Sunteți pe pagina 1din 14

ectivele modulului d1k6kx

Familiarizarea cu conceptele de altruism si agresivitate.


Aprofundarea analizei comportamentului pro si antisocial.
Identificarea determinismului multiplu al agresivitatii si violentei.
Promovarea aplicatiilor de teren.

1. ALTRUISMUL SI COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

1.1. Perspective teoretice

Granita dintre ajutorul interesat si ajutorul dezinteresat este foarte greu de stabilit, dar atunci cand
beneficiile celui care ajuta nu sunt directe si previzibile, cand actiunile sunt in favoarea celuilalt,
comportamentele pot fi consirderate prosociale. In cadrul lor, altruismul adevarat ar fi varianta
maximala a dezinteresului, deorece in acest caz, in afara unei satisfactii spirituale pure, lipsita de
orice alta compensatie, alte beneficii nu exista.

1.1.1. Socializarea si functionarea normelor sociale.

O serie de studii experimentale au confirmat faptul ca la fel ca si alte genuri de comportamente, cel
prosocial este invatat in timpul socializarii primare. Invatarea sociala, atat prin mecanismul direct al
recompensei, pedepsei si reintaririi, cat si prin observarea consecintelor comportamentale ale altor
persoane ce interprind actiuni prosociale (invatarea directa, prin modele), conduce la insusirea de
conduite altruiste la copii. De altfel, s-a dovedit experimental ca reintarirea influenteaza substantial
si comportamentele adulte de ajutorare.
Intr-un studiu pe aceasta problema, indivizi de pe strada principala a unui centru urban au fost
rugati de catre o femeie sa-i explice cum sa ajunga la un anume magazin. La unii le-a multumit
(conditia de recompensa), altora le-a spus ca nu a inteles nimic din explicatiile lor (conditia de
pedeapsa). Dupa un scurt timp cei ce au fost rugati sa ajute s-au gasit in fata urmatoarei situatii: o
alta femeie si-a pierdut geanta pe strada (femeile erau, in fapt, complice cu experimentatorul). Din
cei aflati in conditia de recompensa, 90% au returnat geanta, in timp ce 40% au facut acelasi lucru
dintre cei ce au fost “pedepsiti” (Moss, Page, 1972).
De ce comportamentele prosociale sunt incurajate de societate? Comportamentele prosociale,
aducand, in general, beneficii grupurilor sociale, sunt, prin urmare, la cote inalte promovate de
societate. S-au sedimentat si norme in acest sens, trei aparand mai semnificative:
Norma responsabilitatii sociale pretinde ca oamenii sa-i ajute pe cei ce depind de ei: parintii pe
copii, profesorii pe elevi, superiorii pe subordonati. Colectivitatile umane au dezvoltat si instante -
formale si informale - care vegheaza la buna functionare a acestei norme, dintre care legile juridice
si institutiile corespunzatoare sunt cele mai eficiente. Dar si religia si codul moral al oricarei culturi
includ printre prescriptiile fundamentale datoria de a-ti ajuta semenul, si cu atat mai mult pe cei
apropiati. Iubirea aproapelui - expresia superioara a prosocialului - este valoarea centrala in
crestinism.
Norma reciprocitatii (Gouldner, 1960) cere ca daca ai fost ajutat sa ajuti si tu pe facatorii tai de bine,
desi aici accentul se muta de pe asistenta dezinteresata - situandu-ne in paradigma schimbului social
- avem de-a face totusi cu acte prosociale, intrucat schimbul nu este direct si imediat, nu se
negociaza si in tot cazul, norma trimite la decentrarea de pe egoismul pur. Altfel spus, teoretic ai
putea fi ajutat, fara ca, in timp, sa returnezi ajutorul. Si, de fapt, cazurile de acest fel sunt multiple.
Norma reciprocitatii pretinde sa-i ajuti pe cei ce te-au ajutat, chiar daca pe viitor nu vei mai avea
beneficii din partea lor.
O alta norma ce trimite la conduite prosociale este cea a justitiei sociale, care spune ca trebuie sa
existe o distributie cinstita (justa) a resurselor si beneficiilor intre oameni si grupuri de oameni. Intr-
o formula mai tehnica ea se regaseste in principiul achitatii, (Adams, 1965) potrivit caruia starea de
echitate dintre doi actori sociali se realizeaza atunci cand raportul dintre “ceea ce da” (investeste) si
ceea ce “primeste” (castiga) a unuia e egal cu acelasi raport a celuilat. Daca notam cu i “investitiile”
si cu c “castigurile”, iar cu A si B cele doua persoane, echitatea este prezenta in formula Ai/Ac =
Bi/Bc. Daca relatia dintre cele doua rapoarte este perceputa ca nonegala de catre persoanele
implicate, avem o situatie de inechitate si ele incearca restabilirea inechitatii. Acesta se face fie prin
ajustari pe plan comportamental (marirea sau micsorarea costurilor sau a beneficiilor proprii sau ale
partenerului), fie pe plan pur psihologic (rationalizari si justificari de genul “in fond si el a facut”,
“daca ma gandesc mai bine si eu beneficiez mult” etc.). In cazuri extreme, relatia diadica se poate
rupe, atunci cand situatia este considerata total inechitabila, iar modificari comportamentale ori
perceptive nu sunt acceptate. Asa se intampla de multe ori in cuplul conjugal. Principiul echitatii
opereaza, chiar daca intr-o forma mai difuza si in contexte sociale mai putin structurate, in care cei
care se compara in raport de “ce dau” si “ce primesc” nu sunt in relatii de activitati directe si stabile.
Si e important de subliniat ca daca initiativele pentru rezolvarea inechitatii vin de regula din partea
celor dezavantajati (sau care se considera ca atare), studiile experimentale, ca si realitatea cotidiana,
ne arata ca si cei supracompensati au tendinta de a redistribui beneficiile in favoarea celor
neindreptatiti, neindreptatiti de persoane, de institutii sau pur si simplu de soarta. De aceea, norma
si sentimentul justitiei sociale conduc la comportamente prosociale.

1.2. Ajutorarea altuia ca proces decizional stadial

Observatii asupra unor evenimente din derularea vietii de zi cu zi, ca si investigatii expres
proiectate, au sugerat ca exista mai multe stadii in luarea hotararii de a interveni sau nu intr-o
imprejurare de urgenta, in care calculul costurilor si beneficiilor este doar unul. Inspirati de modelul
initial a lui J.Darley si B.Latane (1968), cei mai multi autori considera ca patru mari faze pot fi
desprinse in respectivul proces decizional. Ele sunt reprezentate grafic in figura 1. Vom comenta in
continuare succint aceste faze.
In legatura cu perceptia nevoii de ajutore, de notat ca unele situatii apar clar ca solicitand asistenta
urgenta (un batran ce a cazut si nu se poate ridica, un individ ce este pe punctul de a se ineca, o casa
ce ia foc s.a.), in timp ce altele sunt ambigue (un zgomot de cazatura noaptea in apartamentul vecin
sau pe scari). Apoi, in aceste cazuri perceptia propriu-zisa este totdeuna insutita de interpretari si
definiri ale contextului.
Intr-un experiment (Shotland, Straw, 1976), un lot de studenti au fost rugati sa vina seara la
facultatea de psihologie pentru a completa niste chestionare. Lucrand fiecare intr-o camera separata,
la un moment dat au auzit cum pe coridor are loc o incaierare intre un barbat si o femeie (erau de
fapt studenti de la teatru, complici de-ai experimentatorului). Femeia striga intr-una “lasa-ma in
pace, ia mana de pe mine”. Dar intr-o conditie experimentala (de casatoriti), ea adauga:”nici nu stiu
de ce m-am maritat cu tine”, pe cand in cealalta conditie (de necunoscuti), replica suplimentara la
“lasa-ma in pace…” era “nu te cunosc”. Pentru prima conditie, numai 19% din studentii subiecti au
intervenit, in vreme ce pentru cea de-a doua, 65%. Desi situatia era aproape identica in continutul ei
fizic, subiectii au perceput ca femeia are mai multa nevoie de ajutor cand a fost vorba de un barbat
strain.

