Sunteți pe pagina 1din 12

ATENŢIA

CARACTERIZAREA GENERALĂ A ATENŢIEI
În opinia lui Alexandru Roşca „atenţia constă în orientarea selectivă şi în concentrarea
activităţii psihice asupra unor obiecte sau fenomene, ceea ce are ca efect reflectarea lor mai clară
şi mai completă, precum şi creşterea eficienţei activităţii”
  Atenţia este procesul psihofiziologic care constă în orientarea şi concentrarea
selectivă a activităţii psihice asupra unor stimuli sau sarcini, în vederea obţinerii
unei  pe rc ep ţi i   op ti me ,  r ez ol vă ri i   ad ec va te   a  s ar ci ni lo r,   a   s i tu aţ ii l or - pr ob le mă  
ş i   a da pt ăr i i comportamentului senzorio-motor, cognitiv şi afectiv la mobilitatea condiţiilor
externe şi la dinamica motivelor şi scopurilor persoanei.
Inlcuzând şi o dimensiune fiziologică, Vasile Preda (1991, p. 92) defineşte atenţia drept un
„proces psihofiziologic care constă în orientarea şi concentrarea selectivă a activităţii psihice
asupra unor stimuli sau sarcini, în vederea obţinerii unei percepţii optime, rezolvării adecvate a
sarcinilor, a situaţiilor-problemă şi adaptării comportamentului senzorio-motor, cognitiv şi
afectiv la mobilitatea condiţiilor externe şi la dinamica motivelor şi scopurilor persoanei”. Mai
recent, Mihai Golu adoptă o perspectivă similară: atenţia este un „proces psihofiziologic de
orientare, concentrare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi
psihocomportamentale modale specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii,
asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptativă”
Dincolo de diversitatea terminologică, majoritatea definiţiilor date atenţiei relevă notele
esenţiale ale acesteia, care îi conferă un specific aparte în cadrul sistemului psihic uman:
orientarea, selecţia şi focalizarea.
Reflexul necondiţionat de orientare este unul din primele fenomene prin prisma cărora a
fost explicată atenţia.
El constă într-un ansamblu de manifestări fiziologice şi comportamentale ce apar atunci
când organismul receptează un stimul nou şi semnificativ din punct de vedere motivaţional-
adaptativ. Mai concret, este vorba de elemente motrice externe (întoarcerea capului, încordarea
privirii, diminuarea mişcărilor etc.), vegetative interne, dublate de modificări ale activităţii
cerebrale decelabile în tabloul electroencefalogramei.
Reflexul necondiţionat de orientare este specific atenţiei involuntare şi este înnăscut, însă
în urma acumulării experienţei de viaţă, anumite situaţii ne pot declanşa reflexe condiţionate de
orientare implicate în special în atenţia expectativă voluntară.
Selecţia atenţională constă în stabilirea voită sau automată a unor priorităţi. Omul trăieşte
într-un mediu hipercomplex; în fiecare moment al vieţii noastre, o adevărată avalanşă de stimuli
senzoriali adesea dispuşi aleator şi cu evoluţie imprevizibilă ne bombardează analizatorii.
Resursele noastre de prelucrare a informaţiilor ce vin spre noi sunt însă limitate. Apare aşadar
necesitatea logică şi pragmatică a unei selecţii.
Consecutiv, organismul se focalizează asupra elementelor alese, acestea devenind obiectul
unor prelucrări laborioase, de detaliu în detrimentul datelor concurente, cărora le va fi blocat
accesul în etajele superioare ale psihicului. Selecţia atenţională nu se rezumă doar la „intrările”
în sistemul cognitiv.
O dată receptate, acestea sunt supuse unor analize complexe, în vederea interpretării
semnificaţiei lor, integrării într-o categorie, demers posibil doar prin raportare la baza de
cunoştinţe a subiectului (memoria de lungă durată).
1
Nu toate informaţiile dobândite pe parcursul ontogenezei sunt necesare pentru prelucrarea
stimulilor recent receptaţi (dealtfel, activarea simultană a tuturor e imposibilă), ci doar o parte:
asistăm aşadar la un nou proces de selecţie, tradus prin activarea informaţiilor relevante şi
inhibarea celor irelevante.
În fine, segregarea continuă şi asupra „ieşirilor” din sistem, unde se impune necesitatea de
a selecta din repertoriul general al soluţiilor posibile varianta cea mai potrivită; răspunsurile
motrice presupun de asemenea distincţia între elementele relevante şi stimulii distractori. Dacă
selecţia vizează opţiunea între un stimul sau altul din cei disponibili, focalizarea (concentrarea)
presupune un demers vertical în cadrul aceluiaşi item, fiind o expresie a profunzimii analizei
acestuia.
La nivel fiziologic central, ea se exprimă prin intensitatea proceselor nervoase implicate în
atenţie, crearea unui focar de excitaţie puternic la nivelul scoarţei cerebrale şi inhibarea
consecutivă a ariilor corticale învecinate; în plan comportamental se obiectivează prin rezistenţa
la factori perturbatori.
Dovadă stau momentele de cufundare în lectură chiar în condiţiile unor zgomote de fond,
stările de meditaţie specifice practicilor orientale ce pot merge până la abolirea senzaţiilor de
durere, experienţele de transă hipnotică etc.
Cele trei dimensiuni ale atenţiei sunt complementare, fiind elemente distincte ale aceluiaşi
proces psihofiziologic unitar. Dacă orientarea crează premisa angajării către un câmp de stimuli,
selecţia asigură extragerea acelor elemente care vor determina un răspuns adecvat, în timp ce
concentrarea duce la procesarea mai adâncă a acestora.
Din punct de vedere funcţional, existenţa atenţiei implică existenţa altor două stări
psihofiziologice: starea de veghe şi starea de vigilenţă. Starea de veghe este opusă celei de somn
şi se caracterizează printr-o activare difuză a scoarţei cerebrale. În plan psihocomportamental ea
presupune o contemplare generală a ambianţei, o aşteptare pasivă, caracterizată prin absenţa
orientării către ceva anume, a focalizării şi selecţiei.
Pe fondul acesteia se instalează starea de vigilenţă în care individul realizează o explorare
nespecifică a mediului, o aşteptare pasivă a ceva încă nedefinit; specific ei este un anumit grad
de tensiune psihică dat de activarea mai puternică a cortexului, menit a pregăti o reacţie promptă
indiferent de natura sau locaţia eventualilor stimuli.
În cazul atenţiei asistăm la o îngustare a câmpului conştiinţei, dar stimulii selectaţi sunt
procesaţi mai profund. În cadrul sistemului psihic uman, atenţia este mecanismul cel mai intim
legat de funcţionarea celorlalte procese şi funcţii psihice.
Ea nu are un conţinut informaţional propriu, cum este cazul percepţiei, memoriei sau
gândirii şi nici o existenţă independentă de acestea, ci dimpotrivă, manifestarea ei este intrinsec
dependentă de derularea proceselor cognitive, cărora le dă un maximum de eficienţă: în prezenţa
atenţiei, recepţia senzorială este mai acurată şi mai rapidă, percepţia devine mai completă şi mai
clară, memoria este mai trainică şi mai fidelă, înţelegerea semnificaţiilor mai profundă, procesul
rezolutiv este mai eficient, iar deprinderile mai adecvat selectate şi aplicate.
La modul global, succesul într-o activitate este dat în mare măsură de prezenţa şi calitatea
atenţiei, ea fiind un adevărat „nod-releu” al vieţii psihice” (Preda, 1991).
Dintre funcţiile ce-i revin atenţiei în activitatea umană, cele mai importante sunt
următoarele ( după Golu, 2000):

