Definiții de clauze specifice contractelor de comerț internațional pe termen lung

caz de forţă majoră 1. (dr. civ.; dr. com.; dr. com. int.), împrejurare imprevizibilă şi
insurmontabilă care face imposibilă executarea unei obligaţii, având ca efect exonerarea de
răspundere a debitorului. a) Pentru ca o împrejurare să fie calificată ca fiind un c. de f.m., ea
trebuie să fie: – ieşită din comun (extraordinară); – cu totul imprevizibilă, în momentul încheierii
contractului; – de nedepăşit în mod absolut. Aprecierea existenţei acestor trăsături în cazurile
concrete se face prin raportarea la un standard juridic nedeterminat, şi anume acela al
„debitorului diligent”, cerându-se ca în general (in abstracto) nimeni să nu fi putut în mod
rezonabil prevedea şi surmonta c. de f.m. invocat. Cu toate acestea, în scopul fluidizării
circuitului civil şi al accelerării circulaţiei capitalului (ca factor esenţial în creşterea profitului), s-
a înregistrat tendinţa de apropiere între „imprevizibilitate” şi „impreviziune”, fiind suficient că
evenimentul de forţă majoră să nu fi fost în mod concret (in concreto) prevăzut de debitorul în
cauză, chiar dacă el ar fi putut fi prevăzut de alţi potenţiali debitori. De asemenea, caracterul
excepţional al c. de f.m. a fost calificat prin raportare la obligaţia concretă a cărei executare a fost
făcută imposibilă, accentul căzând pe insurmontabilitate. Astfel, cutremurul sau operaţiunile
militare au fost considerate c. de f.m. chiar şi în situaţia contractelor cu executare în regiuni
cunoscute pentru activităţi seismice frecvente sau în teatre de război, dacă, în mod rezonabil,
debitorul concret nu avea cum să prevadă că ele îl vor împiedica în mod direct să îşi
îndeplinească obligaţiile. Practica arbitrală şi judecătorească a validat ca fiind c. de. f.m.
evenimente precum cutremurele sau inundaţiile produse în zone care mai cunoscuseră asemenea
fenomene, cu condiţia ca ele să fi afectat direct activitatea debitorului, împiedicându-l efectiv şi
absolut să îşi îndeplinească obligaţia. b) C. de f.m. trebuie să se fi produs în afara oricărei voinţe
sau contribuţii a debitorului care îl invocă. În consecinţă, nu sunt exoneratoare de răspundere: –
evenimentul care nu ar fi survenit şi nu ar fi împiedicat executarea obligaţiilor debitorului în
absenţa culpei acestuia; – c. de f.m. intervenit după ce debitorul a fost pus în întârziere pentru
neîndeplinirea obligaţiilor sale; – c. de f.m. pentru consecinţele căruia debitorul şi-a asumat prin
contract răspunderea, renunţând la beneficiul exonerării (în cazul din urmă evenimentul s-a
produs fără voinţa debitorului, dar antrenarea răspunderii lui este tot efect al manifestării sale de
voinţă). Practica arbitrală şi judecătorească a apreciat ca neîntrunind caracteristicile forţei majore
cazuri precum: întârzierile în furnizarea materiilor prime necesare îndeplinirii obligaţiei; lipsa
capacităţii de producţie în condiţiile unei cantităţi de comenzi care au depăşit-o; fluctuaţiile de
preţuri la materii prime sau energie pe piaţă, care au pus debitorul în situaţia de a nu-şi putea
susţine financiar îndeplinirea obligaţiei. În schimb, a fost acceptat ca forţă majoră refuzul
autorităţilor administrative de a acorda autorizaţiile necesare executării unor contracte. c) Sunt
considerate a fi c. de f.m.: – evenimente avându-şi originea în fenomene naturale aflate în afara
contractului debitorului, precum cutremurele, incendiile, alunecările de teren, inundaţiile, seceta;
– evenimente socio-politice generatoare de calamităţi, precum războiul, conflictele de muncă,
revoltele, revoluţiile, rebeliunile, loviturile de stat; – decizii ale autorităţii publice cu caracter
obligatoriu, precum refuzul autorităţilor de import, embargoul, interdicţiile de export/import cu
scopul protecţiei mediului etc. În sistemele de drept din ţările anglofone aceste cazuri poartă
denumirea generică de Acts of God (acte ale lui Dumnezeu), expresie prin care se subliniază atât
originea lor externă voinţei debitorului, cât şi forţa lor de netrecut. d) C. de f.m. trebuie deosebite
de cazul fortuit (v.), deşi în legislaţie, uneori, se face referire la ele ca şi când ar fi sinonime.
Practic, cele două sunt echivalente în materia răspunderii contractuale; în materia răspunderii
delictuale pentru fapta lucrului, însă, numai forţa majoră, iar nu şi cazul fortuit, exonerează de
răspundere. În general, spre deosebire de c. de f.m., a căror origine este total străină debitorului,
cazurile fortuite au legătură cu activitatea acestuia ori cu bunurile aflate în grija/administrarea sa
implicate în provocarea prejudiciului (ex. o eroare tehnică involuntară a debitorului care a
provocat distrugerea utilajelor indispensabile pentru executarea obligaţiei în legătură cu care se
solicită exonerarea de răspundere. e) În sistemele de common law, forţa majoră nu este
reglementată, întrucât, în logica instituţiei „consideration” (v.), baza obligaţiei debitorului se
găseşte în contrapartida oferită în schimbul angajamentului său, de creditor, care ar rămâne
păgubit dacă nu ar mai beneficia de folosul aşteptat ca urmare a faptului că nu şi-ar asuma
integral riscul piedicilor apărute neprevăzut în calea executării, oricât de insurmontabile ar fi
acestea. Lacuna legislativă izvorâtă dintr-un atare raţionament, socotit a fi excesiv de mercantilist
şi ca acordând o protecţie exagerată creditorului, a fost compensată pe trei căi: – pe cale
contractuală, acordurile de voinţă supuse reglementărilor de common law ca lege aplicabilă,
incluzând clauze detaliate de forţă majoră; – pe calea remediilor de equity care îndulcesc
rigoarea soluţiilor de common law, corijându-le prin aplicarea unor precepte morale, fără a le
modifica, însă, în substanţa lor; – pe calea instituţiei „impreviziunii” care conduce la stingerea
obligaţiei care, deşi posibil de executat din punct de vedere tehnic, nu mai permite atingerea
scopului avut în vedere de debitor, la data naşterii consimţământului său, din cauza unor
modificări imposibil de prevăzut la acea dată, intervenite în contextul în care se execută
contractul. Spre deosebire de forţa majoră, în cazul „impreviziunii” accentul cade pe
„imprevizibilitate”, măsura în care împiedicarea executării obligaţiei este insurmontabilă sau nu,
fiind indiferentă, efectul apariţiei evenimentului de neprevăzut fiind nu exonerarea de răspundere
a debitorului, ci „frustrarea” contractului, adică, în limbajul dreptului continental european,
caducitatea şi deci stingerea obligaţiei. Odată cu progresul procesului de armonizare a dreptului
privat, instituţia „impreviziunii” a fost recepţionată, cu unele adaptări, şi în sistemul de drept de
tradiţie romanistă (inclusiv în legea şi jurisprudenţa română). f) De regulă, c. de f.m. nu îşi
produc efectele exoneratoare de răspundere în mod automat, ci numai prin respectarea unei
proceduri care decurge fie din lege, fie din contract. Asemenea proceduri includ: – obligaţia de
notificare a c. de f.m. într-o anumită modalitate şi în anumite termene; – modalităţile prin care se
face proba apariţiei c. de f.m.; – consecinţele îndeplinirii corecte a producerii de comunicare şi
dovedire a c. de f.m., ca şi cele ale neîndeplinirii ei. Potrivit uzanţelor comerciale, urmate de o
mare parte a jurisprudenţei, s-a încetăţenit ideea că părţile contractante trebuie să coopereze cu
bună-credinţă (v.) pentru diminuarea efectelor determinate de apariţia c. de f.m., în acest sens,
printre altele, debitorul fiind ţinut să notifice ivirea acestor evenimente cât mai repede şi în orice
caz înainte de scadenţa obligaţiei imposibil de executat. g) Apariţia c. de f.m. duce la
suspendarea executării obligaţiei, scadenţa fiind amânată până la încetarea cazului respectiv.
Dacă durata c. de f.m. este atât de mare încât aşteptarea conduce la pagube foarte mari, părţile,
acţionând cu bună-credinţă, sunt ţinute să accepte stingerea obligaţiei. De asemenea, obligaţia se
stinge practic atunci când c. de f.m., prin natura sa, face imposibilă executarea ei cu titlu
permanent. Dacă neanunţarea sau anunţarea ca întârziere a apariţiei c. de f.m. îi produce
prejudicii creditorului, debitorul este ţinut la despăgubiri corespunzătoare. 2. (dr. int. publ.),
circumstanţă a cărei existenţă nu poate fi prevăzută şi nici înlăturată, scăpând în totalitate
controlului subiectului de drept care se confruntă cu ea. În cadrul răspunderii internaţionale a
statelor, c. de f.m. constituie una dintre cauzele ce exonerează de răspundere statul care o invocă,
instituţia avându-şi originea în dreptul internaţional cutumiar. Potrivit Proiectului de articole
privind răspunderea internaţională a statelor pentru fapte ilicite, elaborat de Comisia ONU pentru
Drept Internaţional, c. de f.m. este acel eveniment neprevăzut sau acea împrejurare cu o forţă
irezistibilă, reprezentând un obstacol ce generează imposibilitatea absolută de conformare a
statului faţă de o obligaţie juridică ce-i este opozabilă, determinând încălcarea involuntară a
acesteia. C. de f.m. nu înlătură răspunderea statului care o invocă dacă se demonstrează că acesta
a contribuit în vreun fel la producerea ei sau dacă statul respectiv şi-a asumat riscul apariţiei unei
astfel de situaţii, în urma activităţilor pe care le-a întreprins. (v. şi cauze exoneratoare de
răspundere).

