Sunteți pe pagina 1din 6

IMPORTANȚA DEZVOLTĂRII CREATIVITĂȚII

LA VÂRSTA ȘCOLARĂ MICĂ

Societatea democratică a impus școlii românești adaptarea la noile reforme,


modernizarea și ridicarea calității sale la nivelul standardelor educaţionale europene, care se
reînnoiesc continuu, facând necesară o examinare atentă şi actualizată a transformărilor prioritare
care aşază pe primul loc dezvoltarea gândirii elevilor, a independenţei acestora şi mai ales a
creativităţii lor. Școala primară este prima verigă în asimilarea cunoaştințelor de bază, în
egalizarea şanselor la educație a tuturor copiilor. În acest sens, cadrul didactic practică o profesie
şi nicidecum o meserie, rolul său fiind de natură intelectuală, morală și socială. Munca lui are
efect permanent, şi nu se poate spune niciodată unde i se opreşte influenţa. Ritmul crescând al
competiţiei în toate domeniile vieţii social – economice şi culturale ne obligă să gândim cât mai
rapid şi, mai ales, să gândim corect. A-i pune elevului probleme de gândire, dar mai ales a-l
pregăti să-şi pună singur întrebări, este mult mai important decât a-l conduce spre rezolvarea
acestora prin modalităţi stereotipice învăţate. Învăţătorul este cel care sădește în fiecare copil, la
pornirea lui pe drumul în viață, primele elemente, călăuzindu-i paşii spre marea formare ca om.
El modelează materialul cel mai de preţ – copilul – tinzând să realizeze o fiinţă înzestrată cu cele
mai frumoase trăsături, un om care să asimileze calităţile morale cele mai înalte.
Eficienţa dezvoltării creativităţii la elevi este dependentă de pregătirea ştiinţifică şi
pedagogică a educatorului, de priceperea lui de a organiza în mod minuțios activitatea elevilor,
de a subordona totalitatea mijloacelor sale didactice obiectivelor propuse.
Termenul creativitate derivă din cuvântul de origine latină „creare”, care înseamnă
zămislire, făurire, naştere. Într-o abordare mai extinsă, creativitatea constituie un fenomen
general uman, forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. Conceptul de creativitate are o sferă
foarte largă şi se referă la numeroase acţiuni în diferite domenii ale activităţii umane şi la diferite
niveluri, începând cu descoperirea ştiinţifică, invenţia sau creaţia artistică şi terminând cu
inovaţia organizatorică şi socială, inventivitatea sau adaptabilitatea individuală.
În psihologie termenul de creativitate a fost introdus de G. Allport, în anul 1937, el
reducând noțiunea la atitudini, inteligență sau trăsături temperamentale și desemnând un
ansamblu de trăsături proprii fiecărui individ la un anumit nivel, iar potențialul creativ există la
toți oamenii și poate fi actualizat și dezvoltat.
Creativitatea se poate manifesta în toate activitățile omului, muncă, învățare, joc, artă,
tehnică, politică ețc., iar prin esența sa este o valoare social- umană și educațională de prim rang.
În literatura de specialitate, creativitatea este tratată ca produs, proces, potențialitate și ca
dimensiune a personalității umane.
Definirea creativității trebuie să cuprindă atât aspectul aptitudinal- capacitatea
subiectului de a găsi soluții noi- cât și pe cel motivațional, atitudinal- valoric, afectiv,
psihosocial. Succint, creativitatea ar putea fi definită ca disponibilitatea generală a
personalității aflate în interacțiune cu sine și cu lumea pentru producerea noului. Real, ea este o
disponibilitate complexă de ordin psihologic ce cuprinde o multitudine de procese, stări și
aptitudini care coparticipă în mod optim la realizarea unor produse noi și valoroase pentru
individ, dar mai ales, pentru societate.1
Creația a fost socotită un privilegiu dobândit ereditar de o minoritate, iar școala nu s-a
ocupat în mod deosebit de acest aspect, cu toate că s-au creat izolat clase speciale pentru
supradotați. De când se arată că automatele dirijate prin calculatoare înfăptuiesc toate muncile
stereotipe și deci omului îi revin mai mult sarcini de montaj, depanare și înnoire, cultivarea
gândirii inovatoare a devenit o sarcină importantă a școlilor contemporane.
Au existat și poziții sceptice susținându-se că învățământul prezent, plin de principii
rigide, promovează mai mult gândirea critică, disciplina, conformismul, n-ar putea promova
libertatea deplină a spiritului, fantezia lipsită de orice constrângere, atât de importantă pentru
spiritul creator. Gândirea omului are o uimitoare plasticitate, iar școlarii, după ce studiau teoreme
precis formulate la matematică și noțiuni bine definite la fizică sau chimie, puteau foarte bine să
adopte o cu altă orientare la orele de literatură, unde exprimarea metaforică, jocurile de cuvinte și
imagini situează intelectul pe un cu totul alt plan. Putem continua în unele lecții să deprindem
elevii cu raționamentele perfect obiective, disecând critic unele fapte ori idei, iar în alte ore să-i
stimulăm pentru descătușarea imaginației, spre conceperea celor mai variate și surprinzătoare
combinații. Desigur, sunt necesare o serie de transformări în felul de a organiza învățământul,
modificări realizate în Occident de mulți ani, dar prea puțin observate în stilul activității din
învățământul nostru preuniversitar.

