Sunteți pe pagina 1din 16

INCERCAREA DE DURABILITATE

Încercarea produselor la durabilitate are drept scop determinarea performanţelor tehnice


adoptate şi verificarea încadrării calităţii funcţionale ale acestora în domeniile prescrise de
normele care le definesc [41].
Conceptul de durabilitate, larg utilizat în tehnica, este privit diferit de specialiştii
aparţinând diferitelor domenii de activitate. Noţiunea reprezintă o măsură de viaţă a unui
produs, în anumite condiţii date fiind o trăsătură temporală a calităţii unui anumit produs.
Durabilitatea poate fi definită ca starea sau calitatea de a fi durabil, puterea de a funcţiona timp
îndelungat sau mereu, capacitatea de a rezista acţiunii diferitelor sarcini, diferiţilor factori sau
influenţe care tind să modifice, să erodeze sau producă degradarea.
Factorii care influenţează durabilitatea unui produs
 Formă,
 Dimensiuni,
 Tipul solicitării:
 Solicitări statice:
- tracţiune,
- compresiune,
- încovoiere,
- răsucire,
- forfrcare;
 Solicitări dinamice:
- alternant,
- pulsator,
- oscilant
 Solicirari termice:
- temperaturi ridicate (fluaj),
- ciclice (îngheţ - dezgheţ)
 Solicitări la uzură:
- abrazivă,
- de aderenţă,
- de coroziune,
- termică,
- de oboseală
 Starea suprafeţei:
- duritate,
- rugozitate,
- micro-duritate;
 Mediul de funcţionare:
- coroziv,
- umiditate;
 Durata funcţionării.
Creşterea durabilităţii pieselor se poate face prin:
o creşterea durităţii materialului prin:
- tratamente termice,
- tratamente termochimice,
- eruisaj,
- acoperiri cu materiale mai dure;

1
o micşorarea coeficientului de frecare prin acoperiri cu lubrifianţi;
o îmbunătăţirea formei geometrice.
Printre cei mai importanţi factori de distrugere a unui produs se pot enumera: forma
piesei, dimensiunile acesteia, tipul solicitării, starea suprafeţei, temperatura, mediul în care are
loc funcţionarea, durata de funcţionare.
Încercarea la durabilitate, în laborator, a organelor de maşini, deci şi a produselor,
câştigă în importanţă pentru avantaje oferite de posibilităţile de reproducere a condiţiilor de
funcţionare cât şi obţinerii rezultatelor mai rapide, mai precis şi la un cost mult mai redus.
Încercarea la durabilitate, numită şi încercarea de anduranţă, urmăreşte determinarea
comportării produsului la solicitarea de durată, cu valoarea parametrilor de solicitare în
limitele normale şi cu variaţii ale acestora similare solicitărilor din exploatare. Determinarea
durabilităţii produsului în diferite condiţii, cu rezultate statistice valabile, impune ca numărul
de produse încercate să fie mai mare, conducând la creşterea timpului şi costul necesar pentru
efectuarea experimentărilor.
Rezistenta la oboseală reprezintă un factor decisiv pentru siguranţa funcţionării
corespunzătoare a produselor, ţinând seama, întro concepţie modernă, de valoarea tuturor
tensiunilor din produs. Tensiunile sunt provocate fie de eforturi secţionale, fie de solicitări de
contact, fie de acţiunea simultană a acestora.
1. OBOSEALA PRIN EFORTURI SECŢIONALE
Acest tip de solicitare este cauzat de tensiunile mecanice care acţionează asupra
diferitelor elemente componente ale produselor.
Pentru evaluarea rezistenţei la solicitări variabile, este suficient, în general, cunoaşterea
valorilor extreme ale intensităţii solicitării şi modul de variaţie. În practică, când se dispune de
date experimentale sintetizate sub formă de analize spectrale, se impune reconstituirea
variaţiilor extreme ale solicitării. Analiza spectrală a solicitărilor periodice este însă esenţială
în evaluarea solicitărilor în regim rezonant.
Pentru evaluarea acestor caracteristici statice, la calculul solicitărilor repetate aleator s-
au dezvoltat metode probabilistice speciale.
În funcţie de tipul solicitării principale, oboseala cuplajelor poate fi :
 oboseală prin eforturi secţionale, simple sau compuse;
 oboseală prin solicitări de contact;
 oboseală combinată, prin eforturi secţionale şi de contact.
Oboseala este cauzată de variaţia în timp a tensiunilor produse de eforturile secţionale:
 forţa axială;
 momentul încovoietor;
 moment de torsiune .
Tensiunile provenite din eforturile secţionale sunt prezentate în tabelul 1. Valorile
efective pentru unele din aceste tensiuni precum alte caracteristici mecanice sunt date tabelar
în literatura de specialitate.

