Sunteți pe pagina 1din 2

Macroeconomia este un domeniu al științelor economice.

Spre deosebire de microeconomie,


macroeconomia lucrează cu mărimi agregate, cercetează comportamentul economiei în general,
cum ar fi venitul total sau gradul de ocupare al forței de muncă, rata inflației sau oscilațiile
conjuncturale. Macroeconomia încearcă să găsească explicații pentru aceste oscilații, să găsească
factorii de control relevanți și să stabilească dependențele acestora.
În centrul atenției teoriilor macroeconomice se află, în final, rolul pe care statul îl are în întreg
contextul economic; din aceste teorii derivează cerințe adresate politicii economice. Guvernele
încearcă să modifice mărimile care sunt semnificative din cauza considerării ex-post. Astfel, prin
modificări ale impozitelor, dobânzilor sau a cererii statului, scopuri definite politic, se urmăresc alte
scopuri cum ar fi stabilitatea nivelului prețurilor, gradul de ocupare completă a forței de muncă sau
creșterea economică. Mărimile macroeconomice joacă un rol important în procesul politic de
legitimare, deoarece pot fi interpretate de alegători ca un indiciu asupra calității muncii guvenului.
Din antichitate și din evul mediu au început să apară cugetări asupra schimburilor comerciale, în
operele anumitor filosofi, teologi, profesori de drept și de finanțe. Construirea teoriilor economice în
urma discuțiilor academice și reflecțiilor economice actuale asupra comerțului în sensul actual au
avut loc în acea perioadă doar foarte rar. Unii dintre strămoșii antici ai economiștilor de astăzi au
fost, printre alții: Xenophon, Platon și Aristotel; iar în evul mediu au fost: Thomas Morus, Thomas
Hobbes, John Locke și Gottfried Wilhelm Leibniz. Politica economică era condusă de cele mai multe
ori fără o bază teoretică temeinică.

De la mercantilism la clasicism[modificare | modificare sursă]


În timpul absolutismului s-a cristalizat în Franța, Italia și Anglia o direcție în domeniul politicii
economice, care nu s-a bazat pe o teorie compactă, ci pe percepțiile asupra legăturilor comerciale,
așa cum a fost cazul până la acel moment. Politica economică mercantilistă a fost caracterizată prin
intervenții masive în economie din partea statului și a condus în Franța la un declin al agriculturii. Ca
o reacție la această evoluție, medicul François Quesnay a publicat în anul 1758 în Tableau
Economique teoria unui mecanism economic bazat pe un circuit deschis, o politică laissez-faire.
Această școală denumită mai târziu fiziocrație este considerată prima încercare în teoria științelor
economice.
În Anglia, ideile fiziocrației au fost acceptate și au fost dezvoltate într-o teorie pentru întreaga
societate, economia națională clasică. Adam Smith, David Ricardo și John Stuart Mill au fost numiți
deseori a fi cei mai importanți reprezentanți ai acestei școli. Spre deosebire de fiziocrați, clasicii au
fost de părere că statul trebuie să se limiteze de la intervențiile în evenimentele economice, pentru a
evita tendințele greșite.

De la clasicism la Keynes[modificare | modificare sursă]


În decursul industrializării și a agravării diferențelor sociale asociate cu aceasta, s-au amplificat în
orașe întrebările economiștilor despre împărțirea câștigurilor și au devenit un subiect de discuție
interesant. Au apărut socialismul și marxismul. Aceste curente au accentuat nevoia de a regulariza
operațiunile economice și au cerut colectivizarea mijloacelor de producție. Reprezentanții cei mai
importanți ai acestui curent au fost: Robert Owen, Charles Fourier și Karl Marx.
În același timp alți oameni de știință puternic animați de un sentiment burghez național au
creat istorismul: Friedrich List și Gustav von Schmoller. Ei cereau ca statul să se implice pentru a
proteja economia națională și investigarea realității în locul generalizărilor rapide.
La sfârșitul secolului al XIX-lea a fost înființată școala utilității marginale, sub influența unor
economiști ca și William Stanley Jevons, Carl Menger și Léon Walras. Pentru prima dată s-au
tematizat începuturile microeconomiei, cum ar fi estimările individuale ale utilității și funcțiile cererii și
ofertei.
De atunci, problemele metodologice au constituit un suport echitabil al economiei, alături de
problemele de conținut și de regularizare politică. Sub influența modului de gândire al școlii utilității
marginale, clasicismul a fost dezvoltat și s-a creat neoclasicismul, avându-l ca reprezentant
pe Alfred Marshall care a îmbinat în analiza echilibrului curentele subiective ale școlii utilității
marginale cu teoriile obiective ale clasicilor.