter migrator;
• poliartrita reumatoidă: se localizează cu precădere la articulaţiile mici ale

mâinilor,picioarelor, în mod simetric;
• artrita urică: localizare tipică la articulaţia halucelui.
KINETICA ARTICULARĂ - ACTIVĂ ŞI PASIVĂ
Kinetica unei articulaţii se poate aprecia vizual şi măsura mai exact cu goniometrul. În
mod normal, mişcările principalelor articulaţii sunt:
Articulaţia scapulo-humerală.
Mişcările braţului în articulaţia scapulo-humerală:
• Abducţia: ridicarea laterală a braţului până ce acesta atinge urechea (180o)
• Adducţia este mişcarea de revenire din poziţia abdusă;
• Flexia sau anteducţia: ridicarea braţului în poziţie verticală (180o);

51 | P a g e s
MEDIAS
• Extensia sau retroducţia cu amplitudinea normală de 50-60o;
• Rotaţia se examinează cu antebraţul în flexie fiind mişcarea în axul longitudinal

al braţului. Rotaţia internă are o amplitudine de 90-95o iar cea externă de 60-65o;
• Circumducţia este mişcarea complexă a umărului realizată prin combinarea celor

de mai sus;
Articulaţia cotului:
Mişcările antebraţului în articulaţia cotului:
• flexia cu amplitudinea normală de 145-160o;
• extensia este mişcarea de revenire a antebraţului;
Articulaţia mâinii:
Mişcările articulaţiei pumnului sunt:
• flexia palmară cu amplitudine la 90o;
• extensia (dorsoflexia) cu amplitudine la 70o;
• adducţia (flexia cubitală) cu amplitudine normală de 40-45o;
• abducţia (flexia radială) cu amplitudine normală de 20-30o;
• circumducţia care este o mişcare combinată a celor de mai sus;
Articulaţia radio-cubitală:
• pronaţia: orientarea palmei în jos cu amplitudine de 90o;

• supinaţia: mişcarea inversă cu aceeaşi amplitudine;
Articulaţia coxo-femurală:
• flexia anterioară până la 90o cu genunchiul în extensie şi până la 125o cu genunchiul

flectat;
• extensia până la 15-20o;
• abducţia în medie la 45o;
• adducţia până la 30o;
52 | P a g e s
MEDIAS
• rotaţia internă în axul longitudinal de 35-45o;
• rotaţia externă la 45o;
• circumducţia prin combinarea celor de mai sus;
Articulaţia genunchiului:
• flexia gambei se realizează până la o amplitudine de 120-140o;
extensia este nulă;
Mişcările gleznei:
• flexia (dorsoflexia) de 20-25o;
• extensia plantară de 45o;
În general artropatiile reduc amplitudinile de mai sus. Sunt situaţii când amplitudinile pot
fi crescute fiziologic prin exerciţiu (la balerine, gimnaste) sau patologic prin laxitatea
articulară congenitală (sindromul Marfan, Ehler-Danlos).
EXAMENUL SISTEMULUI OSTEO-ARTICULAR

Examenul sistemului osteo-articular trebuie făcut în mod sistematic. Indiferent de ordinea
examinării articulaţiilor (extremitatea cefalică, coloana vertebrală, membrele superioare şi apoi
cele inferioare) important este să se examineze toate articulaţiile accesibile examenului clinic.
Examenul mâinii
Examenul mâinii din punct de vedere osteoarticular trebuie să vizeze cercetarea:
aponevrozei palmare, articulaţiilor metacarpo-falangiene, radio-carpiene şi degetele.
Modificări:
Retracţia aponevrozei palmare
Degetele hipocratice: aspectul extremităţii distale a degetelor se schimbă luând
aspectul de “beţe de toboşar”. Degete hipocratice congenitale (apar fără alt substrat
53 | P a g e s
MEDIAS
patologic);
Cotul
La nivelul articulaţiei cotului pot fi depistate suferinţe degenerative de tip artroză,
determinate în special de poziţiile vicioase (de ex. la şoferi), sau procese inflamatorii
(artrite) ca în cazul reumatismului articular acut.
Umărul
Procesele inflamatorii sau degenerative la acest nivel produc durere datorită contracturii
musculare (ex. Periartrita scapulo-humerală).
Examenul coloanei vertebrale
Examenul coloanei vertebrale se face prin inspecţie, palpare şi percuţie. Bolnavul se
examinează în poziţie ortostatică. Putem depista astfel accentuarea curburilor fiziologice
sau ştergerea lor.
Cifoza dorsală: deformarea coloanei în plan sagital cu concavitatea anterioară.
Scolioza este o deviere laterală a coloanei vertebrale în plan frontal. Denumirea
scoliozei se face în funcţie de partea convexităţii (ex. dextro-convexă) şi de localizarea
ei.
Lordoza este o deviaţie în plan sagital a coloanei, cu accentuarea flexiei dorsale
fiziologice a coloanei cervicale sau lombare. Cauzele lor pot fi multiple: compensatorii
(pantofi cu tocuri înalte, luxaţii congenitale bilaterale de şold), afectări osoase:
spondilolisteză.
Torticolis este o deviaţie a coloanei cervicale caracterizată prin înclinarea de o parte a
capului. Poate fi de natură osoasă congenitală, discopatie cervicală (când se însoţeşte de
contractura musculaturii paravertebrale cervicale foarte dureroasă).
Articulaţia coxo-femurală.
54 | P a g e s
MEDIAS
La nivelul acestei articulaţii există leziuni degenerative (coxartrozele, necroza de cap
femural) şi leziuni inflamatorii (în reumatismul articular acut).
Articulaţia genunchiului
Acumularea de lichid în sinoviala genunchiului = hidartroza.
Aceasta duce la mărirea articulaţiei şi apariţia şocului rotulian (apăsarea cu degetul a
rotulei în masa de lichid, cu afundarea rotulei şi revenirea ei după aceea).
Modificări ale axului gambei
• genu valgum: picioare în X;
• genu varum: picioare în O (apropierea de axul median);
• genu recurvatum: curbarea înapoi a gambei;
Piciorul
Îndeplineşte două funcţii: de susţinere şi de locomoţie. Modificări patologice:
• Picior scobit (picior cav): caracterizat prin exagerarea bolţii plantare. Apare în
caz de paralizie a membrelor inferioare, urmarea atrofiilor musculare, dar şi la persoane
sănătoase.
• Picior ecvin: accentuarea flexiei plantare a antepiciorului, ceea ce conduce la
deformarea piciorului, astfel că persoana respectivă calcă pe pământ cu articulaţiile
metatarso-falangiene.
Picior plat (platfus): prăbuşirea bolţii plantare.
SIMPTOME MAJORE
Anamneza bolnavilor pune în evidenţă câteva simptome majore, care reprezintă unele
dintre cele mai frecvente motive de consultare. Acestea sunt: durerea, cefaleea, astenia,
vertijul, febra, transpiraţia, pruritul, scăderea ponderală.
DUREREA
55 | P a g e s
MEDIAS
Durerea reprezintă probabil, cel mai frecvent simptom întâlnit în practica medicală.
Durerea este un fenomen complex, care presupune mai întâi acţiunea unor stimuli
asupra terminaţiilor nervoase dintr-o anumită zonă.
Localizarea ei însă este o funcţie corticală.
Stimulii dureroşi sunt variaţi. Astfel, stimulii fiziologici ca o înţepătură, o tăietură sau
o arsură au un efect care este uşor de localizat datorită bogăţiei terminaţiilor nervoase cutanate
Analiza durerii
Analiza sistematică a atributelor durerii este indispensabilă pentru un diagnostic

corect. Trebuie analizate următoarele caracteristici ale durerii:
Localizarea durerii - la o zonă topografică şi nu la un organ (ex. durere în

hipocondrul drept şi nu durere de ficat);
Iradierea durerii, care poate fi tipică, dând relaţii privind organul de

origine, sau atipică (exemplu iradierea durerii în angina pectorală);
Caracterul durerii (arsură, crampă, gheară) se referă la compararea durerii

cu alte senzaţii;
Intensitatea durerii - se cere bolnavului să-şi aprecieze durerea cu o cifră

pe o scară de la 1 la 10;
Durata durerii - în minute, ore, zile;
Frecvenţa şi periodicitatea;
Condiţii de apariţie (efort, repaus, frig, alimentaţie, etc.);
Factori agravanţi: alcool, alimentaţie, etc.
Factori care ameliorează durerea: alcalinele şi alimentele în ulcerul

gastro-duodenal, repausul şi nitroglicerina în angina pectorală;
Simptome de acompaniament: ex. tuse şi expectoraţie în pneumopatiile

acute, greţuri şi vărsături în ulcerul gastro-duodenal;
CEFALEEA
Termenul de cefalee se referă la durerea resimţită la nivelul bolţii craniene. Durerea la
nivelul feţei, faringelui şi regiunii cervicale nu sunt cuprinse în această definiţie.

56 | P a g e s
MEDIAS
Anamneza acestor bolnavi trebuie să fie detaliată, ea putând să ne furnizeze o serie de
date folositoare.
Se vor preciza următoarele caractere ale cefaleei:
Debutul şi modul instalării cefaleei: se distinge o cefalee acută sau cronică;
Caracterul durerii: poate fi descris diferit de pacient, putând fi pulsatil în cefaleea
vasculară, sau sub formă de parestezii în cefaleea de cauză neuro-psihică;
Intensitatea durerii nu are întotdeauna legătură cu severitatea bolii. Durerea care
trezeşte bolnavul din somn, sau împiedică somnul, este de cele mai multe ori de cauză
organică. Cefaleea cea mai intensă este cea din hemoragia subarahnoidiană, meningită
sau tumorile cerebrale. Migrena, cu toată intensitatea ei, are un caracter benign;
Localizarea durerii: poate aduce informaţii utile diagnosticului. Astfel, cefaleea
frontooculo-orbitară, de tip hemicranic apare în migrenă, cea localizată occipital cu
iradiere parietală apare în hipertensiunea arterială. Tumorile cerebrale determină o
cefalee unilaterală. Localizarea cefaleei la vertex reflectă originea ei psihogenă.
Durata cefaleei are importanţă diagnostică.
Astfel, migrena clasică debutează în primele ore ale dimineţii sau în cursul zilei,
atinge apogeul în jumătate de oră şi durează de la câteva ore la 1-2 zile.
Cefaleea din meningita bacteriană apare de obicei într-un singur episod.
Cefaleea din tumorile cerebrale apare în orice moment al zilei sau nopţii, variază
în intensitate şi evoluează către creşterea frecvenţei şi intensităţii.
Condiţiile de apariţie ale cefaleei pot fi legate de fenomene biologice, sau de
mediu înconjurător. Cefaleea premenstruală, cefaleea vertebrogenă, sunt exemple în acest
sens.
Simptome de însoţire a cefaleei:
57 | P a g e s
MEDIAS
• greţuri şi vărsături - însoţesc cefaleea în caz de hipertensiune intracraniană. La
fel în migrena clasică şi în migrena de origine biliară;
• scotoame în câmpul vizual - în migrenă;
VERTIJUL
Vertijul este o senzaţie eronată de deplasare rotatorie - orizontală sau verticală a
bolnavului în spaţiu şi a obiectelor din jur.
Această tulburare de echilibru se însoţeşte de greţuri, vărsături, anxietate, transpiraţii.
Vertijul reprezintă simptomul funcţional esenţial al suferinţei vestibulare. Semnul
obiectiv al acestei suferinţe este nistagmusul.
ANAMNEZA va pune în evidenţă principalele caracteristici ale vertijului.
• Debutul vertijului poate fi brusc sau insidios;
• Circumstanţe de apariţie: traumatisme cranio-cerebrale, infecţii virale ale căilor
respiratorii superioare, utilizarea de medicamente oto-toxice (unele antibiotice,
diuretice, salicilaţi);
• Factorii declanşatori şi agravanţi: mişcările bruşte ale capului şi corpului;
• Evoluţia vertijului: poate fi sub forma unor crize paroxistice sau permanente;
• Simptome de însoţire: pot fi neurologice (diplopie, parestezii, cefalee, tulburări
piramidale sau cerebeloase), tulburări vegetative (paloare, transpiraţii, greţuri,
vărsături), tulburări psihice (anxietate), tulburări cohleare (acufene).
CLASIFICAREA ETIOLOGICĂ A VERTIJELOR
Vertijul periferic apare în afecţiuni localizate la nivelul urechii interne şi a primului
neuron vestibular:
• otita cronică;
• fracturi de stâncă temporală;
• nevrita vestibulară, de obicei de etiologie virală;
58 | P a g e s
MEDIAS
• labirintite virale;
• neurinomul de nerv acustic;
• vertijul (boala) Méniere, caracterizat de triada simptomatică: vertij rotator brusc •
instalat + surditate unilaterală + acufene unilaterale.
Vertijul central apare în:
• scleroza în plăci;
• insuficienţa circulatorie vertebro-bazilară;
• accidente vasculare cerebrale, în special trombo-embolice provocate de stenoza
mitrală, fibrilaţia atrială, mixomul atrial stâng;
• stări post-traumatisme cranio-cerebrale;
• unele tumori cerebrale.
ASTENIA
Astenia semnifică diminuarea patologică a capacităţii de efort fizic şi/sau intelectual.
Este un simptom frecvent întâlnit, descris de către bolnav ca o senzaţie de oboseală
nejustificată de efort şi care nu dispare după repaus.
Fiziopatologic, astenia poate fi indusă de scăderea cantităţii de oxigen la nivelul celulelor
nervoase şi musculare, de scăderea aportului de substanţe nutritiv-energogene şi a unor
minerale (potasiu, calciu, magneziu, fier).
Astenia trebuie diferenţiată de oboseala fiziologică care apare după activitatea zilnică
obişnuită şi care dispare după repaus, ca şi de stările de surmenaj sau de suprasolicitare în
care se produce o epuizare a forţelor organismului.
CLASIFICAREA ETIOLOGICĂ A ASTENIEI
• Astenia de origine psihogenă:
- nevroze astenice;
- stări anxioase şi depresive.

59 | P a g e s
MEDIAS
• Astenia cu substrat organic:
- boli pulmonare cronice (BPOC, fibroze pulmonare, TBC);
- boli cardiovasculare (cardiopatii congenitale, insuficienţa cardiacă);
- boli hepatice (hepatita cronică, ciroza hepatică);
- boli hematologice (anemii, leucemii);
- boli de metabolism (diabet zaharat);
- boli infecţioase acute şi cronice;
- parazitoze intestinale;
- boli endocrine;
- boli neurologice şi neuromusculare;
- neoplasme viscerale;
- astenia iatrogenă secundară medicaţiei diuretice, sedative, antihipertensive,
laxative.
TRANSPIRAŢIA (SECREŢIA SUDORALĂ)
Secreţia sudorală (transpiraţia) - produs al activităţii glandelor sudoripare - are rol
deosebit de important în termoreglare şi variază în funcţie de temperatura mediului
extern şi activitatea fizică. În condiţii normale de repaus şi activitate, cantitatea secreţiei
sudorale este de aproximativ 800 ml/24 ore = perspiraţie insensibilă. În compoziţia
secreţiei sudorale intră o serie de elemente (uree, electroliţi), cel mai important în privinţa
implicaţiei în patologie fiind clorura de sodiu.
• Sudamina: reprezintă o erupţie cutanată caracteristică, sub formă de proeminenţe
multiple, de mărimea gămăliei de ac, care acoperă pielea ca o rouă, cu conţinut
lichidian limpede. Este consecinţa obstrucţiei canalului glandelor sudoripare.
• Hidrosadenita: este o inflamaţie (abces) a glandelor sudoripare localizate în
regiunea axilară.
60 | P a g e s
MEDIAS
• Modificări ale compoziţiei secreţiei sudorale: În mucoviscidoză există eliminări
crescute de clorură de sodiu (NaCl), peste 70 MEq o/oo (normal sub 55 mEq o/oo).
PRURITUL
Pruritul este un simptom întâlnit în numeroase afecţiuni şi, în acelaşi timp, un factor de
agravare al acestora (mai ales prin insomnie).
Subiectiv reprezintă o senzaţie de mâncărime sau arsură locală iar obiectiv prin nevoia
imperioasă de scărpinare.
Pruritul fiziologic apare la orice persoană normală în variate condiţii de mediu extern, şi
se caracterizează prin durată scurtă, intensitate mică şi dispariţie spontană.
Pruritul patologic poate fi localizat sau generalizat, are intensitate mare, greu de
suportat, apare de obicei în crize de 10-30 minute, cu exacerbare nocturnă, care determină nevoia
de scărpinare uneori violent, până la sânge, cu leziuni de grataj care se pot infecta.
Cauzele pruritului:
• Boli alergice: alergii alimentare sau medicamentoase, şoc anafilactic;
• Boli hematologice: boala Hodgkin, leucemia limfatică cronică, poliglobulie
esenţială;
• Boli parazitare: scabie, pediculoză, parazitoze intestinale;
• Boli metabolice: hiperuricemie (gută);
• Diabet zaharat;
• Boli dermatologice: psoriazis, acnee;
• Boli digestive: icter în special obstructiv, ciroză biliară primitivă;
• Boli renale: insuficienţă renală cronică;
• Diverse: prurit senil, nevroză astenică, sarcină.
SCĂDEREA PONDERALĂ
Pierderea de greutate corporală trebuie precizată prin fluctuaţiile ce le-a suferit pacientul
61 | P a g e s
MEDIAS
în cursul vieţii, prin diferenţa în kilograme între trecut şi momentul consultării, precum
şi viteza cu care s-a realizat. Menţinerea greutăţii corporale depinde, cu mari variaţii
individuale, de cantitatea de alimente ingerate, dar şi de modul cum sunt digerate,
absorbite şi metabolizate.
Astfel trebuie cercetate:
• Obiceiurile alimentare, în raport cu tipul constituţional şi activitatea individului;
• Scăderea poftei de mâncare cu reducerea alimentaţiei;
• O boală digestivă cum ar fi afecţiuni ce împiedică o bună masticaţie sau