2
Tabelul 1
Limite la oboseală
Limita Limita
Ciclul
de de Ciclul
alternant
rupere curgere pulsator
simetric
Încovoiere σri σci σ-1 σ0
Tracţiune σr σc - σ0t
Compresiune σrc σcc - σ0c
Tracţiune
- - σ-1t -
compresiune
Răsucire τr τc τ-1 τ0
Forfecare τrf - - -

Pentru situaţii necuprinse în tabele se pot folosi relaţiile empirice din tabelul 2.
Relaţii empirice de calcul ale limitelor de rezistenţă
Tabelul 2
Oţel carbon şi oţel aliat Oţel Oţel
Materialu
σr  500  σr σr > pentru turn
l
500  700 700 arcuri at
σri

----- ----- -----


Încovoiere

1,1 σc
σci

----- -----
1,2 σci
0,4
σ-1

0,6 σr 0,5 σr 0,4 σr


σr
1,5 σ-1 1,6 σ-1
σ0

----- -----
σr

Valorile se dau în tabele


Compresiune
Tracţiune

(0,52- (0,65- (0,7-


0,55)σr 0,75)σr 0,8)σr
σc

----- -----

0,8 σ-1 0,8·


σ-1t

-----
σ-1

1,5 σ-1t 1,5 σ-1t


σ0t

-----
(0,6 –
0,85 σr -----
τr

0,85)σr
Răsucire

(0,65 –
0,63 σc 0,6 σc
τc

-----
0,8)σr
(0,3 – 0,55
0,6 σ-1
τ-1

045)τr · σ-1

3
(1,35 –
(1,8 - 2)τ-1

τ0
-----
Forfeca 1,75)τ-1

(0,7 – 0,8)σr
τrf
re
----- -----

Observaţie: pentru arcuri τ0 = (1,2 – 1,6) τ-1; τ-1 limita la


oboseală a epruvetei calculate conform
tabelului 2

1.1. Concentratori de tensiune


Forma şi dimensiunile concentratorilor de geometrici se prezintă tabelar iar valorile
efective ale coeficienţilor de concentrare, pentru fiecare tip de concentrator se dau în figuri
prezentate sub formă de diagrame .
Valorile coeficienţilor dimensionali sunt date în figuri, iar indicaţiile de utilizare ale
figurilor se prezintă tabelar.
Valorile coeficienţilor care ţin seama de rugozitate, tratamentul aplicat suprafeţei şi a
mediului de lucru se dau în figuri şi tabelar, iar indicaţiile de utilizare a figurilor se dau
tabelar.
Coeficientul de concentrare global Kρd, definit în tabelul 3 funcţie de coeficienţii de mai
sus afectează numai componenta alternant – simetrică a ciclului.
Clasificare şi definirea analitică a concentratorilor de tensiuni:
Tabelul 3
Concentratori Definiţie prin relaţie
Geometrici K   1 / 1k  1
Dimensionali   1d / 1  1
Rugozitate 1  1Rz / 1  1
De stare a
suprafeţei Tratament aplicat  2  1T / 1
  1   2   3 suprafeţei
Mediul de lucru 3  1C / 1  1
Global K d  k  /   

1.2. Oboseala prin solicitări simple


Calculul de rezistenţă la oboseală prin solicitări simple constă în determinarea
coeficientului de siguranţă cq, şi compararea lui cu o valoare admisibilă ca
max l max l
c    ca (4.1)
max efect m  a

Expresia coeficientului de siguranţă cq, depinde de criteriul de funcţionare a ciclu efectiv


cu cel limită, de schematizare şi de tipul materialului folosit (tenace sau fragil).

4
1.3. Oboseala la solicitări compuse
Cele mai utilizate expresii ale coeficientului de siguranţă la solicitări compuse sunt:
c c 
c  ca (4.5)
c2  c2

Aceste relaţii sunt valabile când cele două tensiuni ,  variază sinfazic.

Coeficienţii de siguranţă c  , c  se calculează cu expresiile analitice prezentate la


solicitările simple.
1.4. Coeficienţii admisibili de siguranţă
Secretul unei proiectări optime constă în alegerea corectă a valorii coeficientului
admisibil de siguranţă, ca. Valoarea acestuia se poate determina cu relaţia:
i 7
c a  c o  ci (4.6)
i 1

