Nițu Iuliana, XII F

GENUL EPIC SI CARACTERIZARE DE PERSONAJ

Trasaturile genului epic – La tiganci, Mircea Eliade

Fragmentul citat este extras dintr-o nuvela, specie a genului epic, in proza, si prezinta personajul principal,
profesorul Gavrilescu, fascinat de un peisaj care i-a atras atentia. Fire analitica si visatoare, Gavrilescu decide sa
cerceceteze misterele imprejurimilor. O trasatura a genului epic prezenta in text consta in utilizarea naratiunii ca
mod de expunere dominant, impletita cu descrierea, prin care se prezinta cadrul spatial in care se desfasoara
actiunea (“la vreo suta de metri in susul strazii”) si actiuni ale protagonistului (“fascinat”; “incepu sa respire adanc,
dandu-si putin capul pe spate”). Tot caracteristice genului epic sunt si personajele, agenti ai actiunii: protagonistul –
Gavrilescu – si personajul secundar – Elsa. Relatarea evenimentelor se realizeaza la persoana a III-a, dintr-o
perspectiva subiectiva, de catre naratorul omniscient, ce stie totul despre personajul sau, descriind si interpretand
reflectiile interioare ale acestuia prin intermediul observatiei (“umbra i se paru mai putin deasa”). Actiunea este
ancorata in timp – “acum o luna de zile” – si in spatiu – “in susul strazii”; “o gradina”.

Caracterizare de personaj – Cantecul lebedei, Liviu Rebreanu

Fragmentul citat este construit sub forma unei confesiuni – asa cum sugereaza structura din incipit (“Am
iubit-o!”) – ce prezinta framantarile din planul constiintei personajului-narator. Protagonistul ilustreaza tipologia
indragostitului idealist, ce percepe lumea dintr-o perspectiva subiectiva si refuza sa accepte realitatea. Isi proiecteaza
imaginea ideala asupra fiintei iubite, constientizand, acum, ca a trait intr-o minciuna. Caracterizarea personajului se
realizeaza prin tehnici de analiza psihologica: introspectia si monologul interior. Prin introspectie (“Ma simteam
barbatul cel mai iubitor din lume si cel mai fericit”), acesta isi analizeaza starile, trairile si sentimentele, accentuand
sentimentul de satisfactie pe care l-a experimentat, datorita iubirii ce i-o purta “Anisoarei”. Prin monolog interior
(“N-am vrut, sau n-am putut? Nu stiu...”) este evidentiata confuzia si incertitudinea barbatului cu privire la atitutinea
lui din trecut, pentru care nu are, inca, nicio justificare. Prin caracterizarea indirecta, ce reiese din vorbele
personajului, este conturata imaginea unei firi analitice, a unui individ atent la detalii, profund indragostit, insa orb in
fata sentimentelor femeii de langa el. Abia acum isi constientizeaza greselile si se invinovateste (“Sapte ani n-am
observat tristetea din sufletul ei!”), realizand ca fericirea lui egoista de atunci a umbrit suferinta din sufletul Anei.