înghiţire (boli ale dinţilor, afecţiuni esofagiene), boli gastrice, sindroame de malabsorbţie
şi maldigestie, afecţiuni hepatice, ale vezicii biliare sau pancreatice);
• O tulburare metabolică (diabet zaharat, hipertiroidie, tuberculoza, boli febrile

prelungite);
• Un neoplasm digestiv sau cu altă localizare.
62 | P a g e s
MEDIAS
CAPITOLUL II
SEMIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR
SIMPTOME ALE BOLILOR APARATULUI RESPIRATOR
Bolile aparatului respirator se pun în evidenţă prin anamneză, examen obiectiv şi prin
investigaţii paraclinice şi de laborator.
Simptomele din partea bolilor aparatului respirator sunt: tusea, expectoraţia (sputa,
hemoptizia), durerea toracică şi dispneea.
TUSEA:
Tusea este un act reflex ce constă din mai multe expiraţii violente, explozive, având drept
scop evacuarea conţinutului arborelui bronşic. Deci tusea este o reacţie de apărare a
organismului.
Cea mai obişnuită clasificare a tipurilor de tuse este după prezenţa sau nu a expectoraţiei.
Astfel distingem tusea uscată şi cea productivă.
- Tusea uscată sau iritativă se caracterizează prin lipsa expectoraţiei şi poate
apărea în bronşite acute, faringite, laringite, pleurezii, neoplasm bronhopulmonar,
tuberculoza pulmonară.
- Tusea productivă sau umedă, este însoţită de expectoraţie. Ea poate apărea

63 | P a g e s
MEDIAS
în bronşitele cronice, pneumonii, bronşiectazii, neoplasm pulmonar, supuraţii
pulmonare.
Alte clasificări împarte tusea după intensitatea ei, după tonalitate, după momentul
apariţiei în timp sau după evenimentele care o provoacă.
După intensitate, distingem tusea voalată, stinsă sau zgomotoasă, lătrătoare.
După tonalitate distingem: tusea răguşită, bitonală care apare în laringite şi în
leziuni ale nervului recurent stâng prin tumori compresive sau anevrism de aortă.
Tusea chintoasă se caracterizează prin accese repetitive, spastice, urmate de un
inspir profund, şuierător (repriza) şi este caracteristică pentru tusea convulsivă.
După momentul apariţiei în timp, distingem tuse matinală, tuse vesperală, tuse
nocturnă sau tuse continuă.
După evenimentele care o provoacă, avem tuse de efort, tuse poziţională, tuse
emetizantă (vărsături după accese prelungite de tuse), tuse sincopală (sincopă prin
reflex vagal).
EXPECTORAŢIA
Expectoraţia reprezintă eliminarea conţinutului patologic al arborelui traheo-bronşic prin
tuse. Produsul său este sputa.
SPUTA
Sputa are o mare valoare semiologică, deoarece ea este un simptom adjuvant important
pentru diagnostic (bolnavul îşi “scuipă” diagnosticul).
Cantitatea: cantitatea de spută depinde de boala care o produce. Astfel, avem o cantitate
moderată de spută (50-100 ml/24 de ore) în bronşită acută, astm bronşic, bronşită cronică.
O cantitate abundentă (100-300 ml/24 de ore) întâlnim în bronşiectazie şi cavernele
pulmonare. Sputa poate fi în cantitate masivă (peste 300 ml/24 de ore) în abcesele
pulmonare drenate într-o bronşie, când vorbim despre vomică.

64 | P a g e s
MEDIAS
Aspectul sputei: aspectul sputei depinde de consistenţa, transparenţa şi aeraţia ei, şi este
semnificativă pentru diferitele afecţiuni bronho-pulmonare.
• Sputa seroasă este o spută aerată, spumoasă, rozată şi este întâlnită în
insuficienţa cardiacă stângă (edem pulmonar acut cardiogen);
• Sputa mucoasă este albă, sidefie, aderentă, aerată. Se produce prin hipersecreţia
patologică a glandelor mucoase bronşice. Ea apare în bronşitele acute şi cronice, ca
şi în astmul bronşic (sputa perlată);
• Sputa muco-purulentă: amestec de mucus şi puroi, este de culoare
galbenverzuie. Exprimă un proces infecţios şi apare în bronşitele acute şi cele cronice,
bronşiectazii, supuraţii pulmonare.
• Sputa purulentă apare în bronşiectazii şi supuraţii pulmonare. În bronşiectazii,
sputa purulentă este abundentă dimineaţa (toaleta matinală a bronşiectaziei). În
abcesul pulmonar întâlnim vomica, care se produce prin efracţia (spargerea) unei
colecţii purulente într-o bronşie, cu evacuarea bruscă a unei cantităţi mari de spută
purulentă prin tuse (500-1000 ml).
• Sputa sero-muco-purulentă este sputa supuraţiilor cronice drenate în căile
aeriene (abces pulmonar, bronşiectazii, caverne TBC, chist hidatic). În aceste situaţii,
sputa recoltată într-un vas de sticlă se stratifică în trei straturi: deasupra se află o spumă
aerată - stratul spumos, apoi stratul mucos şi pe fundul vasului purulent, grunjos.
• Sputa sanguinolentă (hemoptoică) este un amestec de mucus şi sânge. Când
se prezintă ca o spumă rozată, aerată, bănuim un edem pulmonar acut. Sputa cu
firişoare de sânge apare în bronşiectazii, stenoza mitrală. Sputa cu sânge dispersat,
omogenizat cu masa de mucus este sugestivă pentru pneumonia pneumococică
(sputa ruginie, rubiginoasă), cancer pulmonar (sputa ca o “peltea de coacăze”),
infarct pulmonar.
65 | P a g e s
MEDIAS
• Hemoptizia = eliminarea prin tuse de sânge pur, oxigenat şi aerat. Având în
vedere importanţa şi gravitatea hemoptiziei, este necesar un diagnostic diferenţial
exact. În primul rând trebuie făcut diagnostic diferenţial al hemoptiziei cu hemoragia
Hemoragia digestivă superioară exteriorizată prin hematemeză este de culoare
maro, are aspect caracteristic de “zaţ de cafea”, are o reacţie acidă provenind din
tubul digestiv, se elimină prin greţuri şi vărsături. Hematemeza apare la un bolnav
cu antecedente digestive. O sursă de eroare în plus este situaţia în care sângele
de hemoptizie este înghiţit de către unii bolnavi, apărând în acest caz şi scaune
melenice.
Un examen amănunţit al cavităţii nazale şi al celei bucale va evita confuzia cu
epistaxisul posterior (sânge din nazo-faringe) şi cu gingivoragia.
Cauzele unei hemoptizii sunt multiple, şi în ordinea frecvenţei amintim:
• Tuberculoza pulmonară;
• Neoplasmul bronho-pulmonar;
• Bronşiectazia;
• Infarctul pulmonar;
• Pneumonii cu Klebsiella şi Stafilococi;
• Stenoza mitrală;
• Sindroamele hemoragipare;
• Anevrismul aortic disecant în căile aeriene;
Examenul macroscopic al sputei se referă şi la alte aspecte cum ar fi culoarea, mirosul şi
gustul.
Ca şi culoare distingem sputa albicioasă, lăptoasă, sputa galben-verzuie, sputa
galbencafenie, sputa rozată sau sputa cărămizie.
Mirosul sputei este fad. Sputa fetidă survine în bronşiectazie, abcese pulmonare sau
66 | P a g e s
MEDIAS
caverne tuberculoase suprainfectate.
Gustul, apreciat de bolnav, este sărat în bronşite, foarte sărat în chist hidatic şi fad în
TBC.
DUREREA TORACICĂ
Mecanismul durerilor toracice este complex. Diferiţi excitanţi mecanici, chimici (toxinele
microbiene din leziunile inflamatorii) prin intermediul unor biogene (histamina, kinine),
a pH-ului acid (acid lactic provenit din glicoliza anaerobă), a hipoxiei, ajung să excite
baro- şi chimio-receptorii nervoşi din teritoriul toraco-pulmonar
pleuropulmonară.
DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL AL DURERILOR TORACICE:
Durerile toracice pot avea cauze multiple:
• Afecţiuni ale aparatului respirator;
• Afecţiuni extrapulmonare:
- Afecţiuni reumatice, musculo-scheletice;
- Afecţiuni cardio-vasculare;
- Afecţiuni digestive, abdominale;
- Afecţiuni nevrotice;
Durerea în afecţiuni pleuro-pulmonare:
• Afecţiuni pulmonare: embolii pulmonare, pneumonii, supuraţii, tumori
pulmonare, chist hidatic.
• Afecţiuni bronşice: traheo-bronşita acută, cancer bronhopulmonar invaziv.
67 | P a g e s
MEDIAS
• Afecţiuni pleurale: pneumotorace spontan, pleurite, pleurezii exsudative,
piotorace, tumori.
Durerea pulmonară din pneumonii, TBC, chisturi, supuraţii, tumori, este în general
ştearsă, vagă. Ea devine mai intensă dacă procesul interesează şi pleura. Este acceptat
faptul că parenchimul pulmonar este insensibil la durere, iar durerea toracică este
întotdeauna urmarea unor afecţiuni ce afectează structurile vecine.
Durerea traheo-bronşică din bronşitele acute are un caracter de arsură retrosternală.
Cancerul bronho-pulmonar devine dureros tardiv în măsura în care invadează elemente
pleurale, nervoase sau vasculare.
Durerea pleurală din pleurite, pleurezii, este surdă, progresivă, se accentuează la
respiraţie şi tuse, se modifică în intensitate cu schimbarea poziţiei. De multe ori bolnavul
adoptă poziţii forţate antialgice în decubit lateral.
În afecţiunile pleurale supraacute (pneumotorace, embolie pleuropulmonară) durerea este
vie, constrictivă, şocogenă.
Nu sunt dureroase afecţiuni respiratorii ca astmul bronşic, bronşitele cronice, emfizemul
pulmonar, bronşiectazia necomplicată, cancerul pulmonar secundar, unele forme de
tuberculoză.
Durerea în afecţiuni extrapulmonare:
Durerea toracică în afecţiuni reumatice, musculo-scheletice. Se accentuează la
schimbarea poziţiei, respiraţii profunde, la palpare locală. Apare în:
• Afecţiuni ale coloanei vertebrale (spondiloze, discopatii);
• Nevralgii intercostale;
• Sindrom Tietze: tumefierea dureroasă a cartilajului costo-sternal mai

frecvent al coastei II;
• Dureri musculare produse prin traumatisme, efort, viroze;
68 | P a g e s
MEDIAS
• Zona zoster;
Durerea toracică în afecţiuni cardio-vasculare:
• Cardiopatia ischemică: angina pectorală şi infarctul miocardic acut, evoluează

cu durere care tipic este retrosternală, cu caracter constrictiv cu iradiere în braţul stâng;
• Pericarditele uscate şi exsudative;
• Anevrismul disecant de aortă;
Durerea toracică din afecţiunile abdominale. Următoarele afecţiuni pot evolua cu durere
abdominală cu iradiere toracică:
• Afecţiuni ale colecistului: dischinezii biliare, litiaza biliară, colică biliară,
colecistite acute;
• Afecţiuni ale colonului: aerocolie, colite, colici intestinale, colon spastic;
• Afecţiuni hepatice: tumori, abcese, hepatita acută, ficat de stază în insuficienţa
cardiacă dreaptă;
• Afecţiuni ale diafragmului: abcese subdiafragmatice, hernie hiatală;
• Ulcerul gastro-duodenal;
Durerea toracică în afecţiuni nevrotice. Durerea toracică în afecţiuni psihogene este
foarte frecventă şi se manifestă în general prin senzaţia de înţepături precordiale. Sunt
prezente şi alte semne de nevroză astenică.
DISPNEEA
Dispneea este o tulburare de ritm, frecvenţă şi intensitate a respiraţiei, inconştientă sau
resimţită de bolnav ca un disconfort, sete de aer, sufocare.
Etimologic, cuvântul de dispnee provine din limba greacă, unde “dyspnoe” semnifică
respiraţie dificilă.
69 | P a g e s
MEDIAS
Noţiunea de dispnee are un dublu conţinut:
O senzaţie subiectivă: senzaţia de lipsă de aer, de sufocare;
Un semn obiectiv vizualizat prin modificarea unor parametrii respiratorii: frecvenţa,
amplitudinea, ritmicitatea, gradul de utilizare ai muşchilor respiratori.
FORME CLINICE DE DISPNEE
• Dispneea din stenoza căilor respiratorii superioare;
• Dispneea din afecţiuni pulmonare;
• Dispneea din insuficienţa cardiacă;
• Dispneea acidotică;
• Dispneea hipoxemică;
• Dispneea de origine cerebrală;
• Dispneea nevrotică
Respiraţia Kussmaul (respiraţie periodică): este o dispnee caracterizată prin respiraţii
ample, adânci, zgomotoase.
Dispneea hipoxemică
Afecţiunile respiratorii care evoluează cu insuficienţă pulmonară exprimată prin
hipoxemie şi hipercapnie, în mod reflex, scăderea presiunii parţiale a oxigenului şi
creşterea presiunii parţiale a CO2 - este stimulat centrul respirator bulbar având drept
rezultat creşterea amplitudinii şi frecvenţei respiratorii (dispnee asemănătoare cu
dispneea acidotică Kussmaul).
Dispneea de origine cerebrală

70 | P a g e s
MEDIAS
Apare în stările în care scade irigaţia centrului respirator. Astfel, datorită scăderii
excitabilităţii centrului respirator, apare o stare de apnee, urmată de acumularea de CO2
ce acţionează ca un stimulent al acestor centrii, ce determină reluarea respiraţiei.
Forme clinice de dispnee de origine cerebrală:
Respiraţia Cheyne-Stokes se caracterizează prin perioade de respiraţie cu
amplitudine progresiv crescândă, urmată de perioade de apnee (5-20 secunde), cu
repetarea ciclului;
Respiraţia Biot - constă în perioade de respiraţie normală întrerupte de
perioade de apnee.
Dispneea nevrotică
Un grad de dispnee este frecvent prezentă în stările de distonie neuro-
vegetativă, deci fără un substrat organic. Dispneea apare în repaus, se însoţeşte de
anxietate. Sunt prezente întotdeauna şi alte semne de distonie neuro-vegetativă:
înţepături precordiale, palpitaţii, transpiraţia palmelor, insomnie.
INSPECŢIA TORACELUI:
Modificări de formă ale toracelui: bilaterale simetrice/asimetrice; unilaterale (asimetrice).
o Bilaterale simetrice
o Toracele emfizematos
Emfizemul pulmonar este distensia permanentă a zonelor respiratorii distale

( după bronhiola obstruată) cu distrugerea septurilor alveolare.
Volumul pulmonar creşte, apar modificări globale ale formei toracelui.
•Semne: creşterea tuturor diametrelor, în special a celui anteroposterior.
Elemente asociate:
 Poziţia orizontală a coastelor (cresc valorile unghiurilor dintre coaste şi

coloană)
71 | P a g e s
MEDIAS
 Unghiul subcostal > 90˚
 Ştergerea depresiunilor supra/sub claviculare
 În expir apare bombarea spaţiilor intercostale
 Mişcări respiratorii cu amplitudine scăzută
 Se asociază cu un grad de accentuare a cifozei dorsale şi semne generale şi
specifice ale diferitelor boli
 Hipersonoritate
 tendinţa de coborâre şi mobilitatea scăzută a bazelor pulmonare
 tendinţa de scădere/ dispariţie a matităţii cardiace la care se mai adaugă:
 Modificarea murmurului vezicular
 Diminuarea vibraţiilor vocale, etc
 când este foarte dezvoltat poate se determine impresia de scurtare a
gâtului, cu capul înfundat în torace.
 emfizemul pur determină: - dispnee particulară
 poziţia buzelor apropiate şi proeminente, “bot”, pentru a uşura respiraţia,
scade rezistenţa la expir.
o Torace conoid
Prezintă bazele bilaterale, (poate fi prezent şi în toracele emfizematos)
Determinat de creşterea presiunii intraabdominale datorită gazelor, lichidului

(frecvent), dezvoltarea organelor abdominale ca hepatomegalia, splenomegalia.
o Torace adenopatic
Prezintă dilatarea aperturii superioare a toracelui
Determinat de obstacole inspiratorii în copilărie, Ex la copii cu polipi (obstrucţie

nazală cu respiraţie forţată). Semne de schelă.
o Torace rahitic
La adult este sechelar. Prezintă:
 Cifoza toracală rotundă

