Variațiile capitalismului românesc în perioada post-comunistă

și efectul acestora asupra dezvoltării politice a țării

În cadrul acestei lucrări, ne propunem să prezentăm evoluția capitalismului în

România în perioada post-comunistă și influența acesteia asupra cadrului instituțional,
dar și ce schimbări a adus pe scena politică românească. Vom aduce argumente conform
cărora, deși situația economică a României a trecut prin mai multe perioade de tranziție,
de la sfârșitul anilor ’80 și până în prezent, aceasta a ajuns la momentul actual la cea mai
bună formă a sa, influențând pozitiv sistemul instituțional și politica țării. Vom aborda
teme precum designul instituțional, opțiunea de politici sociale și ale pieței și forței de
muncă, organizarea actorilor sociali și strategiile acestora pentru instituții, în vederea unei
mai bune reprezentări a variațiilor capitalismului pe care România l-a dezvoltat în
perioada post-comunistă.

Starea actuală a teoriei cu privire la formele de capitalism

Există mai multe abordări și definiții ale capitalismului, acesta fiind un sistem
politico-economic amplu, care a permis de-a lungul timpului multor scriitori și filosofi
politici să formuleze ipoteze și să contureze tipuri ale capitalismului. Una dintre aceste
abordări este cea a lui Sarwat Jahan și Ahmed Saber Mahmud, care consideră că
principala caracteristică a capitalismului este dorința de a face profit. Astfel, ei definesc
capitalismul ca fiind „un sistem economic în care actorii privaţi deţin şi controlează
proprietăţi conform propriului interes, iar cererea si oferta duc la stabilirea preţurilor în
mod liber pe piaţă, într-un mod care serveşte cel mai bine intereselor societăţii”. [CITATION
Sar15 \p 44 \l 1048 ].
O altă definiție plasează capitalismul între istorie și evoluția continuă a lumii
politice și sociale: „un sistem economic dependent de istorie, întotdeauna în evoluție,
reflectând întotdeauna schimbările tehnologice și luptele politice prin care ideologiile și
instituțiile sunt exprimate și modificate.” [CITATION Bre12 \p 23 \l 1048 ] . Cu alte cuvinte,
autorul acestei definiţii, Luiz Carlos Bresser-Pereira, spune că este o greşeală să încerci
să defineşti capitalismul doar în calitate de sistem economic, deoarece acesta nu există
fără celelalte componente ale sale: sistemul politic şi sistemul social. Mai mult decât atât,
acesta nu este de acord cu concepţia conform căreia acest sistem politico-economic este
format din relații economice de tip vânzare-cumpărare, punând accentul pe rolul și pe
viața politico-socială. De asemenea, el trece în revistă în lucrarea sa „Five models of
capitalism” câteva forme de capitalism pe care le considerăm relevante pentru tema
noastră, dintre care: teoria lui Boyer din 2004, care împarte capitalismul în „capitalism
de piaţă” (ex: Statele Unite), „mezo-corporatist” (ex: Japonia), „public” (Franţa) şi
„social democratic” (ţările scandinave); teoria lui Ben Ross Schneider, care clasifică
capitalismul tot in patru tipuri, însă pe baza „mecanismelor de alocare”, ajungând astfel la
economia de piață liberală , economia de piaţă dirijată, economia de piață-rețea și
economia de piață ierarhică. Luiz Carlos Bresser-Pereira preferă această ultimă teorie în