2
a) funcţia de explorare şi baleiaj a câmpului perceptiv extern, proces implicat în orientare
şi selecţie;
b) funcţia de explorare şi scanare a repertoriului memoriei de lungă durată, specifică etapei
intermediare, interne a fluxului de prelucrări informaţionale, finalizată cu activarea selectivă a
informaţiilor utile în situaţia dată;
c) funcţia de filtrare-selecţie a datelor cu potenţial motivaţional-adaptativ şi ignorare-
blocare a celor irelevante;
d) funcţia de accentuare a contrastelor în vederea unei concentrări mai profunde;
e) funcţia de orientare-direcţionare, ce serveşte la elaborarea montajelor interne adecvate
desfăşurării proceselor şi acţiunilor „comandate”;
f) funcţia de potenţare, de regenerare a efortului neuropsihic necesar pe toată durata
activităţii;
g) funcţia de avertizare şi alertare, ce se concretizează în momentele de accentuare a
vigilenţei, prudenţei, discernământului în situaţii imprevizibile sau critice.
Nivele ale controlului atenţional: procesări automate şi procesări controlate
După cum am arătat în subcapitolul anterior, implicarea atenţiei în activitatea umană este
una complexă şi deosebit de importantă. În esenţă, putem spune că rolul ei este de a asigura un
control mai bun asupra situaţiei în care ne aflăm, printr-o mai bună gestionare a informaţiilor
prelucrate.
Acest control nu este unul omogen; diferite tipuri de sarcini reclamă diferit participarea
atenţiei. Este foarte cunoscut faptul că în timpul activităţilor simple sau a celor supraînvăţate
(deprinderi), cum este mersul, ne putem concentra şi asupra altor aspecte: admirăm peisajul,
întreţinem o conversaţie cu un partener de drum, căutăm soluţii unei probleme etc., fără ca
succesiunea paşilor noştri să aibă ceva de suferit.
Aceasta întrucât activitatea de bază nu necesită o focalizare deosebită, existând resurse
atenţionale suficiente pentru desfăşurarea simultană a altei sarcini.
La polul opus se situează activităţile complexe, dificile, cum numeroase elemente
nefamiliare şi impredictibile. În timpul unui examen de pildă, e foarte puţin probabil că vom
putea fi atenţi şi la altceva.
Dacă pe aleea pe care adineaori mergeam liniştiţi există un şanţ sau o baltă peste care va
trebui să trecem, va fi necesar să calculăm exact unde să punem fiecare picior, în ce ordine, cât
de amplă trebuie să fie mişcarea ori lungimea pasului; în acele momente, creierul nostru va căuta
să ne ajute să depăşim situaţia dată, desfăşurarea simultană a unei alte sarcini conştiente fiind
exclusă. Iată deci că sarcini diferite sau momente diferite ale aceleiaşi sarcini, solicită diferite
grade de implicare a atenţiei.
În funcţie de aceasta, se disting două nivele ale controlului atenţional: procesări automate
şi procesări controlate (strategice). În accepţiunea comună, nonpsihologică, termenul “automat”
desemnează proprietatea unor aparate, maşini de a desfăşura o serie de operaţii fără intervenţia
omului în condiţiile în care sunt îndeplinite anumite condiţii specifice (intervenţia umană este
desigur necesară pentru construirea, programarea unor asemenea dispozitive).
În această accepţiune, termenul este eminamente un atribut al produselor tehnologice.
Neimplicarea factorului uman aduce o serie de avantaje în desfăşurarea sarcinilor, ele nefiind
3
supuse erorilor specific umane datorate unor surse cum sunt oboseala, distragerea atenţiei sau
plictiseala. De pildă, un robot ataşat unei linii telefonice va declanşa un mecanism de înregistrare
după un anumit interval de timp, fără a fi nevoie ca cineva să stea lângă el şi să apese un buton în
acest sens.
Termenul a fost preluat de specialişti în explicarea unor fenomene psihice, însă delimitarea
netă a sferei şi conţinutului acestei noţiuni stârneşte încă numeroase controverse între autorii în
domeniu.
Astfel, la întrebarea “Care este opusul procesărilor automate?”, răspunsurile sunt dintre
cele mai diverse: procesări conştiente , procesări controlate, procesări ce reclamă efort, procesări
raţionale. Cu toată această “bogăţie” terminologică, cea mai utilizată formulă rămâne cea a
prelucrărilor controlate.
În accepţiunea sa psihologică originală, semnificaţia diadei procesări automate versus
procesări controlate este circumscrisă în tabelul nr. 1. Alţi autori menţionează o serie de criterii
adiţionale.
Astfel, prelucrările automate sunt mai rapide, iar cele controlate mult mai lente; primele
sunt însă inflexibile, operând în acelaşi tip de sarcină, în timp ce secundele sunt foarte flexibile,
fiind utilizate într-un context mult mai larg. Hasher şi Zacks susţin că procesările automate nu
sunt afectate de interferenţă, putând fi realizate la acelaşi nivel de performanţă chiar în timpul
realizării unor sarcini concurente, iar diferenţele interindividuale ca şi cele de vârstă sunt
inexistente. Un punct de convergenţă este faptul că reprezentările informaţionale sunt identice în
ambele situaţii.