clauza compromisorie (dr. com.; dr. com. internaţ.), specie a convenţiei arbitrale (v.)
caracterizată, din punctul de vedere al fondului, prin aceea că litigiul pe care părţile se pun de
acord să îl soluţioneze pe calea arbitrajului comercial (v.) este eventual şi viitor, iar din punctul
de vedere al formei, prin inserarea acordului de voinţă respectiv (negotium) în înscrisul
(instrumentum) conţinând contractul în legătură cu încheierea, interpretarea şi executarea căruia
este susceptibil să se nască potenţialul litigiu. C.c. are o cauză distinctă de cea a contractului de
care este ataşată şi de aceea nu i se subordonează sub aspect juridic, fiind nu accesoriul său, ci un
contract autonom cu caracter secundar şi complementar. Pe cale de consecinţă, validitatea c.c. nu
este afectată de nulitatea contractului principal sau de rezoluţiunea acestuia. În cazul raporturilor
de dreptul comerţului internaţional, legea aplicabilă c.c. şi cea aplicabilă contractului principal
pot fi diferite, chiar dacă, de regulă, în lipsă de lex voluntatis, potrivit normelor subsidiare de
drept internaţional privat, deopotrivă naţional şi uniform, ambelor li se aplică legea cărora le este
supus contractul principal.