1
detrimentul celei a lui Peter A. Hall şi David Soskice, propunând chiar el o clasificare a
formelor de capitalism care porneşte de la un criteriu total opus faţă de cel al celor doi
care pun accentul pe modul de producţie. Astfel, „cele cinci tipuri de capitalism” ale lui
Pereira se conturează pe baza unui principiu politic în corelaţie cu mărimea şi nivelul de
dezvoltare al statelor, rezultând: modelul liberal-democratic Anglo-Saxon, modelul social
sau modelul european şi modelul integrării sociale sau modelul japonez pentru tările
mari, iar pentru ţările în curs de dezvoltare , modelul de dezvoltare asiatic şi modelul
liberal-dependent.
Cu toate acestea, lucrarea de referinţă pe care ne vom clădi ideile şi argumentele
Este cea a lui Peter A. Hall şi David Soskice, „Varieties of Capitalism”. Mai concret,
vom prezenta în cele ce urmează cele mai importante aspecte ale cărţii, având ca temelie
chiar introducerea acesteia, elaborată de aceeaşi autori.
Peter A. Hall şi David Soskice pun firma în centrul teoriei lor, în vederea
construirii unei legături între afacerile economice și economia politică comparată,
distingând două forme diametral opuse de capitalism: coordinated market economy
(CME) și liberal market economy (LME). [CITATION Pet01 \p 5-8 \l 1048 ]. Această
clasificare urmărește comportamentul companiilor ca principal actor economic al
capitalismului în relațiile cu ceilalți actori economici, diferența majoră dintre cele două
economii de piață fiind faptul că în cadrul unei economii de piață coordonată instituțiile
încurajează cooperarea între actorii economici, în timp ce economia de piață liberală
militează pentru competiția dintre aceștia. [CITATION Cha04 \p 2 \l 1048 ] . Astfel că,
economiile europene devin in ce în ce mai diferite, în ciuda globalizării și guvernării
supranaționale.
Această diferență este evidențiată cel mai bine atunci când ne referim la natura
relațiilor dintre firme și actorii economici. Peter A. Hall și David Soskice oferă în
lucrarea lor cinci domenii în care aceste relații trebuie să existe: cel industrial, având ca
principal pilon mecanismul de negociere, trainingul vocațional și educația, guvernanța
coroporatistă, relaționarea dintre firme, implicarea angajaților.
În timp ce țări precum Germania sau Suedia, a căror economie de piață este una
coordonată, au regimuri centralizate de negociere, țările în care există o economie de
piață liberală refuză orice formă de negociere colectivă, îndreptându-se către relații
industriale descentralizate, voluntare (de exemplu Anglia, care apelează la guvern pentru
a spori puterea managerială la locurile de muncă și nu încurajează cooperarea între
angajați și șefi).
Cum s-ar putea prevedea, nici în domeniul trainingului vocațional și al educației
firmele din țările cu economie de piață liberală nu își dau interesul pentru instruirea
angajaților lor. Aceștia nu dispun de traininguri, sistemul educațional fiind unul
generalizat, care a dus la o flexibilitate mai mare a calificărilor acestora. De cealaltă parte
stau firmele din țările cu economie de piață coordonată, care oferă nenumărate șanse
pentru tineri și studenți (internshipuri și asigurarea la locul de muncă). Peter A. Hall și
David Soskice aduc aici în discuție apariția unei inegalități de gen, deşi accesul la
educaţie se echilibrează: „dobândind aptitudini mult mai precise și de un nivel mai înalt,
este problematică întreruperea carierei”[CITATION Cha04 \p 4 \l 1048 ] , aşa cum se întâmplă
în cazul femeilor, care sunt nevoite să apeleze la concediu de tip prenatal şi postnatal.
În ceea ce priveşte guvernanţa corporatistă, modelul LME are la bază
unilateralismul managerial şi ierarhizarea puternică, în timp ce firmele din ţările cu model

2
capitalist CME dezaprobă unilateralismul managerial în urmărirea acţionarilor şi se
axează pe investiţii financiare mult mai strategice.
Aşa cum am spus mai sus, probabil cea mai mare diferenţă între economia de
piaţă liberală şi economia de piaţă coordonată este aceea că cea dintâi încurajează
competiţia dintre firme, având un sistem de standardizare foarte fragmentat, iar
companiile lucrând pe baza propriilor reguli, dând dovadă astfel de un efort minimal în
ceea ce priveşte coordonarea firmelor. De partea cealaltă, CME este caracterizată de un
bun dialog între firme, de iniţiativă în cadrul asociaţiilor muncitorilor, firmele cooperând
în vederea standardizării unei industrii vaste.
O ultimă diferenţă între cele două forme de capitalism în ceea ce priveşte natura
relaţiei dintre firme şi ceilalţi actori economici o reprezintă gradul de implicare al
angajaţilor în bunul mers al firmelor. În timp ce în cadrul firmelor din ţările cu o
economie de piaţă liberală acesta aproape că lipseşte complet, firmele care au la bază
modelul CME încurajează şi chiar ajută muncitorii prin diverse decizii instituţionale să se
dezvolte odată cu compania.

Evoluția tipurilor de capitalism din România

Pentru început, vom descrie situația economică a României în perioada
comunistă, pentru a accentua diferențele de dinainte și după comunism.
La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, Romȃnia a trecut sub ocupaţie
sovietică și a fost „reconstruită” conform modelului stalinist de societate. Daunele de
război masive și companiile mixte romȃno-sovietice din domenii importante au drenat
resurse economice enorme către Uniunea Sovietică. O serie de schimbări s-a produs:
companiile industriale și mare parte a sectorului serviciilor au devenit proprietatea
statului, agricultura a fost colectivizată, iar economia a fost supusă planificării
centralizate. Printr-un plan de dezvoltare bazat pe industrializare, pe un transfer al forței
de muncă din agricultură către industrie (și, într-o mai mică măsură, către servicii) și
investiții masive, a fost consolidată conducerea comunistă.
Schimbarea politică spre comunismul naţional a fost însoţită de măsuri de
accelerare a creșterii economice. „În anii '60, un grup de tehnocraţi susţinuţi de primul
ministru Ion Gheorghe Maurer a promovat unele reforme limitate de gestiune a
întreprinderilor. Centrul dezvoltării economice socialiste a rămas expansiunea industriei
grele.”[CITATION Dan13 \p 4 \l 1048 ] Opţiunea României pentru o industrializare
accelerată a reprezentat unul din motivele principale pentru divergenţa ei faţă de Uniunea
Sovietică, la începutul anilor '60. Liderii comuniști români nu fuseseră de acord cu
politicile de integrare economică promovate de Uniunea Sovietică în cadrul Comecom,
politici care ar fi făcut ca România să se specializeze în agricultură și industriile conexe.
Deși alegerea ei strategică a împiedicat România să obţină economiile de scară
pe care le-ar fi putut produce diviziunea internaţională a muncii, investiţiile în industria
grea s-au dovedit rentabile la început, iar aprofundarea relaţiilor cu Vestul avansat
tehnologic a permis o creștere impresionantă a producţiei. Planurile făcute în anii '60
prevedeau dezvoltarea industriilor bunurilor de consum. Creșterea consumului și
îmbunătățirea standardelor de viață ale populației României au fost posibile cu ajutorul
sporirii importurilor. Progrese semnificative au fost obţinute de asemenea în sănătate,
educaţie și în standardele de viaţă. România a atins rate de creștere economică mari în
anii '60 și '70. PIB-ul pe cap de locuitor a crescut de peste două ori. Industria a devenit