Tabelul nr. 1. Caracteristici ale prelucrărilor informaţionale automate, respectiv controlate


(după Schneider, Dumais şi Shiffrin, 1984)

Criteriu Procesări automate Procesări controlate


Consum energetic Independente, nu implică un Consum energetic ridicat
consum energetic
Intenţionalitate Incompletă Completă
Atenţie Nu necesită, dar poate fi Necesită resurse atenţionale
declanşată
Efort resimţit Deloc sau foarte puţin Nivel ridicat
Tipul de procesare Paralelă Serială
Gradul de conştientizare a Puţin sau deloc Ridicat
informaţiei
Nivel de performanţă Ridicat Scăzut, cu excepţia sarcinilor
simple
Sensibilitate la exersare Îmbunătăţire graduală Puţin sensibile
Modificare Dificilă Uşoară

MODELE FIZIOLOGICE ALE ATENŢIEI


Poate cea mai importantă figură ce a intervenit, prin cercetările sale, în explicarea
mecanismelor atenției din punct de vedere fiziologic și neurologic, a fost I.P. Pavlov. Acesta,
4
după ce în 1910 descoperă reflexului de orientare și componentele acestuia ce intervin,
diferenţiat, în fiecare fază a atenției (somatotopice, vegetative, senzoriale.
electroencefalografice), consideră o expilcație validă pentru modelului fiziologic al
atenției, prin intermediul acestui reflex, cunoscut ca și reflexul “ce este?”.

Fazele inițiale culminează cu o manifestare în forță a componentelor motrice, care


încetinesc mai apoi, pentru a face loc desfășurarii proceselor celorlalte componente. Dacă cele
topice sunt greu de diferențiat la exteriorul organismului, fiind prezente și în lipsa reflexului de
orientare, cele electroencefalografice sunt bine delimitate și ușor de evidențiat sub forma undelor
bioelectrice.  Dovada este remarcată prin observarea frecvenței oscilațiilor înregistrate de EEG,
acesta indică o valoare de 14-18 cicli pe secundă în starea de atenție, față de 8-13 cicli pe
secundă în starea de veghe.
Un stimul auditiv va face să crească frecvența înregistrată de EEG, imediat ce atenția
involuntară a fost declanșată, însă odată cu mutarea atenției voluntare în altă parte, intensitatea
semnulului scade până în jurul valorii stării de veghe, chiar dacă acțiunea stimulului auditiv este
încă prezentă. Acest reflex de orientare intervine atât în notificarea prezenței și acțiunii unui
stimul asupra organismului, cât și în descoperirea naturii acestuia.