 Proeminenţa importantă a sternului (stern de pasăre; în carenă )
 Orizontalizarea coastelor
 Prezenţa posibilă a două elemente:
 Nodozităţi în şir simplu sau dublu = mătănii costale la nivelul articulaţiilor
costocondrale şi condrosternale
 Şanţ submamar Harrison – retracţia legată de tracţiunea exercitată de
inserţia diafragmului pe coaste în condiţia de osteomalacie pe care o
reprezintă rahitismul (deficit de vit D)
72 | P a g e s
MEDIAS
 Nu are consecinţe funcţionale
 Se însoţeşte de alte sechele la nivelul capului (bose frontale proeminente);
extremităţilor (deformare oase, VALG,VAR)
 Bilaterale asimetrice, care interesează ambele hemitorace
Cifoscolioza deformări în S mult accentuată determină un torace asimetric cu un
hemitorace dilatat (spaţii intercostale mari, umărul mai sus situat) şi cu retracţia celuilalt
hemitorace (spaţii intercostale îngustate, umărul mult mai jos situat).
Bine vizibilă la inspecţia din spate
Are probleme în timp cu circulaţia pulmonară → HTA pulmonar, cu apariţia de
cord pulmonar → insuficienţă respiratorie şi cardiacă (cauze de deces la vârste tinere)
Disfuncţia se accentuează când la scolioză se asociază şi cifoza rotundă sau
angulară cu creşterea diametrului antero-posterior şi bombarea sternului
Unilaterale asimetrice, care interesează doar un hemitorace.
Retracţii
Atelectazii = condensare pulmonară prin resorbţie a aerului alveolar,

întâlnită în condiţii de obstrucţie bronşică progresivă. Mai poate fi produsă şi în
alte condiţii de obstrucţie sau compresie a parenchimului pulmonar. Prezintă:
 Diametrul scăzut al unui hemitorace

 Spaţii intercostale micşorate
 Unghiul costovertebral scăzut
 Scăderea/abolirea mişcărilor respiratorii
Pahipleurite (fibrotorace). Prezintă un aspect asemănător atelectaziei, dar

se asociază cu alte semne fizice
Procese de fibroză localizate la un plămân, cauze mai puţin importante.
Bombări mai rare şi mai puţin importante. În:
 Pneumotorax
 Lichid în cavitatea pleurală
 Tumori
73 | P a g e s
MEDIAS
 În hemitoracele stang, se poate corela cu boli congenitale cardiace, cu
dilataţii foarte mari (defect sept ventricular), în copilărie, cânt toracele este
elastic.
 Foarte rar, dilataţii (anevrisme) de aortă.
PATOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR:
PLEURITA SEACA
Pleurita uscata este o afectiune pleurala inflamatorie fara exsudat în cavitatea pleurala.
Etiologia cea mai frecventa este tuberculoza pulmonara si pleurala. Mai rar sunt
incriminate si alte etiologii cum ar fi si alte procese de condensare pulmonara (pneumonii
bacteriene si virotice, infarctul pulmonar, abcesul pulmonar, bronsiectazia). În aceste
cazuri, pleurita uscata apare ca un epifenomen al unui proces pulmonar subiacent, ea
trecând pe planul al doilea.
Debutul este cu simptomele generale infectioase ale bolii de baza (febra sau
subfebrilitate, astenie fizica, inapetenta, simptome de impregnatie bacilara), simptome care
preced cu zile sau chiar saptamâni aparitia simptomelor functionale pulmonare caracteristice
pentru o afectare pleurala.
Simptomele functionale pulmonare sunt reprezentate de dureri toracice sub forma de
junghi, localizate, tuse uscata, iritativa.
74 | P a g e s
MEDIAS
PLEUREZIA EXUDATIVA
Pleurezia exsudativa este o afectiune pleurala inflamatorie însotita de prezenta de exsudat
în cavitatea pleurala.
Dupa localizarea lichidului pleural, deosebim pleurezii cu lichid liber în marea cavitate
pleurala si pleurezii închistate: interlobare, mediastinale, diafragmatice, apicale, axilare,
sau suspendate în marea cavitate pleurala.
Dupa aspectul lichidului, deosebim pleurezii sero-fibrinoase (majoritatea), pleurezii
purulente, pleurezii hemoragice sau chiloase. Dealtfel, simptomatologia si semnele fizice
sunt aceleasi, indiferent de aspectul macroscopic al lichidului pleural.
Debutul bolii poate fi marcat de prezenta sindromului de impregnatie bacilara (astenie,
subfebrilitate, inapetenta, paloare), simptome care, în cazul pleureziei TBC poate dura 2-3
saptamâni.
Tabloul clinic:
- Simptomele generale din perioada de stare sunt reprezentate de febra si frison repetat.
Starea generala este tot mai alterata, bolnavul este astenic, inapetent, scade în greutate.
- Simptomele functionale din partea aparatului respirator sunt reprezentate de junghiul
toracic, tusea si dispneea.
Junghiul toracic este situat la nivelul hemitoracelui afectat, imobilizeaza bolnavul si nu-i
permite sa stea culcat pe partea afectata. Pe masura ce exsudatul pleural se colecteaza,
durerea toracica diminua pâna la disparitie, ceea ce permite bolnavului sa stea culcat pe
partea afectata, permitând hemitoracelui sanatos excursii normale si calmând dispneea.
Tusea este seaca, iritativa si se accentueaza la schimbarile de pozitie.
Dispneea este proportionala cu cantitatea de lichid pleural.
BRONSITA ACUTA
Bronsita acuta este inflamatia acuta a mucoasei bronsice, care provoaca tulburari de
75 | P a g e s
MEDIAS
secretie, de permeabilitate si de sensibilitate . Bronsitele acute ating în general marile bronsii,
însa procesul inflamator se poate extinde si la bronsiole (bronsiolita).
Poate fi o afectiune independenta a cailor respiratorii, secundara unei afectiuni a cailor
respiratorii superioare, sau poate constitui un element de însotire a altor boli (gripa,
rujeola, varicela, tuse convulsiva).
Debutul este precedat de infectii ale cailor respiratorii superioare (rino-faringite).
• Simptomele generale sunt în general cele ale unei stari infectioase: febra moderata
(38-39oC), mialgii, alterarea moderata a starii generale.
• Simptomele functionale sunt în functie de faza de evolutie a procesului inflamator
(faza de cruditate si faza de coctiune).
Faza de cruditate (de debut, de bronsita uscata) care dureaza 2-3 zile, este dominata de
tuse uscata, iritativa, intensa, însotita de dureri moderate retrosternale sub forma de arsura.
Faza de coctiune (umeda) care dureaza înca 5-6 zile, se caracterizeaza prin tuse
productiva, urmata de expectoratie. Sputa este în cantitate moderata,moderata, la început
mucoasa, apoi usor muco-purulenta.
BRONSITA CRONICA:
Bronsita cronica este inflamatia nespecifica a mucoasei bronsice, caracterizata prin
acutizari repetate si evolutie progresiva spre afectarea parenchimului pulmonar (emfizem
pulmonar).
Caracteristice pentru definirea bronsitei cronice sunt:
• Permanenta tulburarilor respiratorii (tuse si expectoratie) cel putin 3 luni pe an,

2 ani consecutiv (OMS, 1966);
• Accentuarea sezoniera a acestora (în anotimpul rece si umed), în cursul
epidemiilor de infectii respiratorii acute (virale sau bacteriene).
76 | P a g e s
MEDIAS
În general, bronsita cronica si emfizemul pulmonar obstructiv formeaza împreuna
bronhopneumopatia obstructiva cronica (BPOC).
Bronhopneumopatia obstructiva cronica grupeaza afectiuni respiratorii care determina
tulburari obstructive ale ventilatiei pulmonare ireversibile, cu evolutie progresiva spre
cordul pulmonar cronic (CPC).
Termenul de BPOC, propus de OMS, nu înlocuieste pe cel de bronsita cronica. Dupa
OMS, BPOC este considerata o singura boala cu doua tipuri predominante; în functie de
perturbarea primara, dominanta: de tip A (emfizematos) sau de tip B (bronsitic).
Debutul este insidios.
Simptomele generale sunt sarace. În perioadele de acutizari poate exista stare febrila, iar
în stadii înaintate, putem întâlni astenie, inapetenta, cefalee, insomnie.
Simptomele functionale:
• Tusea este simptomul dominant si este declansata de prezenta secretiilor
bronsice patologice la nivelul epiteliului alterat. Tusea este mai intensa dimineata, la
sculare..
• Expectoratia este de asemenea un simptom constant.
• Sputa este muco-purulenta mai frecvent, iar în caz de suprainfectie poate deveni
purulenta sau chiar fetida (bronsita putrida). Cantitatea sputei este de obicei
moderata, însa uneori poate fi abundenta (bronhoree).
• Dispneea se instaleaza progresiv sub forma de dispnee de efort, întrerupta uneori
de crize paroxistice de tip astmatiform. Ea este expresia obstructiei inflamatorii a
bronsiilor, cu scoaterea din functie a teritoriilor alveolare tributare.
Pe masura ce se produc alterari parenchimatoase, se instaleaza progresiv insuficienta
respiratorie.
ASTMUL BRONSIC
77 | P a g e s
MEDIAS
Astmul bronsic este caracterizat prin crize de dispnee paroxistica expiratorie, suieratoare,
bradipneica, datorita spasmelor bronhiolelor, la care se adauga modificari edematoase
ale mucoasei bronsice de natura alergica de cele mai multe ori. Este deci un sindrom
de hiperreactivitate bronho-bronsiolara, ale carei manifestari clinice traduc stenoza
paroxistica a sistemului bronsiolar, la care contribuie spasmul musculaturii bronsice,
edemul mucoasei si hipersecretia mucoasa, sticloasa.
Tabloul clinic al astmului bronsic poate îmbraca urmatoarele aspecte:
• Criza de astm bronsic care este caracteristica si apare predominant nocturn,
precedata sau nu de sindrom prodromal (rinita alergica, stranuturi, tuse uscata,
lacrimare). Debutul este brusc cu dispnee paroxistica expiratorie, însotita de
wheezing, bradipnee, tuse uscata la început, apoi cu expectoratie mucoasa,
“perlata”. Durata unei crize obisnuite de astm bronsic este între 15 minute si 2 ore.
• Starea de rau astmatic (“Status astmaticus”). Se caracterizeaza prin crize
subintrante de astm, fara pauze între ele, care dureaza cel putin 24 de ore, însotite
de insuficienta respiratorie acuta, crize refractare la tratament.
Între crizele de astm bronsic, starea pulmonara a bolnavului poate fi normala
BRONHOPMNEUMONIA
Bronhopneumonia este o afectiune acuta, grava, dispneizanta, cu cianoza, tiraj si
semne de toxicoza generala, ce afecteaza în mod deosebit vârstele extreme si în general
organismele debilitate.
Debutul bolii este de cele mai multe ori busc.
• Simptome generale: febra ridicata (39-40oC), frisoane repetate, starea generala
alterata, mai grava decât în pneumonie.
• Simptome functionale: dispneea si cianoza sunt prezente. Intensitatea foarte
mare a dispneei face ca bronhopneumonia sa fie numita pneumopatie acuta dispneizanta.

78 | P a g e s
MEDIAS
Gravitatea dispneei se explica atât prin reducerea functionala a suprafetei respiratorii
cât si prin intoxicatia centrilor respiratori.
Uneori sunt prezente dureri toracice sub forma de junghi.
Tusea este prezenta, cu caracter uscat. Uneori apare expectoratia necaracteristica (sputa
mucoasa, mucopurulenta, uneori hemoptoica).
CANCERUL BRONHOPULMONAR
Prin cancer pulmonar se întelege o boala caracterizata anatomic printr-o proliferare
maligna a tesutului pulmonar.
Cancerul pulmonar primitiv porneste în majoritatea cazurilor de la nivelul unei bronhii
mari (de aceea este denumit cancer bronhopulmonar), are structura histologica a tesutului
bronhopulmonar si de cele mai multe ori produce obstructia bronsiei, determinând o
atelectazie a zonei pulmonare tributare bronsiei respective. În formele masive de cancer
pulmonar, leziunile neoplazice nu ramân cantonate la un singur lob, ci invadeaza
plamânul, prinzând si pleura (forma pleuropulmonara) si mediastinul (forma
mediastinopulmonara).
Cancerul pulmonar secundar este determinat de aparitia metastazelor canceroase la
nivelul plamânului, (plecate de la ovar, testicol, intestin, rect, suprarenala) si o forma
miliara (carcinomatoza miliara).
Indiferent de forma anatomopatologica, simptomele sunt comune.
• Debutul poate fi asimptomatic sau atipic (60% din cazuri) prin pneumopatii
acute diverse, cu evolutie însa trenanta clinic si radiologic, diferite sindroame
paraneoplazice (10-20%).
• Sindroamele paraneoplazice reprezinta manifestari clinice la distanta care atrag
atentia asupra existentei unui proces atipic. Cele mai frecvente sunt tromboflebitele
migrante.
79 | P a g e s
MEDIAS
• În perioada manifesta se constata tetrada: tuse rebela la tratament, hemoptizie,
dispnee si durerile toracice (dureri toracice necaracteristice, progresive si rezistente
la tratament).
• Simptomele generale pe care le prezinta acesti bolnavi sunt reprezentate de
inapetenta, paliditate, scadere progresiva în greutate, subfebrilitate.
EMFIZEMUL CUTANAT
Emfizemul pulmonar este caracterizat prin dilatarea ireversibila a cailor aeriene terminale
(bronhiole, ducturi alveolare, alveole), cu atrofia septurilor interalveolare si cresterea
continutului aerian al plamânului (hiperinflatie).
Emfizemul pulmonar poate fi obstructiv sau neobstructiv, difuz sau localizat. În afara
emfizemului compensator care este localizat, celelalte forme de emfizem pulmonar sunt
difuze (generalizate).
Cea mai frecventa forma este emfizemul pulmonar obstructiv secundar, cel mai adesea
secundar unei bronsite cronice. Este principala cauza a cordului pulmonar cronic.
Dintre factorii etiologici amintim vârsta (peste 50 de ani), fumatul, expunerea la pulberi,
variatiile mari de temperatura, bronsita cronica, tuberculoza pulmonara, astmul bronsic.
Simptomatologie:
Pe lânga simptomele bolii initiale (bronsita cronica, TBC pulmonar) bolnavul
emfizematos prezinta dispnee de efort, dispnee care este progresiva, initial la eforturi mai mari
apoi la eforturi din ce în ce mai mici, apoi devenind permanenta. Cianoza este accentuata de
infectiile pulmonare intercurente. Tusea este un simptom frecvent, ea este uscata, iritativa,
devine productiva în puseele de infectie bronsica.
80 | P a g e s
MEDIAS
CAPITOLUL III
SEMIOLOGIA APARATULULUI CARDIOVASCULAR:

Simptome functionale
Durerea precordiala (DP) este de origine: a) cardiaca; b) extracardiaca
a) Durerea precordiala de origine cardiaca poate fi :
DP Organica – leziuni ale cordului si vaselor mari – sediul precordial sau

retrosternal, iradiaza in umarul stang, membrul superior stang pe marginea
cubitala, caracter constrictiv, insotita de anxietate, apare la efort, durata scurta (3-
5 min), cedeaza la repaus si la nitroglicerina sublingual:
Insuficienta coronariana – neconcordanta dintre nevoile in oxigen

ale miocardului si irigatia efectiva pe care o pot asigura arterele coronare:
angina pectorala, infarctul miocardic, sdr. intermediare, in stari circulatorii
functionale (anemii severe, tahicardie paroxistica)
Pericardita acuta
Bolile aortei – angina pectorala, anevrism disecant al aortei
81 | P a g e s
MEDIAS
DP Functionala (vegetativa) – in absenta leziunilor organice – intepatura
localizata punctiform la apex (aratata cu un singur deget), de foarte scurta durata,
apare sau la emotii sau surmenaj, insotita de alte simptome ale nevrozei
(iritabilitate, cefalee, insomnii, astenie)
b) Durerea precordiala de origine extracardiaca
Afectiuni ale peretelui toracic – tegumente, muschi, nervi, coaste ,

articulatii
Afectiuni ale coloanei vertebrale dorsale
Afectiuni pleuro-pulmonare – pleurita, pleurezie, pneumopatie acuta,

infarct pulmonar
Afectiuni digestive – esofagita, hernia hiatala, ulcer gastric
Dispneea – “lipsa de aer”
Dispnee de efort (progresiva) – apare in timpul unui efort fizic, se accentueaza cu

efortul si dispare la incetarea lui
Dispnee de repaus – se manifesta in repaus, eforturile cele mai mici determinand

accentuarea ei (inclusiv conversatia); pe masura ce dispneea de repaus se accentueaza,
bolnavul are tendinta la ortopnee; aparitia ortopneei tradeaza un stadiu avansat de IVS
(insuficienta ventriculara stanga)
Dispnee paroxistica - de origine cardiaca are doua cauze principale
a) astmul cardiac – atac de dispnee brusc, noaptea sau la scurt timp dupa
efort, fortand bolnavul la ortopnee; dureaza cateva minute
b) edemul pulmonar acut (EPA) – forma cea mai grava a dispneei

paroxistice si o mare urgenta medicala; apare brusc noaptea , dar si ziua dupa
afort, determinand ortopnee; bolnavul este anxios, agitat, palid, cu buzele si
extreminatile usor cianotice, cu transpiratii reci
Dispnee de cauze extracardiace – este un fenomen asociat la un bolnav cardiac
Palpitatia – senzatie neplacuta, incomoda, ce consta in perceperea amplificata si

deformata a propriilor batai ale inimii
Cauze:
1) cardiace: extrasistolia, fibrilatia auriculara, tahicardia paroxistica
82 | P a g e s
MEDIAS
2) extracardiace: afectiuni pleuro-pulmonare, digestive, mediastinale; se intalnesc
frecvent la nevropati
Forme clinice:
- palpitatii intermitente – extrasistole
-palpitatii paroxistice – apar brusc si se termina brusc: tahicardie

paroxistica, F.A.paroxistica
- palpitatii persistente – afectiuni valvulare, hipertiroidism, anemie,

insuficienta aortica
Cianoza – reprezinta coloratia albastruie a tegumentelor si mucoaselor, apare cand

concentratia de hemoglobina redusa depaseste 5 g%
Cianoza poate fi de cauza:
a) periferica – datorita stazei si utilizarii crescute a oxigenului la nivelul

tesuturilor; este determinata de tulburari de circulatie venoasa si tulburari de
circulatie arteriala
- clinic – cianoza periferica este “rece”, predomina la extremitati,
b)centrala – datorita deficitului de oxigenare a sangelui; determinata de

afectiuni cardiace cum ar fi: stenoza mitrala, stenoza arterei pulmonare,
malformatii congenitale de cord
Pulsul - are o serie de caracteristici
Frecventa pulsului – este in raport cu frecventa batailor cardiace
Ritmul pulsului – exprima rtimul batailor cardiace; poate fi regulat, ritmic si

neregulat sau aritmic (fibrilatie atriala, extrasistole)
Amplitudinea pulsului – este in raport cu forta de contractie a miocardului si cu

presiunea sanguina; d.acest p.d.v. intalnim: - puls de volum mare (puls altus), in
insuficienta aortica, HTA
Tahicardie – creşterea frecvenţei peste 80 bătăi/min
Bradicardie – scăderea frecvenţei sub 60 bătăi/min
83 | P a g e s
MEDIAS
Tensiunea arteriala – reprezinta presiunea cu care este lovit peretele arterial, de catre
coloana de sange ce paraseste inima in timpul unei sistole ventriculare. Modificarile TA pot fi:
-HTA – hipertensiunea arteriala, cresterea tensiunii arteriale peste valorile limita