3
sectorul economic dominant, atât în termenii procentului ei din PIB, cât și ai ratei de
ocupare. S-a produs o migraţie semnificativă de la sat la oraș și, în anii '80, pentru prima
dată în istoria atestată, populaţia urbană depășea 50% din totalul populaţiei. În esenţă,
modelul comunist se concentra pe cantitatea producţiei, evita forţele pieţei și
desconsidera criteriile de eficienţă.
„Întărirea puterii lui Ceaușescu de la începutul anilor '70 i-a privilegiat pe
activiștii de partid în detrimentul tehnocraţilor, a stopat încercările de reformă de la
sfârșitul anilor '60 și a direcţionat tot mai multe resurse către dezvoltarea industriilor
grele și chimice și către proiecte de prestigiu cu valoare economică limitată.” [CITATION
Dan13 \p 4 \l 1048 ] Pentru o anumită perioadă de timp, consecinţele acestor politici au
fost mascate de creșterea disponibilităţii creditelor occidentale, ceea ce a permis
menţinerea ratelor de creștere și asigurarea continuării sporirii consumului intern.
Cu toate acestea, irosirea resurselor de către industrii ineficiente și scăderea
extracţiei interne de petrol datorată epuizării rezervelor disponibile au transformat în cele
din urmă România dintr-un exportator de petrol într-un importator net de petrol. Această
evoluţie a devenit deosebit de dăunătoare în contextul celei de-a doua crize a petrolului
dintre anii 1979 și 1982. Conducerea comunistă nu a reușit să schimbe modelul de
creștere, iar Ceaușescu a preferat să limiteze drastic importurile și să forţeze exporturile
pentru a dobândi valuta externă necesară pentru a rambursa datoria externă și pentru a
stopa în modul acesta dependenţa României de finanţarea externă. Reducerea
importurilor a fost implementată într-o manieră brutală și adesea arbitrară, generând
perturbări disproporţionate în economie. De exemplu, în anii '80, România exporta mai
mult de jumătate din producţia ei de îngrășăminte și creșterea producţiei agricole a fost
afectată de raritatea fertilizatorilor. [CITATION Dan13 \p 5 \l 1048 ].
După căderea regimului comunist, România trebuia să se concentreze pe
refacerea națională. Ea nu a ajuns ușor la forma economiei de piață liberală pe care o are
acum, ci printr-un proces de tranziție lung, de două decenii, existând chiar păreri conform
cărora nici în ziua de astăzi în România nu se regăsește forma ideală a capitalismului
liberal. Acest proces de tranziție a plasat țara la granița dintre capitalismul coordonat și
cel liberal, economia politică națională fiind una mai degrabă dezechilibrată,
împrumutând caracteristici ale ambelor forme de capitalism, pe care le vom prezenta în
paragrafele următoare.
Trecerea la economia de piață și la un regim politic de tip democratic a însemnat
pentru sistemul instituțional românesc schimbări majore. Imediat după comunism a fost
nevoie de adoptarea unui act fundamental care să ateste regimul democratic nou instaurat,
astfel fiind adoptată Constituția din 1991 in luna noiembrie de Parlament și supusă
aprobării cetațenilor care au votat-o prin referendumul din luna decembrie. Prin adoptarea
unui act fundamental cu caracter liberal, democratic au fost create atât noi instituții
politice precum votul (universal, direct, secret, liber exprimat), sistemul electoral,
partidele politice rennăscute sau noi (PNL, Partidul Democrației Sociale din România,
Partidul România Mare, Convenția Democratică din România), cât și noi instituții
sociale: sindicate (Uniunea Generală a Industriaşilor din România, Sindicatul Liber al
Şoferilor din România, Uniunea Generală a Sindictelor din România), ONG-uri.
Capitalismul e definit de elemente ca proprietatea privată asupra factorilor de
producție, profit, salarii. Pentru a fi o țară capitalistă, România a trebuit să facă schimbări
la nivel instituțional, politic si social. Se poate spune că statul român a întâmpinat