Plecând de la analiza faptului că reflexul de orientare, necondiționat de altfel, produce o


reacție difuză, slab concentrată în zona analizatorului excitat, un alt savant rus A.A. Uhtomski
(1923), a propus așa numitul principiu al dominaței. Aceasta, adică  dominanța, însumează
energia diferiţilor centri, inhibând în acelaşi timp reacţiile manifestate de aceștia într-o stare
normală, fiind totodată atentă la semnalelor primite de la formațiunea reticulată(=sistemul
de arousal); fenomen destul de des întâlnit la persoanele care reușesc să-și păstreze atenția
concentrată pe o perioada destul de mare, indiferent de natura nefavorabilă a condițiilor mediul
în care își desfășoară activitatea. Putem concluziona, deci, că dominanța îndeplinește un
extraordinar rol în cadrul atenției, acela de selecție, analizând mesajele primite de la toţi
receptorii, inclusiv pe cele de la creier, și emițân mai departe mesaje facilitatoare sau
inhibitoare. Din punct de vedere structural, formaţiunea reticulată este formată din doua sisteme
morfofuncționale distincte: sistemul reticulat activator ascendent-SRAA, cu rol de declanșare și
menținere a atenției chiar și după ce stimulare a încetat; și sistemul reticulat difuz de
proiecţie – SRDP, ce permite comutarea și mobilitatea atenției, acționând doar pe perioada cât
durează stimularea.

Golu (2000) susține că ideea dominantei este in esența sa corectă și confirmată de către
cercetările experimentale moderne ce au la bază inregistrarile EEG si RMI (imagerie
reomagnetica), însă totodată consideră nefondată abordarea modelului explicativ al atentiei, prin
limitarea la această idee, spunând că: “Psihologul român se absolutizează rolul scoarței
cerebrale și se neglijează aproape complet rolul formațiunilor subiacente.”
Premisa neurofiziologica generala a atentiei este starea de veghe care este asigurata  printr-
o influenta activatoare primara difuza exercitata de sistemul reticulat asupra scoartei cerebrale.
Sistemul reticulat actioneaza de la nivelul trunchiului cerebral si 19219x232t diencefalului,
având functii de activare, filtrare si facilitare a proceselor psihofiziologice corticale care stau la
baza unor mecanisme ale proceselor psihice. Sistemul reticulat rezida în retele de neuroni care
compun, de fapt, doua structuri morfo-functionale unitare.

Sistemul reticulat activator ascendent (SRAA) localizat în trunchiul cerebral, bulb,


protuberanta si mezencefal. Stimularea SRAA are un efect tonic difuz, de lunga durata si
remanent, prelungindu-se si dupa încetarea stimularii senzoriale. Sub aspect psihologic,
formatiunea reticulata mezencefalica are rol principal în declansarea si mentinerea atentiei.

5
Sistemul reticulat difuz de proiectie din diencefal are efect fazic de scurta durata, fiind egal cu
stimularea senzoriala, si este limitat topografic. Formatiunea reticulata diencefalica are rol
principal în comutarea si mobilitatea atentiei.

Declansarea si mentinerea atentiei difuze si a celei selective implica în mod necesar


functionalitatea sistemului reticulat activator si selector . Aceasta se poate realiza în mod natural
prin stimularea oricarei modalitati senzoriale  (acustice, tactile, vizuale, kinestezice). Impulsurile
nervoase merg spre cortex pe doua trasee: un traseu nespecific si un traseu specific.

a)      Traseul nespecific are rol de activare difuza a scoartei cerebrale  din zona proiectiei
corticale a analizatorilor, acesta fiind un traseu comun oricarei modalitati senzoriale, realizat de
ramurile colaterale ale formatiunii reticulate. Sistemul nespecific realizeaza activarea difuza  a
cortexului, reactia de trezire bioelectrica si comportamentala, actionând în mod nespecific
asupra întregii scoarte cerebrale, indiferent de modalitatea senzoriala prin care a fost
impulsionat si indiferent de proiectia corticala careia i se adreseaza.

În strânsa interrelatie functionala cu SRAA se afla SRIA. Ele se gasesc sub controlul si
actiunea reglatorie a cortexului, asigurându-se filtrarea informatiilor provenite pe caile
senzoriale.

b)      Traseul specific rezida în caile neuronale aferente proprii fiecarui analizator. Acestea merg
direct spre cortex , în zona proiectiei corticale, evitând sistemul reticulat. Dar orice
stimulare senzoriala supraliminara are ca efect atât transmiterea unui influx nervos specific,
senzorial, cât si a unui impuls nespecific spre formatiunea reticulata.

Primind impulsurile neuronale prin colateralele fibrelor ascendente, sistemul reticulat


produce o descarcare a acestor impulsuri în scoarta cerebrala, creându-se o stare de activare
corticala difuza care optimizeaza conditiile psihofiziologice de analiza a informatiilor senzoriale
venite pe cai specifice. Prin buna functionalitate a traseului specific si a celui nespecific se
asigura filtrajul senzorial si caracterul selectiv al reflectarii, realizându-se filtrarea informatiilor
pertinente. Pentru aceasta este necesara reglarea sistemului activator si a celui inhibitor selectiv
prin intermediul circuitelor cortico-reticulo-corticale.

TEORIA FILTRULUI ŞI ATENŢIA SELECTIVĂ


Începând cu cercetările lui D. E. Broadbent –după care atenţia funcţionează ca unfiltru pe
baza principiului “totul sau nimic” – teoria şi modelul filtrului s-au îmbogăţit şis-au precizat
de-a lungul anilor. Funcţionarea filtrului implicat în atenţia selectivă este explicată de
diferiţi cercertători în moduri relativ diferite, care însă se pot relaţiona, multefiind
complementare. Astfel, A. Deutsch şi D. Deutsch arată că filtrajul se realizează
lan iv el s up er io r, c en tr al , ş i nu la p er if er ia a na li z at or i l or . D ec i, du pă cu m
s us ţi ne ş i A . Treisman toţi stimulii care acţionează asupra receptorilor produc influxuri
nervoase carese transmit la instanţele neurofiziologice superioare ale analizatorilor , prelucrându-
se lanivel semantic în proiecţia corticală, iar selecţia are loc la nivelul memoriei
operative printr-o “filtrare târzie”.