clauza de clientelă (dr. muncii; dr. com.; dr. com. int.), clauză specifică şi facultativă a
contractului individual de muncă, negociată la momentul încheierii acestuia sau pe parcursul
executării sale, nereglementată de C. muncii, prin intermediul căreia salariatul îşi asumă
obligaţia ca după încetarea contractului respectiv să nu lucreze cu clienţii (sau numai cu o parte
din clientela) fostului său angajator. C. de c. face parte din familia clauzelor de neconcurenţă
(v.), dar nu are o reglementare expresă în dreptul românesc al muncii, regimul său juridic fiind
lăsat la latitudinea părţilor, care trebuie să stabilească în mod concret condiţiile în care devine
aplicabilă (sub aspectul duratei, al clienţilor cu care fiinţează interdicţia salariatului de a lucra şi
al caracterului oneros sau gratuit al clauzei). În unele clauze de neconcurenţă introduse în
contractele comerciale (mai ales de comerţ internaţional) s-a stipulat obligaţia părţilor de a nu-şi
atrage una alteia angajaţii, cel puţin pe perioada de viaţă a raporturilor lor juridice şi pe o
perioadă rezonabilă ulterioară acesteia. Jurisprudenţa (inclusiv cea a UE) a considerat că
transferul personalului de la o societate comercială la alta de acelaşi profil sau de profile
complementare, cu scopul sau cu consecinţa atragerii clientelei derutate de un asemenea transfer,
constituie act de concurenţă neloială.

clauza de escaladare a preţului (dr. com.; dr. com. int.), v. clauza de revizuire a preţului.

clauza de exclusivitate (dr. com.; dr. com. int.), v. clauza de neconcurenţă.

