Sunteți pe pagina 1din 87

CUPRINS

Capitolul I. Aspecte generale privitoare la infracţiunea de viol


1.1. Apariţia şi evoluţia violenţei sexuale asupra femeii………02
1.2. Cauze şi împrejurări care determină sau favorizează comiterea
violului…………………………………….……07
1.3. Aspecte privind personalitatea violatorului………….……13
1.4. Rezonanţa socială a infracţiunii de viol……………...……26
Capitolul II. Incriminarea violului în legislaţia internă şi internaţională
2.1. Consideraţii generale privind violul………….……………29
2.2. Analiza infracţiunii de viol………………………………...31
Capitolul III. Protecţia femeii împotriva agresiunilor sexuale potrivit
instrumentelor juridice internaţionale
3.1. Drepturile femeii în reglementările internaţionale………..41
3.2. Drepturile femeii potrivit Uniunii Europene……………...45
3.3. Reglementarea drepturilor femeii în legislaţia internă…....46
Capitolul IV. Activităţi informativ – operative desfăşurate de organele de
poliţie în scopul prevenirii şi combaterii infracţiunii de viol
4.1. Prevenirea şi combaterea violului prin mijloace
poliţieneşti……………………………………………………..…48
4.2. Organizarea activităţilor informativ–operative pentru prevenirea
şi combaterea infracţiunilor de viol…………………..54
4.3. Activităţi informative–operative, criminalistice şi de cercetare
penală care se execută pentru descoperirea autorilor şi probarea
infracţiunilor de
viol……………………………………………………...….58
Concluzii……………………………………………………………...…77
Bibliografie……………………………………………………………...81

1
CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVITOARE LA INFRACŢIUNEA


DE VIOL

1.1. Apariţia şi evoluţia violenţei sexuale asupra femeii

Încă din perioada antichităţii, victima unor acte oprite sau a unor
infracţiuni a fost întotdeauna în atenţia celor care administrau justiţia, chiar
şi în forma ei cea mai primitivă. Evoluţia socială a dus la pierderea
caracterului privat de către justiţie şi anume a răzbunării individuale,
compensarea sau restituirea forţată etc., iar organele statului care sunt mereu
mai puternice au luat justiţia în propriile mâini.
Odată cu aceasta, figura centrală a dramei judiciare devine infractorul,
lăsând de cele mai multe ori marginalizată persoana victimei. În perioada
contemporană, cele mai multe infracţiuni sunt urmărite din oficiu, dar există
unele infracţiuni care se judecă doar la plângere prealabilă a individului
lezat, iar victima are dreptul să se constituie parte civilă, situaţia sa fiind
separată de cea a infractorului.
După 1989, în România, datorită transformărilor care au avut loc,
unele elemente antisociale şi-au creat convingerea că democraţia semnifică
libertate totală, libertatea care îţi dă dreptul de a face ce vrei, fapt care a dus
la o creştere importantă a lipsei de respect faţă de lege, acest lucru
contribuind la amplificarea fenomenului infracţional.

2
Fenomenul infracţional judiciar actual rezultă din condiţiile
economico-sociale caracteristice perioadei de tranziţie, din înţelegerea
greşită a drepturilor şi libertăţilor civile de către unele persoane interesate de
obţinerea unor profituri prin eludarea legii, precum şi a tendinţelor
elementelor infractoare de a profita de orice împrejurare pentru a obţine
avantaje materiale ilicite.
Dintre persoanele care prezintă un grad mare de vulnerabilitate
victimală, alături de copii şi persoane în vârstă, face parte şi femeia, date
fiind caracteristicile sale bio-constituţionale şi psiho-comportamentale
specifice femeii.
Feminitatea, prin tradiţie, desemnează o serie de trăsături precum:
sensibilitate, fineţe, activitate ordonată, sentimente deosebite, inteligenţă
analitică, aptitudini educaţionale. Tot prin tradiţie însă, poziţia femeii în
raport cu cea a bărbatului a fost defavorizată în ceea ce priveşte locul şi rolul
ei în sistemul activităţii familiale şi sociale.
Femeia, de-a lungul timpului, a fost nevoită să suporte multe variante
de umilire, desconsiderare şi maltratare şi toate acestea ca urmare a unor
norme socio-culturale acceptate şi promovate de grupurile şi microgrupurile
de apartenenţă. Formele de agresiune sexuală la care a fost supusă femeia au
variat de la o cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, de la forme mai
uşor agresive până la forme violente, fizic şi psihic traumatizante. Uneori,
femeia a trebuit să suporte pedeapsa fizică (bătaia), din partea tatălui sau a
soţului ca pe ceva normal, alteori a trebuit să accepte izolarea, acoperirea
totală a corpului, inclusiv a feţei, alteori a trebuit să suporte incomodităţile
centurilor de siguranţă şi nu de puţine ori a trebuit să suporte consecinţele
obiceiurilor sociale privind conduita bărbatului pentru deflorarea femeii.

3
Cu timpul, transformările sociale şi modificările în plan etnocultural
au acţionat profund asupra feminităţii şi, respectiv, asupra schimbării rolului
femeii în societate, precum şi a raportului dintre feminitate şi masculinitate.
Cucerirea unor drepturi egale cu ale bărbaţilor, accesul femeilor la
şcolarizare şi cultură, exercitarea de profesii şi asumarea unor roluri care
aparţineau bărbaţilor, au redus distanţele şi divergenţele dintre masculinitate
şi feminitate în sensul că feminitatea a câştigat şi câştigă în continuare pe
mai multe planuri.
Cercetătorul francez Jean Delumeau, în capitolul consacrat rolului
afara planului femeii în evoluţia socio-istorică a omenirii, a făcut o
constatare demnă de remarcat care se încadrează în problematica
victimologiei. Acesta consideră că între cele două elemente ale speciei
umane, femeia şi bărbatul, domneşte o ostilitate latentă sau uşor vizibilă care
pare a fi existat mereu şi care poartă marca unor impulsuri inconştiente.
Ostilitatea în cauză a apărut într-o etapă istorică dată, şi anume din
momentul în care rolurile difuze încep a se contura mai bine şi diferenţa
dintre sexe devine din ce în ce mai complexă, mult în biologic1.
Epoca în care trăim a adus cu sine în cele mai multe ţări civilizate şi
egalitatea femeii cu bărbatul. Această egalitate funcţionează numai în
alegerea şi exercitarea unei profesii, în drepturile politice etc., însă totul până
la căsătorie, când se formează o dependenţă a femeii faţă de bărbat.
Astfel, toate acestea dezvoltă la femeie acceptarea unei inferiorităţi,
alături de suportarea brutalităţii, căci, încă de copil, divergenţa de principii
dintre băieţi şi fete, ca şi dependenţa economică şi social-morală faţă de
bărbat, oricum s-ar comporta aceasta, o face pe femeie tolerantă faţă de

1
Mina Minovici, Tratat Complet de Medicină Legală, Sociec.Bucureşti 1930

4
abuzurile de tot felul ale bărbaţilor. În multe părţi ale lumii, nu numai în
păturile marginalizate, femeia este înşelată, agresată fizic şi sexual.
Un aspect separat şi foarte important îl constituie victimizările
prostituatelor. Violarea prostituatelor este favorizată de credinţa că ele sunt
mai supuse şi nu opun rezistenţă prea mare. Se pare că această străveche
îndeletnicire expune pe practicantele ei la un risc victimal dintre cele mai
ridicate. Avem în vedere atât obligarea la lucru de către proxeneţi, care le iau
toate câştigurile şi le brutalizează feroce pentru nesupunere, cât şi formele de
victimizare obişnuite cotidiene, pe care le suferă prostituatele când se ajunge
până la cazuri de suicid sau omucidere care din păcate sunt foarte dese în
lumea interlopă care populează marile centre urbane.
În SUA, aproximativ una din patru fete suferă un abuz sexual, fiind
victima unei molestări, unui viol sau incest. Mai puţin de jumătate din aceste
cazuri sunt raportate medicului sau altor organe abilitate. Toate victimele
suferă o traumă semnificativă, care poate fi vindecată prin tratament medical
adecvat şi prin intervenţia autorităţilor. Alături de dezgustul faţă de cel care
a comis această faptă se adaugă şi un sentiment de frică. Pentru a rezolva
aceste cazuri, medicii, poliţiştii şi avocaţii, serviciile de asistenţă socială
trebuie să conlucreze pentru a asigura revenirea victimei la o stare de
normalitate, pentru a identifica şi pedepsi pe cel care a comis abuzul,
protejând astfel victima şi întreaga comunitate.
Infracţiunile la viaţa sexuală reprezintă cele mai frecvent întâlnite
forme de victimizare. Acestea sunt considerate ca fiind una din cele mai
grave atingeri aduse libertăţii sexuale, prejudiciind astfel un atribut al
personalităţii umane.
Prin violenţă asupra femeilor se înţelege orice act de violenţă bazat pe
diferenţa de sex care are drept rezultat sau care poate conduce la vătămarea

5
sau suferinţa fizică, sexuală sau psihologică a femeilor, inclusiv ameninţarea
cu astfel de acte, cu constrângerea sau lipsirea arbitrară de libertate, chiar
dacă acestea apar în viaţa publică sau privată1.
Prin urmare, violenţa împotriva femeilor cuprinde, dar nu în sens
limitativ, următoarele:
- violenţa fizică, sexuală şi psihică ce apare în familie şi care include
bătaia, abuzul sexual al fetelor, violenţa pe motive de zestre, violul
marital, mutilarea genitală a femeii, violenţa în afara căsătoriei şi
violenţa corelată cu exploatarea;
- violenţa fizică, sexuală şi psihică ce apare în comunitate, incluzând
violul, abuzul sexual, hărţuirea sexuală şi intimidare la locul de
muncă, în instituţiile educative, traficul de fete şi femei, obligarea la
practicarea prostituţiei;
- violenţa fizică, sexuală şi psihologică săvârşită sau ordonată de către
stat, oriunde s-ar întâmpla aceasta.
Violenţa împotriva femeii include şi violarea drepturilor femeii ca
drepturi ale omului în situaţii de conflict armat, în special crimele de război,
violul, sclavia sexuală şi constrângerea de a rămâne însărcinată şi de a naşte
copii, precum şi sterilizarea forţată şi avortul forţat, constrângerea de a folosi
pilule contraceptive, uciderea copiilor de sex femeiesc şi selecţia sexuală
parentală.
Victimele agresiunilor sexuale provoacă, pe de o parte un răspuns
social negativ, dar pe de altă parte se trezesc şi cu dispreţul şi stigmatizarea
societăţii, comunităţii care le priveşte de sus, considerându-le ca având o
valoare socială scăzută, lucru care este total greşit. În general, o agresiune
sexuală efectuată împotriva voinţei victimei este trăită ca un act foarte grav
1
Declaraţia de la Beijing, Conferinţa Mondială a Femeilor, 1995

6
îndreptat împotriva persoanei. Aceste aspecte se manifestă în starea
ulterioară a victimei, ceea ce apare până la urmă sub forma expresiilor
emoţionale.
Oricare ar fi fost comportamentul victimelor, ele nu ar fi putut
împiedica săvârşirea atacului. Vina, dacă se poate considera o vină în sensul
bun al cuvântului, a fost faptul că au circulat la ore târzii în noapte,
neînsoţite, pe traseul frecventat de infractor. În astfel de situaţii, nu este
vorba deci, de un rol al victimei, ci de circumstanţe întâmplătoare. Acţiunea
de prevenire în astfel de situaţii nu vizează atât conduita victimală, cât cea
infracţională, impunându-se identificarea la timp a unor indivizi de aceeaşi
teapă şi supravegherea lor, pentru a împiedica, prin metode şi mijloace
poliţieneşti, repetarea a faptelor în timp.

1.2. Cauze şi împrejurări care determină sau favorizează


comiterea violurilor

Infracţiunea de viol îşi are rădăcinile adânc introduse în condiţiile


sociale şi economice ale societăţii, ceea ce duce la concluzia că principala
condiţie pentru a preveni fenomenul este refacerea economiei, fapt care ar
duce la reducerea numărului de persoane vulnerabile. Acest demers
presupune strategii ample, la nivel naţional, desfăşurate pe termen mediu şi
lung, astfel că educaţia rămâne modul cel mai eficient de a ajuta grupurile cu
un înalt risc şi persoanele vulnerabile.
Din perspectiva sociologică, factorii structurali sunt mai importanţi
decât cei individuali. Astfel, infracţiunile sexuale sunt privite ca o consecinţă
directă sau indirectă a inegalităţii dintre sexe, a atitudinilor sociale

7
dominante cu privire la rolul femeii, a violenţei care se manifestă larg în
societăţile contemporane, a mecanismelor şi structurilor sociale care
favorizează subordonarea femeii şi agresiunile sexuale comise împotriva ei.
David Finkenhlor, a dezvoltat un model teoretic pentru a explica
violul coroborând factorii psihologici cu factorii sociologici în încercarea de
a explica într-o manieră ştiinţifică victimizarea sexuală.
În această teorie este vorba despre:
a) Factori care crează predispoziţia sau dorinţa de a viola, categorie
care cuprinde:
- capacitatea biologică şi dorinţa bărbatului de a viola
- socializarea privind rolul sexual al bărbatului
- efectele expunerii la pornografie
- efectele expunerii la media care încurajează agresiunile sexuale
- violul ca mijloc de control social
Această abordare se limitează la diferenţele sexuale dintre bărbat şi
femeie, precum şi la anumite instrumente care mijlocesc indirect comiterea
de violuri
b) Factorii care reduc inhibiţiile interne privind comiterea violurilor,
categorie care cuprinde:
- valorile culturale care încurajează abuzul sexual
- sexualitatea femeii văzută ca o marfă
- abuzul sexual ca o consecinţă a normelor subculturale
- abuzul sexual ca o consecinţă a culturii permisive la adresa violului
- impulsul irezistibil
- abuzul sexual ca simptom al culturii violente