unde:
co – coeficientul de siguranţă de bază, [9], caracteristic pentru construcţia de maşini de
uz general, în cazul durabilităţii nelimitate, pentru materiale cu dispersie redusă a
caracteristicilor mecanice, utilizat în condiţii de mediu controlate şi supuse unor solicitări bine
determinate, prin schimbări precise şi calcule amănunţite de rezistenţă: co = 1,5 ... 1,8.
Ci – factori de multiplicare care ţin seama de particularităţile ne incluse în co, valorile
cărora sunt date în tabelul 5, [ 1 , 9 , 10 ].
Tabelul 5
Nr. Valoarea
Crt. Sim- factorului
Condiţii particulare
bol de
multiplicare
1. Când se impun condiţii severe de gabarit şi
greutate (construcţii aero spaţiale), solicitările
şi tensiunile se cunosc cu mare precizie,
calculele teoretice fiind dublate de determinări c1 0,8 ... 0,83
experimentale, la materiale de înaltă calitate şi
in condiţiile unui proces tehnologic controlat
total.
2. Aceleaşi condiţii de la punctul 1, dar la
c2 0,67
durabilitate limitată
3. Materiale comune, solicitări şi tensiuni c3 1,3 ... 1,4
determinate aproximativ
4. La procese tehnologice care nu pot fi precis c4 1,5 ... 1,7
controlate (sudare, turnare)

5
5. Dacă determinarea poate acuza accidente de
muncă, pierderi de vieţi omeneşti sau pierderi c5 1,2 ... 1,5
economice mari
6. Dacă la funcţionare apar suprasarcini frecvent c6 1,2 ... 1,3
7. La încărcări cu şoc:
a. Şocuri mici, tipic la pornire ( turbine, maşini
1,0 ... 1,1
de rectificat, ventilatoare pompe centrifugale ,
motoare electrice la pornire în gol)
b. Şocuri medii (motoare cu ardere internă,
C7 1,2 ... 1,5
maşini cu mişcare rectilinie alternativă, etc.)
c. Şocuri mari (prese, ghilotine, maşini
1,5 ... 2
agricole, etc)
d. Şocuri foarte mari (ciorne, concasoare mari
2 ... 3
cu bile, laminoare, perforatoare, etc.)

1.5. Metodica de calcul la oboseală prin eforturi secţionale


Calculul la oboseală se realizează prin metoda coeficientului de siguranţă, care constă în
determinarea valorii efective a coeficientului de siguranţă global c în fiecare secţiune cu
concentratori ai piesei şi în comportarea acesteia cu valorile admisibile ca, recomandate în
literatura de specialitate [ 1,9, 10 ] şi în tabelul 5.
Piesa rezista la oboseala daca c  ca . In caz contrar trebuie luate măsuri de
îmbunătăţire a comportării la oboseală prin reducerea concentratorului de tensiuni apelând fie
la modificarea geometriei acestuia, fie la tratamente termo-mecanice adecvate; prin mărirea
dimensiunilor secţiunii transversale sau, in final, prin schimbarea materialului.
In acest scop se prezintă următoarea succesiune logica:
1. Se precizează datele iniţiale: desenul de execuţie, material, tratament si solicitare.
2. Se analizează particularităţile funcţionale ale organului de maşina proiectat si utilizând
indicaţiile literaturii de specialitate se precizează criteriul de comparaţie al ciclului
efectiv cu ciclul limită
3. Se extrag din tabelele cu proprietăţile materialului tensiunile limită corespunzătoare
solicitării si se precizează schematizarea diagramei Haigh prin una sau două drepte
conform indicaţiilor din literaturii de specialitate.
4. Se definesc secţiunile periculoase calculându-se concentratorul de tensiune Kρd pentru
fiecare din ele, utilizând datele din tabelul 2.
5. Se extrage formula adecvata a coeficientului de siguranţa pentru fiecare solicitare
componenta in secţiunea considerata şi se calculează valorile efective ale coeficienţilor
cσ şi cτ.
6. dacă una din solicitări are coeficientul de asimetrie R>0 se calculează şi un coeficient
de siguranţă faţă de limita de curgere pentru a se evita deformarea plastică a piesei în
cazul opririi sub sarcină. Această valoare a coeficientului de siguranţă se compară cu
valoare corespunzătoare obţinută la punctual 5, luându-se în calculele ulterioare numai
valoare minimă.
7. Se determină coeficientul global de siguranţă la solicitări compuse cu relaţiile din
tabelul 5
In cazul solicitării simple etapa a 7-a dispare, coeficientul global fiind cel al
solicitării date.

6
8. Se alege valoarea admisibilă a coeficientului de siguranţă pe baza destinaţiei piesei şi a
indicaţiilor din tabelul 5 efectuându-se comparaţia coeficientului global cu valoarea
admisibilă.
9. In caz că nu este satisfăcută siguranţa la oboseală se iau măsurile precise mai sus pentru
îmbunătăţirea comportării piesei, reluându-se calculul pan la îndeplinirea condiţiei
c  ca .
2. OBOSEALA PRIN SOLICITĂRI DE CONTACT
2.1. Metodica de calcul al contactului hertzian
Sub acţiunea sarcinilor nominale contactul iniţial punctual sau liniar trece în contact pe
o arie eliptică sau circulară, respectiv într-o fâşie de lăţime constantă [1].
Elementele caracteristice ale contractului elastic sânt:
 Dimensiunile ariei de contact (a, b);
 Presiunea hertziană maximă (po = σo);
 Aproprierea între corpurile în contact (δ).
Pentru calculul lor se parcurge următoarele etape:
1. se analizează forma corpurilor în contact, poziţia lor reciprocă; se determină planele
principale de curbură în punctul de contact şi unghiul ω, dintre acestea.
2. se stabilesc razele principale de curbură ale corpurilor, ρij, în punctul iniţial de contact şi
se calculează curburile principale, Kij (K11, K12 pentru primul corp şi K21, K22 pentru cel
de al doilea corp)unde notaţiile introduse au următoarele semnificaţiile.