clauza de hardship (dr. com.; dr. com. int.), clauză inserată în contractele de comerţ
internaţional de lungă durată, prin care părţile se obligă să îşi revizuiască, pe cale amiabilă sau
prin recurgere la arbitraj, raportul juridic obligaţional. Scopul este adaptarea raportului juridic
obligaţional la contextul modificat, în raport cu cel existent la data acordului de voinţă, în care
urmează să se execute, dacă modificările sunt rezultatul apariţiei unor evenimente neprevăzute
cu impact negativ considerabil asupra echilibrului economico-financiar dintre contraprestaţii,
respectiv asupra echilibrului patrimonial dintre ele. C. de h. face parte din categoria clauzelor
care vizează, după caz, încurajarea, prevenirea, partajarea sau amortizarea riscului, impulsionând
intrarea în raporturi juridice şi astfel răspunzând nevoii obiective de celeritate în circuitul civil,
respectiv accelerând circulaţia banului. C. de h. se bazează pe principiul bunei-credinţe (v.) şi
ataşează consecinţe concrete conceptului de „impreviziune” (v.) şi teoriei care îl dezvoltă.
Conform practicii contractuale curente, c. de h. stabileşte ca împrejurări care declanşează
aplicarea sa: – identificarea lacunelor contractuale, imprevizibile la data acordului de voinţă, care
în procesul de executare a obligaţiilor izvorâte din acesta creează dezechilibre şi asimetrii
patrimoniale între părţi; – apariţia, ulterior încheierii contractului, a unor evenimente,
imprevizibile la data acordului de voinţă, care sporesc excesiv şi inechitabil gradul de onerozitate
a obligaţiilor uneia sau ambelor părţi; – apariţia, ulterior încheierii contractului, a unor
evenimente imprevizibile la data acordului de voinţă, care desfiinţează interesul uneia din părţi
pentru executarea obligaţiilor contractuale ale celeilalte şi care, dacă ar fi fost cunoscute, nu ar fi
putut-o conduce pe aceasta la acordarea consimţământului de a contracta, în forma şi în
condiţiile respective. C. de h. mai stabileşte şi obligaţiile părţilor în cazul întrunirii condiţiilor
care îi declanşează aplicarea, şi anume: – obligaţia de a coopera pentru remedierea situaţiei sau
pentru minimizarea efectelor ei negative; – obligaţia de a-şi transmite cu promptitudine şi în
integralitate informaţiile necesare în mod rezonabil pentru gestionarea situaţiei, inclusiv pentru
justificarea pretenţiilor părţii afectate; – obligaţia de a-şi prezenta dovezile care să ateste
producerea evenimentului imprevizibil şi a consecinţelor negative ale acestuia; obligaţia de a
căuta cu loialitate şi sinceritate căile pentru adaptarea contractului la contextul prejudiciabil
apărut, în termenul convenit sau, în lipsa acestuia, într-un termen rezonabil care curge de la data
notificării evenimentului în discuţie. Pentru cazul în care o soluţie amiabilă de adaptare/revizuire
a contractului se dovedeşte irealizabilă, c. de h. trebuie să prevadă procedura de urmat, în mod
normal, prin implicarea unor terţi (conciliere, mediere, arbitraj). În lipsa clauzei arbitrale sau
după eventualul eşec al concilierii şi medierii, în măsura în care părţile au optat şi pentru o
asemenea procedură sau legea aplicabilă o impune ca etapă prealabilă arbitrajului/judecăţii,
părţile se pot adresa justiţiei în vederea soluţionării diferendului lor referitor la aplicarea c. de h.
Instanţa judecătorească sesizată sau, după caz, instanţa arbitrală decide menţinerea contractului
aşa cum a fost încheiat şi obligă la executarea lui întocmai, ori de câte ori constată că
evenimentele invocate nu întrunesc condiţiile c. de h., respectiv nu sunt situaţii de hardship.
Dacă, dimpotrivă, se constată existenţa situaţiei de hardship, instanţa judecătorească/ tribunalul
arbitral va invita părţile să procedeze la adaptarea contractului la circumstanţele schimbate astfel
încât echilibrul patrimonial dintre ele să fie restabilit. Părţile îi pot mandata pe arbitri să
stabilească adaptările necesare, cu forţă obligatorie. Potrivit unor opinii mai noi, în lipsa unei
prevederi contrarii, un asemenea mandat se consideră implicit inclus în convenţia arbitrală.
Judecătorii se pot considera, la rândul lor, competenţi să dispună măsuri de adaptare, făcând
aplicaţia standardului juridic nedeterminat al bunei-credinţe (v.) sau apelând la instituţia
impreviziunii (v.). (În dreptul german – BGB/HGB – judecătorii sunt expres îndrituiţi să ajusteze
raporturile contractuale cu scopul conservării echilibrului contraprestaţiilor într-un mediu
economic dinamic, în timp ce jurisprudenţa franceză rămâne fidelă aplicării stricte a principiilor
libertăţii contractuale şi pacta sunt servanda, refuzând să se substituie părţilor în opera de
revizuire a contractului afectat de schimbările contextuale). Atunci când adaptarea contractului
nu este posibilă, din indiferent ce motive, acesta va fi reziliat, fie de drept plin, dacă se prevede
astfel în c. de h., fie pe cale judecătorească/arbitrală. În această ipoteză, potrivit c. de h. sau
principiului bunei-credinţe, atunci când clauza tace, cheltuielile făcute de părţi până la reziliere
sau prejudiciile consecutive acesteia, respectiv cele generate de neexecutarea contractului în
termenii săi originari, vor putea fi împărţite între ele. Printr-un asemenea mecanism, cu
funcţionare parţial automată, parţial asigurată prin intervenţia părţilor contractante, a unor terţi
desemnaţi de ele sau a instanţei judecătoreşti, se conciliază şi garantează deopotrivă forţă
obligatorie a contractului şi securitatea dinamică a creditului (echilibrul dinamic al
contraprestaţiilor sub aspect economico-financiar). (v. şi clauza de asigurare contra riscului
valutar; clauza de impreviziune; caz de forţă majoră; clauza de indexare; clauza de revizuire a
preţului; clauza compromisorie; compromis).

clauza de impreviziune (dr. civ.; dr. com. int.), clauză prin care părţile convin ca în cazul în
care, după încheierea contractului, în faza de executare a acestuia, obligaţiile debitorului devin
împovărătoare (deosebit de oneroase), din cauze obiective şi imprevizibile independente deci de
voinţa sa, contractul să fie renegociat în scopul de a fi executat şi salvat într-o formă ajustată,
aptă a păstra echilibrul patrimonial al părţilor de la data acordului de voinţă, în dinamica sa
optimă. C. de i. este una dintre formele clauzelor care au ca obiect evitarea, partajarea sau
amortizarea riscurilor asumate de părţi prin intrarea în raporturi contractuale. De regulă, c. de i.
se prezintă sub forma clauzei de hardship (v.), nume sub care a fost consacrată în dreptul
comerţului internaţional şi în practica actelor de comerţ internaţional. (v. şi clauza de asigurare
contra riscului valutar; caz de forţă majoră).

