Sunteți pe pagina 1din 18

Eficienţa economică

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

Marica Bogdan C-tin

În stiinta economica notiunea de eficienta a patruns îndeosebi în secolul nostru, desi


anumite referiri indirecte pot fi întâ lnite înca la W. Petty si Adam Smith, ultimul abordâ nd
problema maximizarii rezultatelor fara sa se refere la minimizarea cheltuielilor. Alaturi de
acestia, unul din economistii cu contributii importante în definirea conceptului de eficienta
economica a fost, fara îndoiala, italianul Vilfredo Pareto. Concluziile acestuia s-au
identificat în secolul trecut cu conditiile de echilibru ale unei economii de piata cu
concurenta perfecta.

Dintotdeauna, oamenii s-au straduit sa-si perfectioneze uneltele de munca, sa creeze altele
noi, cu caracteristici superioare, sa îmbunatateasca formele si metodele de organizare si
conducere a productiei în scopul cresterii rodniciei eforturilor lor, al obtinerii unor
cantitati sporite de bunuri materiale si servicii. În realitate, toate aceste eforturi si-au gasit
expresia în tendinta de economisire a timpului de munca disponibil, tendinta care a
devenit pâ na la urma conditia fundamentala a progresului general al societatii. Din acest
punct de vedere, se poate spune ca orice economie se reduce, în ultima instanta, la
economisirea timpului. Aceasta economisire, privita ca rezultat al reducerii timpului
necesar pentru producerea unei unitati de produs sau de efect util, constituie,
incontestabil, esenta oricarei forme de eficienta, masura cea mai elocventa a gradului de
utilizare si valorificare a factorilor de productie disponibili.

În sens strict etimologic eficienta ne arata calitatea unei activitati economice de a produce
un efect pozitiv. De altfel, aprecierea calitativa prin prisma rezultatelor obtinute ne apare
ca necesara pentru toate activitatile umane, dintre acestea desprinzâ ndu-se cele economice
pentru ca tocmai lor le sunt angajate principalele eforturi si resurse ale societatii. Din
aceasta cauza, nu întâ mplator ideea despre calitatea actului economic au formulat-o mai
întâ i producatorii efectivi, pornind de la experienta dobâ ndita de ei de-a lungul anilor.

Facâ nd abstractie de formele concrete pe care le poate îmbraca, eficienta activitatii


economice poate fi exprimata prin intermediul unui raport intre efectul util (rezultatul)
obtinut si efortul necesar pentru obtinerea lui. Drept urmare, cresterea eficientei
economice echivaleaza cu marirea rezultatelor utile obtinute pe unitatea de efort, sau, ceea
ce este acelasi lucru, reducerea cheltuielilor efectuate pentru obtinerea unei unitati de
produs. Cu alte cuvinte, cu câ t un anumit efect este realizat cu un efort mai mic, cu atâ t
eficienta este mai ridicata.

Fata de scopul urmarit, eficienta economica implica o dubla raportare: mai întâ i a efectului
la efort, apoi a rezultatelor obtinute la cele cunoscute dintr-o perioada anterioara, luata
drept baza de comparatie, sau la cele mai bune performante cunoscute pe plan mondial.

Din punct de vedere teoretic, comparabilitatea eficientei ca, de altfel a oricarui proces sau
fenomen exprimat numeric, este conditionata de o serie de elemente legate de forma de
exprimare, de continutul economic al indicatorilor si metodele lor de calcul. Astfel, la
calcularea unor indicatori de volum este necesar sa se foloseasca aceeasi forma de
exprimare – unitati naturale, unitati natural-conventionale, unitati de timp, sau preturi
comparabile. De asemenea, efectul sau efortul trebuie sa se refere la aceeasi unitate de
timp (moment sau interval), dupa cum indicatorul ales drept baza de comparatie trebuie sa
fie suficient de semnificativ pentru evolutia sa în timp.

Compararea nivelului eficientei factorilor de productie pe plan national nu ridica probleme


deosebite datorita faptului ca este asigurata o anumita unitate teoretica si metodologica de
calcul. Mult mai complicata este problema compararii diferitilor indicatori de eficienta pe
plan international. Dificultatile sunt generate, în principiu, de anumite neconcordante
privind continutul ramurilor, structura produselor si serviciilor comparate, calitatea
elementelor care compun efectele si eforturile, metodologia de calcul, nivelul preturilor si
nu în ultimul râ nd, convertibilitatea monedei si putere ei de cumparare. De asemenea, nu
sunt de neglijat nici deosebirile de continut si sfera de cuprindere a serviciilor nemateriale.
Datorita tuturor acestor distorsiuni, care pot sa apara în orice moment, numeroase
organisme internationale specializate în acest domeniu recurg la estimarea unor indicatori
de eficienta, îndeosebi a celor de sinteza, cum ar fi produsul intern brut, nivelul
productivitatii muncii s.a.

Sporirea efectelor utile pe unitatea de cheltuiala trebuie sa strabata întreaga activitate


economica, în toata întinderea si diversitatea ei. De aceea, eficienta economica presupune
întotdeauna o abordare sistemica. Aceasta înseamna, pe de o parte, ca în definirea
eficientei activitatii economice trebuie luate în considerare ansamblul formelor ei de
manifestare aflate în relatii de interconditionare, iar, pe de alta parte, folosirea unui sistem
complex de indicatori cu ajutorul carora sa putem cunoaste nivelul si dinamica acesteia.

Formele de manifestare ale eficientei sunt strâ ns legate de resursele avansate (indiferent
daca produc sau nu), ocupate (adica numai cele care produc, fiind, deci, excluse investitiile
neterminate, capitalul fix aflat în rezerva sau conservare si capitalul circulant fara miscare)
si consumate efectiv de întreprinderi (agentii economici). În acest sens, sunt cunoscute mai
multe forme de eficienta cum ar fi: eficienta utilizarii fortei de munca (productivitatea
muncii), eficienta capitalului fix, a capitalului circulant, eficienta alocarii si consumarii
diferitelor resurse naturale (gradul de valorificare a lor) s.a.m.d. Dupa cum se vede, cea mai
mare parte a lor este legata de productie tocmai datorita rolului ei determinant în crearea
bunurilor si serviciilor.