NU exista probleme

DA

NU este responsabilitatea mea

DA NU se merita: prea mult risc, prea mult timp etc.


DA
NU pot sa-mi dau seama cum

DA

Figura1. Acordarea ajutorului ca proces decizional stadial (dupa Sears s.a)

Asumarea responsabilitatii personale este in legatura cu internalizarea normei responsabilitatii


sociale (vezi 1.1.2.), precum si altor factori ce tin de situatie sau de caracteristicile celui care ar
putea da ajutor. Conteaza, bunaoara, in ce proximitate spatiala sau psihologica esti cu cel care are
nevoie de ajutor.
De exemplu, pe plaja, de la o mai mare distanta observi cum cineva ii fura lucrurile unei persoane
abia intrata in apa. Angajarea in a recupera lucrurile si a I le inapoia individului, care nici macar nu
te-a vazut vreodata, este mult mai mica decat atunci cand esti vecin de plaja cu el. Si
bineinteles,Responsabilitatea e mai mare daca te-a rugat sa ai grija de lucruri.
De asemenea, te simti in mai mare masura obligat in a interveni intr-o situatie ce necesita ajutorul,
daca te consideri competent. Responsibilitatea se accentueaza in cazul in care asistenta acordata
presupune cunostinte din profesia pe care o ai. Aici, norma responsabilitatii sociale se specifica in
aceea a datoriei profesionale.
Estimarea costurilor si beneficiilor in atari imprejurari se refera nu numai la raportul intre propriile
pierderi si castiguri, ci si la raportul dintre acestea si cele ale receptorului de ajutor. Daca costurile
implicate in comportamentul prosocial le evaluezi ca fiind mari, iar beneficiile ce urmeaza sa fie
asistat, ca mici, ajutorul e putin probabil sa aiba loc. Dimpotriva, cu cat nevoia de ajutor este mai
pronuntata, si cu cat oferi mai mult ajutor -; fara riscuri foarte mari -; cu atat interventia este mai
plauzibila si satisfactia (beneficiul psihic) este mai substantiala. Si mai e de observat cum costurile
sunt prezente nu doar cand ajuti, ci si uneori cand te sustragi de la ajutor. Judecata celorlalti, ca
puteai interveni dar nu ai facut-o, duce la discomfort psihologic si o micsorare a stimei de sine.
Ultima faza inainte de actiunea efectiva este decizia pentru o varianta sau alta de ajutorare. In
aproape orice imprejurare ce implica ajutor sunt doua modalitati fundamentale de interventie : a
actiona direct (aperi pe cineva care este batut) sau a cere asistenta agentilor si a institutiilor
specializate (in cazul de mai sus chemi politia). Decizia pentru o forma sau alta de interventie
depinde de variabile cum sunt capacitatile si cunostintele celui in cauza, mijloacele materiale pe
care le poseda, urgenta situatiei etc.
Dupa cum indica si figura 1, exista mai multe motive datorita carora oamenii nu se angajeaza in
conduite prosociale: nu percep situatia ca alarmanta; nu se simt responsabili in a da asistenta,
considera costurile implicate prea mari, ar vrea sa ajute, dar nu stiu cum. Desigur, nu in toate
stadiile si nu la toti indivizii deciziile sunt clar binare (“da” si “nu”), dar comportamentele ezitante
reprezinta, in atari imprejurari, pana la urma, tot alternativa de neajutorare. Pe de alta parte, nu orice
eveniment si nu orice persoana parcurge in intregime stadiile mai sus analizate. Cel ce se arunca in
foc sa salveze viata unui copil se gandeste mai putin la responsabilitati, pierderi si castiguri si
modalitati de actiune. Asemenea acte par a fi, mai degraba, motivate de sentimente si de valori
inserate prin socializare in straturi de mare adancime a personalitatii. Sau poate ca sunt genetic
programate. In tot cazul, o serie de factori mai specifici -; de personalitate si de context -; decat cei
mentionati pana acum, intervin in comportamentul de natura prosociala.

1.3. Interactiunea personalitate -; situatie

1.3.1. Caracteristici ale ofertantului de ajutor


Psihologii sociali si-au pus intrebarea daca exista anumite trasaturi de personalitate care
obstacoleaza sau faciliteaza conduitele prosociale. S-a constatat ca nu se poate stabili un profil de
personalitate general a celui ce sare in ajutor la nevoie, cat mai degraba o corelatie intre anumite
atribute personale, tipul de ajutor acordat si conditiile in care el se desfasoara. S-a confirmat
experimental, de pilda, ca adultii cu o mare nevoie de aprobare sociala sunt mult mai caritabili
comparativ cu cei ce au astfel de nevoie mai mica, dar numai cand actele lor au fost nemijlocit
inregistrate (vazute) de altii (Satow 1975).
Atitudinea si starea emotiva vizavi de un episod ce ar necesita asistenta influenteaza
comportamentul prosocial. D. Batson (1981) crede ca in fata cuiva care este in necaz si in suferinta,
doua modele atitudinal -; emotive contradictorii functioneaza : 1) preocuparea empatica, adica
centrarea pe intelegerea si suferintele celuilalt; 2) preocuparea fata de propriile stari psihice cauzata
de o situatie incarcata emotional (in care cineva este agresat sau i se intampla ceva neplacut). Prima
reactie duce la ajutorarea celui cu probleme, a doua (centrarea pe sine) poate conduce la asistenta
prosociala, dar din motive egoiste, pentru a-si rezolva propriul discomfort emotional. Insa, de
regula, oamenii incearca sa se elibereze din tensiunea produsa de episoade si scene dramatice, dar
nu implicandu-se, ci parasindu-le. De altfel, Batson si-a bazat constructia sa teoretica pe studii
concrete, care arata ca atitudinea empatica angajeaza cu mai mare probabilitate acte de ajutorare.
O multitudine de studii s-a concentrat asupra importantei dispozitiei sufletesti in acordare de ajutor.
Starea de buna dispozitie (ai obtinut o nota mare la examen, ai primit o scrisoare de la cel drag etc.)
indeamna la conduite prosociale la generozitate. Nu este destul de clar ce mecanisme psihosociale
sunt implicate, dar se pare ca norma echitatii ar juca un rol : constatarea contrastuli dintre bucuria ta
si necazul altuia te trimite in numele justitiei sociale (vezi 1.1.2. ) la acte care sa se refaca cat de cat
echilibrul interuman. Efectele dispozitiilor sufletesti negative sunt mai variate decat cele ale
dispozitiilor pozitive. O proasta dispozitie afectiva obstacoleaza interventia prosociala, intrucat
persoana in cauza este concentrata asupra necazurilor personale si are, deci, mai putine preocupari
empatice, dar in acelasi timp, dezvolta compasiune pentru semenul aflat in dificultate, prin efectul
similaritatii. Apoi, o stare de suparare ar putea fi contrabalansata prin multumirea ca ai facut un
bine. Trecerea in revista a rezultatelor cercetarilor pe aceasta tema (Sears si altii 1991) arata in mare
disens cu privire la rolul dispozitiilor sufletesti negative.
1.3.2. Contextul de interventie prosociala