4
dificultăți în tranziția către un sistem capitalist liberal, cauzate parțial de o bază
industrială depășită și de o reformă structurală ineficientă, perioadă indentificată cu anii
’90. După 2000 situația s-a îmbunătățit, fiind caracterizată de o stabilitate
macroeconomică relativă: o rată a șomajului și a inflației în scădere, o creștere intensă,
asa cum reiese din analiza delegației Comisiei Europene pentru dezvoltare regională
efectuată în 2010.[CITATION Dir10 \p 7 \l 1048 ]
Prezența capitaliștilor s-a simțit pentru prima dată in cadrul campaniei electorale
din anul 1996. Dispunând de mijloace mass-media precum reviste, ziare, TV si posturi
radio, marii magnaţi au devenit un factor important de influențare a alegătorilor și a
opiniei publice. Cea mai mare schimbare social-politică s-a produs, cum era de așteptat,
in sectorul afectat direct de afirmarea pe plan social a capitaliștilor, puterea. Marii
industriași și afaceriști știau că nu își pot iniția afacerile și maximiza profitul fără sprijinul
celor aflați la putere. De asemenea, nici guvernanții nu se pot izola de noul mediu social
ce se dezvoltă în jurul lor și cu greu pot rezista tentației de a se implica direct sau
indirect, în afacerile prospere ce se desfășurau în imediata lor apropiere. Această
simbioză dintre capital și putere este trăsătura principală a perioadei de tranziţie.
[CITATION Bru99 \p 38 \l 1048 ]
Din 1996 si până în prezent, constrângerile impuse de Fondul Monetar
International au făcut ca deficitul bugetar al țării să fie limitat la 3,6% din PIB și inflația
să fie permanent și în detaliu controlată, ceea ce a adus în prim-plan politica monetaristă.
Din cauza lipsei surselor de venit la buget provenite din creșterea producției si a
exportului, ambele în cădere liberă, adaugându-se și închiderea surselor externe de
finanțare, s-a instaurat o fiscalitate excesivă care dezintegrează întreprinderile mici si
mijlocii și nu permite sectorului privat să se dezvolte. Ca răspuns la această problema s-a
înfăptuit rebeliunea din Senat condusă de Viorel Cataramă și a avut loc protestul
Asociației Oamenilor de Afaceri ce militau pentru o relaxare fiscală și măsuri noi de
relansare a economiei.[CITATION Bru99 \p 64 \l 1048 ]
“Raportul Comisiei Europene de la Bruxelles despre relațiile României cu
Uniunea Europeană” din 5 noiembrie 1998, a adus în vedere dificultățile pentru toți cei
care trăiau cu iluzia unei integrări rapide in Comunitate. În opinia multora, tonul critic al
acestui document a fost destul de dur la adresa României, acest raport făcând referire la
capitalismul românesc nou adoptat, din punct de vedere politic și economic in principal,
dar și la condițiile de aderare și capacitatea administrativă. În cazul criteriilor politice
“noile instituții democratice funcționează satisfăcător”[CITATION Bru99 \p 68 \l 1048 ] S-a
înregistrat un progres pe linia descentralizării, drepturile maghiarilor sunt protejate și se
fac eforturi de îmbunătățire a situației copiilor defavorizati. În cazul criteriilor
economice, România se afla într-o stare destul de nefavorabilă, situația macroeconomică
s-a deteriorat și astfel, procesul reformei a încetinit. Ritmul inegal al reformelor
structurale și economice a dus la deteriorarea rapidă a balanței externe, ceea ce creează
probleme la nivelul macroeconomiei, așa cum sesiza Sliviu Brucan într-o analiză din
1999.
Nici în domeniul educației lucrurile nu stăteau mai bine: „Miopia politicilor
publice este evidentă dacă se ia în considerare educația.” [CITATION Dan13 \p 11 \l 1048 ]
Datorită procesului de tranziție spre democrație, evoluția tehnologiei (implicit
dezvoltarea internetului) și accesului liber la informație, progrese masive ar fi trebuit
inregsitrate în domeniul educației. Totuși, din cauza unei lipse de interes pentru investiții