În ceea ce priveste indicatorii economici acestia vizeaza nemijlocit calculul eficientei


economice, adica evaluarea rezultatelor, a performantelor economice ale unei
întreprinderi ce decurg din diferite variante de utilizare a factorilor de productie. În
aceasta privinta, calculul economic trebuie sa surprinda atâ t raportul efectiv dintre efect si
efort (pentru anumite resurse consumate), câ t si raportul global (de data aceasta efortul
incluzâ nd totalitatea resurselor avansate).

Exprimâ nd legatura interna, functionala intre cauza si efect, fiecare indicator de eficienta
are doua caracteristici definitorii: una calitativa redata prin formulari din care reiese
sensul si continutul economic si alta cantitativa (operationala) care pune în evidenta
metodologia de evaluare, de obtinere a rezultatului respectiv. Astfel, în scopul determinarii
eficientei economice, la nivelul unei unitati productive o serie de indicatori precum:
productivitatea muncii, rata rentabilitatii, valoarea productiei obtinuta la 1000 lei capital
fix avansat sau, dupa caz, consumat, profitul obtinut la 1000 lei capital avansat, costul de
productie pe unitatea de produs, cheltuielile materiale la 1000 lei productie marfa, cursul
de revenire pentru produsele vâ ndute pe piata externa, gradul de valorificare a materiilor
prime etc. Se poate observa ca masurarea eficientei economice pune în evidenta, în
principal, efectele sau rezultatele ce se obtin pe unitatea de cheltuiala din fiecare factor
utilizat în productie: munca, resurse naturale, capital.

Fara îndoiala, luat în parte fiecare indicator de eficienta va avea o putere informationala
limitata. Însa, asa cum aratam mai înainte, eficienta are un caracter complex, cunoscâ nd
multiple forme de manifestare. Marea varietate de forme concrete este data tocmai de
evantaiul resurselor angajate în productie. De aceea, calculul eficientei bazat numai pe
folosirea unui singur indicator nu va putea asigura, de regula, decâ t o imagine unilaterala,
partiala a proceselor economice. Iata de ce în evaluarea si analiza comparativa a eficientei
trebuie sa folosim un sistem de indicatori, cu ajutorul carora vom putea cunoaste mai bine
influenta schimbarilor intervenite în combinarea factorilor de productie si rezervele ce se
ivesc în decursul folosirii lor. Totodata, utilizâ nd mai multi indicatori de eficienta se
amplifica posibilitatile de concretizare a analizei pe factori de influenta adecvata
specificului, naturii si structurii eforturilor facute.

Productivitatea muncii

Una din cele mai importante forme de manifestare a eficientei economice este
productivitatea muncii. Numeroase argumente vin sa sustina si sa întregeasca aceasta
afirmatie. Simpla lor enumerare ar fi, de altfel, imposibila, fara a mai socoti ca lista va
ramâ ne aproape întotdeauna incompleta. Totusi, dintre acestea câ teva sunt de natura a ne
retine în mod particular atentia.

Înainte de toate trebuie sa subliniem ca nici un alt indicator nu reflecta mai bine
capacitatea de performanta a unei întreprinderi sau a unei economii nationale ca
productivitatea muncii. Aceasta deoarece, pâ na la urma, toate formele de eficienta
economica, indiferent de domeniul de activitate, depind si sunt în cea mai mare masura
expresia, directa sau indirecta, a cresterii productivitatii muncii. Reprezentâ nd factorul
determinant de sporire a productiei, productivitatea muncii influenteaza în cel mai înalt
grad nivelul si dinamica bogatiei unei tari. În statele industrializate, cantitatea si calitatea
alimentelor, îmbracamintei, masinilor si utilajelor, înaltul grad de confort la care au ajuns,
toate se datoreaza, într-un fel sau altul, cresterii productivitatii muncii, la care generatiile
mai vechi nici nu visau.

Schimbarile, de-a dreptul spectaculoase, pot fi cu greu redate prin simbolul cifrelor. Totusi,
este suficient sa aratam ca o persoana ocupata în cadrul productiei materiale a S.U.A.
produce astazi într-o ora de 20 de ori mai mult decâ t în anul 1800. Daca, în acelasi an 1800,
în agricultura S.U.A. lucra aproximativ 90% din forta totala de munca, recolta abia
ajungâ nd pentru hranirea întregii populatii, în prezent numai 3% din lucratorii îsi
desfasoara activitatea în fermele agricole. Prin recoltele pe care le obtin acestia reusesc sa
asigure nu numai o aprovizionare îndestulatoare, dar sa si exporte importante cantitati
aflate în surplus.

Deoarece numarul lucratorilor este un factor cantitativ de crestere a productiei, limitat de


resursele existente la un moment dat, iar productivitatea muncii un factor calitativ, atâ t la
nivel microeconomic, câ t si la nivel macroeconomic conteaza foarte mult care dintre aceste
doua laturi actioneaza cu preponderenta asupra productiei. În timp ce ridicarea
productivitatii muncii asigura cresterea productiei cu cheltuieli de munca mai mici,
sporirea numarului personalului înseamna a produce mai mult cu cheltuieli de munca
proportional mai mari.

În sensul cel mai larg, conceptul de productivitate apare ca o însusire a unui lucru sau a
unui proces de a fi productiv. Potrivit acestui înteles, similar cu cel de rodnicie si
considerâ nd munca drept un proces constient si util, înseamna ca productivitatea muncii
reprezinta capacitatea omului de a obtine, în anumite conditii date, rezultate variabile,
concretizate într-o anumita cantitate de bunuri si servicii, în unitatea de timp.