Contextul concret in care o anumita imprejurare cere ajutor are o importanta cruciala daca el va fi
acordat sau nu, si in ce masura. De altfel, contextul este locul de intersectie a atributelor donatorului
si primitorului de asistenta si caracteristicilor de ambianta exterioara, actiunea prosociala fiind
rezultanta interactiunii dintre factorii de personalitate a subiectilor umani implicati si a unor
variabile situationale. Intrucat primii au fost analizati anterior, sa ne oprim acum asupra celor din
urma.
O clasa importanta de variabile ce opereazain asistenta prosociala sunt cele ecologice (de mediu
fizic si demografic). Dintre acestea, starea generala a vremii conteaza destul de mult. Numeroase
studii de teren si laborator au confirmat ideea populara ca o vreme placuta (senin, temperatura
comfortabila) incurajeaza actele prosociale. Datele unor asemenea cercetari au aratat si ca un
zgomot mai puternic afecteaza acordarea de ajutor. Dar nu atat intensitatea in sine conteaza, cat
diferenta ei fata de cea a zgomotului obisnuit al unui context. S-ar parea ca o intensitate mai mare
decat cea normala alarmeaza oamenii si ii indeamna, prin urmare, sa neglijeze persoanele aflate la
necaz. Marimea localitatii are, de asemenea, importanta in actele prosociale, in sensul ca acestea
sunt, proportional, mai frecvente in asezarile mai mici decat in marile orase. Probabil ca explicatia
este in legatura cu aprobarea si dezaprobarea celorlalti, contextul d anonomat specific marilor
aglomerari urbane micsorand simtul responsabilitatii personale. Faptul daca individul care este pus
in situatia de a ajuta este sub presiunea timpului sau nu, are o mare semnificatie in decizia de a
actiona prosocial. Factorul de timp este determinant fata de alte variabile, si ele importante.
Intr-un experiment (Darley, Batson 1973), mai multi studenti de la teologie au fost rugati,
individual, sa mearga intr-o cladire apropiata pentru a avea o discutie cu un specialist. Unora li s-a
spus ca tema convorbirii este cea a Bunului Samaritean din Biblie (cazul altruistului pur), altora ca
ea se refera la ce sanse profesionale au ei dupa absolvire (neutra prosocial). Apoi, unora li s-a
comunicat ca discutia icepe doar peste cateva minute bune, iar altora ca trebuie sa se grabeasca,
deoarece specialistul ii asteapta deja. Pe traseul dintre cele doua cladiri au intalnit un individ cazut
jos, saracacios imbracat, ce tusea si gemea. Numai 10% din cei ce se grabeau au oferit ajutor,
comparativ cu cei 63%, dintre cei care nu erau sub presiunea timpului. Rezultatul este, desigur, de
asteptat. Dar destul de surprinzator este faptul ca natura subiectului discutiei nu a produs diferente
in a ajuta sau nu; cei ce mergeau sa discute despre exmplarul altruist nu s-au angajat in mai mare
masura in a oferi asistenta. Constrangerea de timp a pus in umbra preocuparea fata de cel aflat la
nevoie.
Mai mult decat factorii fizici de mediu, intrventia psihosociala depinde de prezenta altor oameni in
context. Prezenta celorlalti poate stimula respectiva interventie, dar o poate si inhiba. O stimuleaza
in masura in care a face bine este dezirabil social si, in consecinta, comportamentul tau, va fi
aprobat si pretuit de cei din jur.
Mai mult decat factorii fizici de mediu, interventia psihosociala depinde de prezenta altor oameni in
context. Prezenta celorlalti poate stimula respectiva intentie, dar o poate si inhiba. O stimuleaza in
masura in care a face bine este dezirabil social si, in consecinta, comportamentul tau va fi aprobat si
pretuit de cei din jur. O inhiba in mai multe conditii si prin mai multe mecanisme si anume:
• ceilalti influenteaza in masura considerabila definirea situatiei, interpretarea ei ca grava sau nu.
Atunci cand imprejurarile apar ambigue, mai putin structurate, daca altii nu intervin, inseamna
pentru prezumtivul donator de ajutor ca nu este o situatie critica.
• chiar daca situatia apare evident una care necesita ajutor, din moment ce ceilalti nu se amesteca, ai
si tu o retinere cauzata si de grija de a nu-i ofensa pe ceilalti. Te gandesti ca neangajarea celorlalti
are la baza evaluarea de catre ei a situatiei ca fiind periculoasa sau una care nu merita interventia.
Dorinta de a evita dezaprobarea celor pezenti face putin probabila actiunea de ajutorare.
• cu cat mai multi indivizi asista la o intamplare ce pretinde o interventie de ajutorare, cu atat mai
mult are loc o difuzie de responsabilitate. Fiecare din martorii la o atare scena banuiesc ca ceilalti au
facut deja ceva (au chemat pollitia, de pilda), sau ca sunt pe punctul de a o face. Daca o singura
persoana se gaseste in fata unei situatii de ajutorare, toata responsabilitatea, ca si gratificatia
ulterioara, ii revin numai lui, pe cand daca mai multi indivizi sunt prezenti, responsabilitatea, ca si
eventualele recompense (de aprobare sociala), se disipeaza, sunt difuze. Asistarea mai multor
martori oculari la un eveniment critic induce o stare de neangajare (“bystander effect”, Latane &
Darley 1970). Acest efect nu functioneaza atunci cand unul din cei prezenti este perceput ca mai
competent in a oferi ajutor. Dimpotriva, responsabilitaea se centreaza pe el si este, prin urmare,
cumva obligat sa actioneze.
Acordarea de asistenta celui aflat la nevoie are, in general, consecinte pozitive asupra acestuia. Dar
si aici depinde mult contextul de ajutorare. In multe cazuri, cel ajutat, prin faptul ca este pus, mai
mult sau mai putin explicit, intr-o situatie de inferioritate si de obligatii fata de binefacatorul sau,
traieste un discomfort puternic. Discomfortul dispare sau se reduce simtitor cand ajutorul este
reciproc, sau cand el nu vine de la o alta persoana. Acest din urma fapt a fost dovedit experimental
(Karabenik & Knapp 1988). Niste studenti aveau de realizat sarcini dificile la computere. La
jumatate dintre ei li s-a spus ca pot fi ajutati de un specialist, iar la cealalta jumatate, de catre un
computer. Numai 36% din prima categorie au cerut asistenta, in vreme ce, din cea de-a doua, 86%.
Doua remarci generale ar merita retinute referitor la tratarea psihosociala a altruismului si
conduitelor prosociale. In primul rand, in manualele si tratatele de specialitate (mai ales cele
americane), varietatea actiunilor prosociale este destul de mult redusa la situatiile de inteventie
foarte specifica de acordare de ajutor unor persoane necunoscute (bani cersetorilor, asistenta fizica
unor persoane in varsta, lovite etc.). Aceasta, pe de o parte, pentru ca in asemenea imprejurari
beneficiile directe lipsesc aproape in totalitate -; si suntem astfel mai aproape de altruismul autentic
-; iar, pe de alta parte, pentru ca aceste situatii pot fi mai usor proiectate experimental. Cuplarea
rezultatelor strict experimentale, ce modeleaza contexte si evenimente mai particulare si mai simple,
cu date privitoare la comportamente prosociale mai complexe si la scara de masa -; furnizate de
sociologie si de antropologia culturala -; este un deziderat ce incepe sa fie tot mai mult onorat de
specialistii in domeniu.
In al doilea rand, datele empirice, cu explicatiile si interpretarile atasate lor, indica cat de variabila
si de complexa este motivatia si decizia de a actiona prosocial. Se subliniaza ca actele de acest fel
sunt rezultanta tensiunii dintre factorii ce blocheaza actiunea si cei ce trimit inspre ea, si ca, deci,
cele mai multe dintre ele sunt departe de a fi total dezinteresate. Aceste preocupari nu trebuie sa
umbreasca valoarea comportamentelor prosociale. Dincolo de motivele ce le stau la baza, ele sunt,
in contrast cu cele antisociale, benefice si umane.