2.2. Tensiuni de contact.


2.2.1. Tensiuni superficiale la contactul punctului
a
În cazul unui contact eliptic general, 0   1 , componentele tensorului într-un punct curent
b
aflat în interiorul semispaţiului elastic sunt date de următoarele relaţii
2.2.2. Tensiuni la contactul liniar
2.2.3. Oboseala de contact; relaţia durabilităţii
Oboseala de contact este determinarea care apare sub formă de spalling sau pitting, după
un număr de cicluri de solicitare, la elemente solicitate la contact cu rostogolire sau la contact
pulsant.
Se consideră ca decisive pentru apariţia fenomenului diverse componente ale stării de
tensiuni, cele mai uzuale fiind prezentate în tabelul 6.

Tabelul 6
Observaţii
Denumire

Simbol
Nr. crt.

Formulă de calcul

7
0 1 2 3 4
1. Contactul punctual:
0 2t1  1

Tensiunea tangenţială ortogonală
,
o 2t1  2t1  1

La contact cu rostogolire pură,


în care t1 este cea mai mare rădăcină a ecuaţiei
  t12  1  2t1  1 ,
b
τ0 a

specific rulmenţilor
a,b fiind semiaxele elipsei de contact,
subcapitolul 3.1;
- se poate adopta şi din grafic, funcţie de o şi
raportul b/a;
maximă


- la contact liniar: 0  0, 25 .
o
2. -se adoptă din graficul funcţie de o şi raportul

Contact cu rostogolire
Tensiune tangenţială

b/a;

şi tracţine specifice
principală maximă

variatoarelor EHD
45D

1
e     x   y     y  8z    c   x  
3. 2 2 2
Tensiune echivalentă la rostogolire

2  componentele tensorului tensiune ,



6 2  2xy  2yz  62zx  
1/ 2
calculate cu relaţiile din

,
Ia în considerare toate

e 0 N
unde   , 0N - tensiunea limită la
1N
în lungul axei y

oboseala de forfecare, respective de răsucire la


subcap.2.2.

ciclul pulsatoriu; 1N - idem pentru ciclul


alternant simetric

4. c  o  K c  n ,
tangenţială critică

K c - coefficient dependent de nr. De cicluri de


solicitare , K c = 0.21 pentru 106 cicluri şi
c
Tensiunea

K c = 0,39 pentru 2.105 cicluri;


 n - cea mai mare dintre tensiunile normale din
punctual unde acţionează  o

8
3. STABILIREA PARAMETRILOR ÎNCERCĂRII
În cazul determinărilor experimentale când se urmăreşte cercetarea influenţei anumitor
factori asupra durabilităţii produsului, prin procedeul clasic de încercare, se menţin constante
valorile tuturor factorilor de influenţă ne analizaţi şi se realizează modificarea valorilor
factorului studiat. Această metodă prezintă un dezavantaj major, creşte foarte mult numărul de
încercări necesare pentru studiul influenţei mai multor factori.
În cazul cuplajelor elastice, factorii care pot influenţa calităţile funcţionale, la o
solicitare de durată, fără a depăşi valorile limită admisibile ale parametrilor de solicitare, sunt:
 momentul de torsiune;
 unghiul de rotire relativă dintre semicuplaje, care este în funcţie de momentul de
torsiune şi de elasticitatea elementelor care le compun;
 amplitudinea vibraţiilor torsionale ale sistemului mecanic;
 abaterile de poziţie (axiale, unghiulare, radiale).
În cazul cuplajelor elastice, condiţiile reale ale solicitărilor mecanice sunt determinate
de regimurile de lucru şi funcţionare ale transmisiei mecanice. Ca desfăşurare în timp, în
majoritatea cazurilor, solicitările exterioare nu sunt constante si au un caracter variabil.
Variaţia în timp a solicitărilor poate să ia formele cele mai diverse, de la variaţii deterministe,
caracterizate prin periodicitatea de tipul variaţiilor sinusoidale, complexe periodice sau
tranzitorii şi până la variaţii cu caracter aleator [13, 30, 41, 66]. În realitate solicitările
întâlnite în practica exploatării maşinilor şi utilajelor au un caracter nedefinit, diferenţiat după
gradul de variabilitate în timp al solicitări. Astfel, dacă variabilitatea solicitării în jurul unei
valori este neglijabilă, în comparaţie cu această valoare, atunci solicitarea se consideră
constantă pentru calculele de rezistenţă.
Solicitările pot avea variaţii semnificative în timp, cu regularităţi care pot fi diverse
cantitativ printr-o funcţie matematică explicită, periodică sau neperiodică, astfel încât, în orice
moment, să poată fi specificată intensitatea acesteia.
3.1. Caracteristicile solicitărilor variabile deterministe
Variaţia solicitărilor deterministe poate fi descrisă prin funcţii univoce, explicite în
timp. După periodicitatea variaţiei, adică după reproducerea variaţiei solicitării în timp,
solicitările deterministe pot fi periodice sau neperiodice [16, 41].
Clasa solicitărilor periodice cuprinde solicitările armonice şi cele cu variaţie complexă,
iar clasa solicitărilor neperiodice cuprinde solicitările "aproape periodice" şi cele tranzitorii.
În cazul solicitărilor armonice, dacă prin σ(t) se notează funcţia care descrie variaţia în
timp a tensiunii intr-un punct solicitat al unui organ de maşină, variaţia solicitării la timpul t
va fi descrisă de funcţie