(>140/90 mmHg)
-hTA – hipotensiune arteriala, scaderea tensiunii arteriale sub valorile normale
Febra poate fi:
Febra apartinand bolii de baza, care in evolutie poate determina modificari cardio-
vasculare (septicemii, RAA)
Febra ca simptom principal al bolii cardiovasculare (infarct miocardic,

pericardita, tromboflebita)
Febra ce indica o complicatie a bolii cardio-vasculare (endocardita bacteriana

subacuta)
Manifestari din partea altor aparate:
Aparatul respirator
-tusea - in bolile de inima se produce prin staza pulmonara cronica

(stenoza mitrala) care favorizeaza suprainfectia bronhiilor sau
compresiune pe mediastin
-hemoptizia - este secundara hipertensiunii pulmonare
Aparatul digestiv
-greturi, varsaturi – apar in insuficienta ventriculara dreapta (IVD)

prin staza hepatica
-hepatalgia – durere difuza in hipocondrul drept si epigastru,

secundara congestiei ficatului din IVD
-ascita (acumulare de lichid in peritoneu) – in insuficienta cardiaca

decompensata
Manifestari nervoase
-cefalee – in HTA, accidente vasculare cerebrale,
-tulburari auditive – perceperea unor zgomote anormale (tiuituri,

pocnituri), in HTA – acufene
84 | P a g e s
MEDIAS
-tulburari vizuale – muste zburatoare, cecitate etc. in HTA, embolii
cerebrale
-afazie – incapacitatea de a intelege si reproduce cuvintele vorbite

(in accidente vasculare cerebrale)
- pareze, paralizii – instalarea unor deficite motorii partiale sau

totale in urma AVC
Semne fizice:
Culoarea tegumentelor
Cianoza
Paloarea tegumentelor – anemii, stari de soc, colaps
Eruptii cutanate si noduli – in RAA, endocardita
Pozitia bolnavului
Ortopnee – in bolile cu staza pulmonara accentuata
Genu-pectorala – in pericardita acuta exudativa
Pozitia “spectatorului de vitrina” – in angina pectorala
Socul apexian – locul unde se plapeaza si se asculta bataile inimii cu cea mai mare
intensitate, este de fapt bataia varfului inimii; normal se palpeaza in spatiul V i.c. stang, pe linia
medio-claviculara
Modificari patologice:
Abolirea socului apexian (disparitia) – in pericardita exudativa
Deplasarea socului apexian – in boli cu hipertrofie ventriculara
Intensitatea socului apexian – este diminuata in obezitate, pericardita, soc,

IMA
-crescuta – in boli febrile acute, tireotoxicoza, insuficienta aortica
Turgescenta jugularelor – cresterea presiunii venoase in venele cave, la pacientii cu
insuficienta cardiaca dreapta, se oglindeste la nivelul jugularelor prin turgescenta, adica prin
85 | P a g e s
MEDIAS
dilatarea si punerea lor sub o anumita tensiune
Zgomotele cardiace – sunt vibratii sonore si neregulate, rezultate din activitatea inimii. In
mod normal, la ascultatie percepem doua zgomote: Z1 (sistolic) si Z2 (diastolic), realizand un
ritm in doi timpi.
Zgomotul I marcheaza inceputul sistolei ventriculare si este determinat de
inchiderea valvulelor atrio-ventriculare
Zgomotul II marcheaza sfarsitul sistolei si inceputul diastolei ventriculare, fiind
determinat de inchiderea valvulelor sigmoide aortice si pulmonare
Suflurile cardiace – sunt fenomene acustice produse de vibratii cu frecventa variabila,
care se aud pe langa zgomotele cardiace fundamentale. Apar ca urmare a cresterii vitezei fluxului
de sange, trecerea fluxului printr-un orificiu stramtorat sau regurgitarea printr-o valva
incompetenta.
Pot fi sufluri
-sistolice: apar dupa Z1
-diastolice : apar dupa Z2
Se intalnesc in stenoza mitrala, insuficienta mitrala, stenoza si insuficienta aortica,
stenoza tricuspidiana, etc.
Freamatul cardiac – este o senzatie de vibratie patologica, perceputa la palpare intr-o
zona limitata din regiunea precordiala. Este determinat de prezenta suflurilor cardiace (deci poate
fi sistolic, diastolic sau sistolo-diastolic)sau de frecatura pericardica prezenta in pericardita acuta.
86 | P a g e s
MEDIAS
PATOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR:
INFARCTUL MIOCARDIC ACUT
Infarctul miocardic acut, denumit si atacul de cord este definit ca necroza (moartea)
muschiului cardiac si apare atunci cand fluxul sanguin intr-un teritoriu cardiac este intrerupt, prin
blocarea uneia sau, mai rar, a mai multor artere coronare. Arterele coronare aduc sange incarcat
cu oxigen la nivelul inimii. Blocajul unei artere coronare se face printr-un tromb (cheag de
sange).
Cea mai frecventa cauza a infarctului miocardic este ateroscleroza coronariana (90%
dintre cazuri). Ateroscleroza coronariana presupune ingustarea vasului prin formarea placii de
aterom (depuneri de colesterol, calciu). Placa de aterom este evolutiva. In momentul in care
evolutia placii se complica (ex. ruptura placii) diametrul vasului se reduce drastic, pana la
obstructie totala, conducand in cele din urma la moartea celulelor miocardice.
Pacientii predispusi la boli cardiovasculare sunt cei care prezinta factori de risc
87 | P a g e s
MEDIAS
cardiovasculari (hipertensiune arteriala, diabet zaharat, dislipidemie, obezitate, fumat,
sedentarism, stres ). Cumulul factorilor de risc creste riscul de infarct miocardic.
Cauze mai rare, asa zise non-aterosclerotice, sunt reprezentate de anomalii congenitale
ale arterelor coronare, boli ale valvei aortice, embolii coronariene, boli inflamatorii ale vaselor,
boli de sange, boli metabolice, consum de cocaina, traumatisme toracice.
Manifestarea clinica cea mai frecventa este angina, adica durerea intensa in piept.
Aceasta durere de intensitate mare, resimtita ca o apasare sau strangere puternica sub forma de
gheara, sau intepatura ca o lovitura de cutit, se localizeaza retrosternal (in spatele sternului) sau
precordial (toracica anterioara stanga).
Durerea poate sa iradieze in gat, in mandibula, pe bratul stang, pana la ultimele 2 degete,
sau in spate, uneori in ambele brate, sau poate sa nu iradieze. Durata durerii este de peste 30
minute, fara raspuns complet la nitroglicerina.
De obicei, se insoteste de lipsa de aer, palpitatii, transpiratii, ameteli, panica, teama,
confuzii, greata, varsaturi.
La majoritatea pacientilor durerea este declansata de un efort fizic intens sau prelungit, un
stress emotional, un pranz mai bogat, o interventie chirurgicala non-cardiaca, expunerea la frig.
La anumite categorii de pacienti, de ex. la varstnici, diabetici, dupa interventii
chirurgicale, manifestarea clinica este saracacioasa, cu durere toracica mai putin intensa sau chiar
fara a prezenta durere toracica, in schimb prezentand fenomene de insuficienta cardiaca ,
accident vascular cerebral, sincopa.
EDEMUL CARDIAC:
Edemul cardiac este determinat de insuficienta cardiaca dreapta, insuficienta cardiaca
globala, pericardita cronica constrictiva. Factorul important este cresterea presiunii venoase (care
determina cresterea presiunii hidrostatice), la care se mai adauga, cu rol secundar,
hiperaldosteronismul, cresterea permeabilitatii capilare si a hidrofiliei tisulare, hipoalbuminemia,

88 | P a g e s
MEDIAS
tulburarile circulatiei limfatice si hipersecretia de ADH.
Aspect clinic
a) culoare - la inceput alb, apoi cianotic (prin staza venoasa generalizata) ;
b) sediu - simetric, decliv - adica manifestarea maxima se gaseste in partile cele mai joase, ca
dosul piciorului si retromaleolar, in virtutea actiunii gravitationale (hipostatice) ;
c) la inceput (primele saptamani sau luni de evolutie a insuficientei cardiace) este intermitent, cu
caracter vesperal (maximum de intensitate seara, dupa eforturile facute de bolnav in cursul zilei),
lipseste dimineata la sculare;
d) consistenta variaza intre moale si dur;
e) este dureros numai in formele care se instaleaza rapid; altfel evolueaza nedureros;
f) edemele coexista cu alte semne de insuficienta cardiaca.
INSUFICIENTA CARDIACA STANGA ACUTA
Se manifesta prin accese de dispnee cu caracter paroxistic - astm cardiac si edem
pulmonar acut - si se datoreaza cresterii rapide si intense a presiunii in capilarele pulmonare,
datorita reducerii bruste a sangelui evacuat de inima stanga (ventricul sau atriu), in conditiile
unui debit normal al ventriculului drept. Acumularea masiva de sange in capilarele pulmonare
creste mult presiunea in capilare, cu transsudarea plasmei in alveole.
Crizele de dispnee paroxistica apar in cardiopatii hipertensive, cardiopatii val-vulare
(stenoza si insuficienta mitrala, stenoza si insuficienta aortica), cardiopatii ischemice (infarct
miocardic, in special) si sunt precipitate de aritmii cu ritm rapid, sarcina, eforturi si emotii
puternice.
INSUFICIENTA CARDIACA STANGA CRONICA
Este forma cea mai obisnuita si mai des intalnita in practica si se datoreaza scaderii
89 | P a g e s
MEDIAS
debitului inimii stangi, cu staza si hipertensiune in mica circulatie. Unii autori disting si o
insuficienta a atriului stang, cu
Simptome asemanatoare, care apar in stenoza mitrala.
Tipuri de insuficienta cardiaca:
In functie de localizare si evolutie clinica sunt descrise diferite forme:
- Insuficienta cardiaca stanga este declansata de hipertensiunea arteriala,

boli valvulare aortice (stenoza si insuficienta aortica), cardiopatii ischemice. Se
manifesta clinic prin dispnee paroxistica (edem pulmonar), astm cardica pentru a-
si ameliora dispneea, bolnavul ia o pozitie sezanda.
- Insuficienta cardiaca dreapta este data de stenoza mitrala, cordul

pulmonar acut (tromboembolii) sau cronic (emfizem pulmonar), defectele
valvulare congenitale (stenoza pulmonara). Se manifesta clinic prin marirea
ficatului (hepatomegalie), umflarea (turgescenta) venelor gatului (jugulare)
cianoza, edeme ale membrelor inferioare (picioare umflate).
- Insuficienta cardiaca globala cuprinde insuficienta ventricului stang

(dispnee paroxistica, edem pulmonar), cat si a ventricului drept (ficat mare, edeme
ale membrelor inferioare). Cel mai des insuficientele functionale ale ambilor
ventriculi apar in infarctul miocardic, alterarile metabolice ale fibrei miocardice
ca in avitaminoza B (beri-beri), hipotiroidismul sever.
Insuficienta cardiaca cronica se asociaza cu formele mai severe de scadere a apetitului,
pierdere in greutate, denutritie, balonari abd Clasificare functionala (in functie de simptome) a
insuficientei cardiace (NYHA – New York Heart Association):
Clasa I NYHA: activitate fizica nu este limitata; pacientul este asimptomatic la efort.
Clasa II NYHA: activitatea fizica este limitata usor; simptomele apar la activitate fizica mai mare
ca cea uzuala (zilnica); fara simptome in repaus.
Clasa III NYHA: activitate fizica uzuala (usoara) produce simptome; simptomele dispar in
repaus.
Clasa IV NYHA: limitare severa a activitatii fizice, simptomele aparand chiar si in
repaus.ominale.
90 | P a g e s
MEDIAS
HIPOTENSIUNEA ARTERIALA
Hipotensiunea este termenul medical ce desemneaza o valoare scazuta a tensiunii
arteriale (mai putin de 90/60). Tensiunea arteriala normala este situata de obicei in jurul valorii
de 120/80 (sistolica/diastolica). La oamenii sanatosi, in special la atleti, hipotensiunea reprezinta
un semn de buna functionare a sistemului cardiovascular (reprezentat de inima si sistemul
vascular). Totusi, hipotensiunea poate fi expresia unei anumite afectiuni, in special la persoanele
invarsta. In randul acestei populatii, hipotensiunea poate produce un flux sangvin inadecvat la
inima, creier si alte organe vitale.
Simptome
Este important ca persoana in cauza sa solicite ingrijiri medicale imediat ce apar
simptome ale hipotensiunii.
- ameteala
- tulburari de echilibru
- tulburari de vedere cu vedere incetosata si intunecata
- slabiciune
- fatigabilitate
- tulburari cognitive
- greata
- disconfort resimtit la nivelul capului sau gatului
- tegumente reci si umede
- cefalee
- lesin.
HIPERTENSIUNEA ARTERIALA:
Alaturi de cancer si diabet zaharat, hipertensiunea arteriala (HTA) reprezinta o problema

91 | P a g e s
MEDIAS
de sanatate publica, atat prin frecventa crescuta in randul populatiei cat si prin complicatiile
redutabile (AVC, Infarct miocardic).
Hipertensiunea arteriala (HTA) reprezinta o crestere permanenta a tensiunii arteriale si
apare atunci cand tensiunea arteriala depaseste 150/90 mmHg.
HTA este de doua tipuri: hipertensiune arteriala primara, careia nu i se cunoaste cauza
aparitiei si hipertensiune arteriala secundara, se manifesta secundar altei boli (hipertiroidie,
feocromocitom , boli renale, boli ale inimii). Tratarea bolii duce la vindecarea hipertensiunii
secundare.
Varsta medie de aparitie a HTA primare este de 40 de ani.
Simptomele resimtite pe termen lung, simptomele HTA cuprind:
- ameteli;
- vertij (senzatie de lipsa de echilibru in spatiu);
- durere in piept;
- transpiratii;
- tulburari de vedere (vedere in ceata, neclara, uneori "stelute verzi");
- tiuituri in urechi;
- confuzie;
- constientizarea respiratiei (dispnee);
- palpitatii (constientizarea batailor inimii).
HEMOPERICARD:
Acumulare de sange in cavitatea pericardica.
Poate fi cauzata de ruptura inimii in infarct miocardic sau anevrism, in plagi cardiace
92 | P a g e s
MEDIAS
penetrante, procese inflamatorii hemoragice sau tumori maligne, care intereseaza pericardul.
Moartea se poate produce prin tamponament cardiac.
INSUFICENTA TRICUSPIDIANA:
Insuficienta tricuspidiana reprezinta un defect de inchidere a valvulei tricuspide care
antreneaza un reflux de sange din ventriculul drept in auriculul drept in timpul sistolei.
Insuficienta tricuspidiana poate da loc unor semne de insuficienta cardiaca dreapta, cu
edem al gleznelor si al abdomenului, cu un ficat mare, sensibil, si dilatarea venelor gatului.
Tratarea insuficientei tricuspidiene cu diuretice si inhibitori ai enzimei de conversie
indeparteaza de obicei simptomele.
Daca ele persista, poate fi avuta in vedere o interventie de chirurgie vasculara sau
inlocuirea valvulei deficiente, ceea ce este foarte rar necesar.
STENOZA TRICUSPIDIANA
Stenoza tricuspidiana obstacol la trecerea fluxului sanguin din atriul drept in ventriculul
drept prin valva tricuspida; cu aparitia unui gradient diastolic atrio-ventricular drept. Are drept
consecinta dilatarea AD si cresterea de presiune in venele cave.
INSUFICENTA AORTICA:
Defect de inchidere a valvulei aortice in diastola, care se traduce printr-un reflux de sange
in aorta spre ventriculul stang.
Cauze - Acestea sunt multiple. lnsuficienta aortica poate fi consecutiva unui reumatism
articular acut: foarte frecvent in tarile in curs de dezvoltare, acesta tinde sa apara mai rar in tarile
industrializate. Printre alte cauze, se retin endocardita bacteriana (infectie microbiana ce
afecteaza direct valvula), disectia aortica (sangele patrunde in mod anormal in grosimea peretului
aortic, pe care-l separa in doua straturi), anevrismul aortei initiale.
Simptome si semne -Insuficienta aortica poate sa nu cauzeze nici un simptom: uneori, in