În decursul anilor, teoria economica a retinut si analizat doua concepte strâ ns legate între
ele, dar exprimâ nd nuante diferite. Este vorba de productiva a muncii si de productivitatea
muncii. Diferenta dintre ele ca între posibilitate si realitate. Într-adevar, primul concept si
anume forta productiva a muncii exprima capacitatea fortei de munca, potentialul ei de a
produce anumite efecte utile. Aceasta capacitate poate fi valorificata sau nu, totul
depinzâ nd de conditiile în care ea este pusa sa actioneze. Cel de al doilea concept, respectiv
productivitatea muncii, reflecta rezultatul concret obtinut, eficienta propriu-zisa cu care a
fost cheltuita munca intr-un anumit proces de productie. Prin urmare, gradul de rodnicie a
muncii sau productivitatea ei poate fi pusa în evidenta numai daca procesul de productie a
avut loc.

Pentru caracterizare continutului productivitatii muncii este necesar sa se tina seama de


faptul ca ea exprima atâ t influenta reciproca dintre factorii de productie combinati intre ei
în anumite proportii, câ t si capacitatea manageriala a întreprinzatorilor.

În forma sa concreta productivitatea muncii îsi gaseste expresia în cresterea si nivelul ei.
Cresterea productivitatii muncii reprezinta procesul prin care acelasi volum de munca se
concretizeaza într-o masa mai mare de bunuri si servicii obtinuta în unitatea de timp. Cu
alte cuvinte, ea presupune o schimbare în modul de desfasurare a procesului de productie,
în urma caruia timpul de munca necesar pentru producerea unui bun sau serviciu se
reduce, deci o cantitate de munca determinata dobâ ndeste forta de a produce o cantitate
mai mare de produse într-o unitate de timp.

La râ ndul sau, nivelul productivitatii muncii, în forma sa cantitativa, se exprima prin


raportul dintre rezultatele (efectele) obtinute într-un proces productiv si efortul
(cheltuiala) efectuat în respectivul proces. În functie de modul de exprimare e efectului si
efortului depus pot fi calculati o serie de indicatori cu ajutorul carora redam nivelul
productivitatii muncii. Astfel, tinâ nd seama de felul în care este masurat efectul,
productivitatea muncii poate fi calculata în unitati fizice si valorice. În primul caz, efectul
economic este exprimat cu ajutorul unitatilor naturale sau natural-conventionale. Ea se
apreciaza, de obicei, prin timpul de munca cheltuit pentru producerea unui anumit produs,
sau prin cantitatea de produse obtinuta de o persoana într-o unitate de timp
(productivitatea muncii orara, zilnica, lunara, anuala), adica:

sau

unde:

W=nivelulproductivitatiimuncii;
T=timpul;
Q = volumul productiei exprimat în bucati, tone, m.p. etc.

Daca, de pilda, o întreprindere specializata extrage într-un an 2 mil. tone carbune si


foloseste pentru aceasta 5000 de persoane angajate (T) productivitatea muncii (W)
exprimata în unitati naturale va fi:

tone carbune/persoana.

Natura diferita a produselor, însa, face imposibila stabilirea nivelului productiei prin
însumare directa. Din aceasta cauza, singurul element comun al acestora ramâ ne suma
preturilor marfurilor care o compun. Drept urmare, de cele mai multe ori, masa productiei
obtinuta (Q) este omogenizata cu ajutorul preturilor. În aceste conditii, calculul
productivitatii muncii ia urmatoarea forma:

N reprezentâ nd numarul lucratorilor care au contribuit la obtinerea productiei Q.

Prin intermediul acestei metode de calcul se poate obtine un indicator sintetic si unitar al
productivitatii muncii în toate întreprinderile. Cu toate acestea, trebuie sa observa ca ea
are, în acelasi timp, unele dezavantaje care nu pot fi trecute cu vederea. Marimea valorii
productiei este puternic influentata de volumul si ponderea cooperarii industriale, de
preturile reperelor si subansamblelor primite din afara, de tendinta unor întreprinderi de a
solicita preturi câ t mai ridicate îndeosebi pentru produsele noi, scaderea calitatii
produselor în favoarea cantitatii s.a. Toate aceste deficiente deformeaza imaginea reala a
productivitatii si împieteaza asupra unor decizii economice.

Din cele redate mai sus rezulta ca, prin continutul si functiile sale, metodele de calcul ale
productivitatii muncii în unitati de timp si unitati naturale sunt cele mai apropiate de
definirea stiintifica a acestui concept, ele reflectâ nd cel mai fidel capacitatea de
performanta a unei firme, sau, extrapolâ nd, a unei întregi economii nationale. Din pacate,
sfera de cuprindere si de aplicativitate a productivitatii muncii calculata în unitati naturale
este destul de limitata. Prin definitie, forma aceasta de exprimare presupune existenta unei
productii omogene. Or, dupa cum se stie, productia majoritatii întreprinderilor nu este
omogena si nici stabila, ea modificâ ndu-se continuu datorita progresului tehnic si adâ ncirii
diviziunii muncii. În plus, aceasta metoda nu poate oglindi influenta modificarilor
intervenite în volumul productiei neterminate si a serviciilor cu caracter industrial care
reprezinta, în multe situatii, o parte importanta a activitatii economice. Din aceasta cauza,
calculul productivitatii muncii în unitati naturale necesita permanente adaptari la
conditiile concrete, specifice fiecarei întreprinderi sau sector. Câ t priveste posibilitatea
unor comparatii internationale, este clar ca cea mai indicata metoda ramâ ne calculul
productivitatii muncii în unitati de timp. Varianta valorica ar putea fi aplicata numai în
conditiile în care preturile s-ar situa la nivelul celor mondiale sau, interpretâ nd acest
proces pe un plan mai larg, moneda ar fi convertibila.

Asadar, cu câ t va fi mai ridicat nivelul productivitatii muncii, cu atâ t mai mare va fi volumul
productiei ce se obtine într-o unitate de timp si implicit cu atâ t va fi mai mare cantitatea de
bunuri de care va dispune societatea. Acest lucru rezulta cu claritate din relatia (2) pentru
ca:

Q=W*N
adica fenomenul-efect (Q) depinde nemijlocit de fenomenul-cauza (W si N).