  t   0 sin  2ft  1  , (4.1)

unde
σ0 este amplitudinea constantă a solicitării,
f – frecvenţa solicitării în Hz pe unitatea de timp,

9
φ1 – unghiul de fază iniţială, în raportul cu originea timpului, exprimat în radiani.
Din punct de vedere al rezistenţei la solicitări repetate, unghiul de fază din relaţia (2.17)
este neesenţială. Solicitarea sinusoidală este ilustrată în reprezentarea temporală (variaţia în
timp) şi spectrală (variaţia în frecvenţă).
Variaţia sinusoidală a solicitării σ(t), dată de relaţia (2.17), este definită în intervalul
simetric faţă de zero (-σ0, +σ0);în acest caz, variaţia este alternant simetrică.
Dacă domeniul de variaţie al intensităţii σ(t) este centrat în jurul unei valori σm, atunci
intensitatea solicitării σ(t) este descrisă la timpul t de funcţia

  t   m     2ft  1  , (4.2)

relaţia care defineşte solicitarea sinusoidală asimetrică.

Fig. 4.1

În figura 2.11 se ilustrează reprezentarea temporală a solicitării sinusoidale asimetrice.


Se vede că intensitatea solicitării sinusoidale asimetrice variază într-un ciclu între o tensiune
maximă σmax şi una minimă σminFig., având:
4.4
max  min
v  ; (4.3)
2
max  min
m  . (4.4)
2
Domeniul de variaţie al intensităţii solicitării sinusoidale asimetrice este determinat de
doi parametrii, care se pot alege dintre cei patru implicaţi în relaţiile (2.19). În studiul
rezistenţei materialelor la solicitări sinusoidale este uzată caracterizarea asimetriei ciclului de
solicitări prin coeficientul de asimetrie al ciclului, R, definit prin raportul

min
R (4.5)
max
În cazul cuplajelor elastice, prin încărcare cu un anumit moment de torsiune, prin
intermediul unei instalaţii specializate se pot obţine diverse cicluri de solicitare (fig. 2.12: a) –
alternant, b) - pulsator şi c) - oscilant) [41].

10
Fig. 4.5 Fig. 4.6 Fig. 4.7
În cazul solicitării cu variaţie periodică complexă, intensitatea momentană a solicitărilor
cu variaţie periodică complexă este descrisă de o funcţie de timp

(t )    t  T  , (4.6)

unde T este perioada unui ciclu după care intensitatea solicitării se reproduce.
Numărul de cicluri în unitatea de timp, f=1/T, defineşte frecvenţa fundamentală.
Solicitările cu variaţie complexă periodică pot fi dezvoltate în serie Fourier, care –
cazul cel mai general – conţine o componentă statică σm şi un număr infinit de componente
sinusoidale, denumite armonice, ale căror frecvenţă se află într-un raport exprimat printr-un
număr raţional [16].
În cazul solicitărilor tranzitorii neperiodice sunt cuprinse toate solicitările neperiodice,
cu excepţia celor cu variaţie aproape periodică, care având un caracter determinist pot fi
descrise cantitativ printr-o funcţie definită pe domeniul de variaţie al timpului

   t  (4.7)

Solicitările tranzitorii nu admit reprezentarea spectrală discretă, dar în


majoritatea cazurilor admit o reprezentare spectrală continuă, rezultată din integrala Fourier a
funcţiei σ (t)
 2
i
F f     t e t dt 4.8)


Integrala Fourier – sau spectrul Fourier – F(f) este în general un număr complex, care
poate fi exprimat prin modulul real |F(f)| şi unghiul de fază φ1(f)
 i1 f 
F f  F f  e (4.9)