93 | P a g e s
MEDIAS
cursul unui examen medical de rutina, medicul aude un suflu diastolic (zgomot anormal perceput
in timpul diastolei, in cursul fazei de relaxare, dupa al 2-lea zgomot) putin intens, la inima, putin
in stanga sternului.
Inima compenseaza refluxul de sange in ventriculul stang muncind mai putin. Ea se
hipertrofiaza si se dilata progresiv, dar, atunci cand capacitatile ei de adaptare sunt depasite, forta
ei contractila se micsoreaza si apar semnele insuficientei cardiace stangi.
STENOZA AORTICA:
Stenoza aortica inseamna reducerea deschiderii cuspelor valvei aortice datorita unor
procese patologice ce duc la ingrosarea, fibrozarea, fuzionarea si calcificarea lor cu formarea
unui obstacol in calea tractului de ejectie a ventriculului stang.
STENIZA MITRALA:
Stenoza mitrala este o afectiune cardiaca care consta in ingrosarea valvei mitrale. Aceasta
devine rigida, nu se mai poate deschide in totalitate, astfel ca sangele trece cu greutate prin
orificiul stenozat.
Afectiunea poate cauza diferite complicatii, precum aritmii cardiace (anomalii ale
activitatii electrice, care sunt percepute de pacient sub forma palpitatiilor cardiace), insuficienta
cardiaca, edem pulmonar sau accident vascular cerebral (prin formarea de emboli la nivelul
atriului stang, cu mobilizarea ulterioara a acestora).
INSUFICENTA MITRALA:
Insuficienta mitrala se caracterizeaza prin lipsa de inchidere ermetica a orificiului mitral
in timpul sistolei ventriculare, fapt ce permite o regurgitare a sangelui din ventriculul stang spre
atriu stang. Acest reflux de sange dinspre atriu spre ventriculul stang spre atriu in timpul sistolei
depinde de suprafata orificiului mitral care ramane deschisa, deoarece gradientul presional dintre
94 | P a g e s
MEDIAS
aceste doua cavitati este mare.
ANGOR INSTABIL:
Este durere toracica ce poate iradia spre gat, maxilarul inferior sau brate, consecinta a
unei proaste irigari a inimii. Angorul este o afectiune frecventa in tarile dezvoltate, unde
reprezinta una dintre principalele probleme ale sanatatii publice.
Cauze - Angorul se explica prin ingustarea anormala a uneia sau mai multor artere ale
inimii, coronarele. In majoritatea cazurilor de angor stabil cronic si de angor instabil, aceste
diminuari de calibru se manifesta in cursul efortului, cand necesitatile cardiace de oxigen sunt
crescute. Atingerea arterelor coronare este, ca regula generala, consecutiva unui aterom (depozit
lipidic pe peretii arteriali), ai carui principali factori de aparitie sunt varsta, sexul (angorul e mai
tardiv la femei), hipertensiunea arteriala, diabetul, obezitatea, hipercolesterolemia, tabagismul si
ereditatea.
Angorul spastic este legat de contractia spasmodica a unei artere coronare fara ca sa
existe in mod necesar o ingustare a arterei in stare normala.
ANGINA PECTORALA:
Angina pectorala de efort este o forma de manifestare a bolii cardiace ischemice,
caracterizata prin crize de durere pectorala (in spatele sternului), care apar la efort sau la emotii,
dureaza cateva minute si dispar la incetarea cauzelor sau la administrarea nitroglicerinei sub
limba.
Simptomul principal este durerea „ca o gheara, arsura sau sufocare"; si este insotita
uneori de teama de moarte iminenta, este variabila ca intensitate- de la jena sau discomfort la
dureri atroce.
Cel mai frecvent este localizata in regiunea retrosternala mijlocie si inferioara si mai rar
de regiunea precordiala, pe care bolnavii o arata cu una sau ambele palme.
Poate iradia in umarul si membrul superior stang, de-a lungul marginii interne, pana la
95 | P a g e s
MEDIAS
ultimele doua degete, uneori catre gat, mandibula, omoplat. Dureaza de obicei 1 - 3 minute, rar
10 - 15 minute, iar frecventa crizelor este variabila.
Durerea apare in anumite conditii: efort fizic (de obicei la mers), emotii, dupa mese
copioase, abuz de tutun, tahicardie, frig etc. Cedeaza prompt la repaus si la administrarea de
nitroglicerina. Criza dureroasa este insotita uneori de palpitatii, transpiratii, paloare, lipotimie,
lipsa de aer
In general durerile care au caracter de intepatura, situate in zona dintre clavicula si sanul
stang si durata de secunde, care sunt accentuate de inspir sau de mobilizarea corpului au
probabilitate mica sa fie de origine cardiaca.
TAHICARDIA SINUSALA:
Tahicardia sinusala este o conditie in care ritmul sinusal (ritmul cardiac obisnuit al
inimii) se accelereaza peste limita superioara a normalului (90-100 batai/minut pentru un adult).
Nodul sinusal este o mica aglomerare de celule, situate in atriul drept al inimii , care are rolul de
a genera impulsuri electrice.
TAHICARDIA PAROXISTICA:
Tahicardia paroxistica, este o forma mai grava de tahicardie, care are debut brusc si
sfarsit brusc, ritmul inimii este regulat dar mai mare dacat in tahicardia sinusala, putand sa
ajunga la 200/minut. Poate fi cauzata de unii dintre factorii amintiti anterior, dar si de boli de
inima severe, bolnavul de obicie simte neplacut ritmul accelerat al inimii, putant avea in afara de
palpitatii, anxietate, ameteli, senzatie de lipsa de aer, dureri in regiunea inimii.
FIBRILATIA ATRIALA SI FLUTTERUL ATRIAL
Fibrilatia atriala si flutterul atrial – sunt forme de tahicardie cu ritm cardiac neregulat ,
96 | P a g e s
MEDIAS
in jur de 150/minut, care poate fi perceput de bolnav. Aceste tulburari de ritm sunt de obicei date
de boli de inima destul de serioase, cel mai frecvent caFibrilatia ventriculara reprezinta o
tulburare foarte grava a ritmului normal al inimii (care pune adesea probleme vitale).
FIBRILATIA VENTRICULARA:
Fibrilatia ventriculara reprezinta o tulburare foarte grava a ritmului normal al inimii (care
pune adesea probleme vitale).
Boala se caracterizeaza prin absenta coordonarii contractiei fibrelor miocardice
ventriculare. In fibrilatia ventriculara miocardul nu se misca uniform (intr-o miscare unica care
sa imprime coloanei de sange directie si viteza) ci mai degraba tremura. Daca aceasta tulburare
de ritm (aritmie) se mentine mai mult de cateva minute, pacientul poate muri deoarece circulatia
sangvina devine incapabila sa asigure nevoile de oxigen ale organismului. Specialistii descriu
aceasta tulburare ca o activitate segmentata, haotica si asincrona a inimii. Fibrilatia ventriculara
este o urgenta medicala!
EXTRASISTOLA:
Extrasistola este o contractie cardiaca anormala, survenind in mod prematur in cursul
ciclului cardiac.
Cauze si simptome - extrasistolele sunt de cele mai multe ori hiperexcitabilitati electrice
ale unei zone limitate a miocardului. Ele pot trece complet neobservate sau nvers, sunt insotite de
o senzatie de lovituri in piept, de palpitatii, de indispozitie sau pauza cardiaca.
97 | P a g e s
MEDIAS
CAPITOLUL IV
SEMIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV:
Simptomatologia bolilor digestive
Semnele şi simptomele pacienţilor se pot împărţi în manifestări generale precum
icterul, paloarea, scăderea ponderală, alterarea stării generale, deshidratarea, febra,
modificări ale tegumentelor şi mucoaselor şi manifestări funcţionale, precum
durerea abdominală, tulburarea apetitului, eructaţiile, flatulenţa şi alterarea tranzitului
intestinal: constipaţia şi diareea.
Manifestări generale
1. icterul cu nuanţe şi intensităţi diferite, apare în bolile hepatice, biliare, pancreatice şi

va constitui un capitol separat în semiologia hepatobiliară.
2. paloarea apare în general în caz de hemoragii digestive şi poate fi asociată cu
98 | P a g e s
MEDIAS
anemie, hipotensiune şi colaps vascular.
3. scăderea ponderală se constată la pacienţii cu afecţiuni consumptive (neoplazii),
la cei cu stări febrile prelungite, cu greaţă, vărsături şi diaree.
4. alterarea stării generale apare atât în sindroamele abdominale acute: perforaţia,
ocluzia, pancreatita acută, infarct mezenteric cât şi în afecţiuni grave, de lungă
durată, cu prognostic nefavorabil.
5. deshidratarea poate fi consecinţa vărsăturilor şi/sau a diareei şi se caracterizează
prin persistenţa pliului cutanat, limbă prăjită, etc.
6. febra este frecvent întâlnită în patologia digestivă infecţioasă: angiocolite acute,
colecistite acute, apendicita acută, enterocolite bacteriene. Subfebrilitatea
este întâlnită în fazele de hepatocitoliză, în perioadele evolutive ale rectocolitei
ulcerohemoragice sau bolii Crohn, în tuberculoza intestinală.
7. poziţia bolnavului în boala ulceroasă este flectat anterior cu mâinile apăsând în
regiunea epigastrică; în timpul colicilor bolnavii sunt agitaţi, găsindu-şi cu dificultate
o poziţie care să le calmeze durerea; în peritonitele acute stau nemişcaţi, respiră
superficial, abdomenul neparticipând la mişcările respiratorii.
8. tipul constituţional longilin, astenic, prezintă mai frecvent ulcer gastric şi
enteropatii funcţionale. Tipul constituţional hiperstenic prezintă mai ales afecţiuni
biliare, pancreatice şi ulcer duodenal.
9. modificările tegumentelor şi fanerelor pot fi următoarele: steluţe vasculare în
teritoriul cav superior, eritroza palmară şi leuconichia în ciroza hepatică; coloraţia
brun-cenuşie în hemocromatoză; pete brune, eliptice sau neregulate, numite
lentigouri, pe buze şi perioral apar în sindromul Peutz-Jeghers; xantoame şi
xantelasme apar în colestazele cronice; hipotricoză axilară şi pubiană, precum
şi căderea părului în jumătatea externă a sprâncenelor se întâlneşte în cirozele

99 | P a g e s
MEDIAS
hepatice prin creşterea nivelului estrogenic.
Manifestări funcţionale
Durerea abdominală
Este un simptom comun tuturor bolilor abdominale sau de vecinătate (lojele lombare,
micul bazin şi perineu, spaţiul retroperitoneal şi baza toracelui) şi este de două feluri: somatică şi
viscerală.
Cauzele durerii abdominale sunt: de origine abdominală, extraabdominală, neurogenă
şi psihogenă.
Durerea abdominală poate fi localizată sau difuză şi este consecinţa afectării:
a) organelor cavitare (esofag, stomac, duoden, intestin, căi biliare);
b) peritoneale (chimică sau infecţioasă);
c) vasculare (tromboza sau ischemia mezenterică, anevrismul de aortă
abdominală);
d) consecinţa unor afecţiuni care determină tensiune sau distensie la
nivelul capsulelor organelor sau structurilor de susţinere (mezenter,
capsula hepatică sau splenică).
Durerea abdominală difuză apare în:
a) boli ale peritoneului: peritonite acute primitive sau secundare
perforaţiilor organelor cavitare;
b) boli ale intestinului subţire: enterocolită acută, toxiinfecţie alimentară,
ileus;
c) intoxicaţii acute sau cronice cu ciuperci, mercur, plumb, fungicide;
d) ocluzia vaselor mezenterice: ateroscleroză, tromboză, embolie;
anevrismul disecant al aortei abdominale;
e) boli generale: porfiria cutanea tarda, purpura Henoch, tabesul,

100 | P a g e s
MEDIAS
hipertiroidismul şi insuficienţa corticosuprarenală.
Durerea abdominală localizată predominant sau exclusiv la nivelul uneia dintre
regiunile topografice ale abdomenului, corespunde în general suferinţelor organelor
subiacente. Există însă, numeroase excepţii de la această regulă.
Durerea de cauză extraabdominală este dată:
 de organele de vecinătate:
a) toraco - pulmonar (pleurezie şi pneumonie bazală, infarct miocardic
inferior, pericardită acută);
b) tractul genito - urinar (sarcina extrauterină, anexita, litiaza renală,
pielonefrita acută şi cronică);
c) peretele abdominal (nevralgia intercostală, zona zooster);
d) coloana vertebrală şi măduva spinării.
 afecţiuni metabolice
- endogene
a) toxice (uremia, acidoza diabetică, tetania, boala Addison, porfiria);
b) alergice (hipersensibilitate la alimente);
- exogene
a) toxice (medicamentoase, plumb);
b) biologice (toxine bacteriene, venin de insecte sau şerpi).
Durerea neurogenă apare în tabes;
Durerea psihogenă diagnosticată în afecţiunile psihice;
Caracterele durerii abdominale din punct de vedere clinic, sunt:
 debutul poate fi acut (brusc), caracteristic torsiunii de organ, pancreatitei acute, colicii
biliare, etc. sau cronic, progresiv, evoluţie posibilă în colopatii cronice, dischinezii biliare.
 sediul durerii:
101 | P a g e s
MEDIAS
a) epigastric (suferinţe esofago-gastro-duodenale);
b) hipocondrul drept (suferinţe hepatobiliare şi ale unghiului drept al
colonului);
c) hipocondrul stâng (afecţiuni pancreatice şi ale unghiului stâng al
colonului),
d) fosa iliacă dreaptă (afecţiuni apendiculare, ileocecale, anexiale);
e) fosa iliacă stângă (afecţiuni ale colonului stâng şi anexiale);
f) hipogastru (afecţiuni rectosigmoidiene, vezicale, uterine).
 iradierea durerii:
a) hipocondrul drept (ulcer duodenal, afecţiuni ale colonului drept);
b) umărul drept (afecţiuni ale veziculei biliare);
c) umărul stâng (afecţiuni pancreatice);
d) coloana vertebrala D10- D12 (pancreatita acută).
 caracterul durerii:
a) arsură - în ulcer, gastrite, esofagite;
b) pumnal - în perforaţia de organ;
c) crampă, torsiune - în colica biliară, intestinală;
d) în bară - în pancreatita acută;
e) „foame dureroasă”- în ulcerul duodenal;
f) plenitudine, disconfort - în gastrite, cancere.
Durerea epigastrică este întâlnită în bolile stomacului şi în afecţiuni ale organelor de vecinătate.
Durerea din ulcerul gastric sau duodenal este localizată în epigastru pe o
suprafaţă redusă, de aproximativ 3 cm2, ceea ce-l determină pe pacient să o localizeze cu
degetul. Intensitatea durerii este variabilă, fiind cu caracter de crampă, torsiune, arsură şi apare
ritmată de alimentaţie, cu o durată cuprinsă între 1 - 4 ore. În ulcerul gastric, durerea apare în
102 | P a g e s
MEDIAS
cursul sau imediat după alimentaţie, în timp ce în ulcerul duodenal, durerea apare pe stomacul
gol, deci din punct de vedere al relaţiei cu alimentaţia sunt hipertardive, la 5 - 6 ore. Adesea este
însoţită de o senzaţie de foame (foamea dureroasă), care îl obligă pe pacient să sealimenteze
pentru ameliorarea durerii.
Durerea în cancerul gastric are caracter capricios sub toate aspectele: sediu,
iradiere, orar, ritmicitate.
Tipuri de durere abdominală
1.durerea esofagiană se situează în treimea medie a esofagului, retrosternal,
cu iradiere la nivelul gâtului şi al mandibulei, fiind frecvent asociată cu disfagia
sau odinofagia;
2.durerea epigastrică(epigastralgia) se poate manifesta sub formă de
arsură, crampă, foame dureroasă, poate fi asociată cu alte simptome digestive şi apare în
afecţiuni gastro-duodenale, hepato-biliare, pancreatice şi apendiculare;
3.durerea gastrică(gastralgia) apare caracteristic în criza gastrică tabetică. Este o durere
cu debut brusc, violentă, cu iradiere spre coapse şi testicule, este asociată cu vărsături
incoercibile, durează 3 - 5 ore şi cu sfârşit brusc, ca şi debutul. Alte afecţiuni în care se
descrie: morbul Pott cervical, paralizia generală progresivă şi scleroza în plăci;
4.durerea intestinală (enteralgia) este descrisă în afecţiunile intestinului subţire şi ale
colonului. Durerea apărută în afecţiuni ale intestinului subţire are caracter de crampă
periombilicală cu durată scurtă, de 1 - 2 minute, repetată la 3 - 5 minute, însoţită de
greţuri, vărsături, tulburări de tranzit.
5.durerea din colica hepato – biliară este cu debut şi sfârşit brusc, declanşată de
alimentaţie bogată în lipide, localizată în hipocondrul drept, cu iradiere posterioară
interscapulovertebral şi în umărul drept, cu durată de câteva ore, însoţită de greţuri,
vărsături bilioase, posibil febră şi icter;