Obtinerea unei cantitati mai mari de produse într-o unitate de timp de catre o persoana,
sau reducerea de catre aceasta a timpului de munca necesar pentru crearea unei unitati de
produs, pot fi considerate drept cresteri ale productivitatii muncii individuale. Ea poate fi
urmarita pe un muncitor sau la nivelul unei întreprinderi. La scara macroeconomica efectul
general obtinut de un întreg popor îsi gaseste expresia în produsul national brut care,
raportat la totalul muncii consumate pentru obtinerea lui, ne ofera una dintre cele mai
sintetice dimensiuni ale eficientei economice, cunoscuta sub denumirea de productivitatea
muncii nationale.

Nivelul productivitatii muncii individuale si nationale se gaseste sub influenta unui mare
numar de factori, principali si secundari, directi sau indirecti, care se întrepatrund si
actioneaza, uneori, în sensuri diferite. În functie de principalii factori care contribuie la
buna desfasurare a productiei, nivelul si dinamica productivitatii muncii depind de cel
putin urmatoarele grupe mari de influenta:

1. factori tehnici-materiali;
2. factori legati de dezvoltarea fortei de munca;

3. factori care vizeaza calitatea organizarii si conducerii procesului de productie;

4. factori sociali si psihologici;

5. factori naturali.

Fara îndoiala, sporirea rodniciei muncii depinde în cel mai înalt grad de nivelul de
dezvoltare a uneltelor de munca. Productia moderna se bazeaza intr-o masura tot mai
mare pe masini, utilaje, instalatii tot mai complexe, cu un grad ridicat de automatizare si
performante tehnice superioare. Marcâ nd o etapa noua în cunoasterea si stapâ nirea naturii
de catre om, stiinta determina transformari calitative radicale în dezvoltarea uneltelor de
munca, în structura surselor de energie folosite si procedeele tehnologice aplicate. Toate
acestea îsi gasesc expresia în legatura ce se creeaza între dinamica înzestrarii tehnice a
muncii si cresterea productivitatii. Corelatia optima dintre înzestrarea tehnica si
productivitatea muncii se poate reda sub forma:

unde,

reprezinta indicele productivitatii muncii (0 si 1 fiind perioada de baza si curenta) iar Iz


indicele înzestrarii tehnice.

Asadar, de regula, pentru a înregistra efecte pozitive, productivitatea muncii trebuie sa


creasca, întotdeauna, în ritmuri mai înalte de câ t înzestrarea tehnica a muncii. Inversarea
acestei corelatii are loc ori de câ te ori capacitatile de productie sunt subutilizate, exista un
mare volum de investitii începute si neterminate, sau apar unele schimbari nefavorabile în
structura capitalului fix utilizat (de pilda între partea activa si pasiva).

Rezumâ nd cele mentionate mai sus, se poate spune ca folosirea unor unelte si tehnologii
moderne conduce la scurtarea duratei proceselor de productie, reducâ nd timpul necesar
producerii unui produs.

Eficienta cu care este cheltuita munca omului nu depinde numai de conditiile materiale ale
productiei. Asupra ei un rol important, putem spune esential, îl are calitatea fortei de
munca. În prezent, solicitarile la care este supusa forta de munca sunt cu mult mai mari
decâ t în trecut, respectiv în cazul folosirii unor tehnici mai putin perfectioniste. Progresul
tehnic a dus la cresterea ponderii efortului intelectual în comparatie cu cel fizic, a adus cu
sine mai multa promptitudine si exactitate în activitatea desfasurata. În acest context,
ridicarea continua a calificarii reprezinta conditia esentiala pentru utilizarea eficienta a
resurselor umane. În comparatie cu munca necalificata sau cu o calificare inferioara, cea
calificata sau cu o calificare superioara are forta de a produce în aceeasi unitate de timp o
cantitate mai mare de productie. Cercetarile facute în ultimul timp au pus în evidenta
existenta unei corelatii foarte strâ nse între nivelul de pregatire profesionala, pe un plan
mai larg chiar de cultura generala si productivitatea muncii. De pilda, economistul
american Edward Denison a ajuns la concluzia ca, în ultimii 50 de ani, aproximativ 43% din
produsul intern brut al S.U.A. se datoreaza influentei pe care a exercitat-o învatamâ ntul si
progresul general al stiintelor.

Modernizarea continua a uneltelor de munca si perfectionarea tehnologiilor de fabricatie


impun tot mai pregnant un proces de policalificare si recalificare a unor largi categorii de
personal. Policalificarea este determinata, în esenta, de necesitatea utilizarii câ t mai
complete a fortei de munca, respectiv a timpului de munca. Procesele moderne de
fabricatie solicita deseori o aplicare distincta a unora dintre meserii. În consecinta, pentru
a evita timpii morti care se creeaza, multi angajati trebuie sa cunoasca o a doua meserie pe
care sa o poata aplica în anumite intervale, fara a mai fi necesara din partea
întreprinzatorului atragerea de personal suplimentar. Câ t priveste recalificarea ea este
determinata de obicei de schimbarea profilului întreprinderii, fie ca urmare a faptului ca
aceasta nu mai are piata de desfacere pentru produsele sale, fie pentru ca cei în cauza pot
sa ajunga în situatia de someri, urmâ nd a-si cauta locuri de munca.

Privita la nivel microeconomic, utilizarea rationala a fortei de munca este determinata si de


alti factori. Dintre acestia sunt de retinut: normarea muncii, stabilirea unui raport optim
între diferite categorii de lucratori (structura personalului), folosirea deplina a timpului de
lucru, utilizarea metodelor ergonomice s.a.
Printre conditiile fundamentale ale cresterii productivitatii muncii un loc de seama îl ocupa
aplicarea pe scara a stiintei conducerii si organizarii productiei, pe scurt a managementului
modern. Datele acumulate pâ na acum demonstreaza fara putinta de tagada faptul ca
dezvoltarea economica este nu atâ t rezultatul cresterii cantitative a factorilor de productie,
câ t mai ales a folosirii lor eficiente, în conformitate cu evolutia calitativa a acestora si
combinarea lor optima. Or, tocmai combinarea factorilor de productie trebuie sa fie
rezultatul direct al unei organizari si conduceri asezate pe baze stiintifice.