1
Roșca, Al., 1981, Creativitate genarală și specifică, Ed. Academiei, București
Dezvoltarea creativității ar trebui începută o dată cu formularea obiectivelor instructiv-
educative, ea nu trebuie să apară printre scopurile secundare ci alături de educarea gândirii. Este
nevoie să combatem însuși conformismul cultural, care se manifestă la cadrele didactice ce
privesc exercițiile de fantezie ca un simplu joc, fără consecințe serioase asupra dezvoltării
intelectuale. Obiectivele se reflectă în conținutul învățământului, în planurile și programele de
învățământ, iar acestea ar trebui să prevadă și lecții speciale în vederea cultivării creativității, a
ingeniozității.
Deosebit de importantă este atitudinea profesorului, relația sa cu elevii, o atitudine
autoritară putând crea blocaje, elevii neîndrăznind să pună întrebări, se tem de eșec, de ironii și
astfel se crează un zid în comunicarea elev- profesor. Este nevoie de un climat democratic,
prietenos, destins, cadrul didactic trebuind să fie apropiat de elevii săi, să le încurajeze
imaginația, să își manifeste curiozitatea, spontaneitate. Școlarii să se manifeste în voie, să fie
ceva firesc ca o idee originală, mai aparte, să atragă un punct în plus la noatre, chiar dacă prin ea
nu s-a putut soluționa chestiunea în discuție.. cadrul didactic trebuie să depisteze școlarii cu
potențialități creative superioare, cărora este firesc să li se asigure posibilități speciale de
dezvoltare a capacităților lor. Oricum, elevii cu un potențial creativ pot fi observați prin felul de a
rezolva probleme neobișnuite sau prin întrebările neașteptate pe care le pun, însă profesorul are
îndatorirea de a cultiva disponibilitățile imaginative ale întregii clase folosind metode adecvate
acestui obiectiv didactic major.
În vederea dezvoltării creativității există mijloace nespecifice, fără o relație anume
cu un obiect de învățământ, dar importante deoarece creează ceea ce se numește o atitudine
creativă și mai ales aptitudinea de a căuta și găsi probleme, și metode specifice în raport cu o
anume materie, în funcție de conținutul ei. Cultivarea creativității nu constă în a-i stimula pe
copii să pună întrebări, calea principală o constituie folosirea metodelor active printre acestea un
loc central ocupând problematizarea sau învățarea prin descoperire. La matematică, elevii trebuie
să fie îndemnați să imagineze o problemă cu mai multe soluții, la geografie sunt foarte
interesante călătoriile pe hartă, când școlarul, pornind dintr-un punct și avansând spre un anumit
oraș, descrie peisajul, bogățiile naturale, localitățile întâlnite cu specificul lor sau se cere copiilor
să explice argumentat de ce s-a dezvoltat atât de mult o metropolă. Alteori pot fi puși în situația
regizorului : să facă observații detaliate privind jocul, mimica și atitudinile actorilor în cadrul
unei piese de dată recentă.
Activitatea în afara clasei și extrașcolară oferă numeroase prilejuri pentru cultivarea
imaginației, creativității. Vizitarea expozițiilor, muzeelor, excursiile lărgesc orizontul, câmpul