2. AGRESIVITATEA SI COMPORTAMENTUL ANTISOCIAL

2.1. Natura agresivitatii

2.1.1. Agresivitatea ca trasatura innascuta

Cu deosebire dupa aparitia lucrarii de sinteza a lui Konrad Lorentz cu privire la agresivitate (On
Agression, 1966), s-a consolidat si popularizat ideea naturii biologice a acesteia. Instinctul
agresivitatii ofera sanse de supravietuire si reproducere mai mari pentru ca asigura, in principiu, un
mai mare acces la hrana, atat nemijlocit (la resursele date intr-un areal), cat si prin dispersia
indivizilor bataiosi pe un teritoriu mai mare si, deci, posibilitatea de a controla noi resurse. Etologii,
considerand ca valoarea adaptativa a agresivitatii interspecii este evidenta, si-au concentrat atentia
asupra celei dintre indivizii comuni unei specii (conspecifica). Aici se vede bine cum agresivitatea
are functii pozitive nu numai in competitia pentru hrana, ci si in cea sexuala, a imperecherii.
Indivizii mai agresivi si mai vigurosi, castigand in competitia pentru femele, transmit o parte din
bagajul lor genetic urmasilor si astfel se reproduce inclusiv agresivitatea.
Luptele dintre membrii unei specii, prin faptul ca duc la grave raniri si la moarte, ar avea insa si
serioase efecte negative asupra speciei in cauza, micsorand drastic efectivul ei. De aceea, la multe
animale instinctul agresivitatii este dublat de unul care inhiba distrugerea totala a adversarului.
Tensiunea dintre agresivitate si oprirea ei se rezolva prin comportament agresiv ritualizat, in care
atunci cand in desfasurarea luptei (in particular dintre masculi) apare evidenta superioritatea unuia,
adversarul invins da semne ca se recunoaste ca atare si paraseste scena, iar castigatorul, desi si-ar
putea distruge oponentul, se opreste si el. Nu toate animalele au dezvoltat insa asemenea
mecanisme, ci doar acelea unde pericolul de distrugere conspecifica era mare. Etologii cred ca,
deoarece inainte de a inventa armele, oamenii nu aveau un echipament natural capabil de frecvente
raniri grave sau mortale, ei nu au ajuns nici la mecanisme care sa controleze agresivitatea. Iata de
ce, odata cu inventarea armelor - si mai ales acelora ce pot omora la distanta, cand adversarul nu
poate induce mila si retinere - la oameni a crescut violenta conspecifica. Desigur, etologii si
sociobiologii recunosc ca exista factori sociali si culturali care ingradesc instinctul agresivitatii, dar
ei subliniaza ca la om lipseste conditia inhibativa innascuta in a-l tempera.
Principalele argumente care se aduc impotriva teoriei naturii instinctive (innascute) a agresivitatii
sunt: Chiar la nivel animalic, cercetarile arata ca, cel putin la mamiferele superioare, nu
functioneaza o matrice genetica rigida de agresivitate, comportamentele competitive fiind flexibile
si in mare parte, invatate. La om, e problematica existenta unui instinct universal al agresivitatii,
analize transculturale si pe scara timpului istoric indicand o foarte mare variabilitate atat ca moduri
de manifestare a violentei, cat si ca frecventa si intensitate a ei. Daca agresiunea ar reprezenta o
tendinta umana universala direct determinata genetic, asemenea diferente si schimbari cu greu ar fi
putut avea loc.
Psihologii sociali si sociologii, respingand ideea ca violenta este explicabila in primul rand prin
schema ei instinctual innascuta, nu neaga orice rol al factorilor biologici. Cromozomul y,
supranumerar, diferente in structurile neurologice si alti parametrii de natura biologica au
importanta in spectrul comportamentului prosocial si antisocial. S-a constatat, de exemplu, ca
indivizii arestati pentru crime violente au avut in proportie semnificativ mai mare usoare accidente
neurologoce in timpul perioadei prenatale decat cei ce nu au savarsit astfel de crime (Baker,
Mednik, 1984). Abordarea psihosociala, recunoscand un fundal biologic al agresivitatii, arata ca
rolul invatarii sociale, al factorilor cognitivi in evaluarea costurilor si al beneficiilor, al structurilor
sociale formale si informale este preponderent si in domeniul comportamentelor.

2.1.2. Agresivitatea ca trasatura invatata

Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobandita prin invatare sociala.
Procesul de socializare inseamna si achizitia de raspunsuri agresive, fie prin invatare directa -
acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente- fie mai laes prin observarea conduitelor
si a consecintelor lor la altii. Experimentele lui A.Bandura (1963) au demonstrat rolul adultului ca
model in insusirea comportamentului agresiv la copii. Dupa ce au vazut cum un adult agreseaza o
papusa, sau se joaca linistit cu ea, copiii au fost pusi in situatia de a avea ei insisi de-a face cu o
serie de jucarii, printre care si papusa respectiva. Cei ce au asistat la un comportament agresiv din
partea adultului s-au comportat si ei agresiv. Mai mult, s-a observat ca agresivitatea a crescut atunci
cand: modelul a fost recompensat; modelul a fost de acelasi sex ca si copilul; modelul a avut inainte
legaturi intense cu copilul (prieten de familie, invatator etc.). Astfel incat, chiar daca copii nu sunt
educati expres spre a fi agresivi - in multe culturi si asta se intampla - ei invata din experienta
proprie prin reintarire, sau imita persoanele semnificative si/sau autoritare.
Normele sociale elaborate in diferite contexte socio-culturale nu indica insa numai intensitatea si
modalitatile si conduitele agresive, ci si circumstantele in care ele trebuiau sa se desfasoare, si
anume: care persoane sau grupuri merita sa fie tinta agresivitatii; ce fel de actiuni ale celorlalti
justifica sau pretind a raspunde prin violenta; in ce situatii agresivitatea este o modalitate sau nu.
Inteleasa intr-un sens larg, perspectiva invatarii sociale leaga astfel actele agresive de o arie mai
extinsa de factori, cum ar fi: experienta trecuta a individului, reintaririle prezente asociate acestor
acte, evaluarea situatieii si a posibilelor consecinte. Ea apare deci, mult mai complexa decat
viziunea biologista, si este si mai convingatoare. Si dupa cum remarca R. Baron si D. Byrne (1991)
e si mult mai optimista, fiindca daca agresiunea este in primul rand invatata, ea poate fi mult mai
direct si usor controlata, deopotriva la nivel societal si individual.

2.1.3. Agresivitatea instrumentala; costuri si beneficii

Dupa cum vom vedea in 2.2. si 2.3., conduitele agresive sunt induse motivational prin crearea la
indivizi a unei stari de manie si furie. Cat din aceasta stare este de origine biologica si cat este
invatat este greu de decelat; clar este ca in transpunerea unei porniri agresivve in acte efective
intervin o serie de parametri. Teoria invatarii sociale subliniaza ca indivizii invata prin socializare
cum si cand transpunerea poate avea loc. Cu toate ca ea face referiri si la cognitiile cognitive
prezente, accentul este pe ce s-a invatat in trecut.
Perspectiva cognitiva, in varianta ei mai specifica a costurilor si beneficiilor, sugereaza ca si
comportamentele agresive (antisociale) sunt rezultanta unui proces decizional, prin care, pe baza
unor informatii, indivizii tind prin actiunile lor sa-si maximizeze castigurile. Decizia de a actiona
agresiv si antisocial e functie de raportul dintre costurile si beneficiile anticipate. Gradul de
rationalitate in aceste decizii depinde de multe variabile. Am putea vorbi in acest sens de un
continuum, ce are la una din extreme reactii de agresivitate spontane, iar la cealalta comportamente
antisociale calculate pana in cele mai mici detalii. La acest al doilea pol se grupeaza acele acte
agresive care urmaresc lezarea unor persoane sau grupuri in vederea atingerii unor scopuri practice,
si ele se subsumeaza conceptului de agresivitate instrumentala. In asemenea cazuri, nu mania
provocata de cineva determina reactia de violenta, ci pur si simplu faptul ca prin agrsare se obtine
un beneficiu. Diferite sporturi sunt exemple ilustrative, dar si actele propriu-zis antisociale cum sunt
furturile, crimele etc.
O forma particulara de agresivitate instrumentala este cea numita de Levine si Campbell (1972)
conflict realistic de grup. Aceasta se intampla atunci cand grupuri sociale de mai mica sau mai mare
intindere sunt in competitie pentru o resursa de existenta limitata (teritoriu, locuri de munca etc.).
experienta istorica ne arata insa ca angajarea in conflicte de masa aduce, in general, mult mai multe
pierderi decat castiguri pentru toate partile implicate direct. Cooperarea si intelegerea prin
compromisuri constructive sunt preferabile, atat din unghiul de vedere al individului cat si al
colectivitatii.