5
pe termen lung și din cauza constrângerilor financiare, guvernele din România au fost
determinate să reducă bugetul alocat educației.
În ceea ce priveşte relaţia politicii cu mediul de afaceri internaţionale, în anii
de după revoluție a existat o lipsă de interes a capitalului străin pentru România.
Investițiile internaționale au fost foarte mici în comparație cu celelalte țări ce înainte de
1989 făcuseră parte din blocul estic. Abia din anul 1997 se începe o investiție străină care
este blocată rapid de contraperformanță economică a guvernării CDR, în timp ce în
celelalte țări, economia înflorea, de aici şi situarea României între cele două tipuri de
capitalism, cel liberal şi cel coordonat.
În locul privatizării internaționale ce nu a avut succes, s-au încercat noi metode
de creștere economică, încercându-se ocuparea locurilor libere rămase de alte
componente ale privatizării. Astfel se introduce etatizarea, politica prin care jumătate din
economia țării se sustrage privatizării. Un alt mod de privatizare a fost transferarea
proprietății statului către populație. Principala confruntare politică a privatizării nu a fost
purtată între capitalul străin și încercările de formare a unui capital propriu, ci între
diferite variante ale capitalului național, cel generat de retrocedarea proprietăților
naționalizate și cel format dintr-o nouă clasă de întreprinzători: “Cei care lucraseră în
companii de stat care efectuau operațiuni de comerț exterior au acumulat contacte și au
învățat din proprie experienţă funcţionarea economiei de piață și a instituțiilor
ei..”[CITATION Dan13 \p 9 \l 1048 ] Această clasă era formată din foști directori de
întreprinderi socialiste, oameni care au lucrat în comerțul exterior înainte de 1989,
descendenți și rude ale foștilor membri de rang înalt ai aparatului de stat comunist, foști
emigranți care s-au întors în România cu capital, know-how și conexiuni, un grup mic de
oameni care s-au realizat prin forţe proprii și directori de bănci. Mulţi dintre acești noi
capitaliști își acumulaseră capitalul de pornire fie prin contracte private la prețuri
distorsionate, fie prin privatizare.
Comunismul a favorizat comportamentul incorect, iar teama de a vorbi despre ce
cred i-a pătruns pe oameni. Astfel, aceștia s-au obișnuit să spună în public lucruri diferite
de ceea ce credeau. Această distanță tot mai mare dintre vorbe și realitate a discreditat
instituțiile și legalitatea. „Cinismul faţă de rolul ideilor și al statului de drept a afectat
funcționarea instituțiilor și a favorizat corupția.” [CITATION Dan13 \p 9 \l 1048 ] În
consecinţă, atunci când aceste persoane au reușit să-și consolideze pozițiile de conducere
din România post-comunistă, interesul pentru crearea și implementarea de politici publice
coerente a fost rar, iar statul a fost de cele mai multe ori prizonierul intereselor private.
Deprinderile elitelor politice provenite din comunism s-au combinat cu tradiţiile pre-
comuniste care considerau statul o sursă de delapidare de fonduri pentru grupurile de
interese prădătoare. Aceasta a subminat încercările de a profesionaliza conducerea
administrativă și politică. Aici poate fi găsită o explicaţie pentru continua „capacitate a
statului” redusă în România. Odată cu apariția capitaliștilor străini, afaceriștii locali s-au
temut de concurență și au încercat să modeleze privatizarea pentru a servi propriului lor
interes, punându-se bazele unei guvernări corporatiste.
„Termenul de guvernare corporatistă desemnează sistemul de administrare şi
control al companiilor, ansamblul relaţiilor unei companii cu acţionarii săi, sau, în sens
extins cu partenerii săi (creditori, furnizori, clienţi, angajaţi, autorităţi administrative).
Acesta implică un sistem complex de drepturi, obligaţii, atribuţii şi măsuri de control
instituit cu scopul de a proteja acţionarii şi investitorii, priviţi ca o colectivitate şi de a se