Dupa cum este cunoscut, sporirea productivitatii este consecinta actiunii simultane si
asociate a tuturor factorilor care contribuie, într-un fel sau altul, la cresterea rodniciei
muncii. În acest context, rolul conducerii si organizarii consta în coordonarea acestei
actiuni în timp si pe ansamblu, în scopul armonizarii întregii activitati economice. Deoarece
factorul timp este determinant pentru obtinerea unor rezultate superioare, orice aspect pe
care îl ridica productia si desfacerea marfurilor trebuie sa fie rezolvat la momentul
oportun, altfel orice decizie devine tardiva, diminuâ nd sau chiar anulâ nd efectul altora.

Prin definitie, conducerea si organizarea pe baze stiintifice a productiei sunt notiuni


complexe si dinamice, a caror sfera de cuprindere este practic nelimitata. Oricum,
problematica lor se refera deopotriva la o serie de aspecte precum: perfectionarea
fluxurilor de fabricatie, eliminarea întreruperilor în productie, programarea optima a
productiei si a stocurilor, realizarea celei mai bune profilari si specializari, combinarea
optima a factorilor de productie, pregatirea temeinica a fabricatiei si a asimilarii
produselor noi, fundamentarea normelor de munca, adoptarea celor mai stimulative forme
de cointeresare a salariatilor s.a.m.d.

Desigur, toate problemele managementului modern trebuie sa contribuie la dezvoltarea


initiativei si spiritului creator imperios necesare gasirii celor mai bune solutii.

Factorii de mai sus pot fi mult amplificati prin luarea în considerare a unor elemente de
natura sociologica si psihologica. Avem aici în vedere capacitatea de integrare într-o
anumita activitate a individului, aspiratiile pe care el le urmareste, satisfactia ce i-o ofera
profesia pe care o practica, sistemul de servicii si de protectie sociala de care beneficiaza,
distantele pâ na la locul de munca, conditiile de locuit s.a. Aspiratiile economice sunt
conditionate la râ ndul lor de unele predispozitii psihologice cum ar fi aptitudinile
manifestate de fiecare individ, dorinta acestuia de a munci, sensibilitatea lui fata de nou
etc.

În fine, desi în multe sectoare de activitate au o sfera de cuprindere oarecum limitata,


factorii naturali nu pot fi neglijati cu totul. Ei îsi pun amprenta asupra productivitatii
muncii în unele domenii cum ar fi: industria extractiva, exploatarile forestiere, unele
subramuri ale industriei alimentare, ca sa nu mai vorbim de agricultura, unde, cu toate
realizarile stiintei agricole, fermele se mai confrunta cu unele greutati ce decurg din
conditiile pedoclimatice mai putin favorabile.
Rentabilitatea

Una dintre cele mai importante forme de exprimare a eficientei economice este
rentabilitatea. Pentru toate categoriile de activitati economice si de resurse avansate sau
consumate, efectele economice se concretizeaza, în ultima instanta, în profitul obtinut de o
întreprindere. Dupa cum a rezultat din capitolele anterioare, sub raport cantitativ profitul
este înteles ca diferenta între veniturile totale si costurile de productie efectuate de catre o
unitate economica, adica:

=pQ-CT                                            (1)

unde,

= profitul obtinut;
p = pretul de vâ nzare;
Q = cantitatea vâ nduta;
CT = costurile totale.

Fiind vorba de mai multe produse si mai multe preturi la care ele se realizeaza, produsul
pQ este de fapt o suma pQ. De asemenea, deoarece costurile totale sunt date de suma
costurilor fixe si a costurilor variabile, relatia (1) mai poate fi scrisa si sub urmatoarea
forma:

= pQ-(Cf+Cv)                                (2)

Daca, în acelasi timp, presupunem ca partea variabila a costurilor este strict proportionala
cu volumul productiei luâ nd forma unei functii liniare

Cv=aQ

unde „a” reprezinta factorul de proportionalitate, atunci costurile totale vor fi egale cu:

CT=Cf+aQ                                        (3)

iar relatia (2) devenind

= pq-(Cf+aQ)                          (4)

Respectâ nd conditia de stricta proportionalitate a costurilor variabile în raport cu


productia, cele trei tipuri de costuri pot fi reprezentate ca în graficul nr.1.
graficul nr.1

Avâ nd în vedere cele mentionate în capitolul despre costuri, alaturi de tipurile aratate mai
sus, teoria si practica economica au retinut si conceptul de cost marginal si cost mediu pe
unitatea de produs. Reprezentarea curbei costurilor fixe medii (Cfm) este mereu aceeasi,
pentru ca:

luâ nd întotdeauna forma unei hiperbole echilaterale, avâ nd drept asimptote cele doua axe
de coordonate. În schimb, toate celelalte curbe îsi modifica traseul. De pilda, costul
marginal (repetam, în conditii de stricta proportionalitate a costurilor variabile în raport
cu productia) sunt egale cu:

Aceasta înseamna ca el este constant si egal cu costul variabil mediu:

Asadar, cele doua marimi, respectiv costul marginal si costul variabil mediu, se identifica
sub forma unei drepte paralela la axa pe care sunt reprezentate cantitatile produse.

Pornind de la constatarile de mai înainte, poate fi dedus costul total mediu (CTM) de care
avem nevoie în stabilirea profitului întreprinderii. El va fi egal cu:

avâ nd, întotdeauna, forma unei curbe descrescatoare, asa cum se poate constata din
analiza graficului nr.2

graficul nr.2

Analizâ nd relatia (4) rezulta ca volumul profitului (masa profitului) obtinut depinde de
evolutia a cel putin trei variabile si anume: nivelul pretului de vâ nzare, nivelul costurilor
totale de productie si cantitatea de produse pe care întreprinderea reuseste sa o vâ nda. În
conditiile în care unitatea de productie nu are posibilitatea de a influenta pretul de pe
piata, ea fiind nevoita sa îl considere ca o marime data, atunci singurii indicatori asupra
carora poate sa intervina sunt costurile si volumul productiei. Deoarece, de fiecare data si
în orice împrejurare, un întreprinzator urmareste sa-si maximizeze profitul, se ridica
urmatoarea întrebare: daca pretul de vâ nzare este considerat ca o marime exogena si
cunoscuta, de la ce volum al productiei va începe sa obtina profit? Pâ na acum, în capitolele
anterioare am reusit sa aflam punctul în care volumul profitului devenea maxim. Acesta
corespundea acelui volum al productiei în care costul marginal devenea egal cu venitul
marginal.