clauza de indexare 1. (dr. civ.; dr. com.; dr. com. int.), clauză contractuală specifică contractelor
pe termen lung, care prevede corelarea unei valori economice cu o altă valoare economică,
pentru a se menţine în timp valoarea obligaţiilor contractuale la nivelul agreat de părţi în
momentul formării acordului de voinţă. Prin inserarea c. de i. se urmăreşte, în special, evitarea
riscurilor ca echilibrul obligaţiilor dintre părţi să fie afectat de fluctuaţiile preţurilor pe piaţă la
produsele şi/sau serviciile care fac obiectul acestora sau la produsele sau/şi serviciile de care
depinde executarea lor. Constituie indici economici de indexare: cursul la zi al unei monede
străine, preţul la zi al unor bunuri sau servicii, preţul metalelor preţioase, preţul materiilor prime
sau al energiei etc. C. de i. leagă drepturile şi obligaţiile contractuale în expresia lor monetară
(financiară) de aceşti indici-etalon, modificarea celor din urmă ducând automat la modificarea
celor dintâi, astfel încât echilibrul patrimonial al părţilor să fie, după caz, conservat sau restabilit,
fără a fi nevoie de noi negocieri şi acorduri sau de recurgerea la mediere, arbitraj sau proceduri
judiciare. Noul preţ contractual rezultat din aplicarea c. de i., preţ care sintetizează în termeni
financiari raportul juridic şi reflectă, totodată, variaţia etalonului convenit, nu are caracterul unui
preţ revizuit/redimensionat, ci pe acela al unui preţ consolidat sau reconfirmat sub aspectul
nivelului său relativ (în expresia sa relativă). Deseori c. de i. adoptă mecanismul legării preţului
contractual de o monedă străină (etalon monetar), plata executându-se la paritatea monedei de
plată cu cea a etalonului de la momentul încheierii contractului. În principiu, o asemenea
indexare valutară poate avea loc numai în contractele de comerţ internaţional. În majoritatea
sistemelor de drept, ca formă de apărare şi consolidare a monedei naţionale, plata între două
persoane (comercianţi) având sediul în acelaşi stat, nu este permisă decât în moneda acelui stat.
Practica, întâlnită şi în România, exprimării contractuale a preţului într-o monedă străină, urmată
de efectuarea plăţii în moneda naţională, la cursul oficial al Băncii Centrale (BNR) din ziua
plăţii, este nocivă din punctul de vedere al economiei statului în cauză şi trebuie calificată din
punct de vedere juridic, ca abuzivă. 2. (dr. muncii), clauză specifică şi facultativă din conţinutul
contractului individual de muncă, nereglementată de Codul muncii, conform căreia, angajatorul
se obligă să majoreze periodic salariul cu o valoare reprezentând cel puţin indicele de inflaţie. C.
de i. poate fi negociată numai în sectorul privat, fie la momentul încheierii contractului
individual de muncă, fie pe parcursul executării acestuia. Părţile au libertatea de a stabili
intervalele de timp la care să se aplice indexarea salariilor (anual, semestrial, trimestrial sau la un
alt interval). Scopul c. de i. este de a păstra echilibrul între contraprestaţiile părţilor, prin
adaptarea contractului sub aspectul cuantumului salariului la realităţile economice contextuale,
influenţate de fluctuaţia preţurilor. (v. şi clauza de asigurare contra riscului valutar).

clauza de monede multiple (dr. com. int.), clauză specifică în contractele de comerţ
internaţional pe termen lung (denumită şi clauză de opţiune a monedei liberatorii) prin care
părţile stabilesc mai multe monede de plată alternative (euro, dolari etc.), urmând ca plata
preţului sau executarea altor prestaţii monetare să se efectueze într-una dintre acestea, la alegerea
creditorului sau a debitorului. C. de m.m. are ca scop apărarea părţilor împotriva riscurilor
valutare, facilitându-le consimţământul pentru intrarea în raporturi juridice cu celeritatea cerută
de legităţile economice care guvernează comerţul. În acest sens, păstrarea valorii contractului şi
conservarea echilibrului economico-financiar al contraprestaţiilor se realizează prin exprimarea
preţului în mai multe monede, la cursurile de schimb din momentul acordului de voinţă, urmând
ca la scadenţă partea îndreptăţită prin clauza respectivă să aleagă moneda în care primeşte sau,
după caz, face plata, şi în care plata este liberatorie. În vederea plăţii, preţul nu se recalculează în
funcţie de paritatea iniţială a monedelor în cauză – aşa cum se întâmplă cu clauza de indexare
(v.) –, fiind suficientă alegerea monedei mai puţin afectate de fluctuaţiile de pe piaţa financiară
internaţională. (v. şi clauza de asigurare contra riscului valutar).