8
Aceşti factori se referă la acele valori culturale împărtăşite de indivizi
care reduc inhibiţiile interne, capacitatea individului de a se opune comiterii
de violuri şi alte abuzuri sexuale.
c) Factori care reduc inhibiţiile sociale privind comiterea agresiunilor
sexuale
Aceşti factori sunt:
- abuzul de putere între bărbat şi femeie
- dominaţia bărbatului şi cultura violenţei
- insuficienţa instituţiilor de control social
d) Factori care reduc abilitatea victimelor de a evita agresiunile
sexuale, cateorie în care intră:
- socializarea femeilor ca victime
- blamarea victimelor-teoria precipitării victimelor
- teama de crimă
Pe lângă aceste categorii de factori enumeraţi mai sus, se evidenţiază
factorii endogeni şi factorii exogeni.
A. Factorii endogeni.
Această categorie de factori analizează o serie de cauze care se
constituie la nivel individual în predispoziţii pentru o astfel de orientare
ocupaţională:
- deficienţe structurale ale personalităţii persoanelor implicate în
traficul cu femei în vederea exploatării sexuale: stările moral-
caracteriale, labilitatea psihică, alienarea, orientarea antisocială
- consecinţele debutului vieţii sexuale din perioada adolescenţei,
precum şi ale agresării sexuale anterioare (în mediul familial, în
grupul de prieteni sau la locul de muncă)

9
- disponibilitatea de a exercita ocupaţii aparent interesante, care promit
o serie de avantaje: venituri substanţiale, întâlniri cu personalităţi,
posibilităţi de călătorie şi afirmare în alt context social etc.
În cadrul dimensiunii sociale a vieţii umane se vor avea în vedere
subdimensiunile: economică, profesională, familială, politică, şcolară, a
participării culturale, a vieţii comunitare, a locuirii, a vieţii sociale, a
timpului liber, morală etc.
B. Factori exogeni
Aceşti factori au influenţa cea mai ridicată în a determina individul la
comiterea unei infracţiuni, in speţă infracţiunea de viol. Aceştia sunt după
cum urmează:
a) Educaţia. Carenţele educaţionale sunt considerate ca fiind cele care
precipită, de fapt, procesul angajării în prostituţie sau proxenetism prin
poziţionarea subiectului în imposibilitatea de a alege altă alternativă.
Educaţia este rezultanta nivelului de pregătire şcolară şi profesională dar şi
al educaţiei receptate şi sedimentate în plan familial şi social. Astfel,
educaţia este factorul de formare a responsabilităţii înţeleasă în sensul de
asumare a unei obligaţii anume sau de adoptare a unei conduite conforme
normelor sociale ale momentului precum şi capacitatea de raportare lucidă,
realistă la circumstanţele care se circumscriu în viaţa personală şi în care se
includ decisiv alternativele ocupaţionale.
b) Familia. Numită şi celula de bază a societăţii, familia are valenţe
multiple. În primul rând are rolul de socializare, imprimând astfel copilului
un anumit standard valoric, precum şi atitudini de acceptare sau de
respingere faţă de anumite valori sociale. Familia asigură copilului siguranţa
atingerii maturităţii intelectuale, sociale şi culturale, precum şi o identitate
proprie în baza căreia va fi acceptat ca partener social. Orice perturbare în

10
structura internă a familiei va avea efecte importante asupra individului atât
din punct de vedere al adaptării sale la societate cât şi asupra structurii sale
de personalitate.
Analizând familiile persoanelor care au fost identificate ca violatori
sau traficanţi de femei, respectiv proxeneţi, vom ajunge la concluzia că
acestea provin în general din familii în care alcoolismul, conflictele şi
antecedentele penale sunt o constantă, ca şi lipsa afecţiunii părinteşti, fapt
care îşi pune amprenta asupra comportamentului şi orientării ocupaţionale a
persoanei.
În urma cercetării potenţialilor infractori s-au constatat următoarele:
- un număr important de copii sunt prost întreţinuţi din punct de vedere
material şi igienic;
- au părinţi despărţiţi sau recăsătoriţi;
- sunt privaţi de beneficiul cultural;
- sunt stresaţi datorită coeziunii reduse a familiilor, a stării de încordare
dintre părinţi, a atmosferei familiale nefavorabile, a lipsei de
supraveghere şi chiar de interes din partea părinţilor.
Această situaţie familială precară este exploatată de către traficanţi
care mimează faţă de victime interese de natură afectivă şi materială în
momentul racolării.
c) Religia. Au existat numeroase controverse în privinţa religiei ca
factor criminogen dar nu s-a ajuns la puncte de vedere unanim acceptate.
Putem spune că religia, în ansamblul său, joacă un rol puternic de influenţă
şi prevenţie în combaterea criminalităţii.
d) Factori economici. Una din teoriile economiei, general acceptate,
este aceea conform căreia baza economică determină suprastructura socială,
politică, culturală, instituţională. În consecinţă, situaţia economică a unui

11
stat sau a unei zone mai retrase este de natură să determine anumite
comportamente umane, inclusiv comportament infracţional.
Dintre factorii economici vom expune spre analiză următorii:
Nivelul de trai. Până în momentul în care criminologul Edwin
Sutherland a evocat criminalitatea ,,gulerelor albe” doar sărăcia a fost privită
ca factor criminogen. Deci, pe lângă sărăcie, care îi poate determina pe unii
indivizi la comiterea de infracţiuni, se adaugă şi dorinţa de îmbogăţire sau de
un trai mai bun.
În cazul infracţiunilor de viol, cele mai multe victime aparţin unor
familii în care unul din părinţi sau chiar ambii sunt şomeri şi care se
confruntă cu mari dificultăţi materiale sau ele însele au o situaţie familială
grea, fiind abandonate de soţi şi având copii în întreţinere.
Şomajul. În perioada post decembristă am asistat la o creştere
alarmantă a ratei şomajului, fenomen care a avut consecinţe atât în planul
nivelului de trai cât şi la nivel psihosocial. Şomajul, pe de o parte, scade
brusc şi excesiv nivelul de trai dar, o consecinţă şi mai gravă este aceea că
atacă echilibrul interior al individului, punându-l în imposibilitatea de a-şi
mai putea realiza prin mijloace legale, aspiraţiile sale, creând astfel o
instabilitate emoţională.
În acest context al restructurării economice, numeroase tinere, mai
ales cele cu nivel scăzut de profesionalizare nu îşi găsesc locuri de muncă,
ajungând astfel in ipostaza de a alege prostituţia ca mijloc de existenţă. Tot
în acest context se evidenţiază şi nivelul scăzut al salariilor, care nu acoperă
minimul necesităţilor, deci, chiar dacă aceste persoane îşi găsesc un loc de
muncă, sunt de obicei angajate fără documente legale şi prost plătite.

12
În ceea ce priveşte motivaţia proxeneţilor, orientarea lor ocupaţională
este centrată pe aceleaşi cauze de natură socio-economică, şomajul fiind
principalul indicator al angajării în acest tip de activitate.
Crizele economice. În timpul crizelor economice, scăderea nivelului
de trai al păturilor sociale se accentuează prin scăderea salariilor şi creşterea
ratei şomajului iar în lipsa unor programe de protecţie socială
corespunzătoare, persoanele sunt predispuse la a comite infracţiuni.
e) Mass-media. Odată cu progresul tehnologic, mijloacele de
informare în masă au devenit principalul mijloc de informare, oamenii având
posibilităţi nenumărate de a-şi petrece timpul liber. Avem în vedere în acest
sens impactul pe care îl au asupra personalităţii infractorului programele
difuzate atât la televiziuni, presa scrisă, radio, internet, cinematografe, cât şi
la literatura care prezintă scene agresive, distructive, erotice şi cu nuanţă
pornografică, neştiindu-se niciodată dacă aceste scene au asupra
spectatorilor un efect inhibitor sau, dimpotrivă, îl incită spre imitarea
comportamentului pe care îl descoperă.
Se consideră că influenţa scenelor agresive depinde n mare măsură de
existenţa prealabilă a obiceiurilor agresive. La aprecierea agresivităţii
sexuale este necesar să se ţină seama de mediul de provenienţă şi nivelul
intelectual al indivizilor pentru că unii nu prezintă nici o disponibilitate
psihologică spre un astfel de comportament, pe când alţii găsesc aici modele
comportamentale.
f) Narcomaniile şi consumul de alcool. Narcomaniile pot fi incluse
în sfera factorilor care determină comiterea de violuri, având în vedere faptul
că acestea pot predispune sau favoriza trecerea la act mai ales dacă subiectul
este dependent de consumarea drogurilor. Consumul de alcool este unanim

13
recunoscut ca fiind toxicul cel mai virulent în declanşarea agresiunilor
sexuale.
Datorită faptului că sub influenţa alcoolului se modifică personalitatea
şi conştiinţa omului, apărând tulburări cu diverse grade de dezangajare faţă
de valorile sociale, este clar că alcoolul joacă un rol deosebit atât sub
aspectul frecvenţei actelor antisociale comise sub influenţa lui, cât şi al
gradului de periculozitate socială.

1.3. Aspecte privind personalitatea violatorului

Principala problemă care se ridică în legătură cu personalitatea


infractorului este aceea dacă între infractor şi noninfractor există diferenţe
esenţiale şi dacă există, prin ce se deosebesc sub aspect psihologic, unii de
alţii. Cele mai serioase investigaţii nu au găsit diferenţe semnificative decât
la nivelul conduitei, al comportamentului, în modul de a acţiona şi reacţiona
în spaţiul psihosocial şi, implicit, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale
care apar în spaţiul acesta astfel ca cele mai elaborate studii nu s-au soldat
decât cu inventare mai mult sau mai puţin complexe de caracteristici şi
trăsături stabile înregistrate la majoritatea celor care încalcă frecvent legea..
Astfel, printre particularităţile psihice ale delincvenţelor întâlnim1:
- instabilitate emotiv-acţională, aspect ce nu trebuie să conducă la ideea
că omul normal, nedelincvent are o stabilitate totală a atitudinilor şi
reacţiilor emotiv-afective. Diferenţa este că faţă de aceste atitudini şi
reacţii, delincventul trădează în manifestările sale discontinuitate,
inconstanţă, salturi nemotivate de la o extremă la alta şi
imprevizibilitate în reacţiile sale faţă de stimuli;
1
Maria Voinea, Florin Dumitrescu, Psihologie judiciară, Ed. Sitech, Craiova, 2005

14
- incapacitatea de a se conforma cerinţelor sociale exprimate prin
norme şi reguli care impun o anume conduită. Inadaptabilii sunt
refractari la orice influenţe social-educative organizate, sunt greu
educabili, creând permanent probleme în grupurile lor de apartenenţă;
- căutarea satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune. Rezultatul
infracţiunii nu trebuie să fie numai decât un beneficiu material şi
imediat, el poate fi un folos de ordin moral şi cu efecte mai
îndepărtate în timp;
- duplicitatea infractorului. Delincventul observă, plănuieşte şi execută
totul în taină, ferit de ochii semenilor. Conduita infractorului este
artificială, este mereu prudent, se străduieşte în permanenţă să înlăture
o eventuală suspiciune cu privire la persoana sa , duplicitatea
devenind astfel a doua lui natură.
În formarea personalităţii infractorului, aşa cum doctrina
criminologică recunoaşte, mediul psihosocial are un rol foarte important, dar
această influenţă nu trebuie însă exagerată. Mediul psihosocial general
exercită o acţiune pozitivă asupra oamenilor, acţiune care este conjugată cu
eforturile de contracarare, anihilare, de împiedicare a tendinţelor, a pornirilor
şi orientărilor anumitor persoane spre săvârşirea de fapte ilegale.
Primul criminolog care a încercat să identifice o tipologie a
violatorului a fost Cesare Lombroso. Acesta, în lucrarea sa ,,Omul criminal”
consemnează: ,,La autorii de viol s-a observat o talie mică, cu o greutate
relativ ridicată, mâinile scurte, fruntea strâmtă,, demicircumferinţă anterioară
a capului foarte scurtă. Anomaliile organelor genitale şi ale nasului sunt
frecvente şi aproape întotdeauna inteligenţa este foarte puţin dezvoltată”1.

1
C.Lombroso - L Antropologie criminelle et ses recents progres, Ed. Felix Alcan, Paris 1981

15
În prezent, cei care au analizat personalitatea violatorilor şi care au
încercat să găsească noi tipologii au folosit metode care au evoluat şi care s-
au îndreptat mai mult spre latura psiho- morală a individului. Astfel s-a
ajuns la concluzia că în cazul persoanelor care comit violuri se disting două
trăsături mai importante: perseverenţa şi înclinaţia spre violenţă.
Acest concept criminologic complex, care este personalitatea
infractorului, cuprinde noţiunea psihologică dar şi noţiunea juridico – penală
a infractorului. Ţinând cont de aceste premise putem defini personalitatea
infractorului ca reprezentând ansamblul trăsăturilor bio-psiho-sociale
specifice stabile pentru acel om, care cu vinovăţie a săvârşit o faptă din
domeniul criminalităţii prevăzută ca atare de legea penală2.
În dreptul penal infractorul se prezintă într-un dublu aspect juridic:
unul ca subiect al infracţiunii, altul ca subiect al răspunderii penale în cadrul
unui raport juridic de ,, conflict”, de contradicţie. Astfel, pentru a defini
infractorul, se porneşte de la legătura organică ce există între fapta săvârşită
şi autor. Putem defini astfel infractorul ca fiind persoana fizică care, cu
vinovăţie a săvârşit o faptă în domeniul criminalităţii şi care este prevăzută
de legea penală ca infracţiune.
Revenind, printre infractori includem şi violatorul, care este autorul
unei infracţiuni dintre cele mai periculoase şi cu urmări individuale şi sociale
la fel de periculoase. Violul, actul sexual cu un minor, incestul, corupţia
sexuală ori hărţuirea sexuală sunt infracţiuni care produc indignare şi
proteste. Cei care comit aceste fapte sunt persoane lipsite de simţ moral,
persoane brutale şi lipsite de puterea de stăpânire a impulsului sexual.
Aceste persoane conturează un tip special de criminal, denumit de
Seeling ,,criminal lipsit de frâne sexuale”. Aceştia sunt numai cei care comit
2
Rodica Stănoiu, op. cit. p. 690; I.Gheorghiu, op. cit. p. 226

16
acte legate de viaţa sexuală de exemplu un act de viol, incest, sadism, etc.,
neaparţinând acestui tip criminalul care comite un omor din gelozie sau un
ultraj contra bunelor moravuri.
Trăind într-o societate civilizată, reglementată de anumite norme de
ordin juridic dar şi moral, viaţa sexuală care este legată de instinctul sexual
care vizează o persoană de sex opus şi care de altfel este o necesitate firească
şi permisă, trebuie totuşi ca aceasta să se desfăşoare în limitele acestor
norme în aşa fel încât să-şi îndeplinească funcţiile fireşti, continuitatea
speciei umane. Viaţa sexuală este permisă între un bărbat şi o femeie pe baza
liberului consimţământ. Nu este permis actul sexual faţă de un minor, faţă de
rude (fraţi-surori, părinţi-copii). De asemenea este interzis între persoane de
acelaşi sex sau acte nefireşti ori prin mijloace brutale, sadice, etc.
Violatorul este caracterizat ca având un comportament inadecvat,
antisocial, exploziv care este determinat de o tulburare de personalitate.
Acesta este o persoană cu tulburări sexuale, mentale şi din punct de vedere
al integrării socio- familiale.
Când atacul sexual este urmarea unui impuls sexual primar, agresorul
manifestă o personalitate inadecvată cu un slab control al impulsului
combinat cu dorinţe sexuale sau înclinaţii homosexuale. Deseori s-a dovedit
că violatorul este exhibiţionist, fetiş, obsesiv–compulsiv, prezintă lipsă de
încredere în sine şi este umil social. Este descris ca fiind liniştit, timid, lipsit
de încredere. Din punct de vedere intelectual este normal dar are o
accentuată lipsă de încredere în sine.
S-a observat că atacatorii agresivi şi brutali au un comportament antisocial şi
exploziv, manifestă depresie, halucinaţii şi simptome paranoide. S-a mai
observat că agresorii au fost în copilăria lor martorii unor violenţe extreme
îndreptate în special împotriva mamelor lor.