3.2. Caracteristicile solicitărilor cu variaţii aleatoare


Solicitările aleatoare manifestă o variaţie neregulată în timp, care nu poate fi descrisă
printr-o funcţie univocă de timp. Descrierea cantitativă a proceselor aleatoare asociate
solicitărilor aleatoare se bazează pe metodele teoriei probabilităţilor. În mod conceptual
solicitarea aleatoare este determinată de: ansamblul realizărilor posibile{σ(t)}; prin aplicarea
directă a descrierii pe ansamblul realizărilor, ceea ce implică cunoaşterea unui număr suficient
de înregistrări pentru a putea conferi consideraţia statistică necesară medierilor [16, 66].
11
Caracteristicile tendinţei centrale de grupare ale unei solicitări aleatoare {σ(t)} se
estimează prin: valoarea medie a intensităţii solicitării, exprimată în tensiuni; valoarea medie
pătratică [16, 66].
3.3. Stabilirea programului de variaţie a parametrilor
Rezistenţa materialelor la solicitări repetate este puternic influenţată prin altele de
nivelul valorilor extreme (maxime şi minime) ale tensiunilor, de extinderea variaţiei între
două valori extreme consecutive, precum şi numărul schimbărilor de sens (alternanţei) a
tensiunii. În cazul solicitărilor deterministe, atât valorile extreme cât şi alternanţa tensiunii
sunt univoc determinate [66].
În cazul solicitărilor aleatoare, specificarea acestor aspecte ridică însă atât probleme de
interpretare cât şi de rezolvare analitică efectivă. Pentru exemplificare se consideră, în figura
2.13, înregistrarea unei realizări particulare σ(t) a solicitării aleatoare {σ(t)}, cu media
intensităţii instantanee nulă.
În această înregistrare se pot pune în evidenţă maximele pozitive σM1, σM2, σM4,..... sau
negative σM3,....., minimele pozitive σm1 σm4, şi cele negative σm2, σm3,....
Un nivel oarecare de solicitare σ poate fi intersectat cu o pantă pozitivă ca în punctele
a1,a3,a5,... sau cu o pantă negativă ca în punctele negativă ca în punctele a2, a4, a5,... . Analog,
nivelul σ=0 (sau mediu) poate fi intersectat cu o pantă pozitivă (punctele O2, O4,...), respectiv
cu o pantă negativă (punctele O1, O3,O5,...).
Unanim este acceptat faptul că, determinante pentru rezistenţa la solicitări variabile sunt
maximele pozitive (σM1, σM2, σM4,...) şi minimele negative (σm2, σm3,...) [16, 66]. În acestă
accepţiune sunt neglijate maximele negative (σM3) şi minimele pozitive (σm1, σm4,...). Dacă
realizarea studiată are o valoarea medie σm, atunci considerentele de mai sus se aplică faţă de
acest nivel în loc de nivelul σ=0.

Fig. 4.8
O propunere modernă [16, 66], potrivit căreia determinante pentru rezistenţa la solicitări
repetate sunt variaţiile interextreme.
Astfel, se definesc ca variaţii interextreme "căderile", prin valorile σM2-σm2, σM4- σM4 şi,
respectiv, "ridicările", prin valorile σM2-σm1, σM4- σm3 etc. .

12
Pentru evaluarea acestor caracteristici statice, la calculul solicitărilor repetate aleator s-
au dezvoltat metode probabilistice speciale.
În concluzie, pentru evaluarea rezistenţei la solicitări variabile, este suficient, în general,
cunoaşterea valorilor extreme ale intensităţii solicitării şi modul lor de variaţie. În practică,
când se dispune de date experimentale sintetizate sub formă de analize spectrale, se impune
reconstituirea variaţiilor extreme ale solicitării. Analiza spectrală a solicitărilor periodice este
însă esenţială în evaluarea solicitărilor în regim rezonant.
4. EFECTUAREA ÎNCERCĂRII
Din analiza experimentală a solicitărilor reale, se concretizează informaţia necesară
abordării prin încercări directe a rezistenţei, durabilităţii şi implicit a coeficienţilor de
siguranţă la solicitări variabile.
Prelucrarea specifică a solicitărilor reale, pentru uzul încercărilor, este impusă de
posibilităţile constructive ale instalaţiilor de încercat, în particular de sistemele de programare,
urmărire şi realizarea încercării şi de necesitatea desfăşurării încercărilor pe o durată
acceptabilă. Astfel, informaţia furnizată de înregistrările reale se sintetizează în programe
capabile sa fie reproduse de maşinile de încercat. Criteriile de sintetizare, respectiv metodele
de programare, s-au dezvoltat ca rezultat al legăturii dintre necesităţile simulării cât mai
amănunţite a solicitărilor reale şi posibilităţilor de realizare tehnică a maşinilor de încercat. În
prezent, metodele de programare realizează solicitări deterministe sau aleatoare.
Metoda încercărilor de durabilitate programate determinist se realizează prin reducerea
solicitărilor reale fig. 4.6, dintr-o înregistrare semnificativă de H cicluri (jumătatea numărului
trecerilor ν prin valoarea medie) la diagrama frecvenţelor absolute cumulate.
Programele pot fi concepute astfel încât la încercări să se realizeze o variaţie continuă a
amplitudinii în secvenţe care urmăresc continuu diagrama frecvenţelor cumulate fig. 4.9 [16,
41, 60, 66], sau o variaţie într-un număr prestabilit de trepte, cu proporţia ciclurilor la fiecare
treaptă, rezultând din schematizarea diagramei frecvenţelor cumulate fig. 4.7.

