Sunteți pe pagina 1din 3

EDUCAŢIA INTERCULTURALĂ

Mitul societăţilor uniforme din punct de vedere cultural a suferit tot mai
mult în ultimele decenii, ajungându-se treptat la concluzia că diversitatea culturală a fost
şi este o stare de fapt caracteristică a societăţilor europene. Ideea unei omogenităţi
culturale, propovăduită în era construcţiei naţiunilor europene moderne, lasă tot mai
mult locul conştientizării coexistenţei unor grupuri culturale distincte în cadrul aceleiaşi
entităţi statale, şi a necesităţii instituirii dialogului intercultural.
Indiferent unde am trăi, pentru oricare dintre noi este evident că trăim într-o
lume multicoloră. Trăim într-un mozaic de structuri, de culturi, de forme. Suntem mai
înalţi sau maiscunzi, mai timizi sau mai curajoşi, ne îmbrăcăm, gândim, vorbim, visăm
altfel. Suntem cu toţiidiferiţi, într-o uimitoare varietate de manifestări, avem caracteristici
şi particularităţi diferite şi ocmai acest lucru ne face unici. Această diversitate ne salvează
de la monotonie. Diversitatea trebuie considerată o caracteristică firească a vie ţii cotidiene
– care există indiferent de voinţa noastră. Diversitatea va fi tratat ă ca un privilegiu, o surs ă
de îmbăgăţire culturală, un beneficiu reciproc şi nu o povară.
Educaţia interculturală şi-a făcut apariţia pe agenda politică a Europei
odată cu şcolarizarea copiilor imigranţilor din societăţile vest-europene. S-a
conştientizat atunci pentru prima dată că existenţa unor grupuri provenite dintr-un fond
cultural diferit de cel al populaţiei majoritare poate constitui o provocare. În acest prim
stadiu al educaţiei interculturale, diferenţa este percepută şi tratată ca o ţară. Urmează
apoi stadiul în care copiilor imigranţilor li se recunoaşte dreptul de a beneficia de ore de
studiu al propriilor limbi, culturi şi religii, însă în afara procesului de şcolarizare din
sistemul de învăţământ formal, şi în afara oricărui dialog intercultural cu elevii majoritari.
În cel de-al treilea stadiu, paradigma actuală a educaţiei interculturale, diferenţa
constituie o bogăţie şi se
promovează dialogul intercultural între diferitele grupuri din societate.
Educaţia interculturală presupune o nouă abordare a orizontului valorilor,
deschide noi piste de manifestare a diversităţii şi diferenţelor şi cultivă atitudini de
respect şi de deschidere faţă de diversitate, este şi un răspuns specific, pedagogic la
incercarea de soluţionare a unor consecinţe socio-culturale impuse de amploarea
fenomenelor migraţioniste, este o modalitate de prevenire şi atenuare a conflictelor,
presupune educaţie socială şi civică, invăţarea drepturilor omului, pregătirea şi
participarea la viaţa socială, formarea formatorilor in perspectiva interacţiunii culturale,
educaţia şi dezvoltarea culturală a imigranţilor, educaţia intr-o societate multiculturală.
Educaţia interculturală formală include iniţiative şi programe academice care
sunt dezvoltate de către şcoală şi in interiorul ei.
Educaţia interculturală informală are aceleaşi obiective cu educaţia
interculturală formală, dar se diferenţiază prin metodele şi tehnicile de lucru disponibile.
Este voluntară, nu are caracterul obligatoriu al şcolii şi işi adaptează conţinuturile in
funcţie de nevoile participanţilor. Metodologia este activă şi participativă, iar relaţia
formatorului cu participanţii este mai apropiată.
Obiectivul principal al educaţiei interculturale rezidă în pregătirea persoanelor
pentru a percepe, accepta, respecta şi a experimenta alteritatea. Scopul îl reprezintă
netezirea terenului întâlnirii cu celălalt. A face educaţie interculturală presupune ca însuşi
procesul educaţional să se realizeze într-un mediu interacţional, prin punerea alături, faţă
în faţă, a purtătorilor unor expresii culturale diferite. Alteritatea trebuie să devină un
motiv de bucurie, o ocazie de întărire a sentimentului vieţuirii laolaltă, o dorinţă a unei
împreună simţiri şi binevenite conlucrări. Altul este un prilej de descoperire şi
conştientizare a realei identităţi. Căci, în căutarea celuilalt, ne descoperim pe noi înşine,
ne dăm seama de ceea ce suntem, sperăm, merităm. Frumuseţea existenţială ne este dată
de celălalt, de miracolul ieşirii din sine, de proiectarea în altul, de iubirea celui apropiat -
ca şi a celui îndepărtat!
Şcoala interculturală are ca obiective păstrarea şi apărarea diversităţii
culturale a populaţiei şi prezervarea unităţii şcolii,realizează un proces de integrare prin
preluarea preachiziţiilor culturale pe care le posedă elevii; invită profesorii să înţeleagă şi
să valorifice potenţialurile culturale ale elevilor, presupune o nouă manieră de concepere
şi implementare a curriculum-urilor şcolare şi o nouă atitudine relaţională intre profesori,
elevi, părinţi.
Învățarea interculturală presupune o învățare pe tot parcursul vieții, de la o
vârstă fragedă. Dacă ne putem educa copiii de mici că ei nu sunt mai presus decât nimeni
și că fiecare persoană trebuie tratată cu șanse egală, cu siguranță vor deveni adulți