6
asigura răspunderea administratorilor şi managerilor faţă de acţionari.” [CITATION Bog11 \p
1 \l 1048 ] Datorită deschiderii economiei românești, companiile multinaționale au apărut
în România. Odată cu decizia guvernului român de a privatiza unele din cele mai
importante companii publice, investițiile străine au luat amploare. Acestea, pe lângă
resursele financiare, au adus și know-how organizațional, dar și acces pe piețele
internaționale. Cu toate că aceste investiții străine au favorizat modernizarea României,
evoluția acesteia va depinde de interesele marilor companii internaționale. „Perspectiva
ca România să devină membru al UE a încurajat companii multinaționale mari să
investească în ea, iar negocierile de aderare au stabilit că guvernul va trebui să vândă
unele dintre cele mai importante întreprinderi de stat.” Motive suplimentare pentru
privatizare au fost: implicarea politică intensă în activitatea companiilor și gestionarea
foarte defectuoasă a companiilor de stat. În legătură cu acest fapt, sunt cunoscute cazurile
Sidex (industria oțelului), care a fost cumpărat de Mittal, și Petrom (industria petrolieră),
care a fost achiziționat de OMV. Astfel, în perioada 1998-2008, companiile
multinaționale au devenit un actor principal pe piață, având control asupra mai multor
industrii, sectorului de servicii și asupra activității bancare.
Gradul de implicare al statului in economie a fost mai scăzut față de alte
economii europene mai ales in perioada 1990-2000, caracterizată de reforme si
privatizare, fiind clară dorința de ajunge la un capitalism de tip liberal. După cum explică
Daniel Dăianu si Bogdan Murgescu în lucrarea “Încotro se îndreaptă capitalismul
românesc”, evoluția economiei româneși in această perioadă se poate impărți in mai
multe etape:
• 1990-1992- primele elemente ale transformării, declinul producției și modificarea
substanțială a structurilor economiei coordonate/de comandă. Comerțul exterior este
liberalizat, la fel și prețurile, cooperativele agricole sunt desființate. PIB-ul se află intr-o
scădere drastică (cel din 1992 este 71% din PIB-ul anului 1989), inflația este 210% in
1992, iar șomajul în creștere 8,4% în 1992
• 1993-1996- este perioada reformelor, există o revenire parțială și o regenerare a
structurilor economice centralizate. În această perioadă au fost luate măsuri precum:
introducerea TVA-ului, acordarea de credite de către băncile de stat pentru întreprinderi,
privatizarea vizând in special actori locali, investiții străine mai scăzute. În 1995,
România face solicitarea pentru aderarea la UE.
• 1997-1999- a doua mare perioadă de liberalizare a economiei, “Abia începând cu
1997 începe capitalul occidental să arate un oarecare interes în economia românească...”
[CITATION Pas06 \p 209 \l 1048 ] . Sunt inchise companiile care produc deficit economic
(politică publică promovată de Convenția Democratică din România-CDR). Producția
are de suferit, fiind în plin proces de scădere, din cauza industriei care nu mai este la fel
de eficientă, o influență negativă datorată crizei financiare asiatice si rusești între 1997-
1998, dar și privatizarea unor mari companii precum: Romcim (1997), Rulmenți Grei
Ploiești (1997), Automobile Dacia(1999), Romtelecom (1998), BRD (1999), după cum
arată Ziarul Financiar. În această perioadă se fac primele demersuri pentru aderarea
României la UE, Consiuliul European din 1999 hotărăște să inceapă negocierile.
[ CITATION Ral05 \l 1048 ]
Negocierile vor începe în 2000, decizie care va încuraja progresul instituțional și
investițiile străine. Au loc schimbări în design-ul instituțional, este creat Ministerul
Integrării Europene,iar in cadrul celorlalte ministere se înființează noi agenții care să se

7
ocupe de realizarea condițiilor necesare aderării precum: Agenţia Română pentru
Conservarea Energiei. Economia românească cunoaște rate de creștere in această
perioadă și transformări: “În perioada 2002-2008, PIB-ul României a sporit cu peste 6%
pe an în termeni reali, creștere posibilă datorită cantității masive de capital intrat în
Europa Centrală și de Est pe parcursul acelor ani.” [CITATION Dan13 \p 6 \l 1048 ] .
Începând cu 1 ianuarie 2005 este introdusă cota unică de impozitare a veniturilor de 16%,
aceasta sporește consumul și împrumuturile gospodăriilor, dar și ale companiilor, măsură
care duce la creșterea sectorului privat.
Astfel, un moment cheie al apropierii capitalismului românesc de forma ideală de
capitalism liberală îl reprezintă aderarea României la Uniunea Europeană în anul
2007. Aderarea vine cu schimbări majore pe plan economic, social și politic, aceste
schimbări consolidând sistemul politico-economic al țării după modelul european.
Din punct de vedere politic, România și-a dezvoltat politica externă,
consolidând relațiile cu celelalte state membre ale Uniunii Europene. După aderere,
românii au cetățenie dublă (română și europeană), beneficiind de drepturile conferite de
această cetățenie. Odată cu adererea la UE, România este reprezentată de cetățeni români
în toate instituțiile europene. România a organizat pentru Parlamentul Eruopean alegeri
de trei ori: la 25 noiembrie 2007, la 7 iunie 2009 și la 25 mai 2014. De la aderare,
România a fost reprezentată de 3 comisari: Leonard Orban (comisar pentru
Multilingvism, Dan Cioloș (comisar pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală) și Corina
Crețu (comisar pentru Politica Regională). În cadrul întâlnirilor Consiliului Uniunii
Europene, România are 14 voturi datorită criteriului demografic. În alte instituții,
România este reprezentată de: Camelia Toader (judecător la Curtea de Justiție), Andrei
Popescu ( judecător la Tribunalul Uniunii Europene), George Pufan ( membru la Curtea
de Conturi), 15 membri în Comitetul Economic și 15 membri în Comitetul Regiunilor.
[ CITATION www \l 1048 ]
În urma aderării, a fost fondat un minister ce se află în strânsă legătură cu
Uniunea: Ministerul Fondurilor Europene ( fondat în 2011). În contextul fondurilor
europene, un aspect extrem de important se va dovedi a fi capacitatea României de a
primi fonduri provenite din partea Uniunii Europene. „La momentul preluării guvernării,
rata absorbției pentru perioada anterioară de programare (2007-2013) era 58,67%.
Eforturile intense și cadrul instituțional creat au permis creșterea ratei de absorbție până
la 81,73% la data de 15 decembrie 2016” [CITATION Min16 \p 5 \l 1048 ]. Pe lângă
exemplele de mai sus, fondurile europene pot fi accesate de antreprenorii din România.
Astfel, cu ajutorul acestor fonduri, ei își pot deschide afacerile, intrând pe piață. Această
piață este un concurențială, caracteristică centrală a economiei de piașă liberală.