2.1.4. Tipuri de agresivitate si cauzalitate multipla

Oarecum in contrast cu agresivitatea instrumentala este cea numita ostila, a carui scop nu este
obtinerea de beneficii concrete de catre agresor, ci doar producerea de suferinta la victima. Suntem
aici, probabil, mai aproape de o pornire spontana spre violenta, poate una instinctiva. Literatura de
domeniu mai face distinctia intre agresivitatea reactiva -cea prin care se raspunde unei provocari- si
cea proactiva, initiata fara provocari prealabile. Importanta este, de asemenea, diferentierea intre
agresivitatea verbala si cea fizica, aceasta din urma fiind mult mai grava, deopotriva prin
consecintele asupra agresatului, cat si prin probabilitatea mai mare de a declansa un raspuns agresiv
si deci, de a duce la o escaladare a violentei.
De retinut este faptul ca nu orice agresivitate este comportament antisocial, dupa cum nu orice act
antisocial presupune agresivitatea. (Cele mai multe furturi, de pilda, au loc in lipsa posesorului de
bunuri sau fara stirea acestuia). Agresivitatea neintentionata nu este antisociala. In acest caz marea
problema este insa ca nu intotdeauna ea se dezvaluie, fara echivoc, ca atare. In numeroase
imprejurari, indivizii sau grupurile sociale, in lipsa unor informatii ferme, atribuie intentionalitate
sau nu unor comportamente de tip agresiv doar pe baza unor date vagi si prin urmare, determina sau
nu replici agresive. Dar si cea mai mare parte a agresivitati instrumentale nu este considerata
antisociala ci prosociala. Sanctiunile aplicate de parinti copiilor, prinderea si pedepsirea
raufacatorilor, raspunsul armat la provocari din exterior, multe competitii sportive ce presupun si
agresivitate fizica sunt incurajate de societate. De fapt, criteriul daca agresivitatea este antisociala
sau prosociala este in ce masura ea contravine sau sustine normele sociale. Este adevarat ca nu
intotdeauna aceste norme au claritatea prezumata in teoriile din disciplinele socioumane si, mai
ales, nu intotdeauna comportamente specifice ce cuprind si secvente de agresivitate sunt
transparente in a fi de un gen sau altul (prosociale ssau antisociale).
Avand in vedere diapazonul larg de conduite agresive si raportul lor complex cu standardele sociale
ce le definesc antisociale sau nu, apare destul de limpede determinarea lor multipla. Ceea ce
inseamna, pe de o parte, ca in aproape orice act de violenta sunt implicati atat factori de natura
biologica si psihologica, cat de natura psihosociala, atat trimiteri spontan-emotionale (probabil
instinctuale) cat si modele comportamentale achizitionateprin invatare, precum si evaluarea situatiei
in termeni de costuri si beneficii. Pe de alta parte, cauzalitatea multipla indica faptul ca in functie de
tipurile de agresivitate, prezenta si ponderea respectivilor factori este diferita. Analiza mai concreta
a violentei si comportamentelor antisociale reclama luarea un considerare si a unor conditii
particulare ale desfasurarii lor.

2.2. Ipoteze si factori specifici privind violenta

2.2.1. Frustrarea si provocarea directa

Atunci cand ceva sau cineva se interpune in actiunea noastra de a realiza un scop, intervine
frustrarea. In conceptia clasica (Dollard si altii, 1939), agresiunea este totdeauna efectul frustrarii,
iar frustrarea conduce cu necesitate la o forma de agresiune. Desi chiar in aceasta viziune, legatura
frustrare-agresivitate nu este simpla (se prezuma si agresivitatea implicita, din gandire), astazi putini
psihologi accepta ca frustrarea este singura, sau cea mai importanta cauza a violentei. S-a clarificat
faptul ca nu toti indivizii raspund la sentimentul frustrarii prin agresivitate -multi cad in resemnare
si melancolie-, dupa cum nu toate actele de violenta au ca substrat frustrarea - personalul militar in
razboi si sportivii, de exemplu.
Frustrarea ramane insa si in viziunea contemporana din psihologia sociala un factor important in
explicarea violentei si a comportamentelor sociale. El a fost integrat intr-o schema mai generala, cea
a motivatiei ce trimete la agresivitate, motivatie in centrul careia se situeaza mania si un nivel de
activism neuropsihic (arousal) ridicat. Starea psihica de afectare negativa indusa de evenimente,
situatii si persoane adverse, insotita si de modificari fiziologice, este un mobil puternic pentru a
actiona violent, dar transpunerea lui in planul actiunii concrete depinde de o serie de factori, printre
care factori cognitivi (asocierea cu experiente trecute, evaluarea consecintelor comportamentale
etc.) sunt foarte semnificativi. Ipoteza frustrare-agresivitate astfel modificata (Berkowitz, 1989),
acopera un teritoriu mai extins din vasta scena a vietii sociale. Totusi, prin asumptia ei ce leaga
eveimentele neplacute de starile afective negative si de aici, de agresivitate, ea sugereaza ca,
intrucat asemenea evenimente sunt la tot pasul, predispozitia la violenta, daca nu violenta insasi,
este o realitate cvasipermanenta (Baron, Byrne, 1991). Ceea ce nu numai ca nu este uman
incurajator, dar foarte probabil ca nici adevarat.
Provocarea directa (verbala sau fizica) din partea celorlalti este in cele mai multe cazuri o sursa de
manie si determina reactii violente. Nici aici insa relatia, nu este insa mecanica, fiindca depinde de
cine este agresorul, in ce situatiei, cum sunt interpretate intentiile sale. Oricum, in general oamenii
nu raspund la atacurile altora dupa perceptul biblic al “intoarcerii celuilalt obraz”, ci mai mult dupa
principiul mundan -functionand in multe culturi ca o norma de conduita prosociala- al “ochiului
pentru ochi”. Dupa mecanismul revansei, la scara sociala mai larga sau in fragmente microsociale, o
escaladare a violentei se instaureaza in multe ocazii. Familia este un astfel de context, in care
violenta domestica nu inseamna, de regula, un agresor si o victima, cat mai degraba violenta
mutuala in sanul cupului marital sau intre parinti si copii (Straus si altii, 1981).
Ar fi naiv in acelasi timp sa ne inchipuim ca raspunsul la violenta are ca si cauza doar inclinatia
spre razbunare. Interese prozaice sunt implicate si aici, certurile si violenta in familie se desfasoara
in jurul unor motive ca: cine si cum cheltuie banii, repartizarea sarcinilor casnice,, petrecerea
timpului liber, neintelegeri erotice s.a. Tensiunile si conflictele interetnice se explica in parte si prin
legea talionului, dar mai sunstantial prin avantajele scontate (reale sau imaginare) pe termen scurt,
mediu sau mai indepartat. Ceea ce istoria ne invata, ca si realitateacotidiana prezenta, este ca
beneficiile sunt mai mult pentru elite, iar costurile, pentru mase.