103 | P a g e s
MEDIAS
6.durerea pancreatică are caractere distincte în pancreatita acută faţă de cea cronică. În
pancreatita acută are debut brusc, de intensitate mare, localizată epigastric, cu iradiere în
bară şi posterior, accentuată de decubitul dorsal şi ameliorată de poziţia şezând. Este
declanşată de alimentele bogate în lipide, alcool şi litiaza biliară şi este însoţită de
vărsături bilioase, meteorism, anxietate şi hipotensiune până la şoc. În pancreatita cronică
durerea are aceeaşi localizare şi iradiere dar de intensitate medie şi cu durată continuă sau
intermitentă. Apare în urma abuzului de alcool şi lipide şi simptomatologia de însoţire
este mai atenuată;
7.durerea rectosigmoidiană cu localizare în fosa iliacă stângă, este frecvent
asociată cu tenesme rectale şi este consecinţa unor modificări funcţionale sau
organice rectosigmoidiene;
8.durerea peritoneală este frecvent întâlnită în peritonita acută, consecinţa unui factor
microbian prin perforarea unui organ cavitar (stomac, duoden, colecist, apendice) sau
consecinţa unui factor chimic, prin enzimele pancreatice, biliare sau intestinale. Durerea
este vie, lancinantă şi este accentuată de manevra Blumberg (comprimarea şi
decomprimarea bruscă a abdomenului), de tuse, percuţie, mişcarea corpului şi respiraţie.
Se însoţeşte de greţuri, vărsături, sughiţ, meteorism, constipaţie, febră, stare de şoc.
Obiectiv se evidenţiază apărare şi contractură musculară;
9.durerea din afecţiunile vasculare are debut brusc, de mare intensitate, este localizată
periombilical, poate fi însoţită de vărsături şi melenă şi este produsă de embolia sau
tromboza arterială. „Angina abdominală” se caracterizează prin durere abdominală
apărută la 1-2 ore postalimentar, cu iradiere posterioară, cu caracter de „claudicaţie
intermitentă” şi cu modificarea tranzitului intestinal;
10.colica apendiculară apare brusc, este violentă, localizată în fosa iliacă dreaptă şi se
104 | P a g e s
MEDIAS
însoţeşte de greţuri, vărsături, tranzit intestinal modificat, febră şi leucocitoză;
11.durerea salpingo ovariană este localizată în fosele iliace şi hipogastru şi este
caracteristică sarcinii extrauterine şi inflamaţiilor cronice ginecologice.
Tulburarea apetitului
Prin poftă de mâncare sau apetit se înţelege dorinţa şi plăcerea de a mânca. Spre
deosebire de aceasta, foamea reprezintă o necesitate organică şi imediată de
alimentare, însoţită de unele senzaţii neplăcute ca ameţeală, cefalee, astenie, iritabilitate,
tremurături, transpiraţie, etc. Principalele modificări sunt:
• inapetenţa care reprezintă lipsa sau diminuarea dorinţei de a mânca şi trebuie
diferenţiată de saţietatea precoce care apare în caz de reducere a capacităţii
• anorexia care constă în absenţa apetitului;
• hiperorexia reprezintă opusul anorexiei şi poate apare atât în condiţii fiziologice
(convalescenţa unor afecţiuni, efort fizic susţinut) cât şi în condiţii patologice (ulcer
duodenal, parazitoze intestinale, diabet zaharat, hipetiroidie);
• polifagia reprezintă nevoia de ingerare a unor cantităţi mari de alimente pentru a
atinge senzaţia de saţietate (diabet zaharat);
• bulimia este senzaţia imperioasă de a ingera alimente în cantităţi mari, ce depăşesc
nevoile organismului şi apare în afecţiuni psihice;
• acoria este întâlnită de asemenea în boli psihice dar şi neurologice şi reprezintă
pierderea senzaţiei de saţietate;
• parorexia sau apetitul viciat poate îmbrăca mai multe forme: malacia - foamea
de alimente acide; geofagia - ingestia de pamânt; coprofagia - ingestia de
excremente;
105 | P a g e s
MEDIAS
• ruminaţia sau mericismul constă în readucerea alimentelor din stomac în cavitatea
bucală, cu remestecarea acestora, fiind descrisă în boli psihice;
• siţiofobia constă în refuzul de a ingera alimente şi se întâlneşte în boli psihice.
Modificarea gustului:
Poate fi sub formă de:
• pierderea gustului (afecţiuni neurologice);
• pervertirea gustului (acid în afecţiuni cu regurgitaţie acidă; amar în
colecistopatii; dulceag în diabet zaharat; metalic în pancreatita cronică,
intoxicaţie cu plumb sau crom; gustul de ridichi în insuficienţa hepatică);
• alterarea gustului (în boli febrile, fumat excesiv, afecţiuni neurologice).
Setea
Reprezintă nevoia de a bea lichide şi poate fi normală, exagerată sau diminuată.
• Polidipsia reprezintă exagerarea senzaţiei de sete şi apare în diabetul zaharat,
diabetul insipid şi în sindroamele de deshidratare.
• Diminuarea senzaţiei de sete apare în afecţiuni psihice.
• Dipsofobia reprezintă repulsia faţă de apă (turbare).
Modificarea secreţiei salivare
Este reprezentată de hiper, hiposalivaţie şi asialie.
• hipersalivaţia sau sialoreea reprezintă creşterea cantităţii de salivă secretată de
cele trei perechi de glande salivare.
• hiposalivaţia sau xerostomia reprezintă scăderea secreţiei salivare
• asialia constă în reducerea până la dispariţia totală a secreţiei salivare.

106 | P a g e s
MEDIAS
Glosodinia
Se descrie ca durere la nivelul limbii şi poate fi consecinţa unor boli generale (anemia
Biermer, anemia feriprivă, parazitoza intestinală, ciroza hepatică) sau a unor afecţiuni
locale (inflamaţii, ulceraţii, tumori).
Disfagia
Reprezintă dificultatea la înghiţire, fiind resimţită de pacient ca o senzaţie dureroasă
de oprire a alimentelor la nivel esofagian.
Halena
Reprezintă mirosul neplăcut al gurii şi apare într-o mare diversitate de situaţii: igienă
defectuoasă a cavităţii bucale, gingivite, intoxicaţia cu plumb şi bismut, în scorbut,
bronşiectazie şi supuraţia pulmonară. Mirosurile particulare ale aerului expirat sunt:
• în insuficienţa hepatică (miros dulceag dat de substanţele aromatice din intestin
„foetor ex ore”);
• acidoza diabetică (miros de mere acre);
• uremie (miros asemănător cu al urinii) şi în fenilcetonurie (miros de prosop umed).
Există false halitoze în care mirosul neplăcut este simţit de pacient dar nu şi de anturaj;
Sughiţul
Este un act reflex, reprezentat de un zgomot particular, inspirator, produs de vibraţia
corzilor vocale din cauza inspirării violente a aerului, ca urmare a unei contracţii spasmodice a
diafragmului. Poate apare atât în condiţii normale (consum de băuturi carbogazoase sau
alcoolice, mese copioase) cât şi în condiţii patologice (ulcer gastro-duodenal, peritonite
subdiafragmatice, pericardite, mediastinite, nevroze, uremie,
107 | P a g e s
MEDIAS
Eructaţia (râgâiala)
Constă în eliminarea gazelor din stomac prin cavitatea bucală şi este expresia creşterii
cantităţii de gaz din stomac (aerogastrie).
Regurgitaţia gastrică
Se caracterizează prin întoarcerea alimentelor în cavitatea bucală din stomac, fără
efort şi fără să fie precedată de greaţă.
Pirozisul
Este senzaţia de arsură epigastrică cu iradiere retrosternală. Apare în esofagita de
reflux, se poate asocia cu regurgitaţia gastrică, este agravat de anteflexia toracelui, clinostatismul
postprandial, mesele iritante, de fumat şi alcool;
Greaţa
Este o senzaţie dezagreabilă, greu de definit, care frecvent precede sau însoţeşte
vărsătura. Cele două simptome pot să apară şi independent. Se însoţeşte de fenomene vegetative:
hipersalivaţie, transpiraţii, palpitaţii, tahicardie, lăcrimare. În condiţii fiziologice apare în sarcină
iar patologic în diverse afecţiuni digestive (ulcer gastroduodenal, colecistită, hepatită, cancere)
sau extradigestive (boli neurologice, migrene, uremie);
Vărsătura
Este un act reflex, cu semnificaţie de apărare, caracterizat prin eliminarea forţată
a conţinutului gastrointestinal prin gură. În funcţie de mecanismul de declanşare, vărsăturile sunt
de origine centrală sau periferică.
a) vărsăturile centrale: Cauzele sunt:
- intoxicaţii exogene: alcool, nicotină, digitală, opiacee;

108 | P a g e s
MEDIAS
- intoxicaţii endogene: insuficienţa hepatică, uremie, acidoză diabetică;
- hipertensiunea intracraniană (tumori şi hemoragii cerebrale). Apar brusc,
nu sunt precedate de greaţă şi se realizează fără efort, „vărsături în jet”;
- boli infecţioase acute (scarlatină, pneumonie).
b) vărsăturile periferice: Cauzele sunt:
- boli gastro-duodenale (gastrită, ulcer, stenoza pilorică, cancer);
- boli intestinale (ocluzie intestinală, apendicită);
- pancreatita acută;
- hepato-biliopatii (hepatită, colecistită, litiaza biliară);
- peritonita acută;
- boli extradigestive: colica renoureterală, metroanexita, etc.
Hemoragia digestivă
• hematemeza se defineşte ca eliminarea prin vărsătură a unei cantităţi de sânge roşu sau
negricios, cu aspect de „zaţ de cafea”, ca urmare a unei hemoragii produse în stomac, esofag sau
duoden (de minimum 500ml), limita anatomică de la care se admite hemoragia digestivă ca fiind
superioară, este ligamentul lui Treitz. Sângele poate fi amestecat cu resturi alimentare. Aspectul
sângelui eliminat depinde de cantitatea pierdută şi timpul de remanenţă în stomac.
• melena reprezintă eliminarea unui scaun negru „ca smoala”, moale, lucios, voluminos,
determinat de sângele digerat provenit dintr-o hemoragie digestivă superioară. Pentru a se
produce melena este necesară o cantitate de minimum 80ml sânge, care să stagneze cel puţin 8
ore în tubul digestiv. În situaţia în care în scaun este sânge roşu, sângerarea este fie la nivel
inferior, fie tranzitul intestinal este accelerat.
• rectoragia (hematochezia) reprezintă eliminarea prin scaun de sânge proaspăt, roşu.
Apare în hemoragia digestivă inferioară cu punct de plecare în segmentele distale ale tubului
109 | P a g e s
MEDIAS
digestiv;
• hemoragia digestivă ocultă este sângerarea digestivă care nu modifică culoarea
scaunului, fiind dovedită printr-un test pozitiv de sângerare ocultă fecală sau prin prezenţa
anemiei feriprive.
Tulburarea tranzitului intestinal
•diareea se caracterizează prin scăderea consistenţei scaunelor, creşterea greutăţii
peste 200g şi a numărului de evacuări de peste 3/zi, care conţin de regulă resturi alimentare
nedigerate (nu este obligatorie prezenţa tuturor trăsăturilor).
• constipaţia reprezintă evacuarea întârziată a materiilor fecale, consecutivă unui
tranzit intestinal încetinit sau absorbţiei excesive a apei. Scaunele sunt expulzate cu efort sau
incomplet, la intervale mari (3-4 zile), cu consistenţă dură şi volum redus. Poate fi asociată cu
dureri sau plenitudine abdominală, tenesme rectale sau senzaţie de evacuare incompletă şi
meteorism.
Tulburarea conţinutului gazos şi a emisiei de gaze din intestin
Este consecinţa acumulării în tubul digestiv a unei cantităţi de aer peste limita fiziologică
de 150ml, consecinţa unor procese de fermentaţie a glucidelor şi putrefacţie a proteinelor.
• meteorismul abdominal reprezintă creşterea conţinutului gazos intestinal. Clinic se
manifestă prin senzaţia de distensie şi durere abdominală, borborisme şi flatulenţă.
• eructaţia (râgâiala) reprezintă eliminarea pe gură a gazelor acumulate în tubul
digestiv superior şi este o expresie a creşterii conţinutului gazos de la acest nivel.
• flatulenţă reprezintă eliminarea mai mult sau mai puţin controlată a gazelor din
intestin prin anus.
• borborismele sunt zgomotele produse de gazele care trec prin conţinutul lichidian
intestinal sau prin zone de stenoză. Pot apare şi-n condiţii normale, în caz de
110 | P a g e s
MEDIAS
consum gazos ridicat sau tranzit accelerat.
Examenul obiectiv:
Inspecţia cavităţii bucale:
 buze: cu Herpes labial (afecţiune virală), cu chelită angulară, pete pigmentare

 dinţii: edentat parţial sau total
 gingii: sîngerînde, lizereu albastru (intoxicaţii cu plumb şi bismut)
 mucoasa bucală: cu pete pigmentare ( Boala Addison)
 faringe: se efectuează exudat faringian
 limba:
• limba uscată sau „prăjită” - consecinţă a umidităţii scăzute, apare în boli
febrile, sindroame de deshidratare (diabet zaharat decompensat, diaree, stenoză
pilorică)
o limba saburală sau „încărcată” - cu faţa dorsală acoperită de un strat
albicios- gălbui, format din celule care nu s-au exfoliat, este consecinţa întârzierii
gratajului natural al limbii, fie prin reducerea masticaţiei, fie prin reducerea fluxului
salivar (boli febrile, afecţiuni bucale care jenează masticaţia, etc);
• limba „de zmeură” - prin hipertrofia papilelor linguale (scarlatină);

• limba „lăcuită” - prin atrofia papilelor linguale, are aspect neted şi roşu, cu un
evident contrast între piele şi mucoase, inclusiv faţă de restul mucoasei bucale
(ciroză, caşexie).
o limba „lemnoasă” - este roşie- purpurie, voluminoasă, infiltrată şi brăzdată
de şanţuri (amiloidoză);
• limba fisurată sau „scrotală” - cu numeroae şanţuri, cu adâncime de 2-5 mm, care
imită desenul „scrotal”(congenital);
• leucoplakia limbii - apar placarde albe sidefii, de forme şi dimensiuni
diferite, ca o consecinţă a unor acţiuni iritative locale. Este o stare precanceroasă;
• melanoglosia (limba „neagră” sau „păroasă”) - prin hipertrofia şi
111 | P a g e s
MEDIAS
hipercheratinizarea papilelor, suprafaţa limbii este brună sau neagră, acoperită parcă
de nişte peri încâlciţi (tratament prelungit cu antibiotice).
PATOLOGIA SISTEMULUI DIGESTIV
REFLUXUL GASTROESOFAGIAN
Boala de reflux gastro-esofagian reprezinta totalitatea manifestarilor subiective si
obiective cauzate de contactul dintre continutul gastro-dudenal sau intestinal cu mucoasa
esofagiana. Patologia esofagiana de reflux este în strânsa corelatie cu activitatea motorie a
stomacului si esofagului distal. Esofagita de reflux reprezinta o complicatie a refluxului gastro-
esofagian si presupune leziuni inflamatorii ale mucoasei esofagiene.
Manifestarile subiective constant întâlnite la bolnavii cu esofagita de reflux sunt:
arsura retrosternala (pirozis), durerea toracica si disfagia.
1. pirozisul se caracterizeaza printr-o senzatie de arsura substernala care iradiaza
ascendent, din regiunea xifoidiana pâna în regiunea cervicala. Apare frecvent dupa
masa, în pozitie culcata sau la flectarea anterioara a corpului. Pentru ca arsura
retrosternala sa fie perceputa de pacient, este necesar ca materialul refluat sa