17
Mulţi dintre agresorii sexuali au severe disfuncţii psihosexuale, care
se manifestă în cursul agresiunii. Violatorul poate prezenta o erecţie
inadecvată, ejaculare precoce sau tardivă, impotenţă. În timpul în care
violatorii sunt spitalizaţi sau încarceraţi, aceştia sunt caracterizaţi ca fiind
pacienţi sau deţinuţi ,,model”. De asemenea ei sunt ascultători şi se
comportă bine în afara activităţii lor sexuale. Odată cu punerea lor în
libertate societatea este din nou expusă riscului deoarece lipsa respectului de
sine, personalitatea lor inadecvată şi relaţiile sexuale nesatisfăcute le
provoacă acestora disfuncţii psihosexuale.
Tipuri de violatori. Violatorii sunt de mai multe feluri, ei
caracterizându-se prin anumite trăsături biologice şi psihologice specifice.
Regula generală este că exercitarea funcţiei sexuale este firească, liberă şi
permisă. Ea este însă reglementată şi limitată, chiar oprită, limitări care
privesc pe de o parte anumite persoane (minori, rude apropiate, persoane de
acelaşi sex) şi pe de altă parte mijloacele de exercitare a actului sexual (nu
este permisă constrângerea, brutalitatea, perversiunea).
Ţinând cont de aceste limitări, persoanele care încalcă un asemenea
cadru se delimitează, categorii de infractori după cum urmează:
a) care săvârşesc fapta asupra minorelor cu vârste de până la 14 ani, în
acest caz fiind vorba despre o nematurizare completă a minorei care este
încă un copil. Acest infractor se caracterizează prin violenţă, brutalitate,
lipsă de afectivitate, milă faţă de minoră şi mai ales lipsa frânei sexuale,
lipsa stăpânirii de sine. Acesta este denumit a fi pedofil, autor al infracţiunii
de pedofilie.
b) violatori care săvârşesc fapta profitând de imposibilitatea persoanei
de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa. Şi aceştia se caracterizează tot prin
lipsă de milă, brutalitate.

18
c) violatori care săvârşesc infracţiunea faţă de persoane apropiate,
rude apropiate (incest), unde explicaţia poate fi găsită în condiţiile familiale
de creştere (dormitul în acelaşi pat, educaţie negativă, condiţii de
promiscuitate). În asemenea cazuri nu există nici frâne sexuale, nici acte de
voinţă şi stăpânire de sine.
d) o altă categorie este formată din violatorii care acţionează folosind
mijloace şi procedee total anormale, patologice şi anume:
- sadicul, prin care se înţelege individul care îşi poate satisface impulsul
sexual numai făcând pe partenerul său sexual să sufere (să fie torturat,
bătut, etc.). Avem în vedere atât suferinţe fizice (bătăi) dar şi suferinţe
morale (umilinţe, batjocură, jigniri, etc.). Uneori sadicul îşi poate
consuma actul sexual prin uciderea victimei.
- masochistul este o altă categorie care poate avea act sexual numai
dacă el însuşi este chinuit, torturat, dacă este făcut să sufere (să fie
rănit, însângerat).
e) ultima categorie o reprezintă cei care săvârşesc fapta faţă de un
partener de acelaşi sex (homosexualii şi lesbienele). În această categorie este
vorba despre o deviere anormală a instinctului sexual de la un partener de
sex opus la un partener de acelaşi sex. Din cercetările psihiatrice în această
materie nu s-a ajuns la o concluzie care să explice clar cauza acestei devieri,
dar se pare totuşi că este vorba despre o cauză patologică.
Importanţa pe care o au încercările de portretizare şi clasificare a
agresorilor sexuali interesează atât din punct de vedere teoretic cât şi practic.
Din perspectiva teoretică, portretizarea şi clasificarea ajută la elaborarea
unor modele explicative privind modul de structurare al personalităţii
infractorului şi totodată la evidenţierea unor aspecte privind formarea şi
evoluţia unor astfel de structuri în timp. Din punct de vedere practic ajută pe

19
linia organizării unor acţiuni sociale preventive cât şi pe linia elaborării unor
programe de recuperare şi reinserţie socială.
Cel mai important însă, în încercarea de a surprinde caracteristicile
tipice ale personalităţii violatorului, este marea dificultate în a diferenţia net
personalitatea infractorului de cea a neinfractorului, întrucât personalitatea
individului uman, indiferent de statutul ei din punct de vedere juridic
(infractor sau neinfractor) este mai mult sau mai puţin contradictoriu
structurată, trăsăturile negative coexistând cu cele pozitive1. Or, poziţia
acestor trăsături pozitive sau negative nu corelează întotdeauna pozitiv cu
statutul juridic al persoanei aşa cum s-ar părea la o primă analiză, desigur,
superficială. Este posibil ca la nivelul unei persoane care chiar a comis o
agresiune sexuală, proporţia trăsăturilor pozitive să domine pe de o parte, iar
pe de altă parte este posibil ca la nivelul altei persoane, care deşi nu încalcă
legea penală, suma trăsăturilor negative să predomine (agresivitate,
impulsivitate, nesinceritate, etc.) şi ea să fie foarte activă în a încălca norme
social-juridice, săvârşind contravenţii sau abateri disciplinare.
Personalitatea infractorului trebuie cunoscută cât mai clar, cât mai
exact pentru a permite organizarea unui program de educare, recuperare şi
reinserţie socială. Mai mult, plecându-se de la riscul social pe care îl prezintă
structurile comportamentale asemănătoare cu cele ale infractorilor, se pot
organiza acţiuni de natură preventivă prin reducerea posibilităţilor de
manifestare a tendinţelor criminale, atât prin crearea, ca urmare a factorului
educativ, a unor mecanisme criminoinhibitive, cât şi ca urmare a unor
acţiuni de informare a victimelor posibile pentru a evita favorizarea unor
situaţii victimizante1.
1
Swida W. ,,La lute contre la recidive en Pologne”, în Rev. Sci. Crim. Droit Penal Compare,
nr.4,1996,p.873-879,
1
T. Butoi, N. Mitrofan, V. Zdrenghea, Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti 1992

20
Infractorii de moravuri2 (practicanţii incestului, pedofilii, corupătorii
de minori, proxeneţii, sadicii, exhibiţioniştii, homosexualii, etc.) au
personalitatea clădită pe deficienţe educaţionale, pe mobiluri materiale dar,
mai ales, pe absenţa frânelor inhibitorii în situaţia în care apare stimulul
specific sau ocazia. Tentaţia lor constă în obţinerea plăcerii sexuale prin
pervertire, invertire sau pe altă cale contrară bunelor moravuri. Cu cât
cauzele acţiunilor sunt mai apropiate de patologic, cu atât mobilizarea lor
psihică pentru a-şi atinge ţinta va fi mai mare. Majoritatea acestor infractori
sunt nevoiţi să comită şi alte categorii de infracţiuni (violenţă fizică,
escrocherie, mită, furt, tâlhărie, etc.) pentru a-şi realiza plăcerile trupeşti.
O categorie aparte de violatori sunt şi cei care după comiterea violului
îşi ucid victimele. În acest sens exemplificăm:

2
Ungureanu Ştefania-Georgeta, Criminologie, Ed. Academica, Bucureşti 2002

21
În data de 18 martie 2004, ora 23.20, un gardian public a anunţat
Dispeceratul I.P.J. Iaşi despre faptul că în catacombele sitului arheologic din
centrul Iaşiului a fost găsit cadavrul unei persoane de sex feminin. La faţa
locului s-a deplasat de urgenţă echipa operativă care a constatat că în
catacombe se găseşte cadavrul unei fete, dezbrăcat complet de la abdomen în
jos, prezentând multiple echimoze şi escoriaţii, iar la nivelul gâtului s-a găsit
un laţ. În zonă s-au efectuat investigaţii pentru identificarea unor martorii
care să dea indicii cu privire la cele întâmplate dar rezultatul a fost negativ.
De la faţa locului s-au ridicat mai multe probe materiale şi biologice care,
pentru moment nu ofereau prea multe indicii cu privire la identitatea
autorului. Au urmat săptămâni de cercetări şi verificări, au fost cercetate
peste 5000 de persoane dintre care 1200 au fost conduse la sediul poliţiei. La
97 de suspecţi li s-au recoltat probe biologice pentru stabilirea ADN-ului. De
asemenea, un număr mare de persoane au fost testate poligraf. După aproape
6 luni de anchetă, după ce au fost verificate şi eliminate toate pistele şi
ipotezele, atenţia s-a îndreptat asupra celor doi fraţi ai victimei. Aceştia au
fost audiaţi, li s-au recoltat probe biologice iar rezultatele au şocat întru
totul. Pus în faţa probelor incontestabile, rezultatele probelor ADN, Ionuţ
Ciobanu a recunoscut că şi violat şi omorât sora. Acesta şi-a motivat fapta
prin aceea că sora lui ar fi fost amanta oraşului şi-l minţea atunci când
susţinea că este virgină. După ce Ana Maria a ieşit de la ore s-a dus direct la
bunicii ei unde o aştepta fratele său Ionuţ. De aici, cei doi au plecat la
plimbare iar Ionuţ i-a reproşat pe drum Anei Maria că ar întreţine relaţii
sexuale cu mai mulţi bărbaţi. Ana Maria l-a invitat la o pizza să discute.
După ce au mers la un restaurant şi consumat alcool, pentru a scăpa de gura
fratelui său, Ana Maria a urcat într-un taxi, motivând că trebuie să se
întâlnească cu cineva. Ionuţ, îngrozit că s-ar putea întâlni cu un bărbat a

22
urmat-o în maşină şi au coborât amândoi în centrul oraşului în zona
catacombelor, certându-se în continuare. În acest moment, acesta a tras-o pe
sora sa într-una din catacombe, a dezbrăcat-o până la sutien şi a violat-o.
Apoi a luat cureaua de la rucsacul fetei, a înfăşurat-o în jurul gâtului şi a
sugrumat-o. După ce şi-a ucis sora, Ionuţ a găsit printre mizeriile din
catacombe o seringă şi un ac cu care a înţepat victima în vene ca şi cum s-ar
fi drogat. Apoi a plecat să se întâlnească cu prietena lui fără să trădeze că era
un criminal.
La prima vedere, Ciobanu Ionuţ este un tânăr care nu se deosebeşte cu
nimic de miile de tineri care trăiesc în cartierele mărginaşe ale marilor oraşe.
Istoricul său personal sau familial nu cuprinde elemente care să prevadă o
asemenea evoluţie. Psihiatrii nu au găsit o cauză psihopatologică a
comportamentului său criminal, crima s-a produs spontan ca urmare a unei
combinaţii a patru factori: structura-cultura-conjunctura-băutura.

Planşele cu fotografiile efectuate la cercetarea la faţa locului

Foto 1 – reprezintă fotografia de orientare a locului faptei.


Săgeata indică locul pe unde se face accesul în situl arheologic.