clauza de neconcurenţă 1. (dr. muncii), clauză negociată de părţi şi cuprinsă în contractul

individual de muncă, prin care salariatul se obligă ca după încetarea raportului de muncă
respectiv să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă
cu cea prestată la angajatorul său. De regulă, această obligaţie are în contrapartidă obligaţia
angajatorului de a plăti, pe perioada interdicţiei respective, o indemnizaţie (lunară). Clauza de
neconcurenţă îşi produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt
prevăzute în mod concret: activităţile interzise salariatului la data încetării contractului,
cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă (lunare), perioada pentru care îşi produce efectele
clauza de neconcurenţă, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum şi aria
geografică sau tematică unde salariatul poate fi în competiţie cu angajatorul. Indemnizaţia de
neconcurenţă datorată salariatului nu este de natură salarială, se negociază şi, potrivit legislaţiei
româneşti actuale, este de cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din
ultimele şase luni anterioare încetării contractului individual de muncă sau, în cazul în care
durata contractului individual de muncă a fost mai mică de şase luni, din media veniturilor
salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului. Indemnizaţia de neconcurenţă
reprezintă o cheltuială efectuată de angajator, este deductibilă la calculul profitului impozabil şi
se impozitează la persoana fizică beneficiară, potrivit legii. Clauza de neconcurenţă îşi poate
produce efectele pentru o perioadă rezonabilă (limitată în legislaţia românească actuală la
maximum doi ani de la data încetării contractului individual de muncă). 2. (dr. com.; dr. com.
int.), clauză inserată uneori în contractele de asociere (în special cele care nu dau naştere unei
persoane juridice distincte, inclusiv contractele privind grupările de interese economice),
contractele de cooperare şi contractele de licenţă de brevet, prin care debitorul obligaţiei de
neconcurenţă se angajează ca, pe durata contractului în cauză sau pe o durată care include şi un
interval de timp (considerat rezonabil) ulterior expirării acestuia, pretutindeni sau pe anumite
pieţe, în toate privinţele sau cu privire doar la anumite aspecte ale comerţului său având legătură
cu contractul respectiv, să nu se implice în raporturi juridice care ar face concurenţă asocierii sau
licenţiatorului (în cazul licenţelor neexclusive), care ar fi de natură să diminueze clientela
acestora ori care ar diminua eficienţa cooperării (pe terţe pieţe) prin fragmentarea clientelei.
Asemenea clauze pot fi privite din două perspective opuse, ambele ţinând de dreptul concurenţei
şi guvernate de ideile libertăţii şi loialităţii în raporturile concurenţiale: – pe de o parte, c. de n.
plasată în context comercial este văzută ca o aplicaţie concretă a principiului executării
contractelor de bună-credinţă şi ca o detaliere ex ante a standardului juridic nedeterminat al
bunei-credinţe (v.), fiind firesc şi echitabil ca acela care intră într-o asociere ori, mai general,
într-o relaţie de cooperare cu alţii, ca expresie a sincerităţii angajării sale (animus cooperandi), să
contribuie la succesul acelei întreprinderi, dedicându-se exclusiv ei, iar nu să o concureze,
sporindu-şi astfel, pe seama ei, şansele de câştig; – pe de altă parte, c. de n., aşa cum o sugerează
chiar denumirea sa, tinde la o limitare a liberei concurenţe, mai ales atunci când este vorba
despre contractele de licenţă de brevet, ea vizând extinderea dreptului de monopol al
licenţiatorului dincolo de limitele sale rezonabile şi de scopul pentru care i-a fost recunoscut,
fiind repudiată şi sancţionată cu nulitatea. (Mai rar, clauza se întâlneşte şi în contractele de
cesiune de brevet, păstrând cedentului un drept limitat de monopol sau unele profituri obţinute
prin exploatarea anterioară a monopolului, în ciuda faptului că monopolul a fost cedat.)
Distincţia dintre aceste două situaţii – una licită, iar alta ilicită – se poate face, de cele mai multe
ori, numai în concret, graniţa între buna-credinţă şi reaua-credinţă comercială în asemenea cazuri
fiind foarte delicată. Când este infectată de rea-credinţă, uneori clauza este nulă ab initio, textul
său fiind suficient de explicit pentru a lăsa să se vadă intenţia malignă. Alteori substanţa intenţiei
se dezvăluie doar în executarea clauzei şi atunci efectele ei vor fi blocate prin recurgere la regula
executării cu bună-credinţă a contractelor. O specie a c. de n. este clauza de exclusivitate,
întâlnită în contractele de consulting, de licenţă de brevet şi de know-how. Potrivit acesteia,
beneficiarul unui transfer de tehnologie (pe calea încheierii contractelor menţionate) se obligă să
se aprovizioneze cu materie primă şi/sau părţi componente şi/sau piese de schimb, sau să
folosească servicii de inginerie/asistenţă tehnică exclusiv din anumite surse, fie menţionate în
contract, fie indicate pe caz de co-contractantul său. Asemenea clauze au fost considerate, cu rare
excepţii, ca fiind încălcări ale normelor imperative privind ocrotirea liberei concurenţe şi, prin
urmare, ca lovite de nulitate absolută. (Oricum, ele sunt anulabile ca având o cauză imorală.) Ele
trebuie deosebite de clauzele de exclusivitate prin care un licenţiator sau părţile într-un contract
de asociere/societate, grupare de interese economice ori cooperare, se obligă să nu mai încheie
contracte similare cu terţii, cel puţin pe perioada de valabilitate a licenţei sau pe perioada pentru
care este convenită asocierea/cooperarea, ori pe anumite pieţe şi în anumite privinţe/domenii,
după caz. De regulă, astfel de clauze au fost socotite ca licite şi morale, cu excepţia situaţiilor în
care s-a dovedit că au fost impuse prin metode leonine sau au fost animate de dorinţa creării de
monopoluri, antante economice şi poziţii dominante menite a restrânge libertatea concurenţei. (v.
şi clauză leonină).