  Activitatea reticulară, funcţiile vegetative şi atenţia.

6
R el aţ i il e   di nt re   a ct iv i ta t e a  f or ma ţi un i i  r et ic ul a t e   ş i  fu nc ţi il e   ve ge ta t iv e  s
un t complexe. Facilitarea reticulara nu poate să exercite în acelaşi mod asupra celor
douasisteme vegetative- simpatic şi parasimpatic. De exemplu, mărirea diametrului pupilei
ceînsoţeşte activitatea corticala este obţinută prin facilitarea activităţii fibrelor
simpaticec ar e c om an da mă ri re a di am et ru lu i p up il ei s i , s im ul ta n, p ri nt r- o
in hi ba re a
a ct iv i tă ţ i if i br e lo r   p ar as im pa t ic e ,  c ar e   ti nd   s ă   m en ţi nă   pu pi la  c u   d ia me tr u
l   m ic ş o ra t.   î n   a ce s t context, amintim ca E. H Hess a utilizat ca indicator fiziologic
al activării reticularetocmai creşterea diametrului pupilei şi nu desincronizarea EEG.
Într-adevăr, creştereadiametrului pupilei este un indicator al activării reticulare, deci al
concentrării atenţiei înraport cu stimulii recunoscuţi ca interesanţi de către subiect.Cercetările
au arătat ca retroacţiunea pe care funcţiile vegetative o exercita asupraformaţiunii
reticulate pot fi ele însele activatoare sau inhibitoare, intervenind în filtrajulsenzorial,
în menţinerea şi concentrarea atenţiei sau în comutarea acesteia.

ATENTIA, VIGILENŢA sI ACTIVITATILE INFORMAŢIONALE

Vigilenta este o stare psihofiziologica ce are ca efect pregatirea pentru o activitate


perceptiva, motorie si / sau intelectuala, precum si desfasurarea unor asemenea activitati în raport
cu o sarcina care solicita buna functionalitate a calitatilor atentiei. 

În opinia lui F.J. Mackworth [14], vigilenta este o stare activizanta a atentiei pentru a
detec 151u208b ta anumite schimbari specifice, uneori greu perceptibile, ce au loc în mediul
ambiant la intervale de timp întâmplatoare si de a raspunde la ele în chip adecvat.  Diferentele
individuale în domeniul vigilentei s-ar datora fortei sistemului nervos.  Sarcinile de vigilenta si
cele de atentie sunt foarte apropiate si cu greu pot fi disociate.  Adesea sarcinile de vigilenta sunt
reductibile la detectie, dar acestea din urma se continua cu identificarea, clasificarea, estimarea,
calculul si, în general, cu procese decizionale si actiuni precise.

Starile de vigilenta, în functie de activitatile specializate, se structureaza în cadrul


detectiei înformationale si a deciziei: verificare, supraveghere, înspectie si pinda [18].  Ceea ce
trebuie sa domine în toate tipurile de activitate înformationala este asteptarea selectiva, bazata pe
starea de vigilenta exprimata în efortul de a nu omite sau de a nu înterpreta gresit vreunul din
semnalele importante.  în conditiile vigilentei, atentia, bazata pe asteptarea selectiva, este
preparatorie, dar si concentrata asupra stimulului cel mai probabil.  în mecanismele atentiei si ale
vigilentei se înclud set-urile pregatitoare, precum si set-urile anticipatoare si operatorii, care se
constituie în structura functionala a proceselor perceptive, mnezice, de gindire si al actelor
motorii (al praxiilor) pe baza înteractiuii dintre continuturile experientei anterioare, starile de
motivatie si expectantele subiectului, pe de o parte, si particularitatile situatiei sau sarcinii de
rezolvat, pe de alte parte.

Activitatile profesionale moderne presupun cu necesitate, în marea lor majoritate, atentia


concentrata si o stare de vigilenta.  Astfel, în activitatea de supraveghere a tablourilor de
comanda si control (din îndustria automatizata, din domeniul traficului aerian etc.), care implica
vigilenta, întervine atentia "de suprafata," ce consta în operatii de baleiaj, de control succesiv si
în reactii observative, si , respectiv, o forma de atentie sustinuta focalizat, ce întervine odata cu
semnalizarea evenimentelor critice în legatura cu care trebuie luata o decizie.  Prin exercitiu,
operatorul de la tabloul de comanda învata sa-l supravegheze, "invata sa fie atent," sa-si

7
antreneze vigilenta pentru a detecta si înterpreta stimulii relevanti, concentrindu-si atentia asupra
lor.

Supravegherea implicata în activitatea de la tablourile de comanda si control, precum si


cea implicata în alte activitati, presupune alternante si discontinuitati ale vigilentei.  Explorarea si
urmarireaatenta este si trebuie sa fie continua, în timp ce "virfurile" de vigilenta apar si
dispar.  Disparitia temporara sau reducerea starii de vigilenta, respectiv a întensitatii si eficientei
acesteia, se datoresc aparitiei unor stari refractare, ce reprezinta sincope ale atentiei sau blocaje
ale acesteia.  în sarcinile de supraveghere poate înterveni oboseala, scazind vigilenta, în
conditiile unei stari de asteptare nedeterminata, de cautare perpetua a înformatiei, în conditiile
riscului de a omite unele semnale importante care au însa o aparitie discreta.