Foto 2 – cifra 1 indică locul unde s-au descoperit urme de încălţăminte, cifra 2 un rucsac,
cifra 3 o pereche de chiloţi, cifra 4 o pereche de cizme

23
Foto 3 – fotografia metrică a urmelor de încălţăminte descoperite lângă picioarele
cadavrului.

Foto 4 – reprezintă locul unde s-a descoperit rucsacul şi cizmele victimei

Foto 5 – cadavrul fotografiat din lateral stânga. Săgeata indică locul unde s-au descoperit
chiloţii

Foto 6 – Săgeata indică locul unde s-a descoperit un flacon cu inscripţia „Penicilină”

Foto 7 – reprezintă foto detaliu cu cureaua de la rucsac înfăşurată în jurul gâtului

Foto 8 – detaliul segmentelor de lumânare şi al seringii descoperite la faţa locului

Foto 9 – ciorapii victimei descoperiţi la faţa locului

24
1.4. Rezonanţa socială a infracţiunii de viol

Chiar dacă definiţiile juridice ale violului diferă în cadrul sistemelor


de drept există două trăsături comune şi anume: constrângerea sexuală
exercitată asupra victimei şi lipsa de voinţă a acesteia. Referindu-se la aceste
aspecte Mahoney1 a arătat că: „definiţia juridică a violului implică relaţia
sexuală normală, anală sau orală prin folosirea de către o persoană a forţei,
fără consinţământul celeilalte persoane. Această definiţie tinde să se axeze
asupra penetrării unui anumit orificiu de către penis sau alt obiect.
Penetrarea nu este elementul central în cadrul violului”.
În acest fel cei mai mulţi specialişti consideră că violul nu este atât o
acţiune cu mobil sexual, cât mai ales o formă de agresiune îndreptată
împotriva altor persoane, femei în cazul heterosexualilor. Din acest punct de
vedere, Giddens2 arată că agresiunile sexuale şi în special violul, sunt
defecte directe ale legăturii făcute între sexualitate şi sentimentele de putere
ori superioritate asupra altora, fiind un act de agresiune prin care i se neagă
victimei dreptul la autodeterminare. Relaţia sexuală care are loc în cadrul
violului este obţinută prin brutalizare, ameninţare sau intimidare.
Există argumente puternice care fac din viol şi alte agresiuni sexuale,
infracţiuni unice:
- ele nu sunt doar agresiuni fizice ci şi o încălcare a limitelor intime
- implică puternice rezonanţe şi semnificaţii emoţionale
- sunt înconjurate de mituri şi stereotipuri culturale
- sunt infracţiuni comise precumpănitor între sexe

1
Mahoney E. R., Human Sexuality, New York, McGraw-Hill. Inc., 1983
2
A. Giddens, Sociology, London, Polity Press, 1989

25
- conduc la potenţială şi epuizantă autocondamnare a victimelor
- atrag riscuri şi consecinţe speciale la adresa sănătăţii persoanei
implicate
- depunerea plângerii la poliţie şi prezentarea în instanţă sunt percepute
drept o formă de revictimizare.
Pentru toate femeile care vorbesc despre o astfel de violare intimă,
brutală şi umilitoare a integrităţii fizice şi psihice este extrem de dificil; ele
trăiesc sentimente intense de ruşine, de pângărire, de vinovăţie faţă de
neputinţa lor de a se apăra. Aceste sentimente le fac hipersensibile la orice
judecată sau condamnare, venite din partea celorlalţi.
Practica judiciară în materie a confirmat ipoteza în care mai multe
femei, sub o formă sau alta, au generat agresiunea sexuală chiar de la început
în alte coordonate. Aceste aspecte sunt relevante mai ales, atunci când cei
doi, victima şi agresorul, se cunosc, uneori chiar foarte bine, situaţii când
intimitatea se transformă în agresiune sexuală.
Cercetătoarele canadiene Clark şi Lewis, vorbesc de sexualitatea
femeii văzută ca o marfă, ca un produs. Atunci când femeile sunt văzute ca
proprietate privată, capacităţile lor sexuale şi reproductive devin singurele
calităţi care le conferă valoare. Privind această afirmaţie prin ochii unui
bărbat, cercetătorii oferă o imagine şocantă dar adevărată1: „din punctul de
vedere al bărbaţilor, sexualitatea feminină este un bun aflat în posesia
femeilor, chiar dacă este ceva care va intra în posesia şi sub controlul
bărbaţilor, în anumite circumstanţe. Femeile sunt văzute ca având o
autoritate totală şi folosindu-se de ea stabilesc criterii subiective prin care
dau bărbaţilor cât vor iar aceştia trebuie să negocieze, să ceară câte puţine, să
plătească preţul pe care femeile îl vor. Iar acesta este faptul care stă la baza
1
Clark Lorene, Lewis Debra, Op. cit., 1977

26
misoginismului. În mod natural, bărbaţii ajung să dispreţuiască femeile
tocmai pentru faptul că ei le privesc ca posesoarele unor lucruri pe care ei nu
le au, deşi ar avea dreptul să le aibă, dar femeile nu doresc să le dea aceste
lucruri. Toate aceste aspecte fac ca relaţia sexuală să fie natural vorbind
coercitivă”.
În aceste circumstanţe pericolul social al infracţiunii de viol apare cu
atât mai evident; nepedepsirea unor fapte de o asemenea gravitate pune în
primejdie pentru viitor libertatea sexuală, integritatea fizică, sănătatea sau
chiar viaţa unui mare număr de persoane. Or, dacă victima unui viol, dintr-
un considerent sau altul, îşi poate asuma un astfel de risc, statul, ca garant al
ordinii sociale nu şi-l poate asuma.

27
CAPITOLUL II

INCRIMINAREA VIOLULUI ÎN LEGISLAŢIA INTERNĂ


ŞI INTERNAŢIONALĂ

2.1. Consideraţii generale privind violul

28
Grupul mare al infracţiunilor contra persoanei cuprinde şi infracţiunile
privitoare la viaţa sexuală, care se constituie ca o secţiune aparte
caracterizată prin specificul valorilor sociale care formează obiectul ocrotirii
juridice şi anume libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei, pe de o
parte, şi moralitatea vieţii sexuale pe de altă parte. Manifestarea persoanei în
domeniul vieţii sexuale este o parte a voinţei sale sociale, iar realizarea
deplină a personalităţii umane presupune împlinirea ei şi în planul vieţii
sexuale, iar realizarea deplină a personalităţii umane presupune împlinirea ei
şi în planul vieţii sexuale: naşterea şi pregătirea pentru viaţă a urmaşilor. La
rândul său, societatea este, de asemenea, vital interesată în desfăşurarea
normală a vieţii sexuale a individului şi deci a relaţiilor sociale născute din
acest fapt.
Libertatea persoanei, mai exact libertatea sexuală, este prevăzută în
Constituţia României, în Capitolul II, art.22, alin.1 şi 2, art.23, alin. 1.
Aceasta înseamnă un drept absolut al persoanei de a intra în raporturi
sexuale numai după libera sa voinţă, libertatea deplină de alegere a
partenerului de raport sexual.
Încercând să definim abuzul sexual, putem spune că, acesta reprezintă
contactul sexual dintre doi parteneri, în care unul dintre ei nu consimte acest
lucru , sau consimţământul este dat sub constrângere fizică sau psihică. Ca şi
abuzuri sexuale putem enumera: violul, actul sexual cu un minor, hărţuirea
sexuală, pedofilia. Dintre acestea, violul reprezintă forma cea mai
periculoasă, datorită efectelor psihice şi a traumelor fizice produse asupra
victimei.
După Mina Minovici există patru mari grupe de viol:

29
a) reducerea la neputinţă a victimei prin forţă brutală. Se ţine cont de
raportul de forţă fizică dintre victimă şi agresor. Aşa cum reiese din
cazuistica medico-legală, o femeie robustă, sănătoasă nu poate fi
violată de un singur bărbat decât în situaţiile speciale şi anume când
este atacată prin surprindere, când i se aplică o lovitură puternică,
când este sub influenţa unor substanţe ce induc o îngustare a câmpului
conştiinţei (alcool, tranchilizante, somnifere etc.) şi când violenţa se
face şi sub ameninţarea unei arme;
b) violul prin constrângere morală, cum ar fi ameninţarea cu o armă ce
anihilează rezistenţa victimei sub imperiul groazei;
c) violul prin aşa- zisele abuzuri de situaţie;
d) violul la persoanele feminine cu stări patologice fizice şi mentale
(afecţiuni neurologice şi tulburări psihice care alterează
discernământul)1.
Spre deosebire de alte infracţiuni, în cazul violului, actul antisocial
este subiect de interpretare, în primul rând de către victimă şi violator, apoi
de către organele judiciare. Violul poate fi comis de către un străin sau
cineva care s-ar afla înainte de viol într-o relaţie cu victima. Violul este
contactul sexual împotriva dorinţei unei persoane, implică tulburări fizice şi
emoţionale. Violul poate să aibă loc între străini, prieteni, oameni căsătoriţi.
Victima violului are nevoie de un control medical cât mai curând
posibil. Chiar dacă victima nu pare să aibă răni serioase, pot exista leziuni
care necesită examinare medicală. De asemenea trebuie să fie testată pentru
a se constata dacă nu a fost infectată cu o boală transmisibilă sexual. Dacă
victima este de gen feminin ia are nevoie de un test prin care se constată
dacă nu este gravidă.
1
Mina Minovici „Tratatul complet de medicină legală, Socec, Bucureşti, 1930

30
2.2. Analiza infracţiunii de viol

2.2.1. Incriminarea infracţiunii de viol în legislaţia românească


În categoria celor mai grave fapte penale îndreptate împotriva
persoanei, se regăseşte ca una din cele mai brutale atingeri aduse libertăţii
sexuale şi violul, infracţiune care are ca rezultat vătămarea integrităţii
corporale, morale şi a sănătăţii victimelor, sau chiar moartea acestora.
Această infracţiune periclitează starea psihică şi echilibrul moral al
victimelor, în multe cazuri afectând grav sfera relaţiilor referitoare la familie
şi filiaţiei. Spre deosebire de alte infracţiuni, în cazul violului actul antisocial
este subiect de interpretare atât de către victimă cât şi de către organele
judiciare. Violul este considerat ca fiind contactul sexual împotriva dorinţei
unei persoane, acest lucru implicând tulburări fizice şi emoţionale. Violul
poate fi comis de către un străin sau cineva cu care victima se afla într-o
relaţie anterioară. De asemenea violul poate să aibă loc între străini, prieteni,
oameni căsătoriţi şi de obicei este o încercare de a dobândi şi exercita forţa.
Violul este reglementat în legislaţia românească în codul penal la
art.217. Astfel, acest articol prevede în alin.1 că se pedepseşte „actul sexual
de orice natură, cu o persoană de sex diferit, sau de acelaşi sex, prin
constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de
a-şi exprima voinţa.”
În alin.2 se arată faptul că infracţiunea de viol este pedepsită mai
aspru dacă:
a) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună;
b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în
tratamentul înfăptuitorului;

31
c) victima este membru al familiei;
d) victima este un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani;
e) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii.
De asemenea fapta este pedepsită şi mai aspru dacă, conform alin.2, a
avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.
Comiterea unui viol poate avea drept consecinţe vătămarea integrităţii
corporale sau sănătăţii şi chiar moartea persoanei, poate pune în pericol
dezvoltarea normală psihică şi fizică a victimei, echilibru moral al acesteia
ca soţie şi mamă sau ca viitoare soţie şi mamă, poate provoca grave atingeri
în sfera relaţiilor privitoare la filiaţie şi familie. Actul sexual săvârşit prin
constrângere loveşte în inviolabilitatea sexuală, în inviolabilitatea fizică, în
demnitatea şi libertatea persoanei.
Infracţiunea de viol generează victimei traume fizice şi psihice directe
asupra ei, precum şi consecinţe profund dăunătoare pe care le antrenează pe
plan social prin afectarea desfăşurării normale a viaţii sexuale a oamenilor,
prin instituirea unei stări de nesiguranţă civică, acestea fiind de fapt
oglindirea pericolului social al acestei infracţiuni.
Săvârşirea unui viol presupune din partea autorului o conştiinţă
profund înapoiată, a unei personalităţi caracterizate prin grave deficienţe
morale şi printr-o agresivitate extrem de periculoasă, de multe ori
manifestate pe fondul unor afecţiuni neuropsihice. Printre componentele
conştiinţei înapoiate care generează o asemenea conduită antisocială se
întâlneşte, cel mai adesea, concepţia inumană, primitivă, josnică, ce o
consideră pe femeie ca fiind o fiinţă inferioară, un obiect al posesiunii de
care bărbatul poate abuza folosind forţa sa fizică.

32
Analizând conţinutul legal al acestei infracţiuni putem pune că,
obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la viaţa
sexuală a persoanei, legea penală ocrotind astfel, prin incriminarea violului
libertatea acestor relaţii, constrângerile încercând a fi înlăturate. Libertatea şi
inviolabilitatea vieţii sexuale în general şi aceea a femeii în special, sunt în
esenţă, aspecte ale libertăţii individuale şi îşi găsesc expresia în dreptul
inalienabil al persoanei de a dispune în mod liber de corpul său în relaţiile
sexuale, în limitele stabilite de normele dreptului şi ale moralei. Putem
spune astfel că obiectul juridic special al infracţiunii de viol îl constituie
relaţiile sociale privind libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei,
relaţiile şi valorile care se găsesc ameninţate sau vătămate prin
constrângerea acestei persoane la un act sexual.
Cât priveşte latura obiectivă, materială a infracţiunii de viol aceasta
este constituită din valorile etico-sociale cărora li se aduce atingere prin
săvârşirea infracţiunii de viol, acestea fiind inseparabile prin însuşi corpul
persoanei.
Obiectul material al infracţiunii de viol devine prin constrângerea şi
actul sexual exercitat asupra persoanei, însuşi corpul acesteia. Atingerea
adusă corpului persoanei constituie expresia materială a atingerii aduse
libertăţii şi inviolabilităţii sexuale ale acesteia, ca valori etico-sociale
ocrotite prin incriminarea faptei de viol1.
Cât priveşte subiectul activ2 al acestei infracţiuni, acestea poate fi
orice persoană, atât de sex masculin, cât şi de sex feminin, care prin
constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-
şi exprima voinţa, o supune unui act sexual. Participaţia penală, datorită
1
V. Dongoroz şi colectivul, Explicaţii teoretice ale Codului Penal român, vol. III, Ed. Academie Române,
Bucureşti , 1971
2
G. Nistoreanu, A. Boroi, Drept Penal, Partea specială, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002

33
modului de comitere, este posibilă în toate formele sale – coautorat,
instigarea, complicitate. Coautoratul devine posibil având în vedere că actul
sexual de orice natură presupune o mare varietate de acţiuni prin care să
poată realiza elementul material al laturii obiective, iar săvârşirea de acte de
natură sexuală concomitent de către mai mulţi autori este posibilă potrivit
formulării actuale.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană, atât de sex feminin, cât şi de
sex masculin, nu are importanţă dacă subiectul pasiv a mai avut vreo relaţie
sexuală cu făptuitorul sau nu, ori cu o altă persoană. De asemenea, subiect
pasiv poate fi chiar şi soţul făptuitorului atunci când acesta este constrâns
pentru a întreţine o relaţie sexuală.
Elementul material al acestei infracţiuni este interpretat ca fiind acea
conjuncţie a sexelor în care organul bărbătesc, care realizează procreaţia,
pătrunde în organul corespunzător al femeii, chiar dacă actul nu a continuat
până la finalizarea condiţiilor care pot realiza procreaţia 1. Pentru existenţa
violului nu are nici o relevanţă dacă persoana de sex feminin, indiferent de
calitatea sa, a fost sau nu deflorată, ori dacă persoana de sex masculin a
ejaculat, fiind suficientă introducerea organului sexual masculin în cavitatea
vaginală a femeii. Printre alte acţiuni de satisfacere a nevoilor sexuale în
reglementarea actuală, se înţeleg orice alte modalităţi, excluzând
perversiunile sexuale, prin care subiectul activ îşi satisface impulsurile
sexuale.
Infracţiunea de viol presupune un act sexual fără a exista
consinţământul persoanei cu care se doreşte a avea relaţia sexuală.
Încălcarea voinţei victimei se poate înfăţişa sub două modalităţi şi anume
constrângerea fizică ori morală sau profitarea de neputinţa victimei de a-şi
1
G. Nistoreanu, A. Boroi, Drept Penal, Partea specială, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002