Pentru a raspunde la întrebarea de mai sus trebuie sa ne folosim de un nou concept


cunoscut în teoria si practica economica sub denumirea de prag al rentabilitatii. El
marcheaza punctul de la care, în functie de evolutia nivelurilor preturilor, a costurilor si a
cantitatilor produse, întreprinderea începe sa obtina profit, adica sa devina rentabila.

Dar, ce întelegem prin rentabilitate? În general, prin rentabilitate se întelege capacitatea


unei întreprinderi de a obtine profit, adica de a fi rentabila, de a nu înregistra pierderi care
ar putea s-o aduca, pâ na la urma, în stare de faliment. În virtutea acestor precizari, rezulta
ca pragul de rentabilitate (sau punctul mort al unei întreprinderi) reprezinta tocmai acel
volum al productiei (Q0) sau „cifra de afaceri” cum îl mai numesc unii autori, dincolo de
care producatorul începe sa câ stige. Prin urmare, în acest punct =0 pentru ca:

PQ=CT
Asa cum se poate observa si din graficul nr.3 (a) <0 daca Q<Q0 si >0 pentru Q>Q0.
Acelasi lucru se poate demonstra si pe graficul nr.3(b) unde sunt redate curbele costului
marginal (Cm), ale costurilor fixe medii (Cfm) si a costurilor totale medii (CTM). În acest
caz, Q0 este determinat direct pentru conditia:

graficulnr.3(a)

graficul nr.3 (b)

Cunoasterea exacta a „pragului rentabilitatii” are o mare importanta, constituind una din
preocuparile primordiale ale managerilor întreprinderilor. El se modifica de la o perioada
la alta în functie de modul cum evolueaza nivelul preturilor de vâ nzare si costurile de
productie. Astfel, pentru a da un singur exemplu, Regia Renault din Franta, producatoare
de autoturisme, a avut un prag al rentabilitatii de 1,4 mil. bucati în 1985, de 1,5 mil. în
1986, iar în 1987 de 1,2 mil. bucati .

Conducerea pe baze stiintifice a productiei presupune cunoasterea de catre manageri a


întregului sistem de indicatori de eficienta economica în raport de care sunt alocate
resursele si sunt concentrate eforturile. Prezenta profitului în toate elementele de
exprimare a performantelor economice ale unei întreprinderi pune în lumina locul lui
central în aprecierea efectelor obtinute pe unitatea de efort sau de cheltuiala. De aceea, o
mare însemnatate în elaborarea si fundamentarea sistemului de indicatori ai eficientei
economice o are câ t mai exacta a locului si rolului profitului si a rentabilitatii la nivel
microeconomic.

De la început trebuie sa mentionam ca în masurarea rentabilitatii distingem doua marimi:


o rentabilitate absoluta si una relativa. Cea absoluta este data de masa profitului realizat
înainte ca el sa fie impozitat. În legatura cu aceasta idee, teoria si practica economica
utilizeaza uneori si conceptele de rentabilitate potentiala si rentabilitate reala, efectiva.
Este adevarat ca, în acest context, sensul lor difera. De obicei, atunci câ nd se aminteste de
rentabilitatea potentiala analistii au în vedere pe cea care ar putea fi obtinuta daca toate
conditiile ne-ar fi perfect favorabile. Dupa cum, atunci câ nd se utilizeaza notiunea de
„reala”, „efectiva” se ia în calcul numai partea din profit care ramâ ne la dispozitia firmei.
Partea din profit care se transforma în impozit înceteaza sa mai îndeplineasca anumite
functii economice la nivel microeconomic, preluâ nd, fireste, alte destinatii la scara
macroeconomica prin intermediul bugetului statului.

Rentabilitatea relativa îsi gaseste expresia în rata acesteia care se determina prin
raportarea profitului obtinut la diferite elemente ce au alcatuit efortul solicitat de
desfasurarea procesului de productie, constâ nd fie din parti ale capitalului avansat, fie din
totalul capitalului consumat, adica din totalul costurilor de productie. Rata rentabilitatii în
functie de totalul capitalului avansat (fix si circulant) exprima profitul obtinut la un leu
capital aflat în activul întreprinderii. Deci:

rata rentabilitatii=(profitul obtinut/capitalul avansat)*100

Cea de a doua varianta de calcul si anume rata rentabilitatii în functie de costurile de


productie scoate în evidenta profitul obtinut la un leu cheltuieli efectuate pentru
desfasurarea procesului de productie în vederea obtinerii unui anumit volum de produse si
prestarii unor servicii, adica:

rata rentabilitatii=(profitul obtinut/costurile totale)*100

Calculul ratei rentabilitatii pe baza capitalului avansat ne permite sa urmarim si


recuperarea în timp a acestuia din profitul obtinut. De asemenea, cea de a doua varianta ne
ofera posibilitatea efectuarii unor analize suplimentare privind nivelul preturilor de
vâ nzare, a volumului productiei marfa vâ nduta si încasata si evolutia costurilor. Indiferent,
însa, de forma pe care o adoptam, ambele variante de calcul prezinta interes deoarece pun
în lumina puterea economica a unei întreprinderi. În cazul firmelor prospere, cele doua
rate ale rentabilitatii cunosc cote ridicate si reprezinta un fel de atestat al pietei asupra
performantelor economice ale acestora.

Atâ t profitul, câ t si rentabilitatea dobâ ndesc noi dimensiuni în conditiile actuale pentru ca,
pe de o parte, asistam la o crestere considerabila a volumului resurselor atrase si folosite
efectiv în procesele de productie, iar, pe de alta parte, se accentueaza caracterul restrictiv
al acestora. Drept urmare, unul din obiectivele centrale ale oricarei firme este obtinerea de
pe urma fiecarei unitati de resursa folosita a unui volum sporit de efecte economice,
concretizate într-o masa de profit câ t mai mare.