fanteziei copiilor și sunt surse de inepuizabile întrebări. Preocuparea de formarea independenței
în gândire și exprimare implică și o legătură cu familia, mai ales în cazul acelor părinți care își
dădăcesc prea mult copilul, fiind necesar să le explicăm că tutela excesivă impiedica dezvoltarea
intelectului, manifestarea independentă a gândirii și fanteziei lui, factori esențiali în dobândirea
viitoare a unei competențe profesionale.
Școala poate face multe în educarea spiritului creativ, dar trebuie insistat pe
modificarea modului de gândire și a stilului de lucru în clasă, cristalizate în secole de
învățământul tradițional, prea puțin preocupat de această latură a personalității elevului, care
capătă în zilele noastre o valoare din ce în ce mai însemnată.
Cum încurajăm creativitatea copiilor?
- prin asigurarea unui mediu care permite copilului să exploreze şi să se joace fără restrângeri
exagerate;
- prin adaptarea la ideile copilului, fără a încerca o structurare a ideilor lui astfel încât să se
potrivescă cu cele ale adulţilor;
- prin acceptarea ideilor neobişnuite ale copilului, fără a judeca modul divergent în care acesta
rezolvă o problemă;
- folosind modalităţi creative pentru rezolvarea problemelor, în special a problemelor ce apar în
viaţa de zi cu zi;
- alocând destul timp copilului pentru explorarea tuturor posibilităţilor, pentru trecerea de la
ideile obişnuite la idei mai originale;
- încurajând procesul, iar nu scopul.
A se juca şi a învăţa sunt activităţi care se îmbină perfect. Principiul aplicat în jocurile
educative şi didactice este acela al transferului de energie. Un interes care nu poate exercita încă
decât o acţiune minimă sau nulă asupra comportamentului copilului este înlocuit cu un interes
imediat şi puternic.
Ideea folosirii jocului în ativităţile educative nu este nouă. Şi Platon în Republica
recomanda: “ Faceţi în aşa fel încât copiii să se instruiască jucându-se. Veţi avea prilejul de a
cunoaşte înclinaţiile fiecăruia.”
Jocuri didactice care vizează dezvoltarea creativităţii elevilor din ciclul primar:
A) “Ştafeta povestirii” – dintr-un coşuleţ în care sunt amestecate diferite bileţele fiecare
elev va extrage un cartonaş pe care se află scris un număr. Cel care are numărul 1 începe să
creeze o povestire pe care o va întrerupe după câteva fraze, ultimul cuvânt fiind “şi”, “atunci”
sau “când”. Povestirea este continuată de copilul care are numărul 2 şi aşa mai departe. Toţi
copiii din clasă au ocazia să creeze, să-şi imagineze continuarea acţiunii, punându-şi astfel în
valoare potenţialul creator. Se poate sugera copiilor să orienteze povestirea spre o anumită latură:
comică sau tristă, fantastică sau realistă etc.
B) Jocurile de combinare – sunt deosebit de distractive şi de eficiente pentru dezvoltarea
independenţei şi originalităţii gândirii elevilor. De exemplu, combinarea unui personaj dintr-o
lectură cu un alt personaj dintr-o altă lectură, combinarea mai multor poveşti într-una singură,
combinarea unor cuvinte pentru a obţine o poveste, combinarea unor propoziţii aparent fără nici
o legătură în aşa fel încât să formeze un text etc.