34
exprima voinţa ori de a se apăra. Constrângerea trebuie să fie efectivă, iar nu
aparentă şi susceptibilă să paralizeze total sau parţial rezistenţa.
Constrângerea trebuie exercitată pentru a determina victima la o relaţie
sexuală, iar nu pentru ai provoca alte suferinţe fizice sau morale. Violenţa
sau ameninţarea trebuie să preceadă sau să fie concomitentă cu actul sexual.
În situaţia în care elementul material al violului se realizează profitând
de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, legea
cere ca autorul să profite de starea în care se află subiectul pasiv, ceea ce
înseamnă că acesta şi-a dat seama de situaţia victimei şi a folosit prilejul
pentru a săvârşi actul sexual. Imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-
şi exprima voinţa poate fi permanentă sau temporară.
Toate aceste mijloace de mai sus, folosite, trebuie să producă o
încălcare a libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei.
Legătura de cauzalitate între acţiunea făptuitorului şi urmarea
imediată trebuie să existe şi să fie demonstrată în fiecare caz în parte.
Infracţiunea de viol poate avea toate formele imperfecte însă numai
unele sunt pedepsite. Tentativa infracţiunii de viol se pedepseşte şi există
atunci când făptuitorul a început executarea actelor de constrângere, însă
datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, actul sexual nu a avut
loc. Infracţiunea de viol se consumă în momentul în care, ca urmare a
acţiunii de constrângere exercitată de făptuitor sau datorită aflării victimei în
imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, s-a produs actul
sexual.
Forma simplă a infracţiunii de viol se comite prin cele două modalităţi
normative descrise de lege şi anume prin constrângere sau profitând de
imposibilitatea sa de a se apară sau de a-şi exprima voinţa.

35
Condiţiile agravante în care se comite infracţiunea de viol sunt
împrejurările prevăzute de art.217, alin.2, lit. a-e, şi art.217, alin.3 din Codul
Penal.
La lit. a alin.2 din art.217, Cod Penal este prevăzută ca formă
agravantă săvârşirea faptei d două sau mai multe persoane împreună. Pentru
ca această agravantă să existe, este necesar ca la locul săvârşirii infracţiunii
să fie de faţă două sau mai multe persoane ne având importanţă participarea
fiecăreia înfăptuindu-se astfel agravanta generală. Această formă agravantă
există chiar dacă făptuitorii sau aflat în timpul actului sexual în încăperi
diferite chiar dacă au acţionat împreună pentru intimidarea victimei şi
înfrângerea voinţei acesteia. De asemenea se cere o cooperare simultană la
comiterea faptei pentru a exista această agravantă.
O altă condiţie este cea prevăzută la alin.2, lit. b care prevede că
victima trebuie să se afle în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau
tratamentul făptuitorului. În acest caz violul constituie o faptă mai gravă
deoarece subiectul activ este calificat, acesta este o persoană care se află
într-o situaţie specială în raport cu victima, având calitatea de părinte, tutore,
profesor, medic curant, etc. situaţie care oferă posibilitatea să acţioneze
psihologic asupra victimei pentru a o determina la un act sexual. Asemenea
fapte prezintă un pericol social deosebit pentru că sunt săvârşite chiar de
către cel care, în virtutea funcţie, profesiei ori a altei calităţi, avea obligaţia
de a îngriji, ocroti, educa, păzi sau trata medical victima ceea ce reprezintă o
încălcare gravă a obligaţiilor acestuia.
Condiţia de la alin.2, lit. c şi anume atunci când victima este membru
de familie, presupune că fapta este săvârşită în această modalitate gravă de o
persoană care se află într-o situaţie specială faţă de subiectul pasiv, şi anume

36
victima poate fi soţul sau o rudă apropiată, dacă acesta din urmă locuieşte şi
gospodăreşte împreună cu făptuitorul.
În varianta când s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, condiţie prevăzută în alin.2, lit. d fapta se
săvârşeşte cu praeterintenţie deoarece în raport cu acest rezultat grav trebuie
să existe culpa autorului. Însă, atunci când autorul comite vătămarea
corporală gravă cu intenţie, el va răspunde pentru concurs de infracţiuni.
Există infracţiunea de viol, în formă agravată, şi în situaţia în care
victima nu împlinise vârsta de 15 ani, condiţie prevăzută în alin.2, lit. e.
Această agravantă îşi are raţiunea în aceea că datorită vârstei fragede a
victimei, fapta poate avea consecinţe grave în ceea ce priveşte dezvoltarea
fizică şi morală a acesteia. Autorul trebuie să-şi fi dat seama că victima nu a
împlinit 15 ani sau să fi putut prevede o asemenea posibilitate.
Ultima modalitate a infracţiunii de viol este şi cea mai gravă fiind
prevăzută în art.217, alin.3. Aceasta presupune ca fapta să fi avut ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei. În acest caz praeterintenţia se va reţine în
sarcina autorului numai dacă acesta, deşi nu a prevăzut evenimentul, putea şi
trebuia să-l prevadă sau dacă prevăzându-l, autorul a sperat, fără temei că el
nu se va produce.
În cazul formei simple prevăzute în alin.1 acţiunea penală se pune în
mişcare la plângere prealabilă a persoanei vătămate.

2.2.2. Legislaţia penală internaţională


Infracţiunile contra vieţii sexuale sunt reglementate în legislaţia
europeană existând numeroase puncte comune, fapt care rezultă din analiza
comparativă a legislaţiei statelor europene.1 Există însă şi legislaţii care
1
V. Cioclei, ,,Viaţa sexuală şi politica penală”, Ed. Holding Reporter, 1994

37
conţin şi unele reglementări originale, cum ar fi, spre exemplu, art.422 din
codul penal turc, care prevede că: „Simplul fapt, pentru un bărbat deghizat în
femeie, de a intra într-un loc rezervat femeilor, va fi pedepsit cu închisoare
de la 3 luni la1an.
Majoritatea legislaţiilor europene au, în ceea ce priveşte infracţiunile
privitoare la viaţa sexuală, un fond de bază comun. Acest aspect este valabil
şi pentru legislaţia românească în materie, mai ales în urma ultimelor
modificări aduse codului penal.
În unele legislaţii violul este considerat a fi raportul sexual realizat
prin violenţă în mod exclusiv de către bărbat asupra unei femei. În codurile
penale respective este incriminat însă, aparte, atentatul contra pudoarei cu
violenţă, unde subiecţii nu sunt circumstanţiaţi, astfel încât, prin această
infracţiune se acoperă ipoteza la care ne referim, respectiv violul comis de
femeie asupra bărbatului. Acest lucru este prevăzut în codurile penale din
Suedia, Spania, Elveţia, Olanda, Portugalia etc.
În codul penal suedez, violul este reglementat în art.1 din Capitolul VI
şi are următorul conţinut: „Dacă prin violenţă sau prin ameninţări implicând
un pericol iminent exercitat împotriva ei, un bărbat constrânge o femeie la
un raport sexual, acesta va fi condamnat, pentru viol, la închisoare între doi
2 şi 10 ani. Este asimilat violenţei faptul de a aduce o femeie într-o stare de
pierdere a cunoştinţei sau în orice altă stare asemănătoare”. În ceea ce
priveşte reglementarea „atentatului la libertatea sexuală” sfera protecţiei
penale este mai vastă şi prevede că „Acela care, într-un alt caz decât cel
prevăzut la primul articol, determină o persoană la un raport sexual sau la
orice altă relaţie sexuală printr-o constrângere ilicită ori abuzând grav de
situaţia de dependenţă a acesteia, sau care are o relaţie sexuală cu o persoană
abuzând fie de starea sa de pierdere a cunoştinţei fie de incapacitatea de a

38
rezista, fie de starea sa de alienaţie mintală sau de imbecilitate, va fi
condamnat, pentru atentat la libertatea sexuală, cu închisoare până la 4
ani(art.2).
În codurile penale europene, în marea majoritate a cazurilor, violul
este înţeles ca raport sexual obţinut prin violenţă, ori profitând de
incapacitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, fără ca să
existe vre-o delimitare din punct de vedere sexual, a agresorului ori a
victimei. Este situaţia codurilor penale: francez, belgian, italian,
luxemburghez, rus, turc, norvegian etc.
Codul penal francez, care a intrat în vigoare în 1994, concepe violul,
dar şi celelalte agresiuni sexuale ca fapte ce pot fi comise de „oricine”
asupra „oricui”. Violul, în modalitatea simplă, este reglementat în art.222-22
care prevede : „Orice act de penetraţie, de orice natură ar fi, comis asupra
persoanei altuia prin violenţă, constrângere, ameninţare sau surpriză,
reprezintă un viol. Violul este pedepsit cu 15 ani de recluziune criminală”.
În art.222-22, agresiunea sexuală este definită ca fiind: „Orice atingere
sexuală comisă cu violenţă, constrângere, ameninţare sau surpriză”, iar
art.222-27 prevede că „Agresiunile sexuale, altele decât violul, sunt
pedepsite cu 5 ani închisoare şi 50000 F amendă”.
Violul a fost şi este considerat în unele ţări ca fiind unul dintre cele
mai teribile şi strict interzise acte interpersonale. Între anii 1930 şi 1968 în
SUA au fost executaţi 455 de bărbaţi pentru acest gen de infracţiune iar din
1976, închisoarea pe viaţă a devenit pedeapsa maximă1.
Legislaţia americană2 face distincţie între aşa numitul viol, simplu şi
viol agravant. Violul simplu apare în situaţia în care utilizarea violenţei nu

1
A. Karmen, Op. citate.
2
S. Rădulescu, Sociologia şi istoria comportamentului sexual deviant, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996

39
este evidentă, victima ne fiind bătută sau rănită, există un singur făptuitor iar
între acesta şi victimă a existat o relaţie precedentă. Violul agravant se
caracterizează prin faptul că violenţa este clar dovedită, există mai mulţi
făptuitori şi nu a existat o relaţie anterioară între victimă şi agresor.
În Norvegia violenţa împotriva femeilor şi a copiilor este o problemă
gravă dar ascunsă masiv în societatea norvegiană căci mare parte din
violenţele la care sunt supuse femeile se petrec în casă sau în cadrul familiei.
Problema violenţei împotriva femeilor sub diferite forme este soluţionată
printr-un număr de instituţii şi activităţi. Unul din ţelurile acestor activităţi
este de a asigura adăpost, remedii şi alternative victimelor violenţei ca şi de
a prinde executorii violenţelor. Există 55 de numere de telefon şi adăposturi
pentru femeile agresate şi 14 centre de sprijin pentru victimele violului în
toată ţara. În unele cazuri se acordă asistenţă de urgenţă femeilor care au
suferit violenţe sau au fost ameninţate de foştii soţi.
Fie că se întâmplă acasă sau în afara casei violenţa este interzisă sub
orice formă, conform Codului Penal. Potrivit hotărârilor Curţii Supreme de
Justiţie, este de asemenea clar că această clauză se aplică şi femeilor
căsătorite care au fost violate de soţii lor. Actul de Procedură Penală nu
conferă victimei violenţei o apariţie formală la tribunal, întrucât cazurile de
violenţă sunt judecate de stat. Totuşi, victimei i se dă dreptul să fie
reprezentată în proces printr-un avocat asistent, pe anumite teme specifice
conform Capitolului 9 al Actului de Procedură Penală. Din anul 1976 statul
norvegian a asigurat compensare victimelor violenţei, inclusiv victimelor
violenţei casnice, pentru daune survenite în urma unui act de violenţă pentru
care nu s-a primit compensare dintr-o altă sursă. Condiţia pentru compensare
este ca agresiunea să fie raportată la poliţie cât de repede posibil şi ca
raportul să nu fie retras mai târziu.

40
De asemenea a fost votată legislaţia necesară pentru a proteja femeile
violentate şi abuzate împotriva agresorului. Actul de procedură penală
specifică că unei persoane i se poate interzice să intre într-o zonă anume spre
a urmări, vizita sau contacta în vre-un fel o altă persoană. Acest lucru poate
fi realizat dacă există motiv de a crede că persoana care face obiectul
interdicţiei ar comite o ofensă, ar urmări, sau ar deranja o altă persoană în
vre-un fel. Este interzisă orice fel de formă de mutilare genitală. Secţiunea
37 a Regulamentului de Imigrare prevede că o concubină care a fost abuzată
într-o relaţie este îndreptăţită să obţină permis de rezidenţă chiar dacă
concubinajul s-a încheiat.
CAPITOLUL III

PROTECŢIA FEMEII ÎMPOTRIVA AGRESIUNILOR


SEXUALE POTRIVIT INSTRUMENTELOR JURIDICE
INTERNAŢIONALE

3.1. Drepturile femeii în reglementările internaţionale

3.1.1. Consideraţii generale privind drepturile femeii


Rolul femeii în societate nu poate fi minimalizat, nimeni nu ar avea
acest curaj, acest lucru datorându-se drepturilor pe care femeia le-a dobândit
de-a lungul timpului.
Încercări de egalizare a acestora, după matriarhatul antic,au existat în
diferite etape istorice, dar numai lumii moderne i-a revenit cinstea de a
rezolva această serioasă problemă.