toleranți ce vor accepta și se vor îmbogăți după urma diversitătii culturale. Datoria
noastră, a cadrelor didactice este aceea de a le oferi copiilor experiențe de învățare care
să-i familiarizeze cu diferite culturi.
Cercetărilor de psihologie “interculturală” (“cross-cultural”, în engleză),
studiază direct interacţiunea dintre indivizi şi grupuri de origini culturale diferite. Există
încă numeroase dezbateri asupra utilizării termenilor în engleză şi în franceză şi asupra
importanţei metodei. La început, psihologia interculturală a avut un aspect de studiu
comparativ, de punere faţă în faţă a unor structuri de valori diferite (demers de tip “etic”).
Alţi cercetători au încercat să favorizeze un demers “emic”, mergând uneori până la un
relativism cultural total, care respinge orice comparaţie. Între cele două perspective nu
există opoziţie, ci complementaritate, demersul cel mai pertinent fiind cel care cercetează
în acelaşi timp ceea ce este comun (universal) şi ceea ce este diferit în diferitele
manifestări culturale.
Antropologia s-a interesat, înaintea psihologiei interculturale, de fenomenele
schimbării sociale şi aculturaţiei. Antropologia a devenit mai ancorată în evenimenţial, se
interesează de minorităţi, de emigranţi, păstrând la originea sa metodologia calitativă.
Etnologia poate să aducă o înţelegere în profunzime a cauzelor emigrărilor şi a «viziunii
despre lume» a emigranţilor care se inserează în noi spaţii culturale.
Raportarea la societate vizată ca întreg este realizată de sociologie. Xenofobia
şi rasismul au o etiologie determinată şi alimentată social. Originea socială rămâne o
variabilă importantă de studiat şi de către sociologie. Dacă ne raportăm la experienţa
migrării, există un cumul de elemente, de factori multipli, care intervin în chip divers, în
funcţie de subgrupe sau chiar indivizi: condiţia migrantă a părinţilor, condiţii economice,
elemente specifice ale culturii de origine şi conflicte între aceasta şi societatea de
rezidenţă, avataruri relaţionale, etc.
Sub marca acestei preocupări teoretice se studiază adesea interacţiuni
interculturale destul de scurte ca durată, ce pot merge de la turism sau sejur de studii în
străinătate, la negocierea diplomatică sau comercială sau la cooperarea în problemele
dezvoltării. Cum comunicăm în situaţiile culturale în care referenţii culturali nu sunt
aceiaşi? Ce importanţă are comunicarea non-verbală sau relaţia de proximitate? Cum se
manifestă «şocul cultural», «şocul reintegrării» şi învăţarea convenţiilor culturale?
Studiile în acest domeniu pornesc de la o premisă oarecum paradoxală: o regulă de primă
importanţă pentru o comunicare interculturală eficace este, întâi de toate, de a cunoaşte
convenţiile propriei culturi.
Alte discipline, ce se dovedesc a fi necesare în studiul pedagogic al
interacţiunilor culturale, sunt: ştiinţele limbajului, în mod cu totul particular socio-
lingvistica, apoi semiotica, filosofia, demografia, geografia umană, istoria, ştiinţele
politice, relaţiile internaţionale sau studiile asupra dezvoltării socio-economice. În
general, conexiunile interdisciplinare asigură un suport epistemologic inerent pedagogiei
interculturale. Din acest punct de vedere, pedagogia interculturală rămâne mereu deschisă
noilor topici disciplinare.
Dintre conceptele ce stau la baza educaţiei interculturale cel mai important este
cultura, care înseamnă despre a trăi şi a face. Este o programare continuă a minţii, ce
începe de la naştere, aceasta incluzând valori, norme, obiceiuri şi limbă, implică şi
ierarhizarea constant în vederea unei bune orientări în mediul social.
Identitatea este un proces psihologic, este percepţia pe care o are individual sau
despre sine în relaţia cu mediul său. Pentru minorităţi, identitatea lor este corespunzătoare
cu modul în care sunt percepuţi de majoritate.
Minoritatea este un grup de persoane ce împart o identitate şi cultură unică
diferită de restul societăţii, din această cauză ei sunt social marginalizaţi de majoritate.
Etnocentrismul reprezintă perceperea unei culturi ca fiind superioara în timp ce
celelalte sunt denigrate. Această atitudine este foarte comună în relaţiile minoritate-
majoritate şi, mai ales pentru tineretul minoritar, poate fi rădăcina conflictelor inter-
culturale.
Toleranţa este respectul, aprecierea şi acceptarea diversităţii într-un sens global,
este despre a trăi şi a face ceva prin acceptarea celorlalte culturi fără judecăţi şi cu
deschidere.
Educaţia interculturală nu este o,, modă”, ea nu este întotdeauna comodă,
reconfortantă pentru cei chemaţi să o aplice. Solicită reacţii proactive, critice şi mai ales
autocritice. Ca atare, poate fi acceptată sau nu, însă în lumea în care noi trăim şi în lumea
în care dorim să trăiască şi copiii noştri, educaţia interculturală nu mai poate fi ignorată.

BIBLIOGRAFIE:

1. CUCOŞ, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi,


2000
2. DASEN, P., Fundamente ştiinţifice ale unei pedagogii interculturale, în Educaţie
interculturală, Editura Polirom, Iaşi, 1999