2.2.2. Alcoolul si drogurile

Faptul ca alcoolul si alte droguri determina o crestere a agresivitatii este o idee acceptata atat la
nivelul constiintei comune si a oficialitatilor, cat si al specialistilor ce studiaza expres aceasta
problema. Toate studiile experimentale de laborator au aratat diferente semnificative in
comportamentul agresiv al celor ce au consumat o cantitate mai mare de alcool si al celor care au
consumat foarte putin, deloc sau in conditii de placebo. Ceea ce cercetarile mai noi evidentiaza este
ca reactiile agresive sunt mediate si in starea de ebrietate de o serie de alte variabile, dintre care mai
importanta este prezenta altor oameni si in special aprobarea sau dezaprobarea lor.
Intr-un experiment, subiectii ce bausera o cantitate insemanta de alcool trimiteau socuri electrice
catre un presupus oponent (de fapt acesta nu le primea) sunt asistati la un moment dat de doi
observatori. Acestia indemnau subiectii sa mareasca intensitatea socurilor si ii aprobau cand o
faceau. Comparandu-se conditia de asistati cu cea de neasistati, s-a observat ca intensitatea este
mult sporita in prezenta observatorilor incurajatori (Taylor, Sears, 1988). Constatarea nu este deloc
surprinzatoare, dar ea evidentiaza ca nici relatia alcool-violenta nu este una cu totul liniara si ca
oamenii in ipostaza de ebrietate nu au o pornire neconditionata inspre conduite agresive si, cu atat
mai mult, antisociale. Iar respectiva idee ar putea avea consecinte in reconsiderarea pedepselor mult
mai blande care se dau in cazul in care condamnatul era sub influenta vadita a alcoolului (Baron,
Byrne, 1991).
Explicatia cresterii agresivitatii datorita alcoolului se refera la efectele dezinhibitorii ale acestuia.
Controlul cortexului asupra pornirilor agresive slabeste. (este usor de remarcat ca este presupusa in
acest fel natura biologica a agresivitatii). Pe de alta parte, cresterea, prin consumul de alcool, a
apetitului sexual poate conduce si ea, dupa imprejurari la scene violente. Dar, dupa cum am
subliniat (2.1.3.), dispozitia si chiar urgenta de a actiona agresiv este, in conditii normale, temperata
si uneori anulata de evaluarea de catre individul in cauza a consecintelor actelor sale. Or, dupa cum
se stie, o cantitate mare de alcool reduce mult luciditaea si realismul percceptiv. Asa incat,
consumul exagerat de bauturi alcoolice contribuie la potentarea ei directa, cat si prin neluarea in
considerare a caracterisitcilor agresatului (forta lui, daca va reactiona, raul provocat etc.) si a
neplacerilor provocatr propriei persoane si celor apropiati.
Desi exista mari diferente intre efectele diferitelor droguri privind violenta si actele antisociale
-intre marihuana si cocaina, de pilda -ele determina, in general, o crestere a acestora. Cauzele si
mecanismele sunt cele mentionate la alcool, acesta din urma fiind si el, de fapt un drog. Trebuie
insa adaugat un fapt esential: mai mult decat in cazul bauturilor alcoolice, dependenta de drogurile
propri-zise si, prin urmare, nevoia de a le procura cu orice pret, impinge pe consumatorii lor la
conduite antisociale permanente si grave: de la atacuri spontane a unor persoane inocente pana la
crime organizate ce afecteaza colectivitati mari de oameni si societatea in ansamblul ei.

2.2.3. Violenta si mass-media

Un subiect mult controversat este daca mijloacele de comunicare in masa -in particular
cinematograful si televiziunea- produc sau sporesc violenta. Majoritatea oamenilor, inclusiv dintre
specialistii discilinelor socioumane, cred ca da. Experimentele ddde laborator si de teren, atente
studii de corelatie bazate pe anchete psihosociale constata si ele o oarecare legatura pozitiva intre
volumul expunerii la violenta mass-mediei si comportamentul deschis de tip agresiv. Controversa
este insa cat de semnificativa e corelatia, care este sensul cauzal al ei si care sunt mecanismele ce
opereaza.
Dorindu-se o replica stiintifica la discutiile aprinse ale publicului si politicienilor din SUA pe
marginea impactului TV-ului asupra violentei la copii, o comisie, cee astudiat minutios problema, a
dat publicitatii in 1972 un raport sintetic. Concluzia deprim plan a fost ca exista, in mare, o relatie
cauzala intre cele doua elemente, dar ca ea este concludenta numai la anumiti copii (cei inclinati
spre agresivitate) si devine operanta numai in anumite contexte. Aceasta imagine, ce sugera lipsa
unui temei real al ingrijorarii fata de influenta negativa a televiuziunii, a fost destul de aspru
criticata, in primul rand pe motivul ca multi din autorii raportului erau angajati in reteaua
institutionala TV si, deci, se punea la indoiala obiectivitatea lor. Zece ani mai tarziu, in 1982, un alt
comitet, format numai din cercetatori neangajati in reteaua T.V., coincidea ca legatura dintre
violenta televizata si comportamentul agresiv este clara si evidenta (dupa Sears si altii, 1991).
Studiile de laborator releva doar o influenta mica a expunerii la scene vizuale violente asupra
cresterii agresivitatii. Cercetarile in conditii de observatie riguroasa asupra unor tineri delicventi
(internati in institutii speciale) din SUA si Belgia nu au ajuns la rezultate univoce; la acelasi timp si
continut vizionat, la unele loturi s-a inregistrat o asociere statistica pozitiva intre vizionare si
conduita efectiva, la altele, nu (Parke si altii, 1977). Intr-o investigatie multi-culturala (Statele
Unite, Finlanda, Polonia si Australia), coeficientulde corelatie intre optiunea pentru filme cu
violenta si comportamentul agresiv (evaluat de colegi si cunoscuti de aceeasi varsta) la
preadolescenti a fost in medie de 0.21 (Eron, 1982).
In fostele tari comuniste - inclusiv in tara noastra - au crescut impresionant de mult actele de
violenta antisociale, cu deoseire in randul minorilor si tinerilor. Constiinta comuna, chiar la nivelul
educatorilor si profesorilor, a intelectualilor in general, tinde sa plaseze cauza majora a
respectivuluifenomen in liberalizarea mass-mediei, in violenta promovata de aceasta. Nu trebuie
omisi sau neglijati insa alti factori mult mai importanti, care sunt prezenti si ei nu numai in aceasta
perioada (de tranzitie), dar care sunt oarecum intrinseci societatilor democratice si pluraliste, in
centrul carora sta ca valoare fundamentala libertatea individuala. Este vorba, in primul rand de
faptul ca fata de regimurile totalitar-comuniste, violenta pare acum mult mai accentuata pentru ca e
recunoscuta si facuta public. Desprinderea de statul de tip jandarmeresc a insemnat, apoi, slabirea
dintr-o data a controlului social, atat ca si forte specializate (politienesti) cat si ca libertate generala
de miscare, intrunire, organizare, trecerea dintr-o tara in alta. (Nu intamplator s-au inmultit mai ales
crimele organizate, de grup.) Accesul la mijloace de agresare (arme) este, de asemenea o cauza
majora. In fine, imprejurarea ca multi oameni sunt acum purtatori de insemnate sume de bani si
bunuri materiale mobile (autoturisme, aparate electronice etc.), sporeste considerabil probabilitatea
de acte antisociale violente.
In spatele diminuarii si intensificarii agresiunii fata de situatia din trecut, in caer violenta
mediatizata era mult mai redusa, sta un complex cauzal, in cadrul caruia e greu de stabilit
contributia exacta a fiecarui factor. Prin comparatie temporala si interculturala putem insa estima
importanta diferitelor variabile. Or, sunt sugestii ca influenta mass-media asupra cresterii violentei
in perioade de tranzitie este mult mai mica decat cea prezumata in cunoasterea sociala comuna.
Astfel, de exemplu, s-a constatat ca in anumite regiuni din SUA unde s-a introdus pntru prima data
televiziunea - si unde alti factori au ramas semnificativ neschimbati -; nu s-a inregistrat o crestere a
comportamentelor violente antisociale frecvent prezentate de programele TV, cum ar fi furturile de
masini, jafuri, talharii (Heningan si altii, 1982).
Majoritatea rezultatelor studiilor concrete ce privesc relatia dintre expunerea la violenta si
comportamenul agresiv par sa indreptateasca, asadar, afirmatia lui R. Liebert (1989) anume ca
violenta mass-mediala are un mare efect asupra unui mic procentaj de tineri, si un efect mic asupra
unui mare procentaj dintre ei. In cazul, fie ca admit o influenta slaba, fie una puternica a mass-
mediei asupra comportamenului agresiv efectiv, psihologii sociali se intreaba care sunt
mecanismele prin care respectiva influenta opereaza. Raspunsurile nu se ridica mult deasupra
“teoriei” simtului comun, anume aceea a imitarii, dar se aduc, totusi, unele clarificari si nuantari.
Figura 2 condenseaza impactul mesajelor violentei mass-media. Dupa cum usor se observa, in afara
de efectele catharsis, care in anumite conditii functioneaza (vezi 2.4.1) reducand tendinta spre
agresivitate (notata in diagrama cu semnul “-“), toate celelalte efecte induse de consumul de
violenta mass-mediala conduc la cresterea agresivitatii (notata cu “+”). Pe scurt, iata cum:
*Prin dezinhibitie continutul incarcat de violenta promovat prin mijloacele de comunicare in masa
actioneaza in sensul ca desi multe acte agresive sunt prezentate ca reprobabile si autorii lor
pedepsiti, cele mai multe apar ca mijloace de satisfacere a unor interese, ca aducatoare de castiguri.
Mai mult, asociate cu personajele pozitive, cu eroi si eroine, astfel de comportamente sunt
gratificate material si psihosocial de colectivitate, fiind considerate, in final, ca demne de urmat. La
multi cititori, spectatori sau telespectatori, un atare continut slabeste constrangerile fata de agresiune
-; dobandite prin socializare si educatie.
*Expunerea la violenta prin mass-media inseamna, cu deosebire prin cinematograf si televizor,
contactul apropiat cu variate si numeroase tehnici de lupta si mijloace de agresiune. Oameni care
altfel niciodata nu ar fi avut acces la astfel de mijloace, le pot acum insusi, iar la prima imprejurare
favorabila, vor fi tentati sa le puna in aplicare. La copii si tineri indeosebi, caracterul spectacular al
multor scene violente este un element in plus ce trimite la reproducerea lor in viata reala.