41
În subsidiar putem aprecia că problema egalităţii în drepturi a femeilor
a fost tratată şi în Declaraţia drepturilor făcută de reprezentanţii ,,bunului
popor al Virginiei”(1776), precum şi în ,,Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului”(1789)1.
Cu toate acestea, până în secolul XX, legislaţiile interne ale statelor
conţineau prevederi prin care se limitau drepturile femeii. Sfera acestor
limitări cuprindea în special drepturile politice, excluzând-o astfel de la viaţa
politică a societăţii. Inegalitatea se manifesta şi în alte domenii, cum ar fi, de
exemplu dreptul civil, dreptul muncii, al familiei etc. Legislaţiile din acea
perioadă acordau bărbatului primul rol atât in administrarea bunurilor
comune, cât şi în răspunderea faţă de faptele ilicite ale copiilor.
Începând cu secolul XX, lupta femeilor pentru emancipare capătă
amploare, ele se asociază şi cer recunoaşterea drepturilor politice şi civile în
egală măsură cu cele ale bărbaţilor.
Primul stat din Europa în care femeile au obţinut drepturi electorale a
fost Norvegia(1905), în timp ce altele ca Franţa(1944), Elveţia(1971) au
întârziat această legiferare.
O.N.U. a trecut la un vast program de măsuri având drept scop să
reafirme ,,credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi
valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a
femeilor”. Astfel, societatea internaţională a urmărit obiective cum ar fi:
- eliminarea discriminării faţă de femei;
- drepturi egale pentru femei şi bărbaţi
- dreptul la muncă şi la remuneraţie egală
- capacitate juridică egală
- drepturi politice
1
Ion Suceavă, Viorel Marcu, Gheorghe Constantin, ,,Omul şi drepturile sale” Ed. MI 1991

42
- drepturi în domeniul educaţiei şi sănătăţii

3.1.2.Reglementări internaţionale
Conform teoriei drepturilor omului, omul se naşte cu drepturi inerente
naturii sale şi toţi oamenii, indiferent de rasă, sunt egali între ei. Statele
moderne, odată cu evoluţia istorică a societăţii omeneşti, recunosc aceste
drepturi prin legile elaborate, concretizându-le din domeniul abstract în
domeniul juridic. În acest sens, este elocvent să amintim articolul 1 din
,,Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii”, dată la 4 iulie
1976, care proclamă: ,,toţi oamenii au fost creaţi egal; ei au fost înzestraţi de
Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se
regăsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Guvernele sunt stabilite de
oameni pentru garantarea acestor drepturi şi dreapta lor putere emană din
consimţământul guvernanţilor”.
În 1933, John Dewey publică ,,Manifestul umanismului” în care
avansează o serie de idei progresiste pentru acea vreme: o viaţă armonioasă
în comun, ştergerea frontierelor şi diferenţelor de orice tip, îmbrăţişarea unei
religii umaniste, universale.
Protecţia juridică a drepturilor omului indiferent de rasă sau religie se
regăseşte atât în principalele documente ale O.N.U.- cum ar fi Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului1, în care se evidenţiază: ,,Toate fiinţele
umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate
cu raţiune şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul
fraternităţii. Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la

1
Adoptată şi proclamată de Adunarea Generală prin rezoluţia 217A din10 decembrie 1948; România a
semnat Declaraţia la 14 decembrie 1955.

43
securitatea sa. Nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante”.
Egalitatea dintre femei şi bărbaţi este un principiu ce ţine de drepturile
persoanei umane, afirmat ca drept fundamental în numeroase instrumente
internaţionale la care statele au subscris şi garantat de constituţiile şi legile
naţionale. Discriminările bazate pe sex în domeniile: politic, economic,
social, educativ şi cultural, sau în orice alt domeniu, constituie piedici în
recunoaşterea, beneficierea sau exercitarea drepturilor persoanei umane şi a
libertăţilor fundamentale. Este oportun să fie adoptate politici globale care să
tindă la realizarea efectivă a egalităţii între bărbaţi şi femei, implicând
autorităţile, grupurile şi indivizii.
Mişcările feministe de pretutindeni, inclusiv România au dovedit de
mult înţelegerea faptului că pentru a deveni realităţi, dreptatea şi echitatea
trebuie să facă mai întâi obiectul unei lupte înverşunate, iar progresele
considerabile înregistrate de drepturile omului se datorează unor eforturi
conjugate având ca avanpost O.N.U.
Încă din 1946 , în sistemul O.N.U. a fost creată Comisia Pentru
Condiţia Femeii, principalul organism interguvernamental pentru probleme
privind femeile, însărcinat cu elaborarea de rapoarte şi recomandări pentru
promovarea drepturilor femeii în domeniul economic, social, politic şi
educaţional şi totodată cu funcţii de ,,conştiinţă universală” şi protejare a
drepturilor femeii.
De multe ori, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale ale
femeilor, mişcările feministe din diverse ţări ale lumii au sesizat dihotomia
existentă între drepturile omului şi drepturile femeii, considerate în general
ca cetăţeni de categoria a doua. Din acest motiv au şi cerut în mod energic,
comunităţii internaţionale adoptarea unor reglementări care să asigure

44
protecţia într-o manieră specifică şi efectivă, astfel încât egalitatea
proclamată a sexelor să poată deveni o realitate1.
Potrivit Convenţiei O.N.U. privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare împotriva femeilor (CEDAW)/1997, la care România este parte
începând cu 1980, sintagma ,,discriminarea femeilor” se defineşte prin
,,orice diferenţiere, excludere sau restricţie bazată pe sex, care are drept efect
sau scop să compromită ori să anihileze recunoaşterea, beneficiul şi
exercitarea drepturilor omului”. Această convenţie interzice discriminarea
faţă de femei sub toate formele şi stabileşte măsurile ce trebuie luate de state
în scopul garantării exercitării drepturilor omului , în condiţii de disciplină,
egalitate între femei şi bărbaţi.
Potrivit Declaraţiei de la Beijing, prin Platforma de acţiune din1995,
traficul de fiinţe umane este definit ca o încălcare majoră a drepturilor
omului şi se reafirmă hotărârea statelor semnatare de a elimina diferenţele în
ceea ce priveşte recunoaşterea de drept şi de fapt a drepturilor omului
aplicate femeilor. Se specifică necesitatea elaborării unor planuri de acţiune
pentru prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane în ţările de
origine, tranzit şi destinaţie, planuri care să aibă în vedere cauzele profunde
ale fenomenului.

3.2. Drepturile femeii potrivit Uniunii Europene

Potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului din1953, care este


considerată ,,tratatul cel mai eficient şi mai eficace” în domeniul drepturilor

1
V.I.Moroianu Zlătescu, Les droits de la femme dans les reglementations internationales, en 3 Universite
des Femes de la Mer Noir: les femes et le travail, UNESCO, Paris, 1995

45
omului din întreaga lume, conform art.3 ,,nimeni nu poate fi expus torturii,
nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”.
Conform art.4 al aceleiaşi convenţii ,,orice fiinţă umană nu poate fi
ţinută în stare de sclavie” şi nu poate fi ,,forţată să execute o muncă forţată
sau obligatorie”.
La data de 23.02.1994 Adunarea Generală O.N.U. a adoptat Declaraţia
pentru eliminarea violenţei împotriva femeilor, document care prevede
măsuri specifice pe care trebuie să le adopte statele semnatare pentru
combaterea oricăror forme de violenţă împotriva femeii. Astfel acest
document prevedea:
- prevenirea, investigarea şi pedepsirea actelor de violenţă sau a
oricăror forme de constrângere îndreptate împotriva femeii;
- asigurarea accesului victimelor la justiţie, remedii corespunzătoare şi
eficiente pentru suferinţa la care au fost supuse;
- asigurarea unei asistenţe medicale şi sociale specializate;
- constrângerea sau lipsirea arbitrară de libertate, orice act de violenţă
bazat pe deosebirea de sex din care rezultă sau este posibil să rezulte
pentru femei traumatisme sau suferinţe fizice, sexuale sau
psihologice, inclusiv ameninţările cu astfel de acte, săvârşite fie în
viaţa publică, fie în viaţa privată este considerat, conform
declaraţiei ,,violenţă împotriva femeii”.

3.3. Reglementarea drepturilor femeii în legislaţia internă

În ţara noastră, protecţia juridică a femeii, a drepturilor acesteia se


realizează prin legislaţia internă în vigoare. Astfel, în titlul II, capitolul I,

46
art.15 din Constituţia României, se prevede: ,,Cetăţenii beneficiază de
drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au
obligaţiile prevăzute de acestea”.
Art.16 conţine o prevedere care scoate în evidenţă egalitatea în
drepturi a femeii cu bărbatul, astfel: ,,Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
Apărarea drepturilor femeii se realizează şi prin normele de drept
penal. Astfel, în art.1 din codul penal se prevede: ,,Legea penală apără,
împotriva infracţiunilor… persoana şi drepturile acesteia…”. De asemenea
există prevederi în legea penală care incriminează expres lezarea drepturilor
femeii.
În legislaţia muncii există o serie de prevederi care acordă o protecţie
specială femeii sens în care femeile încadrate în muncă se bucură de măsuri
speciale de ocrotire a sănătăţii şi de condiţii necesare îngrijirii şi educării
copiilor. Femeile gravide nu pot fi folosite în locuri de muncă cu condiţii
vătămătoare, grele sau periculoase ori contraindicate medical. Femeile care
alăptează nu pot fi folosite la munca de noapte. Tot în legislaţia muncii se
prevede că la remunerarea muncii se aplică principiul ,,la muncă egală,
retribuţie egală”.
Pe lângă toate aceste reglementări, România mai este parte la
Convenţia privind drepturile politice ale femeii, la Convenţia asupra
drepturilor copilului, Recomandarea nr. 9 cu privire la exploatarea sexuală,
pornografie şi prostituţie (şi trafic) cu copii şi tineri, Recomandarea 1325
(1997) a Consiliului Europei referitoare la traficul de carne vie şi sclavia
sexuală în statele membre ale Consiliului Europei, ca şi alte convenţii în
domeniul drepturilor omului care conţin, direct sau indirect, dispoziţii cu
privire la statutul femeii.

47
CAPITOLUL IV

48
ACTIVITĂŢI INFORMATIV–OPERATIVE
DESFĂŞURATE DE ORGANELE DE POLIŢIE ÎN SCOPUL
PREVENIRII ŞI COMBATERII INFRACŢIUNII DE VIOL

4.1. Prevenirea şi combaterea violului prin mijloace poliţieneşti

Poliţia, ca organ de ordine şi siguranţă publică are ca atribuţie şi


prevenirea şi combaterea infracţiunilor de viol, fapt pentru care, orice ofiţer
care lucrează pe linia combaterii şi prevenirii unor astfel de fapte este nevoit
să cunoască următoarele elemente ale situaţiei operative:
- categorii de persoane predispuse a comite asemenea fapte
- locurile favorabile comiterii unor asemenea infracţiuni
- locuri frecventate de persoane predispuse la astfel de fapte
- procedee şi modalităţi folosite de infractori pentru atragerea
victimelor

4.1.1. Categorii de persoane pretabile să comită infracţiunea de


viol
Cunoaşterea de către poliţie a persoanelor predispuse a comite astfel
de fapte este o prioritate deoarece, numai cunoscându-le, se va şti concret
asupra cui trebuie să se acţioneze prin măsuri cu caracter preventiv.
De asemenea, cunoscând ce persoane sunt pretabile a comite astfel de
fapte, atunci când autorul unui viol este necunoscut, poliţiştii de la
formaţiunea investigaţii criminale se vor putea orienta mai bine atunci când
vor întocmi cercul de bănuiţi.

49
Aşadar, a rezultat din practica judiciară că autorii care au comis astfel
de infracţiuni se încadrează în următoarele categorii de persoane:
- persoane fără ocupaţie, cu manifestări aventuriste, violente,
stăpânite de vicii (afemeiaţii)
- persoane cu concepţii retrograde despre viaţă şi muncă, despre
rolul şi menirea femeii în societate
- persoane cu antecedente penale care au fost condamnate pentru
infracţiuni contra libertăţii sexuale, ultraj, tâlhărie, ultraj contra
bunelor moravuri, tulburarea liniştii publice, etc.
- tineri lipsiţi de supraveghere, cu educaţie şi instruire deficitară
- consumatorii de droguri
- proxeneţi, pedofili şi traficanţi de persoane
- persoane care îndeplinesc sarcini legate de educaţia civică, cu o
slabă conştiinţă în acest domeniu
- personalul muncitor al unor şantiere, care lucrează în puncte de
lucru izolate
- persoane bolnave psihic. Caracteristic acestora este faptul că
săvârşesc infracţiunea cu o violenţă deosebită, victima fiind
schingiuită, suferind vătămări grave, uneori fiind chiar ucisă
- alte persoane cu dezechilibrări psihice temporare datorate unor
traumatisme sau nocivităţii mediului în care lucrează sau îşi
desfăşoară activităţile zilnice.

4.1.2. Condiţii şi împrejurări care favorizează comiterea violurilor


Pentru a avea eficienţă în munca întreprinsă, organele de poliţie
trebuie să găsească cele mai adecvate măsuri pentru prevenirea şi

50
combaterea violurilor, fapt pentru care este necesară cunoaşterea condiţiilor
şi împrejurărilor care favorizează comiterea acestora.
Astfel din analizele efectuate au rezultat următoarele condiţii şi
împrejurări care favorizează săvârşirea violurilor:
- lipsa educaţiei, alcoolismul, consumul de droguri
- inadaptare socială a unor indivizi cu sau fără antecedente penale
- lipsa unor programe reale de reconversie socială şi profesională,
mai ales pentru liberaţii din penitenciare şi minorii problemă
- slaba implicare a instituţiilor statului abilitate, unităţilor şcolare, a
centrelor de minori şi organizaţiile neguvernamentale, în
desfăşurarea activităţilor de educaţie şi protecţie socială
- prezentarea în media vizuală în mod excesiv a unor programe care
abundă în scene erotice şi de violenţă.