112 | P a g e s
MEDIAS
stationeze suficient timp în esofag;
2. durerea toracica constituie al doilea simptom major al esofagitei de reflux. Se
exprima ca presiune toracica sau glob retrosternal migrant, iradiata în spatiul
interscapular, fiind deseori greu definita de pacient. Intensitatea este apreciata
foarte variat, putând imita angina pectorala, infarctul miocardic sau anevrismul
aortic;
3. disfagia este mai rar întâlnita si reflecta de obicei, o stenoza esofagiana sau
tulburari motorii. Privita simplist, disfagia reprezinta dificultatile care apar la
înghitire, total diferite de senzatia de „nod în gât” a nevroticilor, cunoscut si sub
numele de globus hystericus. În functie de localizarea procesului patologic, se
descrie forma orofaringiana reprezentata de dificultatea de initiere a deglutitiei
sau imposibilitatea propulsiei bolului alimentar prin sfincterul esofagian superior si
forma esofagiana, care se refera la dificultatea transportului bolului alimentar prin
esofag. Consecintele apar rapid ca urmare a refuzului alimentelor si lichidelor, cu
aparitia malnutritiei.
Eructatia, regurgitarile, sialoreea, greata, varsaturile prezente la o parte din bolnavi,
reflecta întârzierea evacuarii gastrice.
Simptomele atipice întâlnite în esofagita de reflux sunt: ORL (arsuri bucale, disfonie,
senzatie de corp strain în gât), pulmonare (astm, tuse) si cardiace, peste 30% dintre
pacienti adresându-se acestor specialitati.
CANCERUL GASTRIC
Cancerul gastric este unul dintre cele mai frecvente cancere, în tara noastra este pe
locul doi dupa cancerul bronhopulmonar si pe primul loc între cele digestive.
Este distinct în cele doua forme: incipient si avansat.
1. cancerul gastric incipient este asimptomatic sau se manifesta cu fenomene

113 | P a g e s
MEDIAS
dispeptice necaracteristice: de tip ulceros, gastritice sau discrete, abia remarcabile (jena,
disconfort). Examenul obiectiv este normal.
2. cancerul gastric avansat:
• poate fi asimptomatic o perioada de timp;
• se poate manifesta cu greturi, varsaturi, dureri epigastrice, inapetenta
(selectiva pentru carne), scadere ponderala, astenie. Aceste simptome pot mima ulcerul
sau gastrita, sunt progresive si foarte putin influentate de tratament;
• poate prezenta simptome particulare în localizarea cardio-tuberozitara
(disfagie) sau antro-pilorica (insuficienta evacuatorie gastrica);
• poate debuta printr-o hemoragie digestiva superioara. Sângerarile oculte
sunt prezente la majoritatea pacientilor.
Examenul obiectiv evidentiaza la inspectie bolnavi palizi. Se pot palpa ganglioni
supraclaviculari stângi (semnul Virchow), axilari anterior în stânga, hepatomegalie
(metastaze hepatice) sau formatiunea tumorala epigastrica.
ULCERUL GASTRIC SI DUODENAL
Boala ulceroasa cu localizare gastrica sau duodenala este o afectiune plurifactoriala,
cronica, care evolueaza cu acutizari si se caracterizeaza prin prezenta unui crater
ulceros, care depaseste în profunzime musculara mucoasei.
Majoritatea ulcerelor evolueaza cu sindrom dispeptic ulceros, care este dominat de:
1. durerea cu caractere specifice:
- localizarea si iradierea durerii este în epigastru, indicata cu degetul pe o suprafata de
3cm2, sediu care poate varia în functie de localizarea ulcerului: ulcerul juxtacardial - imediat sub
apendicele xifoid, cu iradiere retrosternala si în hipocondrul stâng; ulcerul din treimea superioara
a stomacului - la stânga liniei mediane; ulcerul din regiunea pilorica si duodenal- localizare
114 | P a g e s
MEDIAS
epigastrica, cu iradiere spre hipocondrul drept si spate;
- intensitatea este variabila, de la forme usoare la cele severe, în functie de momentul
evolutiv si de pragul excitabilitatii dureroase a bolnavului;
- caracterul poate fi sub forma de arsura, apasare, plenitudine, junghi;
- ritmul orar - mica periodicitate, adica aparitia ciclica în legatura cu alimentatia, este
caracteristica bolii si este descrisa diferit în ulcerul gastric si duodenal.
În ulcerele duodenale, durerea apare tardiv postalimentar, îmbracând aspectul de „foame
dureroasa”, obligând pacientul sa se alimenteze sau hipertardiv fata de cina, nocturn, când
trezeste bolnavul din somn în jurul orei 1-2. În ulcerul gastric durerea este mai strâns legata de
alimentatie, aparând la distanta scurta: 30 - 60 minute postalimentar. Sintetizând relatia
alimentatie/durere, se stabileste urmatoarea succesiune de evenimente: în ulcerul gastric,
alimentatia provoaca durere, care ulterior se calmeaza, în timp ce în ulcerul duodenal, durerea
initiala impune alimentatia, urmata de calmare;
- ritmul sezonier - marea periodicitate - se caracterizeaza prin intercalarea de perioade
libere alternând cu faze dureroase, în special primavara si toamna.
- durata - 30-60 minute. Cedeaza prompt sau gradual dupa ingestia de alimente
sau alcaline;
- conditii de ameliorare sunt consumul de alimente, medicamente antiacide sau
în mod spontan;
- schimbarea caracterelor durerii ridica suspiciunea altei afectiuni sau aparitia unei
complicatii (sângerare, perforatie, cancerizare gastrica, etc).
Sindroame digestive
2. alte simptome:
- pirozis si regurgitatia acida - în functie de forta de reflux a continutului gastric în
esofag;
115 | P a g e s
MEDIAS
- greturi si varsaturi acide, care deseori calmeaza durerea;
- scaderea ponderala în special la pacientii cu ulcere gastrice, care se retin de la
alimentatie de teama durerilor;
- hiperorexia la pacientii cu ulcer duodenal;
- constipatie prin vagotonia de fond a acestor pacienti si prin efectul constipant
al medicatiei alcalinizante
CIROZA HEPATICA
Este o afectiune cronica, stadiul final al tuturor afectiunilor cronice hepatice, caracterizat
prin inflamatie si distructie difuza a parenchimului, procese care au ca rezultat bulversarea si
restructurarea arhitectonicii ficatului. Este obligatorie prezenta celor doua procese fundamentale:
fibroza si nodulii de regenerare.
Simptomatologia pacientului cirotic este consecinta disfunctiei parenchimului hepatic:
anorexie, scadere ponderala, astenie, fatigabilitate, scaderea tolerantei la efort; a consumului de
alcool: sindrom dispeptic, parestezii, polinevrite, diaree; a prezentei virusului: artralgii, criopatii;
a hipertensiunii portale: balonare postprandiala, disconfort abdominal; a deficitului sintezei
factorilor de coagulare: epistaxis, gingivoragii.
FARINGITA:
Este inflamatie a faringelui. Dupa cum evolutia este acuta sau cronica, se deosebesc doua
tipuri de faringita.
Faringita acuta - Este vorba de o inflamatie acuta a orofaringelui (partea medie a
faringelui, la inaltimea gatlejului), numita, de asemenea, angina, cauzata de infectii mai frecvente
virale, uneori bacteriene; in acest ultim caz, germenii in cauza sunt streptococul, stafilococul sau
o bacterie din genul Haemophilus. durerea locala este exacerbata la deglutitie si este insotita de
semne generale mai mult sau mai putin marcate (febra, oboseala, indispozitie). Daca amigdalele
n-au fost scoase, la examinare se constata ca ele sunt atinse de inflamatie (amigdalita).
116 | P a g e s
MEDIAS
tratamentul se bazeaza pe administrarea de antibiotice, analgezice si colutorii.
Faringita cronica - Este vorba de a inflamatie persistenta a faringelui, ale carei cauze pot
fi numeroase: abuzul de tutun sau alcool, rinita sau sinuzita cronica, diabetul, contactul cu
poluantii atmosferici (pulberi industriale, gaze toxice etc.), refluxul gastroesofagian (urcarea
anormala a continutului gastric acid in esofag pana la faringe, putand sa-l irite) etc. simptomele
sunt dureri intermitente in gatlej si la deglutitie si o uscaciune a faringelui care obliga bolnavul
sa-si dreaga vocea tot timpul. La o examinare nu se distinge decat o simpla roseata faringeana.
tratamentul faringitelor cronice este dificil si se asociaza celui al cauzei, atunci cand ea este
determinata, ingrijirile locale (aerosoli, colutorii etc.) si curele termale.
GASTRITA
Gastrita consta in afectiunea mucoasei gastrice reprezentata de procese inflamatorii,
degenerative, metaplazice, alergice. Aceste leziuni pot avea o evolutie autolimitanta ducand la
cicatrizare sau dimpotriva pot duce la complicatii grave reprezentate in special de hemoragii sau
perforatii.
Simptome
Frecvent se manifesta printr-o senzatie de arsura in partea superioara a abdomenului
numita pirozis, dar poate evolua si fara simptome.
Exista numeroase cauze, cele mai frecvente fiind reprezentate de consumul de alcool,
anumite medicamente (spre exemplu aspirina, analgeticele, AINS - antiinflamatoarele
nesteroidiene, dar si cele steroidiene, pot genera iritatii ale mucoasei gastrice pina la gastrita si
uneori complicatii ale acesteia chiar administrate in doze uzuale la cei sensibili), abuzul de cafea,
consumul alimentelor prea reci sau prea fierbinti, infectia cu Helicobacter Pylori, ingurgitarea
117 | P a g e s
MEDIAS
unor substante caustice, anumite boli infectioase, stresul, etc.
La pacientii cu aceasta afectiune se pot constata prin mijloace specifice de investigatie
(radiologie si endoscopie), anumite semne de alterare a mucoasei gastrice, precum si semne
functionale legate de secretia de acid clorhidric.
ABDOMEN ACUT
Abdomenul acut necesită evaluarea imediată a pacientului şi diagnosticarea rapidă
deoarece poate indică o afecţiune ce presupune o intervenţie de urgenţă chirurgicală sau
medicală.
Termenul de "abdomen acut chirurgical" desemnează un grup larg de afecţiuni
abdominale care se manifestă clinic prin durere (însoţită de semne locale şi generale) şi care
necesită un tratament chirurgical de urgenţă pentru salvarea vieţii bolnavului.
Prin "abdomen acut medical" se înţeleg afecţiunile abdominale care beneficiază de
tratament prin mijloace nechirurgicale (medicale) cum ar fi: colicile biliară şi renală, ulcerul
gastric şi duodenal în puseu acut, limfadenita mezenterică.
Prin "fals abdomen acut" se desemnează afecţiunile extraabdominale care se manifestă
prin durere abdominală şi deci pot simula un abdomen acut (de exemplu pleurezia bazală,
infarctul miocardic inferior, acidoza diabetică, porfiria, colica saturnină).
BOALA CROHN:
Boala Crohn este o boala inflamatorie cronica cu localizare la nivelul peretelui tractului
digestiv, putand afecta teoretic orice segment de la esofag pana la anus, dar in special portiunea
distala a intestinului subtire (ileita terminala) si colonul, caracterizata prin leziuni inflamatorii
ulcerative transmurale ce pot determina complicatii de tipul stricturilor sau fistulelor.
Boala Crohn este boala adultului tanar (15 - 30 ani), dar poate apare si la varste mai
inaintate, cu incidenta egala la femei si barbati.
Cauza bolii Crohn nu este cunoscuta. Au fost propuse cauze genetice, infectioase,
118 | P a g e s
MEDIAS
tulburari imunolgice, dar nici una nu a fost demonstrata cert.
Principalele manifestari ale bolii Crohn sunt :
-accentuarea tranzitului intestinal - scaune moi, de cateva ori pe zi - persistenta

saptamini-luni (diaree cronica neinfectioasa)
-dureri abdominale recurente
-sangerari rectale
-febra persistenta
-alterarea starii generale
-artralgii - frecvent lombalgii (dureri de spate)
-scadere in greutate
SINDROMUL DE MALABSORBTIE
Tulburare a absorbtiei intestinale a nutrimentelor (glucide, lipide, proteine etc.)
determinata de o atingere a peretelui intestinului subtire.
Simptome si semne - Un sindrom de malabsorbtie se defineste adesea, dar nu in mod
obligatoriu, printr-o diaree grasoasa si, intotdeauna, prin mai multe carente cauzate de proasta
asimilare a alimentelor. Aceste carente se traduc prin pierdere in greutate, edeme ale membrelor
inferioare, anemie, tulburari ale metabolismului fosforului si calciului cu crize de tetanie si dureri
osoase si, in sfarsit, prin hemoragii.
OCLUZIA INTESTINALA:
Ocluzia intestinala este blocarea partiala sau completa a intestinului care impiedica
propulsarea continutului acestuia. Blocarea poate avea loc in intestinul subtire.
In cazurile severe, obstructia poate intrerupe alimentarea cu sange a intestinului, acest
proces fiind numit intestin ischemic sau strangulatie intestinala si necesita tratament de urgenta.
119 | P a g e s
MEDIAS
INFARCTUL MEZENTERIC
Necroza a intestinului consecutiva unei obstructii vasculare. infarctul mezenteric poate fi
arterial (embolie, tromboza a unei artere) sau venos (tromboza a unei vene). simptomele sunt:
dureri abdominale violente, varsaturi, uneori diaree sistare de soc. Diagnosticul se bazeaza
indeosebi pe rezultatele examenelor radiologice (arteriografie). Tratamentul este chirurgical:
rezectia segmentelor de intestin necrozate, restabilirea permeabilitatii arteriale. Spitalizarea intr-
un serviciu de reanimare chirurgicala este indispensabila. Prognosticul, relativ sever, depinde de
vechimea si importanta infarctului.
CANCERUL DE COLON
Cancerul la colon este o tumoră malignă ce poate sa apăra pe o leziune precursoare al
unui cancer malign (polipi de exemplu). Acest tip de cancer este întâlnit atât la bărbați cât și la
femei. Majoritatea acestor cancere pornesc de la adenomuri sau polipi. Aproximativ 80% dintre
cazuri sunt sporadice, doar 20% fiind moștenite.
Simptomele cancerului de colon
Deseori apar mucozități în scaun, însoțite de scaun cu sânge. Tranzitul intestinal devine
neregulat și variabil din punct de vedere al consistenței (se alternează constipația cu diareea).
Poate crea o senzație persistentă de defecație. De asemenea, poate provoca dureri abdominale și,
în funcție de organism, scăderi bruște de greutate, anemie, ameț
CANCERUL HEPATIC:
Cancerul hepatic afecteaza mai frecvent barbatii comparativ cu femeile (de aproximativ 2
ori mai mult) si apare mai ales la persoanele trecute de varsta de 50 de ani. Deoarece ficatul este
alcatuit din tipuri foarte variate de celule, si tumorile care se dezvolta aici pot avea natura
diferita.
La nivel hepatic pot sa apara si tumori maligne (primare sau diseminate, metastatice), dar
si benigne (noncanceroase). Datorita faptului ca originea tumorilor este variata, si abordarea

120 | P a g e s
MEDIAS
terapeutica este foarte diferita. Prognosticul si evolutia postratament sunt influentate de o serie de
factori, care trebuie analizati anterior instituirii terapiei. Intotdeauna riscurile trebuie analizate
comparativ cu beneficiile, iar decizia terapeutica trebuie luata doar daca balanta este in favoarea
beneficiilor pentru pacient si daca tratamentul poate sa amelioreze calitatea vetii pacientului.
Tumorile benigne ale ficatului includ:
- Hemangioame (tumori de natura vasculara);
- Adenoame hepatice;
- Hiperplazie nodulara focala.
Nici una din aceste tumori nu este insa cancer hepatic, si nici tratamentul acestora nu
respecta principiile terapiei antineoplazice. Ele pot fi tinute sub observatie pentru a se urmari
evolutia in timp si doar daca exista riscul aparitiei unor hemoragii masive (cum este posibil daca
exista un hemangiom) se poate interveni chirugical pentru rezectia tumorii.
Tumorile maligne hepatice sunt:
- Carcinomul hepatocelular (este cel mai frecvent tip de cancer hepatic);
- Hepatoblastomul (este un cancer foarte rar, care apare la copii cu varsta sub 4
ani, si care raspunde foarte bine la tratament);
- Colangiocarcinomul (este de fapt cancer al canalelor biliare).
PANCREATITA
Pancreatita reprezinta inflamatia pancreasului, o glanda cu secretie mixta (exocrina si
endocrina) si cu importanta majora in functionarea corecta a organismului. Este localizata
anterior de coloana vertebrala, posterior de stomac si vine in raport cu splina (la extremitatea
stanga) si cu duodenul (la extremitatea dreapta).
Pancreatita acuta se caracterizeaza prin simptomatologie cu debut brusc, intens si violent.
Principalele acuze sunt:
121 | P a g e s
MEDIAS
- durere abdominala severa cu localizare in jumatatea superioara a abdomenului si
cu iradiere in spate si umar stang; este caracterizata ca o durere in bara si clasic
este rezistenta la analgezice obisnuite. Se agraveaza la alimentatie (mai ales la
produse bogate in grasimi).
- sensibilitate abdominala la palpare, perete abdominal edematiat, abdomen

umflat, aparare musculara in epigastru si zonele adiacente
- greturi, varsaturi (alimentare, bilioase, mixte)
- diaree si oprirea tranzitului intestinal
- stare generala alterata - pacient tahicardic, febril, agitat, cu transpiratii reci pana
la aparitia socului si instabilitatii hemodinamice generale.
Pancreatita acuta severa asociaza semne de insuficienta organica multipla, cu afectarea
respiratiei, functiei renale si cerebrale.
Pancreatita cronica - simptomatologia ei seamana foarte mult cu cea a pancreatitei acute
(in special in momentul atacului). Durerea este constanta, are aceeasi localizare si iradiere si in
cazul unor pacienti poate afecta serios calitatea vietii.
Alte simptome: scadere ponderala semnificativa, prin afectarea absorbtiei principiilor
alimentare (ca rezultat al insuficientei pancreasului exocrin ce devine in timp incapabil sa secrete
enzime necesare digestiei corespunzatoare a alimentelor, ca rezultat al fibrozei extensive ce
caracterizeaza pancreatita cronica). Pacientii prezinta steatoree (diaree cauzata de malabsorbtia
lipidelor, ce are un miros ranced, fetid) si tulburari de alimentatie, in special cand consuma
alimente bogate in proteine si lipide. In timp, pacientii pot dezvolta si diabet zaharat (prin
prinderea in procesul patologic a componentei endocrine).
SINDROMUL DISPEPTIC BILIAR:
Sindromul dispeptic biliar estereprezentat de un ansamblu de manifestari dispeptice,
sistematizate in functie de orar, dependenta de natura alimentelor si sediul simptomelor
subiective. Cel mai frecvent este evidentiat prin durere in hipocondrul drept accentuata tardiv
postprandial, balonare, greata, regurgitari, gust amar. De asemenea, intoleranta la grasimi,