Figura 2. Efectele mass-media asupra agresivitatii (adaptare dupa Baron si Byrne)


• Studiile experimentale arata ca vizionarea frecventa de filme si programe TV saturate de
agresivitate afecteaza procesele cognitive, responsabile la randul lor pentru actiunile noastre.
Incarcate cu continuturi informationale pe tema violentei, gandirea si memoria indivizilor este
orientata in sensul violentei. Prin recenta si relevanta lor, itemii si scenele de violenta mobilizeaza
cognitia -; constient sau subliminal -; la interpretari si actiuni in termeni de agresivitate. La aceasta
se adauga faptul ca expunerea la violenta prin mass-media presupune si insusirea unor scenarii dupa
care evenimentele se desfasoara. Intamplari identice sau asemanatoare cu cele din filme vor degaja
secvente actionale identice sau asemanatoare in viata reala. In practica se transpun deci nu numai
anumite procedee specifice de lupta si agresiune, ci si scenarii mai complexe.
• Dupa cum se va arata in 2.3., initierea in continuarea agresiunii depinde si de evaluarea
disconfortului si raului produs victimei. Vizionarea sistematica a unor scene violente , in care se
arata nu doar ca oamenii sufera sau mor, dar se insista asupra actelor de cruzime si a detaliilor lor
fiziologice, are ca rezultat o desensibilizare emotionala; se stinge sau se reduce atitudinea empatica,
de mila fata de cei angajati. Cum se spune mai prozaic, oamenii se obisnuiesc cu asemenea imagini.
Desensibilizarea este suplimentata si de faptul ca personajele ce practica violenta sunt infatisate, de
regula, ca actionand cu sange rece. Ceea ce se intampla pe ecran -; violenta fara ingradiri
emotionale si morale -; are sanse sa se traduca in planul realului cotidian.
Se pare ca desensibilizarea are un efect sporit in impactul mass-medial asupra cresterii violentei
sexuale.Pornografia asociata cu violenta, prezentata in atat de multe materiale vizuale, potenteaza
pornirile inspre acte propriu-zise de acest fel pentru ca la motivele generale legate de influenta
mass-mediei aupra comportamentului agresiv se adauga incitarea libidoului sexual. In cazul
promovarii violentei erotice prin mijloace de comunicare in masa avem de-a face, deci cu un cumul
ridicat de efect datorat interactiunii, asocierii pozitive dintre sex si agresivitate. Iar desensibilizarea
are un accent in plus potrivit urmatorului mecanism: social (poate si genetic) suntem programati ca
barbatul sa aiba grija, sa ocroteasca, sa nu foloseasca forta fata de femei; or, expunerea de lunga
durata si sistematica la scene de rapiri, batai, violuri din partea barbatilor asupra femeilor conduce
la o slabire a inhibitiei si sensibilitatii emotionale si in acest domeniu.

2.3. Interactiunea agresor-victima-context

Comportamentele antisociale agresive concrete sunt rezultanta combinatiei caracteristicilor ce tin de


agresor, victima si situatie. Si, bineinteles, e vorba de caracteristici percepute si atribuite. Sa
subliniem insa ca aceste perceptii si atribuiri nu sunt pur personale si arbitrare. Daca ar fi asa, nu am
putea avea explicatii si predictii. Trebuie sa admitem ca exista un referent real si ca exista
intersubiectivitate. Si, pe de alta parte, in ciuda unei mari varietati de posibile configuratii factoriale
ce tin de personalitatea agresorului si a celui agresat, precum si de situatie -; si cu atat mai mult de
interactiunea dintre cele trei entitati -, se pot desprinde cateva constatari generale. (Pentru buna lor
intelegere e nevoie sa retinem observatia fundamentala, anume ca de foarte multe ori violenta nu
este o secventa simpla agresor-victima, ci la agresiune se raspunde prin agresiune, in cele mai
numeroase cazuri ajungandu-se, pe termen scurt sau lung, la o escaladare a ei). a) Se pare ca
dihotomia de tip personalitate (si comportament) stabilita de D.Glass(1977) intre persoane ce pot fi
caracterizate ca foarte competitive, totdeauna grabite, iritabile si agresive (tipul A) si cele ce nu
detin aceste trasaturi (tipul B), este reala si operanta in descrierea si predictia comportamentului
agresiv. Persoanele de tip A nu numai ca reactioneaza cu violenta supradimensionata la acte minore
de provocare (intentionata sau nu), dar sunt inclinate in mai mare masura decat cele de tip B sa
initieze agresivitate atat instrumentala cat si ostila (vezi 2.1.4.). Totusi, aici se vede cum anumite
trasaturi de personalitate se manifesta in functie de situatie si de caracteristicile celui cu care
interactioneaza.
Intr-un studiu, R.Baron(1989) a rugat un grup mare de manageri sa indice frecventa conflictelor
avute cu subordonatii, cu cei ce aveau aceeasi functie ca ei (egali ca statut) si cu superiorii. Indivizii
clasificati ca tip A au mentionat mult mai multe conflicte cu subordonatii si egalii lor decat tipul B,
dar nu s-a constatat nici o diferenta intre cele doua tipuri in conflictele cu superiorii. Aceasta
asimetrie de comportament dovedeste cat de mult e legata si agresivitatea de statutul social si, in
ultima analiza, de putere. b) Cel ce agreseaza tine seama, intr-o anumita masura, de reactiile celui
agresat. Daca acesta din urma arata ingrijorare, frica, durere, probabilitatea ca actiunea agresiva sa
inceteze e mai mare. Aceasta pentru ca agresorul si-a vazut cumva atins scopul, producand victimei
suficient rau, intervenind, totodata, si sentimentul de mila. Relatia nu este liniara nici aici: cand
agresiunea este raspunsul la o provocare severa, semnele ca provocatorul sufera nu intrerup si nici
nu atenueaza agresiunea. c) In mod obisnuit, potentialul agresor are in vedere, inaintea declansarii
actiunii sale, capacitatile de riposta ale agresorului. Studii riguroase de laborator, ca si viata curenta,
ne arata ca exista o relatie invers proportionala intre angajarea in acte agresive- si conduite
antisociale in general -; si posibilitatile (percepute) de reactie ale celui agresat. E in joc, din nou,
estimarea raportului dintre costuri si beneficii. Doar in stari de puternica manie, ebrietate sau sub
influenta drogurilor ori hipnoza, atunci cand ratiunea este mult obturata, subiectii devin aproape
indiferenti la caracteristicile persoanelor spre care agresiunea lor se indreapta. d) Cel ce se afla intr-
o situatie frustranta sau a avut un incident direct cu cineva este foarte sensibil la motivele pentru
care se afla intr-o asemenea situatie si la intentiile persoanei in cauza. Daca el atribuie cauzele
imprejurarii in care se afla unor factori “obiectivi”, ce nu se inscriu in campul responsabilitatii
persoanelor implicate, pornirea lui spre agresivitate va fi mult redusa. Una este, de pilda, daca unui
angajat i se spune -; sau deduce el -; ca a fost concediat fiindca sefului nu-i place de el, si alta este
daca ajunge la concluzia ca asta se intampla din cauza recesiunii. Atunci cand atacul ori frustrarea
provocate de o persoana sunt percepute ca intentionate, mania si virtuala agresivitate sunt mult mai
puternice decat in caz contrar. Natura si intensitatea insasi a raului provocat trece pe planul doi in
functie de intentie.
Acest lucru a fost demonstrat printr-un experiment efectuat de J.Greenwell si H.Dengerink (1973).
Subiectii au fost plasati intr-un context de competivitate cu oponenti fictivi, de la care primeau si
catre care trimiteau socuri (electrice). Un grup de subiecti a primit informatii de la presupusul
oponent (in fapt de la experimentator) ca acesta intentionat mareste nivelul socurilor, celalalt grup
ca, deliberat el mentine nivelul constant, la o cota moderata. Apoi, la jumatate dintre subiectii din
fiecare grup socurile primite au fost intr-adevar mai mari, iar la ceilalti au ramas constante.
Rezultatele arata ca intentiile oponentilor au contat mai mult in intensitatea socurilor pe care
subiectii le-au returnat acestora decat valoarea reala a intensitatii socurilor primite de la ei (de la
oponenti). e) Factorii de mediu fizic au influenta asupra declansarii comportamentelor agresive si
antisociale. In Statele Unite o comisie special creata pentru a studia cauzele revoltelor si violentelor
de strada deosebit de dese si dure in anii ’60 in aceasta tara, a identificat printre alti factori si pe cel
al temperaturii ridicate. Cercetari corelationale ulterioare centrate special pe tema respectiva,
analizand 102 din tulburarile violente ce au avut loc in perioada mentionata, au gasit o asociere
puternic pozitiva intre intensitatea caldurii si frecventa tulburarilor (Carlsmith, Anderson, 1979).
Explicatia ar consta in aceea ca temperatura inalta determina o stare de iritare, care, la randul ei
sporeste tendinta de agresivitate. Studiile de laborator nu au ajuns la concluzii univoce in privinta
relatiei dintre temperatura si comportamentul agresiv, dar ele confirma ideea ca in conditii de stres
fizic, daca subiectii nu se pot extrage situatiei, ei sunt inclinati mai mult spre agresivitate decat in
conditii normale. Alaturi de temperatura s-a constatat ca avand o influenta semnificativ agravanta
asupra agresivitatii (tot prin mecanismul stresului), mirosurile neplacute si fumul de tigara.