Potrivit Raportului de Guvernare, Portofoliul Fondurilor Europene noiembrie

2015-decembrie 2016, au fost aduși în țară peste 7 miliarde de euro de la Comisia
Europeană: 4.532,06 miliarde (în perioada 2007-2013) și 2.491,51 miliarde (în perioada
2014-2020). Banii europeni au fost folosiți pentru anumite proiecte cu impact puternic
social: „Parc eolian Siliștea”, „Crearea Institutului de Cercetare Dezvoltare Inovare
Produse High-Tech pentru dezvoltare durabila, PRO-DD”, „Infrastructură pentru educație
de calitate la Colegiul Național Gib Mihăescu”, „ Romano Cher - Casa Romilor” și multe
alte proiecte pe care le puteți găsi în Broșura din Cadrul Proiectului: Campanie de

8
informare publică integrată pentru promovarea finanțărilor din instrumente structurale.
[CITATION Bro17 \p 5;13;15;19 \y \l 1048 ]
Aderarea la UE a adus 4 mari libertăți: libertatea de circulație a persoanelor, a
mărfurilor, a serviciilor și a capitalului. Aceste 4 libertăți au favorizat o creștere a
economiei. Mai mult, comerțul internațional s-a dezvoltat datorită importurilor și
exporturilor. România este caracterizată de o dominanţă economică semnificativă a
regiunii capitalei Bucureşti - Ilfov, care contribuie în mod substanţial la economia
naţională, la sporirea ratei de creştere economică. PIB-ul pe cap de locuitor este crescut în
regiunea București-Ilfov datorită productivității ridicate și datorită faptului că există un
număr mare de navetiști. Faptul că angajaţii fac naveta în capitală, constituie o forţă de
muncă mai mare comparativ cu cea a locuitorilor capitalei. „Exceptând regiunea
Bucureşti-Ilfov, creşterea economică urmează o orientare generală de la est spre vest,
orientare care se datorează apropierii de pieţele vest europene, care constituie un factor de
stimularea creşterii
economice.”[ CITATION Iva10 \l 1048 ] Prin urmare, în regiunile României aflate în
vecinătatea acestor pieţe (regiunile vestice) se înregistrează niveluri de dezvoltare
crescute. O creștere economică a avut loc dacă regiunile au fost susținute de investiţiile
străine directe. De astfel de investiţii au beneficiat regiunile de nord-vest, vest şi centru,
şi, în special, regiunea Bucureşti-Ilfov, care a atras 60,6 % din totalul de investiţii străine
directe din România. De asemenea, datorită liberului schimb de mărfuri, portul din
Constanţa a beneficiat în mod prioritar de investiții străine.

Scurtă centralizare a ideilor expuse :

În încercarea de a prezenta varietățile capitalismului în România de la căderea

comunismului și până în zilele noastre, am început lucrarea prin a trece în revistă diverse
tipuri de capitalism, oprindu-ne asupra textului lui Peter A. Hall și David Soskice,
„Varieties of capitalism”. După ce am arătat modul în care aceştia se raportează la
capitalism (în funcţie de firme, ca principal actor economic, şi de relaţia acestora cu
ceilalţi actori economici), am urmărit evoluţia tipurilor de capitalism din România,
pornind prin a ilustra situaţia politico-economică a țării din timpul regimului comunist.
Această situație era caracterizată de implicarea statului în economie, care era proprietarul
marilor companii industriale și al sectorului de servicii, ceea ce a făcut ca economia să fie
una centralizată. După căderea regimului comunist, a urmat perioada de tranziție către
capitalism, așa cum am arătat au fost depuse eforturi pentru a se ajunge la o formă de
capitalism liberal precum: desființarea cooperativelor agricole, beneficii financiare
acordate de stat în parteneriat cu băncile, legea privatizării. De asemenea, aderarea la
Uniunea Europeană a fost un alt element ce a dus la schimbări economice, încurajând
piața liberă și concurența între agenții economici. În tot acest timp, mediul de afaceri s-a
dezvoltat, educația a fost în plin proces de reformă (cu momente în care a fost neglijată).
Ajungând în prezent, constatăm că, deși forma de capitalism ce funcționează în România
întrunește elemente din ambele tipuri de economii propuse de Hall și Soskice, aceasta
este cea mai liberală din perioada postcomunistă.