4.1.3. Modalităţi, metode şi procedee de identificare a persoanelor


pretabile
Pentru identificarea persoanelor pretabile a comite infracţiuni de viol,
poliţiştii au la îndemână anumite metode, modalităţi şi procedee 1 pe care le
folosesc, printre acestea amintind:
a) Plângeri şi sesizări ale persoanelor fizice
Acestea au în vedere, de cele mai multe ori, acostarea unor femei
prin expresii indecente de către tineri cu atitudini huliganice, grupuri de
tineri în parcuri, în locuri virane sau alte locuri slab luminate, unde aceştia
poartă discuţii folosind expresii triviale, indecente, sau „pun la cale”
întreţinerea de relaţii sau perversiuni sexuale. În acest sens, trebuie avute în
vedere şi persoanele care au fost nominalizate în diverse plângeri ca fiind
1
Curs de poliţie judiciară, volumul 1, Editura MI, Bucureşti 1996

51
autori ai unor infracţiuni de viol şi împotriva cărora nu s-au luat măsuri
eficace de tragere la răspundere penală din diverse cauze.
b) Comunicările unităţilor de penitenciare
Prin comunicările făcute de aceste unităţi la data liberării unui
condamnat care şi-a executat pedeapsa sau care a fost liberat condiţionat, se
dă posibilitatea poliţiştilor pe al căror teritoriu de competenţă urmează să se
stabilească cu domiciliu liberatul, să ia cunoştinţă de identitatea acestuia şi
natura faptelor pentru care a fost condamnat precum şi o serie de date ca:
- legături realizate în timpul executării pedepsei
- comportarea în penitenciar
- intenţiile privind viitoarea conduită
- elementele care dau posibilitatea aprecierii ca fiind sau nu în
continuare pretabil la comiterea de viol
c) Informatorii şi alte surse de informare ocazionale, care pot furniza
informaţii referitoare la:
- tineri lipsiţi de supraveghere
- persoane fără ocupaţie
- elemente aventuriste şi în general cu privire la oricare dintre
categoriile de persoane pretabile la care deja s-a făcut referire
d) Acţiuni directe executate cu operativitate în locurile în care sunt
grupate elemente parazitare (parcuri, locuri întunecoase, zone
împădurite, etc). Aceste acţiuni pot duce la identificarea unor
persoane care trebuie avute în vedere ca făcând parte din rândul
elementelor pretabile la comiterea violurilor şi abuzurilor sexuale
asupra femeilor.
e) Cercetarea infractorilor prinşi atât cu privire la activitatea
infracţională proprie cât şi cu privire la informaţiile pe care le deţin în

52
legătură cu alte persoane care au comis sau sunt pretabile a comite
astfel de fapte.
În cursul cercetării infractorilor depistaţi, poliţistul are obligaţia etico-
profesională să manifeste maximum de fermitate şi exigenţă în condiţiile
legii. Forma cea mai concretă prin care îşi poate manifesta fermitatea, este
acea de a stabili toate faptele comise şi toate persoanele participate. Printre
aceste persoane trebuie identificate şi acelea care sunt predispuse la
comiterea unor abuzuri sexuale prin atitudini, comportament general,
concepţii, etc pentru a putea, după identificarea lor să se acţioneze cu măsuri
preventive.

4.1.4. Locuri favorabile comiterii infracţiunilor de viol


Elementele infractoare în general, dar şi cele pretabile la săvârşirea de
violuri se grupează de obicei în anumite locuri care sunt favorabile acostării
de persoane şi chiar comiterii unor fapte de această natură. De aceea,
poliţiştii trebuie să cunoască aceste locuri, putându-şi orienta astfel
activităţile de prevenire în aceste locuri fapt care îi conferă maximum de
eficienţă. De asemenea are posibilitatea să organizeze culegerea permanentă
de informaţii care îi vor folosi la descoperirea cu operativitate, în cazul
faptelor comise în locurile respective.
Din practica judiciară a rezultat următoarele locuri favorabile:
- parcuri, zone împădurite sau locuri de agrement izolate
- locuinţa victimei
- locuinţele autorilor sau ale unor terţi
- şantiere, case părăsite
Pe lângă aceste locuri menţionate, poliţiştii trebui să mai aibă în
atenţie:

53
- terenuri virane
- ruinele unor imobile
- blocuri aflate în construcţie, chiar şi drumuri publice
- zonele din imediata apropiere a discotecilor sau a locurilor de
agrement unde se organizează activităţi distractive pentru tineri

4.1.5. Procedee şi modalităţi folosite de infractori pentru acostarea


victimei
Infracţiunea de viol, ca şi alte infracţiuni comise cu violenţă,
presupune ca autorul să ia contact direct cu victima, să acţioneze direct
asupra ei în aşa fel încât să se creeze condiţii favorabile pentru a trece la
săvârşirea faptei.
Printre modalităţile de acostare a victimei amintim:
- urmărirea şi acostarea victimei pe traseul pe care se deplasa,
exercitarea de ameninţări şi violenţe
- atribuirea de calităţi oficiale, de regulă poliţist, când infractorii
legitimează victima şi simulează conducerea la sediul poliţiei,
deplasându-se prin locuri dosnice, unde agresează şi violează
victimele
- invitarea victimei la activităţi distractive (petreceri) în locuinţa sa
ori a unui terţ, invitaţie pe care victima o acceptă cu uşurinţă, mai
ales când cel ce face invitaţia este cunoscut
- autostopul – este o modalitate de acostare a victimelor de către unii
conducători auto şi constă în invitarea victimelor în autovehiculele
pe care le conduc şi atunci când ajung în locurile favorabile comit
abuzul sexual

54
- acostarea prin promisiunea de procurare a unui bun sau de
prestarea unui serviciu, fapt care facilitează atragerea victimei în
locuinţa autorului sau a altei persoane (complice) unde se comite
fapta
- situaţii în care perechi de tineri se retrag pentru „dialoguri
amoroase”, de regulă cu autoturismul în locuri cât mia discrete, cât
mai puţin circulate (păduri, liziere, parcuri, etc)
- pătrunderea în locuinţa victimei cu acordul acesteia sub pretextul
oferirii spre vânzare a unor bunuri
- pătrunderea cu forţa în locuinţa victimei, mai ales a celor care
locuiesc singure
- urmărirea, acostarea şi scoaterea unor minore din grup
- acostarea femeilor în lift
- ademenirea victimelor prin intermediul internetului şi anunţurilor
matrimoniale.

4.2. Organizarea activităţilor informativ–operative


pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor de viol

Pentru poliţişti, prevenirea unor astfel de fapte trebuie să constituie o


prioritate având în vedere consecinţele deosebit de grave asupra victimelor
cât şi a societăţii în general pe care le produc săvârşirea acestora.
În activitatea de prevenire trebuie avut în vedere elementul specific
legat de această infracţiune: factorii criminogeni sau, altfel spus, condiţiile şi
împrejurările favorizatoare care sunt create, unele de către agresor iar altele
de către victimă, chiar involuntar, infractorii profitând de ele. În consecinţă

55
în organizarea şi executarea activităţii de prevenire trebuie avute în vedere
acţiuni care să corijeze comportamentul imprudent, riscant şi neindicat al
victimei potenţiale şi tot odată, să înlăture ori să contracareze deficienţele
educative ale agresorilor.`
Concluzionăm astfel că activităţile de prevenire a violurilor trebuie să
vizeze ambele categorii de participanţi: autorii şi victimele.

4.2.1. Organizarea culegerii de informaţii


Pentru a avea o activitate de prevenire eficientă, poliţistul trebuie să
cunoască în mod concret zona de responsabilitate în care îşi desfăşoară
activitatea, care sunt locuri favorabile şi care sunt persoanele pretabile la
săvârşirea de violuri şi, de ce nu, care sunt victimele potenţiale.
Activitatea de culegere a informaţiilor se organizează prin utilizarea
tuturor posibilităţilor de a obţine date care prezintă interes operativ în
locurile menţionate şi în mediile frecventate de persoanele predispuse a
comite astfel de fapte. Se vor folosi în acest scop atât surse ocazionale cât şi
membrii reţelei informative care vor fi instruiţi să semnaleze de îndată
apariţia sau gruparea în locurile de interes operativ a unor persoane
predispuse a comite violuri, precum şi manifestări, atitudini sau intenţii ale
unor asemenea elemente.

4.2.2. Organizarea şi desfăşurarea de acţiuni directe


O altă activitatea importantă în prevenirea violurilor sunt şi acţiunile
directe organizate în raport de situaţie operativă şi de informaţiile primite de
la reţea sau de la sursele ocazionale. Aceste acţiuni vizează locurile în care
s-au comis abuzuri sexuale, locuri în care sunt semnalări că existe frecvente

56
acostări ale persoanelor ori unde se grupează elemente pretabile la asemenea
fapte.
Acţiunile trebuie pregătite şi organizate din timp, forţele participante
trebuie să acţioneze de aşa manieră încât să-şi asigure superioritatea
numerică, fizică şi din punct de vedere al dotării, întrucât persoanele care fac
obiectul depistării sunt de regulă recalcitrante, violente şi se impune
intimidarea lor prin forţă sau, dacă este cazul chiar imobilizarea. Cu ocazia
executării unor astfel de acţiuni în locurile respective putem găsi şi tineri,
cupluri sau femei singure de bună credinţă cărora trebuie să le atragem
atenţia cu privire la riscurile la care se expun.
După efectuarea acestor acţiuni, persoanele depistate în acele locuri şi
care sunt predispuse la comiterea de violuri, sunt legitimate, conduse la
sediul poliţiei unde sunt cercetate în legătură cu justificarea prezenţei în
grupul şi locul respectiv, sunt amprentate, fotografiate şi se iau măsuri de
influenţare a lor, iar dacă sunt depistaţi ca fiind autori a unor fapte penale
sau contravenţionale, se vor lua măsurile legale în consecinţă.

4.2.3. Propaganda juridică şi pregătirea antiinfracţională


Prin propaganda juridică se realizează o activitate de prevenire care
constă în informarea opiniei publice cu privire la prevederile legii, conţinutul
infracţiunii de viol şi consecinţele juridice care decurg din săvârşirea unei
astfel de fapte.
Pregătirea antiinfracţională constă în organizarea de campanii de
informare a publicului şi în special femeile asupra procedeelor folosite de
infractori pentru acostare şi comiterea violurilor, asupra unor comportamente
riscante precum şi a modului în care trebuie să acţioneze dacă sunt victime a
unor astfel de infracţiuni. În acest sens s-a dovedit a fi eficient alegerea şi

57
prezentarea unor cazuri reale, dintre cele mai semnificative, în astfel de
situaţii acestea constituind o veritabilă pregătire antiinfracţională.
Aceste activităţi de pregătire antiinfracţională se execută în special în
colectivele de femei, cum ar fi căminele studenţeşti, căminele unor licee,
grupuri şcolare sau căminele unor unităţi de producţie industrială. De
asemenea, foarte eficient ar fi şi realizarea acestor activităţi prin iniţierea de
campanii în colaborare cu mass-media prin realizarea unor emisiuni, clipuri,
etc.
4.2.4. Destrămarea grupurilor de persoane predispuse la
comiterea de violuri
Poliţia în activitatea de prevenire este informată de către informatorii
din reţea special instruiţi, de către surse ocazionale sau din sesizări oficiale
primite din partea asociaţiilor de locatari, şcoli sau părinţi despre constituirea
de grupuri de persoane predispuse a comite violuri.
Pentru ca un astfel de grup să poată fi destrămat poliţia întreprinde
activităţi specifice în funcţie de particularităţile de caracter şi educaţie ale
membrilor, astfel încât între aceştia să se creeze neînţelegeri care să conducă
la dezbinare. În acelaşi timp, membrii grupului vor fi conştientizaţi asupra
consecinţelor sociale, riscului moral şi penal la care se expun, convingându-i
astfel că atitudinile pe care le manifestă pot genera fapte antisociale care pot
avea grave consecinţe juridice.

4.2.5. Atenţionarea şi instruirea părinţilor


Familia este un factor principal de educaţie etico-morală a tinerilor,
fapt pentru care în activitatea de prevenire trebuie avut în vedere şi acest
aspect. De aceea se impune atenţionarea părinţilor cu privire la
comportamentul copiilor şi la anturajul care îl expune riscului de a comite

58
fapte antisociale şi implicit violuri. Dacă aceştia manifestă o atitudine de
nepăsare legată de precizările făcute se poate proceda la sancţionarea lor
conform Legii Nr. 61/1991.
De asemenea poliţia poate atenţiona părinţii cu privire la sesizarea sau
depistarea unor tineri în ipostaze şi locuri care pot face din ele victime
potenţiale ale infracţiunii de viol. În această idee avem în vedere minorele
care ne fiind supravegheate şi care au un temperament „rebel”, frecventează
anumite cluburi de noapte, consumă băuturi alcoolice şi mai nou droguri,
devenind astfel victime uşoare pentru eventuali violatori.

4.2.6. Asigurarea prezenţei în teren a poliţiştilor


Studiind şi analizând situaţia operativă, poliţistul va stabili care sunt
locurile şi perioadele în care se comit asemenea infracţiuni. Ţinând cont de
aceste aspecte, pentru a preveni astfel de fapte, va propune, pe lângă
organizarea unor acţiuni directe, şi alte modalităţi de asigurare a prezenţei
elementului poliţienesc în teren. De asemenea, prezenţa în teren poate fi
asigurată şi prin cuprinderea în itinerariile de patrulare a locurilor favorabile
precum şi prin înfiinţarea unor posturi de pază temporare în locurile
respective.
Tot legat de activitatea de prevenire a acţiunii de viol, în afara celor
menţionate mai putem preciza şi următoarele:
- pe lângă forţele proprii, trebuie antrenaţi şi alţi factori în special cei
care au atribuţii de educare, protecţie socială, etc
- activităţile informativ operative pentru prevenirea violurilor nu
trebuie executate izolat, ci îmbinate, în concordanţă unele cu altele,
conferindu-se astfel muncii de prevenire un permanent spirit
ofensiv

59
- legat de prezenţa poliţistului în teren se va urmări colaborarea
unităţilor şcolare şi a celorlalte instituţii cu caracter educaţional cu
poliţiştii de proximitate care au atribuţii de propagandă juridică şi
pregătire antiinfracţională.

4.3. Activităţi informative–operative, criminalistice şi de


cercetare penală care se execută pentru descoperirea
autorilor şi probarea infracţiunilor de viol

După opinia majoritară a juriştilor şi medicilor legişti rezultă faptul că


în materie de viol, numărul faptelor comise este mult mai mare decât
numărul faptelor reclamate. Acest lucru se datorează faptului că victimele,
gândindu-se la reacţia socială pe de o parte, dar şi de teama agresorului pe de
altă parte, ezită să anunţe organele competente. Ca urmare, autorii unor
astfel de fapte deosebit de periculoase pentru societate scapă de răspunderea
penală şi au posibilitatea comiterii altor fapte.
De asemenea se întâlnesc în practică şi situaţii în care se fac plângeri
nejustificate, actele sexuale normale sunt reclamate de femei ca fiind
„violuri”, aşa-zisa victimă urmărind prin aceasta încheierea căsătoriei, un
interes material şi uneori, în cazul tinerelor, pentru a justifica dezvirginarea
în faţa părinţilor, care, în realitate a fost voită sau în orice caz acceptată.
De cele mai multe ori, victimele reclamă la poliţie fapte reale de viol
în care autorii nu sunt cunoscuţi, în aceste cazuri poliţiştii având sarcina de a
acţiona pentru identificarea autorilor, probarea vinovăţiei şi prinderea
acestora.