Fig. 4.9
Cele i trepte de amplitudine, fiecare de durată de Δni cicluri, sunt aranjate într-o
succesiune crescătoare şi descrescătoare care extinsă pentru H cicluri formează un bloc de
solicitare fig. 4.8. Blocul de solicitare se repetă până la apariţia rupturii.

13
Parametrii caracteristici blocului se solicitare sunt: numărul nivelelor i, şirul
amplitudinilor σi, numărul de cicluri Δni aplicat la fiecare treaptă, extinderea blocului H şi
ordinea de succesiune a treptelor. Această interpretare a fost propusă pentru prima dată de
Gassner [66], care a dezvoltat-o astfel încât a fost adoptată în încercări ale numeroşi
cercetători şi stă la baza unor norme oficiale de dimensionare.
 min
R (4.10)
max
În practică, extinderea blocului H se consideră semnificativă dacă este cuprinsă în intervalul
H = (0.5......1)106 cicluri. Intensitatea maximă a amplitudinii, σaL, care apare p singură dată în
cele H cicluri, este limita superioară a diagramei frecvenţelor cumulate fig. 4.7, fiind
considerată în interpretarea dată de Gassner ca intensitatea maximă a solicitării, cu posibilităţi
practice de realizare, deci semnificativă pentru încercările şi calculele de durabilitate.
Metoda încercărilor de durabilitate programate aleator, pe măsura evoluţiei tehnicii de
încercare la solicitări variabile, a devenit posibilă prin simularea mai apropiată de solicitările
reale. Dacă încercările programate determinist propun adoptarea unor procedee de reducere a
caracterului nereglat al solicitării, atunci prin simulare aleatoare aceste procedee devin
superflue(inutile), încercările putând să se apropie cât mai mult de condiţia reală de solicitare.
O simulare aleatoare identică a solicitărilor reale este însă practic imposibilă, deoarece o
încercare de simulare se execută într-un timp destul de scurt, de obicei sau de cele mai multe
ori pe elemente componente ale produsului, în care nu se pot introduce toate interacţiunile
părţilor produsului sau toate influenţele mediului (temperatură, coroziune) [16, 41, 60].
Primele încercări cu simulare aleatoare s-au executat pe principii digitale fig. 4.10, prin
aplicarea unor grupuri de solicitări cu amplitudine constantă la mai multe nivele prestabilite, a
căror durată şi succesiune este programată aleator, astfel încât per ansamblu să se realizeze o
histogramă a frecvenţelor relative, care să aproximeze funcţia densităţii de probabilitate a
solicitărilor reale [16, 41, 60, 66].
5. ÎNREGISTRAREA, ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR
EXPERIMENTALE
Pentru obţinerea unei informaţii reprezentative asupra intensităţii solicitărilor variabile
deterministe sau aleatoare, se impune în procesul de analiză experimentală îndeplinirea unor
deziderate primare, dintre care esenţiale sunt [16, 60, 66]:
 asigurarea urmăririi cu acurateţe a solicitării prin procedee alese de convertire, de la
tensiunea mecanică efectivă la mărimea înregistrată;
 asigurarea preciziei în limitele în care nu influenţează calitatea prelucrării rezultatelor;
 asigurarea unui volum suficient de date pentru a putea extrage caracteristicile numerice
şi funcţionale reprezentative;
 asigurarea unei stocări corespunzătoare a datelor, în vederea analizelor diferenţiate
după obiectivele propuse sau pentru repetări de control.
Înregistrarea şi analiza solicitărilor deterministe se bazează în general pe analiza
armonică experimentală. Aceste metodologii experimentale se găsesc tratate în literatura de
specialitate [16, 60, 66].
Metodologiile şi aparatura aferentă pentru analiza solicitărilor aleatoare au în general
referiri la efectuarea analizei armonice (spectrală).
14
Metodologia de înregistrare şi analiză a solicitărilor aleatoare cuprinde în general
etapele sintetizate în figura 4.11 [66]. Fiecare etapă în analiza rezultatelor poate fi efectuată
prin procedee analogice sau digitale.
Tensiunea mecanică în practica experimentală actuală nu poate fi măsurată direct, ci doar
reperată prin efectele ei manifestate prin deformaţii specifice sau deplasări. În acest sens
traductoarele pot fi: extensometrice – care convertesc deformaţia specifică – utilizarea
practică foarte largă o au traductoarele electrice rezistive (TER); traductoare de deplasare sau
ai deplasării (viteză, acceleraţie) care se construiesc pe principii electrice rezistive, inductive
sau capacitive.
În acest stadiu al înregistrării se stabileşte volumul eşantionării, reflectat prin numărul
şi durata realizărilor distincte reţinute, precum şi secvenţierea periodică sau aleatoare a
realizărilor înregistrate.
Pentru efectuarea unui complex de analize, care implică repetarea determinărilor,
informaţia obţinută în urma operaţiei de eşantionare se stochează în blocul 3. stocarea se poate
face pe bandă şi disc magnetic sau prin trasarea pe hârtie.
După această etapă se face o evaluare vizuală a eşantionului înregistrat, fie prin
vizualizarea pe un osciloscop, fie prin examinarea directă a înregistrării pe hârtie în vederea
depistării unor caracteristici evidente, cum ar fi componente sinusoidale distincte.