2.4.Prevenirea si reducerea violentei

2.4.1.Efectul catharsisului

Ipoteza catharsisului afirma ca pornirea oamenilor -; innascuta, indusa prin socializare sau
provocata de evenimente specifice -; de a se comporta agresiv fata de semenii lor, poate fi
satisfacuta prin actiuni substitutive care sa nu faca rau nici altora si nici lor insile. Creindu-se
posibilitatea ca indivizii sa-si descarce mania si ura prin mijloace inofensive se reduce tensiunea
emotionala, si, prin urmare, probabilitatea ca ei sa savarseasca acte antisociale. Se considera ca
efectul catharsis opereaza prin trei cai principale: 1) vizionarea de materiale cu multe scene
violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole sportive etc. (idee teoretizata inca de Aristotel);
2) consumarea tendintei agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor (teorie dezvoltata de Freud);
3) angajarea in actiuni violente efective, dar care nu au consecinte antisociale (practicarea unor
sporturi, agresivitate fata de obiecte neinsufletite), idee anticipata deja de Platon. Ce spun studiile
experimentale in legatura cu efectul catharsis si cele trei cai de realizare ale lui?
1) Dupa cum am vazut (2.2.4.), majoritatea coplesitoare a cercetarilor indica nu numai ca expunerea
la violenta mass-mediala nu reduce violenta efectiva, ci o incurajeaza. Nici vizionarea unor
competitii sportive ce presupun agresivitate nu au un efect de catharsis. Mai mult, se pare ca
intaresc tendinta spre violenta (Stephan, Stephan, 1985).
2) Privitor la exprimarea pornirilor agresive in planul imaginarului, aici rezultatele investigatiilor
concrete sunt contradictorii. Consumarea indirecta a frustrarii, maniei, revoltei, prin scenarii ce
rezolva actiuni agresive doar in teritoriul fatneziilor mentale pure sau in cel al povestirilor scrise, al
picturii s.a., conduce, probabil, la o micsorare a tendintei de a realiza practic, in viata reala, acte de
violenta antisociale (Stephan, Stephan, 1985; Sears si altii, 1991).
3) Realizarea de activitati fizice viguroase, ce implica agresivitate, sau cel putin un mare efort, dar
care nu au consecinte umane si sociale negative, cum ar fi diferite sporturi si jocuri, munca grea,
reduc doar temporar starea de dispozitie inspre agresivitate fata de persoanele ce formeaza obiectul
maniei (Zillmann, 1988). Cercetarile evidentiaza, ca in general, orice forma de comportament
agresiv substituant (inclusiv cel verbal) mai degraba sporeste probabilitatea unor acte violente
antisociale intentionate de un actor decat sa o micsoreze (Baron, Byrne, 1991; Sears si altii, 1991).
Investigatiile sistematice de specialitate releva, asadar, ca actiunile prezumate in mod obisnuit ca
avand un efect catharsic de prevenire si reducere a violentei, au in mai mare masura un efect invers,
de ingrosare a ei. Nu trebuie sa avem insa o incredere oarba in rezultatele acestor cercetari. Pentru
studiile de laborator, se pune problema ce relevanta au ele vizavi de dinamica si complexitatea vietii
real. In cazul celor corelationale poate interveni eroarea variabilelor neluate in calcul, si, de
asemenea, se ridica decisiva intrebare cu privire la raportul cauzal in cadrul corelatiei.
S-a constatat, de pilda, o puternica corelatie pozitiva intre violenta verbala si cea fizica la cuplurile
maritale, ceea ce infirma viziunea catharsisului, in care prima forma de violenta ar putea fi un
substitut pentru a doua, mult mai grava. Este foarte probabil ca violenta verbala, in loc sa o anuleze
sau sa o atenueze pe cea fizica, o potenteaza. Dar fara a controla si alte variabile e imprudent a da
un verdict final.
In acelasi timp, rezerva noastra trebuie sa fie si mai pronuntata cand e vorba de reprezentarile si
explicatiile populare privind raportul catharsis- agresivitate antisociala. Oricat de contrastanta ar fi
imaginea asupra catharsisului oferita de psihlogia sociala fata de cea a bunului simt, respectiva
imagine merita luata in srios in viata si politica culturala.
Toate culturile si societatile au instituit forme de pedeapsa pentru actiunile agresive ce aduc
prejudicii colectivitatii in intregime, sau membrilor lor. Exista un raport de directa proportionalitate
intre gravitatea conduitelor antisociale si intensitatea pedepsei, mergandu-se pana la privarea de
libertate pe toata viata, sau chiar la suprimarea fizica. Pedeapsa, atat cea din realitatea sociala
informala cat mai cu seama cea din sistemul formal (institutional juridic), are rolul nu numai de a-l
sanctiona sau izola pe cel in cauza, de a reduce deci mult probabilitatea ca ei sa mai savarseasca
acte agresive antisociale, ci si de a servi ca exemplu. Prin invatarea sociala obsrvationala -; a
perceptiei consecintelor conduitelor reprobabile -; indivizii isi dau seama la ce se pot astepta. Astfel
incat deopotriva pedeapsa ca si amenintarea cu pedeapsa (directa sau inversa), conduc la retinerea
de la acte de violenta. Este rational sa admitem ca daca n-ar functiona penalizarile, in diversele lor
formule, si constiinta existentei lor, cel putin in actuala faza de dezvoltare a omenirii supravietuirea
ei ar fi greu de imaginat.
Efectul pedepsei si al amenintarii cu pedeapsa nu este nici el atat de mare si pozitiv cum e vazut de
constiinta comuna. Si, oricum,

S-ar putea să vă placă și