Variabilele care înfluenteaza performanta  într-o sarcina de vigilenta sint:

(a) frecventa semnalelor;

(b) întervalul dintre semnale;

(c) marimea fizica a semnalelor;

(d) cunoasterea semnalelor din experienta anterioara;

(e) factorii de ambianta;

(f) cunoasterea sursei de aparitie a semnalelor;

(g) asigurarea întervalelor de odihna;

(h) stimulii externi cu aparitie brusca;

(i) motivatia subiectului.  

În organizarea detectiei semnalelor este mai importanta expectanta spatiala decit cea
temporala.  Strategia optima de supraveghere si de control consta în trecerea de la "atentia de
suprafata," bazata pe operatii de baleiaj care realizeaza un fel de învaluire sincretica a stimulului
complex, la atentia focalizata, sustinuta prin vigilenta si prin decizii ale subiectului racordate la
exigentele structurii functionale a muncii.  Totodata, este util ca subiectul sa exerseze diferite
procedee apte sea impiedice dezactivarea si, deci, deconectarea starii de vigilenta 

Teorii psihologice ale atenţiei


Modelele fiziologice explică funcţionarea atenţiei prin prisma formaţiunilor cerebrale
implicate. În speţă, se subliniază rolul important al dinamicii dintre cortex şi formaţiunea
reticulată, al cărei specific a fost prezentat la punctul 3.a. Cercetări ulterioare au scos în evidenţă
faptul că atenţia este un proces distribuit la nivelul mai multor segmente ale sistemului nervos
central. Astfel, utilizând tehnica înregistrării fluxului sangvin local, Roland şi Friberg (1985,
apud Miclea, 1999) au relevat participarea unor zone cerebrale diferite în faza de pregătire faţă
de cea de execuţie a unor sarcini atenţionale: cortexul cingulat anterior respectiv cel posterior ca
şi formaţiunea reticulată din creierul mijlociu. Un alt nivel de analiză, mai detaliat, pune
manifestarea atenţiei pe seama unor mediatori chimici de la nivelul sistemului nervos central
(modele neurochimice). Cercetările au scos în evidenţă rolul activator al catecolaminelor din
sistemul limbic, de tipul dopaminei, serotoninei şi norepinefrinei, precum şi funcţia inhibitoare a
8
monoaminooxidei (MAO), ce duce la scăderea vigilenţei şi diminuarea atenţiei. În fine, există
rezultate plauzibile ce arată că funcţionarea SRAA poate fi influenţată de variaţiile glicemiei,
oxigenului şi gazului carbonic, precum şi de acţiunea drogurilor care pot avea atât efecte
stimulative (cofeina) cât şi perturbatoare (LSD) asupra atenţiei (Golu, 2000).

Modelele psihologice ale atentiei pornesc de la ideea considerarii omului ca un "sistem de


tratare a informatiilor". Astfel, se apreciaza ca atentia este una dintre functiile psihice implicate
in tratarea informatiilor. In urma cercetarilor s-a constatat ca ceea ce are semnificatie, importanta
pentru subiect este mai bine retinut si observat, omul acordand o mai mare atentie aspectelor
care il intereseaza.

J. Pascual-Leone a formulat teoria operatiilor cognitive potrivit careia tratarea informatiilor


se deruleaza secvential, in cadrul fiecarei secvente atentia avand atat functii generale, cat si
functii speciale (M. Zlate, 2000, pag. 212).

Modelele psihofiziologice ale atentiei iau in considerare atat mecanismele fiziologice, cat


si cele psihologice. Cei care au explicat astfel procesul atentiei au ajuns la concluzia ca datorita
filtrarii informatiilor, individul poate capata informatii despre noi stimuli care actioneaza
simultan asupra lui.

N. Moray considera ca individul capteaza "mostre" de informatii, la un interval optim de


timp, din multimea mesajelor la care este atent tot timpul, adica numai acele informatii care ii
sunt necesare pentru adaptarea la anumite situatii (M. Zlate, 2000, pag. 213).

Atentia si mecanismul ei      neurofiziologic

Orientarea activitatii psihonervoase, caracterul selectiv al reflectarii sunt rezultatul formarii


în scoarta cerebrala a unei zone de excitabilitate optima. Din aceasta cauza obiectele si
fenomenele aflate în centrul atentiei sunt reflectate cu o deosebita precizie si acuratete. S-au
analizat si fenomenele vasomotorii în timpul desfasurarii atentiei concentrate de mare intensitate
si s-a constatat un nivel crescut al activitatii cerebrale (modificari respiratorii, cardiace si
motorii).   