clauza de opţiune a monedei liberatorii (dr. com. int.), v. clauza de monede multiple.

clauza de preţ mobil (dr. com.; dr. com. int.), v. clauza de revizuire a preţului.

clauza de revizuire a preţului (dr. com.; dr. com. int.), clauză folosită şi sub denumirea de
„clauză de escaladare a preţului” sau de „clauză de preţ mobil”, în contractele de comerţ
internaţional pe termen lung, a căror executare pune cheltuielile debitorului sub impactul
fluctuaţiilor adesea excesive ale preţurilor mondiale (în special ca efect al inflaţiei), prin care
părţile convin ca, la scadenţă, preţul contractual să fie recalculat şi plătit în funcţie de indicele
preţurilor din ţara cumpărătorului sau de pe piaţa internaţională. Prin această clauză părţile se
apără împotriva consecinţelor negative ale modificării preţurilor pe piaţă la categoria de produse
sau servicii care fac obiectul contractului lor, între momentul încheierii acestuia şi cel al
executării lui (al plăţii preţului contractual), aplicarea ei permiţând/garantând păstrarea profitului
real la nivelul celui estimat/convenit şi pe care s-a bazat acordul de voinţă. Clauza încurajează
angajarea în raporturi juridice ameninţate de riscuri, răspunzând exigenţelor economice privind
celeritatea circulaţiei capitalului.

clauza dublului refuz (dr. com.; dr. com. int.), varietate a clauzei primului refuz (v.) potrivit
căreia, partea obligată la acordarea preferinţei, dacă, după ce a obţinut un prim refuz, nu a reuşit
să încheie contractul dorit cu un terţ, înainte de a face oferta unui alt terţ, trebuie să revină la co-
contractantul său, dându-i încă o dată posibilitatea alegerii între a încheia un nou contract în
aceleaşi condiţii cu cel iniţial sau de a refuza din nou această ofertă. Verificarea îndeplinirii
obligaţiei prevăzute de c.d.r. presupune compararea contractului în care aceasta este inserată cu
oferta pentru un nou contract similar, fără a trebui ca cele două să fie identice. În cazul în care
partea obligată a încheiat un contract similar cu un terţ, cu încălcarea c.d.r., instanţa
judecătorească sesizată sau instanţa arbitrală fie îl pot desfiinţa pe acesta, fie pot dispune
modificarea contractului iniţial pentru a-l face la fel de favorabil cu contractul oferit terţului, fie
pot oferi beneficiarului clauzei despăgubiri egale cu câştigul nerealizat ca urmare a nesocotirii ei.

clauza ofertei concurente (dr. com.; dr. com. int.), clauză potrivit căreia, dacă după momentul
încheierii contractului una dintre părţi (de regulă, cumpărătorul sau beneficiarul serviciilor)
primeşte de la un terţ o ofertă mai favorabilă având ca obiect aceleaşi bunuri şi servicii, cealaltă
parte va fi obligată să alinieze contractul respectiv, aflat în curs de executare, la condiţiile acelei
oferte. Consecinţa îndeplinirii acestei obligaţii este modificarea contractului iniţial care urmează
a se executa în noile condiţii. În cazul în care clauza nu este respectată, fie executarea
contractului este suspendată până la soluţionarea litigiului astfel ivit, pe cale judecătorească sau
arbitrală, fie contractul va fi reziliat sau rezolvit ca răspuns la neexecutarea obligaţiei generate de
el, beneficiarul clauzei fiind apoi liber să încheie un alt contract cu terţul ofertant. Interesul
general al c.o.c. este acela de a încuraja subiecţii de drept comercial să intre rapid în raporturi
juridice (în special în cele pe termen lung), dând astfel satisfacţie exigenţelor celerităţii în
circulaţia capitalului, fără teama de a rata oportunităţi superioare care pot apărea ulterior.
Caracterul mai favorabil al ofertei concurente se stabileşte, în lipsa unei stipulaţii contractuale în
alt sens, prin compararea drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din contractul iniţial în conţinutul lor
şi în ansamblul lor (calitate, cantitate, termene de livrare, service postlivrare, modalităţi şi
termene de plată etc.), iar nu doar prin compararea preţurilor. Aceasta face necesară de multe ori
recurgerea la expertiza unor terţi neutri, la mediere sau la arbitraj. De asemenea, alinierea
contractului la oferta concurentă se poate realiza fie prin transferul mecanic al condiţiilor din
ofertă în contract, fie prin renegocierea contractului existent în aşa fel încât părţile să poată
conveni că prevederile acestuia au fost aduse la un nivel echivalent celui din ofertă sub aspectul
echilibrului dintre drepturile şi obligaţiile lor. Întrucât c.o.c. afectează predictibilitatea şi
stabilitatea raporturilor contractuale, creând astfel reticenţe celor care şi-o asumă, precum şi
tentaţii de abuz beneficiarilor ei, în practică i-au fost inserate, de astă dată în favoarea
principiului obiectiv al ocrotirii creditului (încrederii), criterii care circumscriu calificarea unei
oferte ca fiind concurentă în sensul clauzei respective. Astfel, nu este tratată ca declanşând
mecanismul c.o.c. o variaţie de preţ minoră (în limitele câtorva procente) sau o ofertă mai
favorabilă primită de la un terţ înainte de scurgerea unei anumite perioade de timp de la intrarea
în vigoare a contractului ori ulterior scurgerii unei perioade de timp de la această dată, după caz.
Potrivit altor limitări convenţionale, c.o.c. nu poate fi invocată decât de un număr restrâns de ori,
sau cu o anumită frecvenţă, sau numai în anumite perioade ale anului etc. Spre deosebire de
clauza clientului celui mai favorizat, care se aplică atunci când una dintre părţile contractante
face o ofertă mai favorabilă unui terţ, c.o.c. este aplicabilă atunci când un terţ face o ofertă mai
favorabilă uneia dintre părţile contractante. C.o.c. stabileşte şi modalităţile (inclusiv termenele)
de notificare a apariţiei ofertei concurente, precum şi cele de răspuns la aceasta, cu consecinţele
respective.