Desigur, profitul si rentabilitatea caracterizeaza eficienta economica a productiei la nivel


microeconomic în strâ nsa legatura cu ceilalti indicatori ce vizeaza performantele unei
întreprinderi cum sunt: productivitatea muncii, calitatea produselor, costurile de productie
s.a. Dintre acestia, cea mai mare influenta asupra profitului si rentabilitatii o are
productivitatea muncii. Aceasta duce la sporirea profitului, pe de o parte, prin cresterea
volumului productiei, iar, pe de alta parte, prin reducerea costurilor pe unitatea de produs.

Puternica influenta pe care o exercita productivitatea muncii asupra masei profitului se


explica prin faptul ca, în conditiile în care preturile sunt date si relativ stabile, marimea
profitului va depinde, dupa cum am vazut, de nivelul costurilor si volumul productiei. Daca
preturile si costurile pe unitatea de produs, lucrare sau serviciu, ramâ n nemodificate
pentru o anumita perioada de timp, atunci masa profitului va creste proportional cu
sporirea volumului productiei, deci în strâ nsa legatura cu cresterea productivitatii muncii.
Trebuie mentionat, insa, ca aceasta relatie se verifica numai în conditiile în care
productivitatea creste în ritmuri superioare salariilor si înzestrarii tehnice a muncii. Altfel,
sporul de productie obtinut pe seama ei ar fi anihilat în buna parte de cresterea costurilor
fixe si variabile pe unitatea de produs.

Performantele strategice

Calculul rentabilitatii în functie de capitalul avansat, sau totalul activului de care dispune
firma la un moment dat prezinta un mare avantaj. Este vorba despre posibilitatea
recuperarii acestuia dupa o anumita perioada de timp pe seama profitului obtinut. Fiind
vorba de marimi interdependente, posibilitatea recuperarii dupa o anumita perioada de
timp a capitalului avansat va influentata nu numai de evolutia productivitatii ci si de alti
factori. Dintre acestia remarcam numarul de rotatii pe care le realizeaza capitalul într-un
singur an (aspect analizat într-un capitol anterior) si cotele la care se vor situa unii
indicatori ai pietei financiare.

Într-adevar, intre rotatia capitalului si masa profitului aferenta productiei marfa încasata
exista o legatura directa, ea reflectâ ndu-se, pâ na la urma, în rata recuperarii activului care
se afla în proprietatea întreprinderii. Cu câ t va fi mai mare viteza de rotatie a capitalului, cu
atâ t în decursul unei perioade de timp date, se va obtine un volum mai mare de productie
marfa, care, daca se va vinde, va spori în mod corespunzator masa profitului. Pe seama
acestuia se va putea recupera mai repede capitalul avansat de catre întreprinzator,
permitâ ndu-i sa reia celelalte cicluri de productie pe o scara largita.

Totusi, aprecierea recuperarii capitalului avansat pe seama profitului nu epuizeaza nici pe


departe analiza performantelor economice ale unei întreprinderi. O serie întreaga de
indicatori ai pietei financiare ne ajuta sa apreciem câ stigurile întreprinderilor nu numai
dupa marimea, dar si dupa structura capitalului de care dispun acestea. În acest context,
avem în vedere cel putin doi indicatori care sunt urmariti cu cea mai mare atentie de catre
economisti. Este vorba, în primul râ nd, de cresterea câ stigurilor pe o actiune emisa de o
firma (societate comerciala pe actiuni) si, în al doilea râ nd, de cresterea pretului pietei pe o
actiune (a cursului sau cotatiei ei). Desigur, evolutia fiecareia dintre cresteri este
influentata de perioada de baza fata de care se apreciaza aceste marimi.

Cei doi indicatori pot sa ia cele mai diferite forme de evolutie. De pilda, pretul pietei, sau
cursul ei, poate sa fie mai mic, egal sau mai mare decâ t valoarea nominala a acesteia (adica
valoarea la care a fost emisa). Este limpede ca, în primele doua cazuri, nu poate fi vorba de
câ stig. Dimpotriva, atunci câ nd cursul actiunii ajunge sa fie mai mic decâ t valoarea ei
nominala (valoarea contabila cum o mai numesc unii economisti) se vor înregistra chiar
pierderi. Situatia aceasta survine ori de câ te ori performantele economice ale întreprinderii
în cauza decad, prestigiul ei pe piata fiind grav afectat de o serie de decizii
contraproductive. În cel de-al doilea caz, câ nd pretul este egal cu valoarea nominala, firma
nu realizeaza câ stiguri suplimentare, dar poate sa-si mareasca volumul capitalului utilizat
cu partea pe care reuseste sa o atraga de pe piata titlurilor de valoare. În fine, numai în cel
de al treilea caz se poate vorbi de câ stig. Asa se explica faptul de ce ritmurile de crestere a
câ stigurilor pe o actiune sunt, de obicei, mai lente decâ t ritmurile de crestere a preturilor
(cursurilor) ei.

O masura semnificativa a performantelor economice ale unei întreprinderi în comparatie


cu cele ale competitorilor sai o constituie indicatorii pozitiei ei pe piata. Dintre acestia
retinem:

 ponderea pe care o firma o detine pe o anumita piata;


 tendintele manifestate în calitatea produselor ei;

 evolutia productivitatii muncii;

 situatia costurilor de productie;

 principalele tendinte ale preturilor de desfacere.

Acesti cinci indicatori (la care mai pot fi adaugati si altii auxiliari) oglindesc, în ansamblul
lor, evolutia pozitiei pe piata a unei întreprinderi, într-un cuvâ nt competivitatea ei. Se
întelege ca aceasta va fi puternic influentata de calitatea si parametrii functionali ai
produselor sale, de performantele si promptitudinea serviciilor de întretinere atunci câ nd
este vorba de bunuri de folosinta îndelungata, de nivelul costurilor si, nu în ultimul râ nd,
de productivitate, care, asa cum am mai avut prilejul sa aratam, le influenteaza pe toate.