Principala formatiune implicata în realizarea atentiei este sistemul reticulat. Formatiunea


reticulata pregateste cortexul si caile senzoriale pentru a raspunde adecvat la un stimul. Relatiile
dintre formatiunea reticulata si cortex au fost modelate deSokolov (1963), pentru a
explica reflexul de orientare. Reflexul de orientare este un conglomerat de modificari
neurofiziologice si comportamentale, care apar când organismul este confruntat cu un stimul nou
si semnificativ din punct de vedere motivasional. Aceasta mobilizare are componente  sonato-
motrice (reflexul pupilar sau în cazul perceperii stimulilor auditivi întoarcerea capului spre
sursa sonora), componente vegetative (modificari ale  pulsului, respiratorii,   reactii
cardiace:    vaso-dilatatie la   cap   si vaso-constrictie la extremitati), componente senzoriale (are
loc o crestere a sensibilitatii analizatorilor), componente electro-encefalografice, componente
biochimice, atât la nivel celular cât si la nivel cortical.

Ceea ce se stie despre formatiunea reticulara ne face sa credem ca poate juca un rol central
in reglarea atentiei. Formatiunea reticulara primeste mesaje care excita sau inhiba, provenind de
le toti receptorii si de la creier. Aceasta este bine plasata pentru sustinerea anumitor perceptii, a
anumitor actiuni si pentru inhibarea altora, adica pentru realizarea selectiei care caracterizeaza
atentia la nivelul conduitelor.

9
Exista corelari intre observatiile facute la nivelul conduitelor de atentie si observatiile
fiziologice facute asupra formatiunii reticulate sau asupra efectelor activitatii sale. Lezarea
accidentala sau experimentala a acestei formatiuni duce la coma profunda. Invers, o serie de
cercetari experimentale au aratat ca stimularea acestei zone duce la trezire in cazul in care
animalul (ex. pisica) sau subiectul uman ce participa la experiment se afla in stare de somn.
Stimularea formatiunii reticulate atunci cand subiectul se afla in stare de veghe duce la aparitia
reflexului de orientare.

Asadar, contributia formatiunii reticulate la realizarea atentiei nu mai poate fi pusa la


indoiala. Aceasta formatiune se afla in stranse conexiuni cu cortexul. Pe baza sistemului reticulat
activator ascendent, formatiunea reticulata activeaza cortexul, facandu-l disponibil pentru
receptionarea si procesarea semnalelor de la analizator. Formatiunea reticulata din trunchiul
cerebral genereaza o reactie tonica, ce alerteaza cortexul, in vreme ce proiectiile talamice ale
sistemului reticulat genereaza o reactie fazica, implicata in concentrarea si comutarea atentiei.
La randul sau, cortexul, actionand descendent, are o actiune excitatoare sau inhibitoare asupra
formatiunii reticulare.

Datorita faptului ca formatiunea reticulara dispune de doua structuri morfofunctionale


distincte - sistemul reticulat activator (SRAA) si sistemul reticulat difuz de proiectie (SRDP), ea
indeplineste roluri diferite. Prin primul sistem (localizat in trunchiul cerebral, bulb, protuberanta
si mezencefal) produce efecte tonice, de lunga durata, care se prelungesc si dupa incetarea
stimularii senzoriale, ceea ce in plan psihologic insemna declansarea si mentinerea atentiei. Prin
cel de-al doilea sistem al formatiunii reticulare (localizat in diencefal), ea produce efecte de
scurta durata, egale cu stimularea senzoriala, astfel explicandu-se, in plan psihologic, capacitatea
de comutare si mobilitate a atentiei (M. Zlate, 2000, pag. 211).

Formatiunea reticulara pregateste cortexul si caile senzoriale pentru a raspunde adecvat la


un stimul. Reflexul de orientare este un conglomerat de modificari neurofiziologice si
comportamentale, care apar cand organismul este confruntat cu un stimul nou si semnificativ din
punct de vedere motivational. El consta intr-o redirectionare a atentei asupra acestui stimul, a
locatie sale sau a canalului senzorial care l-a receptat. Dupa 10-15 prezentari ale stimulului apare
efectul de habituare, intensitatea reflexului de orientare scazand in intensitate. Aceasta
mobilizare are componente  somato-motrice (reflexul pupilar sau, in cazul perceperii stimulilor
auditivi, intoarcerea capului spre sursa sonora), componente vegetative (modificari ale  pulsului,
respiratorii,   reactii cardiace: vaso-dilatatie la cap si vaso-constrictie la extremitati), componente
senzoriale (are loc o crestere a sensibilitatii analizatorilor), componente electro-encefalografice,
componente biochimice, atat la nivel celular cat si la nivel cortical.

Organele care au ca functie "captarea" informatiilor elementare sunt numeroase:


exteroreceptori, proprioceptori, intreoceptori, si sunt tot timpul in activitate. La nivel senzorial si
perceptiv, receptorii acorda prioritate informatiilor privind schimbarile si au tendinta sa suprime
informatiile referitoare la stimulii constanti sau repetati la care s-au adaptat. Celulele on si off
ale retinei emit un set de influxuri atunci cand stimularea incepe sau cand se sfarseste, dar ele
pot ramane nemodificate daca stimularea continua fara variatii. O selectie a informatiei este
impusa de asemenea, de limitele campului de explorare a receptorilor - sistemul vizual
identificator acopera un unghi de doar 10 grade (M. Reuchlin, 1999, pag. 486).

Pe plan cortical vorbim despre excitatie si inhibitie, iradiere, concentrare, inductie


reciproca, activitate biochimica a celulei.

De fapt întregul organism participa la realizarea atentiei.