clauza primului refuz (dr. com.; dr. com. int.), clauză prin care părţile contractante stabilesc ca,
în situaţia în care, în viitor, una dintre ele doreşte să încheie un nou contract cu un obiect similar,
aceasta să dea posibilitatea în primul rând co-contractantului din contractul în curs de executare
de a opta pentru prelungirea raportului său contractual existent sau de a refuza oferta respectivă.
Efectul clauzei este de a acorda părţilor contractante un drept de preferinţă în ceea ce priveşte
continuarea şi extinderea raporturilor lor juridice, partea care ia iniţiativa în acest sens fiind
liberă să încheie noul contract dorit cu un terţ numai după ce co-contractantul său a refuzat
intrarea în acel contract. C.p.r. are ca scop încurajarea subiecţilor de drept comercial să intre în
raporturi juridice, fără a fi frânate de conflictul între frica de a se angaja pe termen lung şi frica
de a nu-şi putea eficientiza cheltuielile aferente executării unui contract valabil pe termen prea
scurt, legităţile economice obiective referitoare la maximizarea profitului cerând în acelaşi timp
mărirea vitezei de circulaţie a banului (capitalului), cât şi mărirea numărului de cicluri ale
transformării banilor în marfă, urmată de transformarea mărfii respective în bani. Deşi face parte
din categoria clauzelor de adaptare a contractului, c.p.r. nu asigură revizuirea raportului
obligaţional în funcţie de evoluţiile imprevizibile ale pieţei, ci consolidarea acestui raport pentru
a-l face mai puţin vulnerabil la aceste evoluţii. Potrivit clauzei, dreptul primului refuz poate fi
recunoscut: – indiferent de condiţiile ofertei pentru încheierea unui nou contract sau numai dacă
această ofertă reia toate condiţiile contractului existent ori include condiţii echivalente; – în
legătură cu o simplă ofertă sau cu o ofertă deja comunicată unui terţ şi negociată cu acesta,
ajunsă în faza de semnare a contractului; – dacă, în comparaţie cu contractul existent, oferta este
mai favorabilă ofertantului sau şi dacă ea este mai favorabilă destinatarului său. În principiu,
c.p.r. nu operează dacă obiectul ofertei este diferit de cel al contractului în vigoare, o soluţie în
sens contrar fiind excesivă (eventual chiar contrară ordinii publice), clauza respectivă putând fi
tratată ca leonină. Punerea în aplicare a c.p.r. implică stabilirea unor proceduri de notificare între
părţi (a intenţiei uneia şi a acceptării/refuzului celeilalte) şi de comparare (a contractului actual
cu oferta pentru un contract viitor). Încălcarea obligaţiilor izvorâte din c.p.r. poate naşte dreptul
beneficiarului ei la: – o acţiune în daune vizând obţinerea unei despăgubiri egale cu câştigul
nerealizat ca urmare a neîncheierii contractului oferit terţului; – o acţiune în anularea contractului
încheiat cu terţul; – o acţiune în rezoluţiune/reziliere pentru neexecutarea contractului în care
este parte beneficiarul dreptului de prim refuz. (v. şi clauza ofertei concurente).

clauza privind modificarea contractului (dr. civ.; dr. com. int.), prevedere contractuală prin
care părţile se obligă să accepte modificarea automată a contractului lor sau să procedeze la
modificarea negociată cu bună-credinţă a acestuia, prin excepţie de la principiile pacta sunt
servanda şi mutuus consensus, mutuus dissensus (în fapt, în prezenţa clauzei, exceptarea este
doar aparentă), pentru a adapta raportul juridic născut din contract la noua situaţie creată de
fluctuaţiile mediului ambiant (fluctuaţiile pieţei), precum şi pentru a consolida sau restabili
echilibrul patrimonial dintre ele. C.m.c. sunt specifice contractelor de comerţ internaţional pe
termen lung. (v. şi clauza ofertei concurente; clauza clientului celui mai favorizat; clauza de
hardship; clauza primului refuz; clauza dublului refuz; clauza de asigurare contra riscului
valutar).