În functie de indicatorii ce caracterizeaza pozitia pe piata, pot fi apreciate, în perspectiva si


rezultatele strategice ale acesteia.

Elaborarea unor planuri strategice se bazeaza, în esenta, pe comparatii cu concurenta, mai


exact pe ceea ce deducem sau reusim sa aflam printr-o atenta prospectare a pietei si o
riguroasa analiza a tuturor datelor care privesc intentiile acesteia: lansarii de noi produse,
cantitatile probabile ce le va oferi pe piata, marirea capacitatilor de productie etc. De îndata
ce sunt conturate principalele caracteristici economice ale ambiantei externe în care va
activa firma, pot fi stabilite, în linii mari, caile de urmat pentru ca firma sa se mentina si sa
prospere.

Asadar, în scopul de a nu fi surprinsa nepregatita pe o piata aflata în continua schimbare,


fiecare întreprindere trebuie sa analizeze cu atentie nu numai tendintele economice
generale sau mediul competitiv în care va activa, dar si posibilitatile de care ea va dispune
de-a lungul unui anumit interval de timp pentru a se mentine în ambianta concurentiala.
Diferenta dintre obiectivele firmei si ceea ce se contureaza prin prognoze mai concret, ceea
ce se constata ca tendinta probabila a pietei, constituie zona strategica a acesteia.

Problema determinarii zonei strategice nu este însa atâ t de simpla pe câ t pare la prima
vedere. Dupa cum rezulta din cele mentionate mai sus, evaluarea sanselor de mentinere si
îmbunatatire a pozitiei pe piata a unei firme presupune punerea fata în fata a
oportunitatilor si resurselor de care dispune acestea pe fiecare veriga a producerii si
desfacerii marfurilor ei. Or, pentru acestea serviciile de marketing trebuie sa întreprinda
ample studii de fezabilitate („faisable” = care se poate face, ceea ce este posibil). Ce cuprind,
de regula, asemenea studii?

De la început, am putea spune ca un asemenea studiu este structurat pe doua parti


principale: una cu profil mai general si alta, mult mai concreta, care se constituie într-o
adevarata diagnoza a întreprinderii. Prima parte se refera la:

 unele tendinte macroeconomice cum ar fi aprecierea importantei si cresterii globale


a pietei nationale, individualizarea principalelor influente care s-ar putea face
resimtite si la nivelul ramurii de activitate în care este interesata firma, examinarea
evolutiei produsului intern brut, a unor concluzii ce se desprind din bugetele de
venituri si cheltuieli ale populatiei s.a.
 dimensiunile si tendintele pietei produsului (sau, dupa caz, a grupei de produse)
care cuprind date legate de nivelul productiei nationale, de volumul importurilor si
exporturilor, nivelul stocurilor, în fine, determinarea consumului national;

 explorarea canalelor de distributie prin determinarea magazinelor cu ridicata si cu


amanuntul, analiza principalilor utilizatori si consumatori, identificarea motivatiilor
de cumparare ale fiecarui grup, alegerea pietelor si a celor mai adecvate forme de
distributie a produselor (eventual un studiu de rentabilitate pe variante de
distributie ar fi foarte folositor).

Cea de a doua parte a studiilor de fezabilitate se refera, asa cum mentionam mai înainte, la
diagnoza întreprinderii. Acestea trebuie sa cuprinda în structura sa cel putin urmatoarele
aspecte:

 Pozitia pe piata a întreprinderii. În aceasta privinta, studiul se va ocupa de evolutia


partii de piata detinuta de produsele întreprinderii în raport cu piata totala. De
asemenea, se cuvine a fi facuta o evaluare a pozitiei fiecarui produs în functie de
ciclul sau de viata, de raportul pret/calitate si rentabilitate.
 Examinarea produselor noi aflate în portofoliul propriu si a ideilor de inovare, fiind
retinute, într-o prima urgenta, cele care au cele mai mari sanse de realizare. Studiul
se va ocupa, totodata, de produsele lansate cu succes si cauzele insuccesului
produselor abandonate.

 Analiza competitivitatii întreprinderii. Ea urmareste, în fond, descoperirea asa-


numitelor puncte tari si puncte slabe ale întreprinderii în functie de capacitatea de
finantare, de organizare si conducere, de cercetare si publicitate (buget de
promovare). Fara îndoiala, dintre toate acestea un loc deosebit de important îl
ocupa disponibilitatea întreprinderii pentru autofinantare, deoarece aceasta
exprima capacitatea ei de a obtine profit, deci, de a fi rentabila. În aceeasi ordine de
idei, trebuie apreciata si capacitatea de organizare si conducere care, în prezent,
depinde într-o proportie hotarâ toare de sistemul informational folosit, supletea si
adaptabilitatea lui la exigentele economiei de piata. La râ ndul ei, cererea trebuie sa
stabileasca o serie de strategii privind produsul actual / piata actuala, produs actual
/ piata noua, produs nou / piata actuala, si produs nou / piata noua.

 În sfâ rsit, o buna parte din studiu va trebui sa fie dedicata analizei mediului
competitiv. Aici nu este vorba numai de a stabili o lista câ t mai completa a
principalilor concurenti, ci, mai ales a evalua câ t mai exact comportarea lor viitoare
pe piata.

În concluzie, sintetizâ nd toate aceste date, pot fi definite, în final, obiectivele generale,
strategice ale întreprinderii pe termen lung. Aceste obiective îsi vor gasi expresia în
conceptia generala a întreprinderii asupra evolutiei probabile a pietei, asupra
posibilitatilor ei interne de expansiune. Obiectivele strategice vor constitui motivatia
permanenta a managementului cunoscuta în teoria si practica economica sub denumirea
de vocatia întreprinderii. Ea poate fi definita ca misiunea pe care conducerea o fixeaza
întreprinderii, cu precizarea intereselor economice urmarite.

Bibliografie:

1. Simionescu D. – Evaluarea rentabilită ţii microeconomice.

2. Androniv V – Eficienţa şi rentabilitatea în contextul economiei de piaţă .

3. Antoniu N. – Finanţele întreprinderii

4. Biber G. Emil- Procesul investiţional în economia de piaţă .