C) “Ghiceşte urmarea” – constă în audierea unei poveşti care este întreruptă la un
moment dat de clinchetul unui clopoţel. Copiii trebuie să-şi imagineze întâmplările, continuând
povestea. Acest joc, pe lângă faptul că dezvoltă imaginaţia elevilor, activizează şi gândirea
acestora, îi oferă supleţe şi mobilitate, dezvoltă atenţia şi perspicacitatea. De asemenea este
eficient în formarea deprinderilor elevilor de a asculta.
D) Jocul cuvintelor magice – este un joc care îi pune pe elevi în diferite situaţii de a
descoperi şi a crea propriile adevăruri. Cuvintele magice provoacă gândirea critică, interesul
pentru rezolvarea problemelor, iamginaţia, cinstea şi responsabilitatea, elemente ce trebuie să
devină esenţa educaţiei pentru elevii noştri. Aceştia vor fi aşezaţi în cerc sau în semicerc, jos, pe
covoraş, sau pe scaune. În centru se află o cutie cu cartonaşe, pe fiecare cartonaş fiind scris un
cuvânt: hărnicie, ajutor, respect, credinţă etc. Elevul ia din cutie câte un cartonaş, îl citeşte, se
gândeşte câteva momente, apoi începe să discute despre sensul cuvântului, despre ceea ce îi
sugerează. Este un joc care stimulează gândirea, creativitatea verbală, răspunzând şi nevoii
elevului de a-şi exteriorize observaţiile, gândurile, sentimentele în mod liber, fără complexe sau
teama de a greşi, anulându-se timiditatea.
E) Interviu cu un personaj – este un joc deosebit de agreat de elevi. Un elev este
reporterul, iar altul este un personaj dintr-o povestire. Se poartă o discuţie imaginară, în care se
combină elemente din poveste cu elemente din realitate.
F) “Steaua enigmelor” – în mijlocul unei stele se află scris titlul unui capitol sau al unei
unităţi de învăţare. În vârful fiecărui colţ de stea sunt scrise, cu o culoare, modalităţile de
realizare şi obiectivele unităţii de învăţare. Cu altă culoare sunt scrise sarcini, întrebări pentru
fiecare problemă pusă în discuţie. Elevii formează cinci grupe, fiecare grupă alegându-şi un colţ
de stea, cu sarcina care i se potriveşte şi la care cred că vor putea răspunde cât mai elaborat sau
cât mai original.
G)” Cine ştie cuvinte noi”?- Se împart elevii în grupe , după bănci . Se împarte şi tabla
cu cretă colorată . Învăţătorul pronunţă un sunet corespunzător unei litere , cerând elevilor să se
gândească şi să spună cuvinte care încep cu sunetul dat . Se cer mereu cuvinte noi , frumoase ,
alese Elevul care-l spune trebuie să şi îl explice – cu ajutorul învăţătorului – şi primeşte câte un
punct pe tablă .
Jocul didactic rămâne activitatea principală prin care elevul mic pătrunde în tainele
învăţăturii într-un mod plăcut. Copilul învaţă prin joc mult mai uşor iar activitatea didactică îşi
atinge obiectivele.

BIBLIOGRAFIE :

1. Bădică Tatiana.. , Jocuri didactice pentru dezvoltarea vorbirii , E.D.P. Bucureşti , 1974

2.Popovici, C-tin şi colab., Culegere de jocuri didactice pentru clasele I - IV , E.D.P., Bucureşti,

1971

3. Roco M. – Creativitatea individuală şi de grup, Bucureşti, Editura Academiei, 1979

4. Roșca, Al., Creativitate genarală și specifică, Ed. Academiei, București, 1981