122 | P a g e s
MEDIAS
tulburarile de scaun, astenia, iritabilitatea si pruritul se pot manifesta in perioadele de dispepsie
biliara, care evolueaza in faze de 3-4 zile de exacerbare si 1-2 sapatamani de atenuare.
CAPITOLUL VI
SEMIOLOGIA APARATULUI URINAR

Principalele simptome şi semne
Principalele simptome şi semne ale aparatului excretor urinar sunt durerea, febra,
tulburările de micţiune şi de diureză, proteinuria, hematuria, edemul şi hipertensiunea
arterială.
Durerea nefrogenă
Se poate prezenta sub mai multe aspecte clinice: colică renală, durere renală necolicativă,
durere hipogastrică de origine vezicală, durere pelvi-perineală de origine uretrală, durere
funiculo-scrotală.
Colica renală (nefretică)
- caracteristici:
123 | P a g e s
MEDIAS
• este declanşată de trepidaţii, eforturi fizice, zguduituri, mers rapid, cure
hidrominerale
• debut brusc, ca durere continuă cu exacerbări, cu durată de ore sau zile;
• sediul: lombar - unghiul costo-lombar, unilateral, cu iradiere de-a lungul
ureterului respectiv spre hipogastru şi organele genitale externe;
• durerea este violentă, exacerbată de tuse, inspir profund, tuse, palpare;
• pacientul este neliniştit, palid, agitat, transpirat, căutând o poziţie antalgică;
Durerea lombară necolicativă de origine renală
- caracteristici:
• are intensitate variabilă;
• mecanism de producere: distensia capsulei renale, obstrucţia vasculară
periferică, distensia moderată a calicelor şi/sau bazinetului.
- forme:
• durerea lombară acută: nu are caracter paroxistic şi nu evoluează descendent.
Cauze: pielonefrita acută, glomerulopatii acute, flegmon perinefritic.
• durerea lombară cronică: intensitate redusă, datorată unor afecţiuni renale
cu evoluţie cronică (glomerulopatii, nefropatii tubulo-interstiţiale, calcul
coraliform). Când este unilaterală suspectă de neoplasm renal, TBC renal,
nefroptoza.
Tulburările de diureză
Diureza reprezintă cantitatea de urină eliminată într-un interval de timp. Valorile normale
la un subiect adult se încadrează între 800-2000ml/24h sau 0,5-1,5ml/min.
Poliuria
Reprezintă creşterea diurezei peste 2000ml/24h. Poate fi fiziologică şi patologică. Se
descriu mai multe mecanisme de producere.

124 | P a g e s
MEDIAS
Hidrurie = reducerea absorbţiei facultative de apă.
- poliuria este impresionantă: 10-30l/24h;
Oliguria
Reducerea diurezei sub 500-800ml/24h.
Anuria
Scăderea diurezei sub 50-100ml/24h. Este întotdeauna patologică.
Nicturia
Cantitatea de urină formată şi eliminată în cursul nopţii este egală sau mai mare cacea
diurnă. În mod normal diureza nocturnă reprezintă ¼ din diureza totală.
Opsiuria
Eliminarea întârziată a urinei în raport cu momentul ingestiei (la peste 4 ore). Apare
în ciroza hepatică cu hipertensiune portală, tulburări ale secreţiei aldosteronului, hormonului
antidiuretic, estrogenilor.
Tulburări de micţiune
Principalele tulburări de micţiune sunt: polakiuria, disuria, incontinenţa de urină,
retenţia de urină şi micţiunea imperioasă.
Polakiuria
Creşterea frecvenţei micţiunilor; când este corelată cu creşterea volumului
de urină se numeşte polakiurie prin poliurie.
Disuria
Emisia dificilă, cu greutate, uneori cu usturime, la începerea, desfăşurarea sau terminarea
actului micţional, pacientul căutând o poziţie avantajoasă pentru a-şi uşura actul micţiunii.
Retenţia de urină
Incapacitatea vezicii urinare de a-şi goli conţinutul.
Incontinenţa de urină
125 | P a g e s
MEDIAS
Pierderea funcţiei de rezervor a vezicii urinare, urina scurgându-se din
vezică parţial sau total, conştient sau inconştient.
Enurezisul
Este o formă particulară, ce se traduce prin pierderea involuntară şi inconştientă de
urină.
Micţiunea imperioasă
Nevoia stringentă de a urina, imediat ce a apărut senzaţia de micţiune. Apare în cistite,
malformaţii pelviene, afecţiuni ale uretrei.
Edemul renal
Caracteristici: edemul nefritic este moale, alb, pufos, lasă godeu, cu temperatură
locală normală şi se localizează pe pleoape, faţă, scrot, vulvă şi membre inferioare. Este exudat,
apare „peste noapte”.
În sindromul nefrotic edemul renal generalizat ajunge până la anasarcă, apărând
ca urmare a scăderii presiunii oncotice a plasmei, ca urmare a hipoalbuminemiei. Este transudat,
de consistenţă şi mai moale, apărând iniţial în părţile declive. Când, alături de edemul interstiţial
care interesează membrele inferioare, este interesată jumătatea inferioară a trunchiului, este
însoţit de ascită şi hidrotorax.
Hematuria
Hematuria este definită ca fiind prezenţa a peste 3-4 hematii/câmp microscopic, în
sedimentul urinar centrifugat, examinat cu obiectivul mare al microscopului.
Hematuria poate fi macroscopică , când culoarea roşie a urinii este vizibilă cu ochiul
liber sau microscopică, când hematiile pot fi evidenţiate prin examinare la microscop.
Hematuria asimptomatică este microscopică şi nu este însoţită de edeme, HTA sau
oligurie – insuficienţă renală.
Proteinuria
126 | P a g e s
MEDIAS
Adultul excretă în mod normal până la 150-200mg/24h proteine totale. Proteinuriile
se caracterizează prin cantitate, compoziţie şi ritm de excreţie: intermitente şi permanente.
Piuria
Definiţie:prezenţa puroiului în urină.
PATOLOGIA APARATULUI URINAR:
GLOMERULONEFRITA ACUTA POSTSTREPTOCOCICA:
Este prototipul de sindrom nefritic acut ce apare la 1-3 saptamâni dupa un episod
infectios. Este principala forma la copii de glomerulonefrita. Debut brutal la circa 10-14 zile
dupa o infectie faringoamigdaliana, sau la 2-3 saptamâni pentru o infectie cutanata;
• în perioda de stare, se constata sindromul nefritic acut:
a. edeme: faciale, uneori la nivelul membrelor inferioare si se însotesc de
cresteri în greutate;
b. hematuria: de obicei microscopica;
c. hipertensiunea arteriala: de obicei moderata; foarte rar forme severe cu
encefalopatie hipertensiva (cefalee, tulburari de vedere, convulsii), insuficienta
cardiaca (dispnee cu ortopnee, tuse, chiar edem pulmonar acut), la persoanele

127 | P a g e s
MEDIAS
în etate;
d. semne generale: febra, astenie, anorexie, greturi, dureri abdominale, uneori
voma, cefalee;
e. insuficienta renala acuta este rara si in general moderata.
GLOMERULONEFRITA CRONICA:
Expresia persistentei si/sau progresiei unei leziuni glomerulare initiale, însotita de
modificari urinare: proteinurie, si/sau hematurie, alaturi de degradarea progresiva,
lenta (ani, zeci de ani) a functiei, cu instalarea insuficientei renale terminale.
Circumstantele de depistare a glomerulonefritelor cronice:
- semne de afectare renala la bolnavii cu HTA, anemie;
- descoperirea ocazionala a unor modificari urinare, a reducerii functiei renale, a
hipertensiunii arteriale;
- exacerbarea unei glomerulopatii dupa infectii.
Manifestari clinico-biologice sunt cele ale unei insuficiente renale cronice globale
caracterizate prin:
- frecventa si severitatea hipertensiunii arteriale;
- persistenta proteinuriei abundente si/sau a hematuriei macroscopice.
Daca în fazele initiale se evidentiaza modificari urinare minime, însotite de o functie
renala usor alterata, în fazele finale apar modificari clinice, biochimice si metabolice
de uremie. Din pacate, frecvent se pune diagnosticul în stadiul tardiv.
PIELONEFRITA ACUTA
Pielonefrita acuta este caracterizata prin inflamatia acuta supurativa a cailor urinare
înalte si a interstitiului renal, consecutiva infectiei bacteriene nespecifice.
Pionefrita: termen sinonim cu abcesul renal; poate sa survina ca o complicatie în
evolutia unei pielonefrite acute.

128 | P a g e s
MEDIAS
Pionefroza: infectia tractului urinar si a parenchimului renal, deasupra unui obstacol;
termenul de „pionefroza” poate fi utilizat sinonim cu cu cel de „pielonefrita acuta
obstructiva”.
Simptomatologie:
- debut brutal, în plina sanatate aparenta;
- frisoane, febra (temperatura si 390C);
- greturi, varsaturi, constipatie sau diaree;
- pot sa apara dureri lombare cu caracter colicativ, de regula unilaterale cu sau fara
polakiurie sau disurie.
Examen obiectiv:
- tahicardie;
- sensibilitate la palparea profunda în unul sau în ambele unghiuri
costovertebrale sau/si la palparea lojei renale;
- modificari urinare macroscopice (hematurie, piurie);
- în situatii particulare (imunodepresie, infectie cu germeni gram negativ) poate
sa apara stare generala alterata, hipotensiune arteriala pâna la soc.
PIELONEFRITA CRONICA
Pielonefrita cronica reprezinta inflamatia cronica a interstitiului renal si a cailor urinare
înalte, rezultata în urma infectiei bacteriene nespecifice. Survine mai frecvent la bolnavii cu
diverse afectiuni ale tractului urinar: reflux vezico-ureteral, obstructie, vezica neurogena sau
ocazional, în absenta oricarei anomalii a cailor urinare.
Manifestarile clinice pot fi atribuite infectiei sau diverselor modificari morfofunctionale
renale:
- simptomatologia asociata infectiei urinare este de regula putin exprimata:
• disurie;
129 | P a g e s
MEDIAS
• polakiurie;
• dureri lombare de mica intensitate sau discomfort abdominal;
• subfebrilitati episodice;
• rar - pusee de PNA.
- manifestari clinice asociate anomaliilor morfo-functionale renale:
• nicturie;
• poliurie – polidipsie;
• tendinta la deshidratare;
• semne de insuficienta renala;
• episoade de acidoza metabolica;
• HTA.
INSUFICIENTA RENALA ACUTA
Este un sindrom clinico-biologic realizat de reducerea în general brusca (ore, zile, mai
rar saptamâni), totala sau partiala, de obicei temporara, a functiei renale. Etiologia
este multipla, având ca substrat morfologic, în majoritatea cazurilor leziuni de necroza
tubulointerstitiala, caracterizata fiziologic prin scaderea filtratatului glomerular sub
10ml/min, iar clinic prin oligoanurie, cresterea produsilor de retentie azotata, tulburari
ale echilibrului hidro-electrolitic si acido-bazic, cu evolutie variabila, în raport cu
etiologia, precocitatea instituirii si corectitudinii tratamentului.
Este o urgenta medicala si terapeutica; 10-30% din pacientii internati în sectii de
terapie intensiva polivalenta au IRA. Cazuri de IRA se pot întâlni însa si în practica de
ambulator.
INSUFICIENTA RENALA CRONICA

130 | P a g e s
MEDIAS
Ansamblul modificarilor functionale renale si consecintele acestora, rezultate în
urma reducerii progresive si ireversibile a functiilor renale, în urma scaderii numarului
de nefroni functionali. IRC se manifesta prin scaderea filtrarii glomerulare, retentie
azotata si manifestari pluriviscerale.
131 | P a g e s
MEDIAS

Semiologie Medicala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Semiologie Medicala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ŞCOALA POSTLICEALĂ “ALMA MATER” SIBIU

1. Semiologia aparatului respirator

1. Semiologia aparatului cardiovascular

1. Semiologia aparatului digestiv

1. Semiologia aparatului urinar

Cozlea. Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu Mures 2012

Farmacie Târgu Mures 2013

experimentale, cunoştinţe de anatomie şi fiziologie. Medicina nu se limitează însă la aceste

cunoştinţe teoretice. Ea semnifică patologia = ştiinţa bolilor. Raţiunea sa este de ordin

practic: cunoaşterea şi înţelegerea bolilor nu ca un scop în sine, ci în vederea combaterii

sale. Aceasta este şi definiţia clinicii.

Clinicianul caută să sesizeze manifestările modificărilor morfologice şi funcţionale din

formează obiectul semiologiei.

CONŢINUTUL ŞI ETIMOLOGIA NOŢIUNII DE SEMIOLOGIE:

atât de modul în care se obţin aceste informaţii necesare diagnosticului, cât şi de

semnificaţia lor şi modul de valorificare.

Expresia de semiologie derivă din limba greacă, unde “semion” = semn.

Semiologia constituie un fel de abecedar al medicinei, al diagnosticului. În cadrul acestei

discipline vom învăţa modul cum se obţin informaţiile necesare diagnosticului.

1. Obţinerea unor informaţii:

a. Interogatoriul sau anamneza bolnavului

b. Examenul fizic sau obiectiv, prin următoarele metode:

• inspecţia (singura de care se foloseşte asist. medical)

c. Investigaţiile de laborator şi paraclinice:

• alte investigaţii paraclinice: ecografia, tomografia, cateterism, etc.

2. Valorificarea acestor informaţii:

Valorificarea informaţiilor obţinute în prima etapă presupune sistematizarea acestor

informaţii, încercarea de a grupa simptomele şi semnele obţinute în sindroame, deci

efectuarea de operaţii logice cu ajutorul cărora încercăm să formulăm diagnosticul.

le sesizează şi le relatează sub formă de acuze. De exemplu durerea cu diferite localizări,

greţuri, inapetenţă, oboseală, dispnee, palpitaţii, etc.

icterul, cianoza, erupţiile cutanate, dispneea.

simptomele sunt acuzele bolnavului iar semnele-constatările noastre obiective.

obişnuiesc să apară împreună în anumite boli. Recunoaşterea unui sindrom constituie

o etapă importantă pe drumul care ne duce la diagnostic. Recunoaşterea sindromului

nu înseamnă deci un diagnostic final, dar restrânge posibilităţile.

terapeutice şi aprecierea prognosticului, deci recuperarea bolnavului.

examenul obiectiv şi examinările paraclinice şi de laborator.

Întotdeauna, diagnosticul trebuie să înceapă cu începutul, respectiv cu ACUZELE

SUBIECTIVE deci simptomele bolnavului. O bună anamneză permite în unele boli

stabilirea diagnosticului. Astfel, în angina pectorală, caracterele durerii retrosternale

electrocardiografic este normal. La fel, boala ulceroasă se poate afirma cu mare

probabilitate doar pe baza anamnezei.

furnizate de interogatoriul, examenul clinic şi diferitele metode de investigaţie a bolnavului.

Foaia de observaţie reprezintă un document clinic (duce la elaborarea diagnosticului), un

document ştiinţific (sursă de prelucrare ştiinţifică a datelor acumulate pe un număr mare

penale când el sau familia se adresează justiţiei).

Foaia de observaţie se compune din următoarele părţi:

• datele generale ale bolnavului;

• starea prezentă a bolnavului (examenul obiectiv);

• foaia de temperatură şi tratament;

• rezultatele investigaţilor paraclinice şi de laborator;

• diagnosticul (la internare, la 72 de ore, la externare);

• epicriza (interpretarea cazului)

DATELE GENERALE ALE BOLNAVULUI

Sunt consemnate: numele şi prenumele bolnavului, sexul, vârsta, profesiunea şi locul de

Reprezintă totalitatea datelor obţinute de asistentul medical/medic din convorbirea cu

pentru stabilirea diagnosticului. De exemplu o boală ulceroasă (caracterele durerii ulceroase,

(caracterele durerii din angina pectorală sau infarctul miocardic acut).

întrebările noastre să nu influenţeze răspunsul. Sunt cazuri în care luarea anamnezei

Anamneza cuprinde următoarele părţi: motivele internării (sau consultării), istoricul

detaliat al bolii actuale, antecedentele personale şi heredo-colaterale, condiţiile de viaţă şi muncă.

Motivele internării sau consultării.