Concluzii

9
 Putem afirma că evoluția capitalismului în România post-comunistă a fost una
complicată, dar care în final a reușit să clădească un sistem politic și instituțional demn de
standardele europene. Acest sistem capitalist a pornit dintr-un punct zero, o situație
disperată apropiată de colaps societal, dar cu ajutorul reformelor și diferitelor programe
de schimbare a putut avea o evoluție constantă, realizată în mai multe perioade de
tranziție ce au durat aproape douăzeci de ani. În timpul acestor perioade de tranziție s-au
schimbat multe elemente precum designul instituțional, care a trebuit să fie modelat după
criteriile impuse de Uniunea Europeană.
Opțiunea de politici sociale și ale pieței și forței de muncă a cunoscut o
liberalizare accentuată, implementându-se comerțul exterior ce până în 89 nu existase.
Odată cu privatizarea si schimbările economice făcute, marile companii trans-naționale
și-au creat sucursale pe teritoriul României, mediul de afaceri s-a dezvoltat, luând naștere
firme de la cele mai mici, de subzistență, până la cele cu mii de angajați. În același timp,
privatizarea a fost un factor de schimbare important punându-se accentul pe faptul că într-
un sistem capitalist statul e doar un component al economiei, nu deținătorul ei.
Și din punct de vedere al actorilor sociali, în România se trece de la un singur
actor social, și anume statul, la o sumedenie de actori sociali. În momentul actual,
sistemul capitalist influențeaza pozitiv atât politica țării, cât și sistemul instituțional.
Putem spune că perioada de după 1989 si până în prezent este caracterizată, din punct de
vedere economic, de o schimbare permanentă a tipurilor de capitalism, iar politica
națională s-a orientat constant după această tranziție, în special spre Occident și Uniunea
Europeană. Fluctuațiile economice au influențat în mare măsură și la nivel individual,
modul de viață al cetățenilor fiind total diferit în prezent, față de cel de la începutul anilor
’90. Societatea civilă schimbă aspecte esențiale în interiorul său, investițiile nu mai sunt
doar la nivel material, ci mai mult în educație și formare profesională, atât prin studii
universitare cât și prin cursuri de specializare, toate acestea pentru a se adapta la
condițiile modernității .
Așadar, în baza argumentelor menționate mai sus, putem afirma că România se
află undeva la mijloc, la granița dintre capitalismul coordonat și cel liberal, întrunind
caracteristici specifice ambelor tipuri, predominante fiind cele ale economiei de piață
liberă.

Bibliografie:

10
 Bresser-Pereira, Luiz Carlos. „Five models of capitalism.” Brazilian Journal of
Political Economy, January-March/2012, p.23.

 „Broșură din cadrul proiectului: Campanie de informare publică integrată pentru

promovarea finanțărilor din instrumente structurale.” fonduri-ue. fără an.
http://www.fonduri-ue.ro/files/publicatii/Brosura.3.18.dec.pdf (accesat Ianuarie 4,
2017, ora 14:35), p. 5;13;15;19.

 Brucan, Silviu. Treptele tranziţiei spre capitalism. Bucureşti: Nemira, 1999,

p.38;64:68

 Dăianu, Daniel, și Bogdan Murgescu. Încontro se îndreaptă capitalismul

românesc. 05 2013, p. 4-6;9:11

 Hall, Peter A., și David Soskice. „Introduction of Varieties of Capitalism.” În

Varieties of Capitalism, de Peter A. Hall și David Soskice, 1-68. New York:
Oxford University Press, 2001, p. 5-8.

 Interne, Direcția Genarală Politici. europarl.europa.eu. 2010.

http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/note/join/2010/438617/IPOL-
REGI_NT(2010)438617_RO.pdf (accesat Ianuarie 3, 2017, ora 10:09), p. 7.

 Jahan, Sarwat, și Ahmed Saber Mahmud. „What is capitalism?” Finance &

Development, iunie 2015, p. 44.

 Katsarova, Ivana. europarl.europa.eu. Octombrie 2010.

http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/note/join/2010/438617/IPOL-
REGI_NT(2010)438617_RO.pdf (accesat Ianuarie 7, 2017).

 Ministerul Afacerilor Externe. www.mae.ro. Februarie 2016.

http://www.mae.ro./node/1536 (accesat Ianuarie 2017, 2017).

 Ministerul Fondurilor Europene. „Raport final de guvernare.” fonduri-ue.gov.

noiembrie 2015- decembrie 2016. http://www.fonduri-
ue.gov.ro/images/files/comunicate/2016/22.12.2016/Raport_final_ok.pdf (accesat
Ianuarie 4, 2017, ora 16:56), p. 5.

 Pasti, Vladimir. Noul capitalism românesc. POLIROM, 2006, p. 209

 Târlea, Bogdan. „Guvernarea corporatistă.” RFPC , 10 2011, p. 1

 Umney, Charles. Notes on Varieties of Capitalism by Hall and Soskice. London,

11 2004, p. 2;4.

 Ghinea, Raluca, Stefan Constantinescu, and Mariana Baciu. "Cele mai importante
privatizări din ultimii 15 ani." www.zf.ro. Decembrie 21, 2005.
http://www.zf.ro/eveniment/cele-mai-importante-privatizari-din-ultimii-15-ani-
3016862 (accessed Ianuarie 6, 2017, ora 15:39).

11
12