10
INSUSIRILE ATENTIEI
 
A te nt ia u ne i pe rs o an e s e di fe re nt i az a pe b az a un or î ns us i ri ca re s e di n
fu nc ti e d e structura activitatile desfasurate predominant, de experienta, motivatie etc.,
valorificandu-se potentialitatile înnascute specifice acestui proces psihofiziologic.a)
Volumul atentiei
sau campul de aprehensiune al atentiei se exprima prin numarulde elemente sau
unitati înformationale( litere, logatomi, silabe, cuvinte, cifre, figurigeometrice etc.)
înregistrate de subiect relativ simultan, “dintr-o privire”. Cercetarile experimentale,
îndeosebi tahistoscopice, releva ca atunci cand stimulii sunt elemente faralegatura între ele se
percep cu claritate între 5-9 elemente. Cifrele sunt percepute mai usor decat literele. Daca se
utilizeaza cuvinte, numarul literelor este mai mare, iar daca
seut il iz e a za   pr op oz it ii   s i mp le -   nu ma ru l   li te re l or   es te   ş i  m ai  m ar e.  D ac a   s e  ut i
li ze az a logatomi, sunt perceputi mai usor aceia în care succesiunea literelor este mai familiara
înl im ba r es p ec ti va . F o rm el e g ra fi ce ge om et ri c e s u nt ma i us or pe rc ep ut e de ca t
li te re l e iz o l at e . V ol um ul at en ti e i, e va lu at t ah is to s c op ic , va ri az a în ra po rt c u
in s t ru ct aj u l
da t subiectilor, înfluenta experientei anterioare, materialul utilizat, întensitatea şi dur
atastimularii, prezentarea dispersata sau grupata a materialului. Dar, desigur, nu
poate fineglijata calitatea organizarii
înformatiilor ce se prezinta. Astfel, înlocuind unitatilesimple cu simboluri
matematice sau logice de o mare concentrare înformationala, G.Miller  a obtinut
aceeasi “cifra magica” 7+/-2, pe  care şi alti cercetatori au obtinut-o prin prezentarea
tahistoscopica a unor unitati înformationale simple.
Concentrarea atentiei
este o trasatura a atentiei selective, focalizate. Ca urmare
ad i r e c t i o n a r i i   s e l e c t i v e   a   a c t i v i t a t i i   e x p l o r a t o r i i   a   p e r s o a n e i ,   s u s t i n u t
a   d e   f a c t o r i i motivationali şi afectivi,in explicarea concentrarii atentiei, sub unghi
fiziologic,intra înfu nc ti e p ri nc ip iu l d om in an te i ş i al î nd uc ti e i po zi ti ve .
C o nc en tr ar ea p ro fu nd a as up ra unuiobiect, fenomen sau proces, asupra unei
actiuni etc., se datoreste focalizarii atentiei paralel cu reducerea volumului acesteia şi cu
crearea unei stari de “neatentie” fata de alteelemente ale campului perceptiv, ale activitatii
psihomotorii si, în general, ale activitatiicognitive.c)
Stabilitatea atentiei
releva durata mentinerii neintrerupte şi întensive a focalizariiacesteia, ceea ce
permite orientarea şi concentrarea optima a activitatii psihice în
raportc u   e xi ge nt e le   un or  s ar ci ni .   Ed uc ar ea   s t ab il it a t i i  a te nt i ei   pr ez in ta   un   î nt e
re s   pr ac ti c deosebit, deoarece aceasta însusire a atentiei focalizate este o conditie a reusitei în
toateac ti vi t a t il e um an e, ma i  a le s   î n c el e ca re   i mp li c a   d et ec ta r ea
ş i   s u pr av eg he re a un or  semnale sau în sarcinile de munca efectuate în conditii de
monotonie.d)
Mobilitatea atentiei

11
se evalueaza în raport cu capacitatea subiectului de a realiza deplasari ale
focalizarii acestui proces psihofiziologice, realizate întentionat, în întervalescurte de timp, în
raport cu solicitarile unor sarcini. Durata necesara pentru
deplasareaa t e n t i e i   e s t e   d e   m i n i m u m   1 / 6   s e c u n d e ( C h e r r y   T a y l o r ) .   M o b i l i
t a t e a   a t e n t i e i   e s t e determinata de capacitatea de readaptare a sistemului selectiv,
respectiv a “filtrului”, laun nou canal de timp.e)
  Distributivitatea atentiei
v iz ea za   ve ch ea  î nt re ba re   pr iv in d  p os i bi li t a te a   s a u imposibilitatea efectuarii
simultane a doua actiuni sau activitati diferite. Desi focalizareaatentiei şi concentrarea
selectiva nu se pot distribui spre doua activitati diferite, totusi u ne le ac ti vi t a ti s e
po t e fe ct ua î n a ce la s i ti mp d ac a:
( 1) u na di nt re el e s ol ic i ta at en ti a concentrata, cealalta fiind automatizata;
(2) atentia se comuta rapid de la o actiune la alta,fiind favorizate persoanele cu o
mobilitate optima a atentiei;
(3) diferite actiuni suntîntegrate într-o activitate complexa. Deci, distributivitatea
atentiei se caracterizeaza prin numarul de actiuni sau de activitati pe care o persoana
le poate efectua simultan, fara cauna sa înterfereze prea mult cu celelalte.In ansamblu,
însusirile atentiei au note particulare şi uneori tendinte contrarii, dar îngeneral
complementare,ele trebuind sa fie luate în considerare în definirea
profilului psihologic al unei persoane.

12