Fig. 4.14
În cazul analizei experimentale a caracteristicilor generale ale solicitărilor variabile,
valoarea medie se estimează printr-o operaţie de mediere în timp a semnalului furnizat de
traductor sub forma unei tensiuni variabile. Valoarea medie pătratică se estimează prin
acelaşi procedeu de mediere în timp ce valoarea instantanee a semnalului a fost ridicată la
pătrat cu un voltmetru care are încorporat un detector cu o caracteristică pătrată [16, 60, 66].

15
Analiza experimentală caracteristicilor specifice solicitărilor variabile, care se urmăresc
experimental cu scopul specific al utilizării în calculele de durabilitate se face pentru trei
tipuri principale de caracteristici: frecvenţa trecerilor printr-un nivel oarecare (sau zero);
distribuţia maximelor sau minimelor; distribuţia variaţiilor interextreme.
Pentru solicitări aleatoare normale, aceste caracteristici se pot determina univoc şi
complet cunoscând una din cele două caracteristici funcţionale generale: densitatea spectrală
de putere sau funcţia de autocorelaţie.
În practică este uzuală şi determinarea directă a acestor caracteristici prin tehnicile
analogice schiţate sau prin tehnici digitale, mai ales atunci când ipoteza distribuţiilor normale
a intensităţii instantanee nu este justificată.
6. REZULTATELE ÎNCERCĂRILOR
Rezultatele obţinute în urma înregistrării, analizei şi implementarea datelor
experimentale, în cazul încercării de durabilitate a cuplajelor elastice, trebuie să constate pe ce
durată un element rezistă unei solicitări variabile. Soluţia acestei probleme se obţine
comparând datele care definesc comportarea materialului la solicitări variabile cu datele de
aceeaşi natură (tensiuni sau deformaţii) deduse prin calcul sau experimental, ca efect al
solicitărilor.
Prin încercări la solicitări variabile cu amplitudine constantă, efectuate asupra
elementului care se studiază, pot fi trasate diagrame la durabilitate. În etapele de început ale
proiectării se pot utiliza rezultatele încercării unui element similar celui care se studiază.
Avantajele încercării elementului derivă din faptul că sunt incluse efectele tuturor factorilor
care influenţează comportarea la oboseală: geometria, mărimea, prelucrarea suprafeţelor,
tensiunile reziduale datorate tehnologiilor de fabricaţie. De remarcat faptul că observaţiile
efectuate prin încercarea unui element pot fi utilizate pentru alte elemente din aceeaşi clasă.
Prelucrarea rezultatelor încercării la durabilitate a unui lot de cuplaje elastice permite
determinarea repartiţiei a duratei de viaţă şi deci deducerea fiabilităţii acestora.
7. CONCLUZII
Prin încercarea produselor se urmăreşte determinarea performanţelor soluţiilor
încercate, confirmând sau infirmând viabilitatea soluţiilor constructive şi tehnologice
adoptate. Ipotezele simplificatoare, metodele aproximative de calcul utilizate introduc
anumite incertitudini în ceea ce priveşte comportarea în exploatare a produsului, de aceea se
impune încercarea sa.
Încercarea produselor poate fi de: performanţă, rezistenţă, durabilitate şi fiabilitate.
Încercarea de performanţă urmăreşte capacitatea funcţională în limitele impuse prin
tema de proiectare a produsului.
Încercarea de rezistenţă urmăreşte capacitatea produsului de a rezista la suprasarcini.
Încercarea de durabilitate urmăreşte capacitatea produsului la o solicitare de durată.

16