60
În acest sens, poliţia, imediat după primirea plângerii victimei sau
sesizării faptei de către o altă persoană atunci când victima este în
imposibilitatea de a reclama ca urmare a vătămărilor grave la care a fost
supusă, se impune executarea tuturor activităţilor legale date în competenţa
poliţiei.

4.3.1. Cercetarea la faţa locului


Această activitate, vizează descoperirea urmelor infracţiunii, în mod
special a urmelor materiale specifice1, a instrumentelor folosite pentru
ameninţarea ori lovirea victimei, a resturilor de substanţe folosite pentru a
aduce victima în starea de a nu se putea apăra ori de a-şi exprima voinţa, a
obiectelor pierdute de făptuitor sau de victimă.
Pentru a nu se distruge urmele infracţiunii este obligatoriu ca această
activitate să se desfăşoare imediat după sesizarea cazului şi, dacă este
posibil, participarea victimei. În astfel de cazuri, victima are posibilitatea să
arate următoarele elemente:
- locul şi modul în care a fost acostată victima
- cum a fost declanşată agresiunea
- locul concret în care s-a produs infracţiunea
- mişcarea agresorului în câmpul infracţiunii
- împrejurările concrete în care s-a comis fapta
Participarea victimei creează o imagine mai clară asupra urmelor pe
care putea să le lase precum şi eventualii martori oculari care puteau vedea
autorul, unele aspecte legate de agresiune, sau puteau auzi ţipetele
victimelor.

1
Tratat de metodică criminalistică, C. Aioniţoaie, V. Bercheşan, I. Dumitraşcu, C. Pletea, I.E. Sandu, Ed.
„Carpaţi” 1994

61
Infracţiunea de viol are ca specific faptul că, în cadrul agresiunii,
pentru înfrângerea rezistenţei victimei, autorul, pe lângă urmele de violenţă
lăsate pe corpul victimei şi ruperea unor lucruri din vestimentaţia acesteia,
creează dezordine în câmpul infracţiunii şi, respectiv, o serie de urme
traseologice, digitale, dentare, biologice, etc. mai ales atunci când
împotrivirea victimei este semnificativă.
Mai mult, victima, în acţiunea de auto apărare, poate provoca
autorului anumite leziuni prin muşcare sau zgâriere cu unghiile, ruperea
vestimentaţiei, smulgerea firelor de păr, nasturi sau alte obiecte care pot fi
găsite la faţa locului.
Tot cu ocazia cercetării la faţa locului vor fi căutate şi ridicate o serie
de urme biologice ca: spermă, sânge, fire de păr, salivă, etc acestea oferind
posibilitatea identificării autorului prin ridicarea probelor de comparat de la
suspecţi şi examinarea acestora.
Alte obiecte care mai pot fi găsite la faţa locului pot fi: cureaua, lanţul
cu care a fost imobilizată victima, obiectele cu care a fost agresată (cuţit, şiş,
bâtă) şi alte obiecte pierdute sau abandonate de autor. Toate aceste urme şi
obiecte trebuie fixate, cercetate şi ridicate conform legislaţiei în vigoare şi
respectând regulile criminalistice.
Un alt aspect important al cercetării la faţa locului este şi efectuarea de
fotografii judiciare(fotografii de orientare, fotografii schiţă şi fotografii de
detaliu) atât a locului faptei cât şi a obiectelor găsite la faţa locului, precum
şi ridicarea de urme papilare de pe anumite obiecte găsite la faţa locului şi
despre care victima afirmă că autorul a intrat în contact cu ele. Vor fi fixate
şi ridicate de asemenea eventuale urme de încălţăminte despre care există
suspiciunea că ar aparţine autorului.

62
4.3.2. Audierea victimei
După ce victima sau alte persoane (reprezentanţi legali, părinţi) au
sesizat fapta ori după sesizarea din oficiu, se declanşează măsurile
informativ operative necesare a fi desfăşurate în astfel de cazuri. Acest lucru
însă se va efectua în funcţie de aspectele prezentate de victimă în urma
audierii acesteia.
Ascultarea victimei este o activitate ce implică multă atenţie şi tact,
ţinând cont de profilul psihologic al acesteia în urma agresiunii suferite şi în
acest sens se va ţine de mai multe aspecte care ar putea influenţa în mod
negativ relatarea faptelor de către aceasta (teama de urmări, relaţia de
rudenie, jena, ruşinea, etc.)1 .
Pentru a realiza o ascultare cu rezultate pozitive care să ne conducă
spre aflarea autorului şi a altor date, este necesar ca această activitate să fie
atent pregătită ţinându-se cont de particularităţile psihologiei victimei. În
acest sens vom avea în vedere particularităţile şi categoriile de recepţie
senzorială ale victimei (recepţia auditivă, recepţia vizuală, recepţia cutanată,
recepţia olfactivă) precum şi factorii de distorsiune ai recepţiei senzoriale a
victimei şi anume factori obiectivi şi factori subiectivi:
- condiţii de iluminare în care are loc percepţia vizuală
- condiţiile meteorologice
- existenţa unor surse sonore care pot bruia percepţia auditivă
- durata percepţiei
- disimularea înfăţişării
- calitatea organelor de simţ
- vârsta şi sexul victimei
- personalitatea şi gradul de instruire al victimei
1
T. Bogdan, „Curs introductiv în psihologia judiciară”, Bucureşti 1957

63
- temperamentul şi gradul de mobilitate al proceselor de gândire
- stările de oboseală precum şi influenţa unor substanţe precum
alcool, droguri, medicamente
- atenţia
- stările afective în care se afla victima1
Din ascultarea victimei trebuie să rezulte următoarele:
- datele de identificare ale victimei, vârsta şi dacă se află în
supravegherea, îngrijirea, întreţinerea, educarea sau tratamentul
făptuitorului
- data şi ora comiterii faptei, natura acesteia şi împrejurările în care a
avut loc
- împrejurările în care l-a cunoscut pe făptuitor, date de identificare
ale acestuia – nume, poreclă, domiciliu, ocupaţie, semnalmente sau
alte date care să conducă la identificarea acestuia (caracteristici de
individualizare a vestimentaţiei)
- dacă au fost mai mulţi făptuitori, cine sunt aceştia sau datele
necesare identificării şi participaţia fiecăruia la faptă
- modul în care a reacţionat victima, urmele lăsate pe corpul sau
hainele agresorului, cu precizarea naturii leziunilor şi regiunii
anatomice unde se află acestea
- metodele şi mijloacele de punere în imposibilitatea de a se apăra
sau de a-şi exprima voinţa în momentul săvârşirii faptei
- dacă a primit ajutor şi în ce a constat acesta
- cum a fost acostată de autor
- dacă a fost supusă la perversiuni sexuale, natura lor, numărul şi
durata acestora
1
Revista „Criminalistica”, Nr. 2, Anul VII, 2005

64
- date referitoare la martori sau alte mijloace de probă, când există
- persoane care mai cunosc fapta şi modul în care au aflat despre
aceasta
- starea sănătăţii după consumarea violului şi actele medicale care o
confirmă
- alte date şi informaţii care ar putea duce la stabilirea săvârşirii
faptei şi la identificarea autorilor
- data şi semnătura victimei
Datorită faptului că victima, imediat după săvârşirea faptei, se află
încă sub stare de şoc, groază, spaimă, durere fizică, aceasta nu-şi aminteşte
sau omite anumite aspecte importante. De aceea este necesar ca, după ce
victima a revenit din starea de şoc şi stres, să fie ascultată, insistându-se
asupra datelor referitoare la împrejurările comiterii faptei, semnalmentele
autorilor, martori oculari. De asemenea, participarea la cercetarea la faţa
locului a victimei poate influenţa declaraţia acesteia, ea putând să-şi
amintească unele aspecte importante.
Odată cu terminarea audierii se va proceda la prezentarea albumelor
foto cu infractorii care au mai comis fapte de violenţă şi a persoanelor
suspecte de abuzuri sexuale, tâlhărie, ultraj, acostare de persoane sau lovire.
Dacă în urma prezentării albumului foto nu se ajunge la un rezultat pozitiv,
se va proceda la realizarea portretului vorbit cu ajutorul calculatorului.
La desfăşurarea tuturor acestor activităţi se va ţine seama în
permanenţă de starea psihică a victimei, o atenţie deosebită impunându-se a
fi acordată victimelor minori, care, datorită structurilor psihice pot fi grav
afectaţi.

65
4.3.3. Dispunerea constatării medico-legale şi a constatărilor
tehnico-ştiinţifice
Ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, în speţă a unei infracţiuni de
viol, se impune ca organele de poliţie să dispună efectuarea de constatări
tehnico-ştiinţifice criminalistice specifice asupra urmelor descoperite la faţa
locului sau cu ocazia efectuării percheziţiei:
- constatarea tehnico-ştiinţifică biocriminalistică (pete de sânge, fire
de păr sau spermă)
- constatarea tehnico-ştiinţifică antropologică
- constatarea tehnico-ştiinţifică traseologică
Cea mai importantă poate fi considerată constatarea medico-legală,
care răspunde la o serie de întrebări şi lămuriri cum ar fi:
- existenţa actului sexual şi datele care confirmă acest lucru
- prezenţa unor leziuni pe corpul victimei şi al agresorului care să
confirme faptul constrângerii ori a unor date din care să rezulte
imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-şi exprima dorinţa
- consecinţele faptei asupra victimei
- capacitatea sexuală a făptuitorului1
În cazul victimelor care anterior violului au fost virgine, constatarea
medico-legală poate demonstra existenţa deflorării recente, dacă constatarea
se realizează în maxim 10 zile de la data producerii raportului sexual.
În cazul femeilor cu trecut sexual, constatarea medico-legală poate
pune în evidenţă existenţa spermatozoizilor în cavitatea vaginală, dar cu
condiţia ca victima să fie examinată în maxim 24-36 ore de la raportul
sexual şi să nu-şi fi făcut toaleta.

1
V. Bercheşan, „Metodologia investigării infracţiunilor”, vol. II, Ed. Paralela 45, Bucureşti 2000

66
Examinarea corpului victimei poate releva anumite urme ale
violenţelor (muşcături) care pot da indicii preţioase despre autor. De
asemenea, analizarea hainelor victimei şi a agresorului poate pune în
evidenţă diferite urme biologice cum ar fi sângele, spermă, fire de păr.
În cazul unei tentative de viol ne interesează escoriaţiile şi plăgile
produse în zonele organelor genitale, deoarece dovedesc intenţia autorului şi
violenţa exercitată pentru realizarea actului sexual.
Atât examinarea victimei, cât şi a autorului sau persoanelor din cercul
de bănuiţi, conducerea la medicul legist trebuie să se facă cât mai operativ,
întârzierea putând duce la modificarea stării ţesuturilor anatomice şi, în
consecinţă, medicul legist nu mai poate releva existenţa urmelor de
agresiune.
Atât escoriaţiile, plăgile de corpul victimei şi al autorului, dacă sunt
situate în zone accesibile identificării obiectului cu care au fost produse, vor
fi fotografiate împreună cu obiectele respective.
O altă activitate foarte importantă şi care de multe ori a constituit
probă indubitabilă în dovedirea vinovăţiei unor violatori o constituie
expertiza ADN. În cele mai multe situaţii această expertiză presupune
analizarea şi compararea urmelor de spermă, fire de păr, sânge ridicate de la
faţa locului şi material recoltat de la persoanele care fac parte din cercul de
bănuiţi. Aceasta este o metodă care identifică autorul prin compararea
amprentei ADN a persoanei suspecte cu cea găsită şi ridicată de la faţa
locului.
Impactul geneticii judiciare şi respectiv a testului ADN în
criminalistica românească este remarcabil, observându-se o creştere

67
semnificativă a numărului de autori identificaţi prin aplicarea acestei metode
performante1.

4.3.4. Efectuarea percheziţiei


Această activitate este de o deosebită importanţă, fapt pentru care
desfăşurarea acesteia şi consemnarea rezultatelor în cazul infracţiunii de viol
trebuie să se facă după reguli tactice prestabilite2. De la caz la caz prin
efectuarea percheziţiei se urmăreşte:
- descoperirea de obiecte de îmbrăcăminte şi lenjerie de corp care
poartă urme ale infracţiunii (rupturi, urme de natură biologică, etc.)
- descoperirea şi ridicarea de obiecte de lenjerie de pat purtând urme
ale violului (pete de sânge, spermă sau fire de păr)
- descoperirea de arme utilizate de făptuitor pentru a constrânge
victima la act sexual
- descoperirea de substanţe sau produse folosite de făptuitor pentru a
pune victima în imposibilitate de a-şi exprima voinţa
- descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori de care a fost
deposedată victima, atunci când violul a fost săvârşit în concurs cu
tâlhărie sau furt
- descoperirea unor obiecte utilizate la imobilizarea şi înfrângerea
rezistenţei victimei (funii, frânghii, cătuşe, etc.)
- descoperirea de cadavre sau resturi de cadavre în situaţia în care
violul a fost urmat de moartea victimei
- descoperirea de înscrisuri din care rezultă relaţia anterioară a
victimei cu făptuitorul (scrisori, jurnale, albume foto, etc.)

1
Revista „Criminalistica”, Nr. 2, Anul VII, 2005
2
Em. Stancu, „Criminalistica”, vol. 2, Ed. Actami, Bucureşti 1997

68
- descoperirea şi prinderea unor persoane care se sustrag de la
urmărirea penală, mai ales atunci când violul a fost comis în
particitaţie1

4.3.5. Raportarea evenimentului şi darea în urmărire a făptuitorului


În conformitate cu ordinea în vigoare, imediat după sesizarea faptei şi
efectuarea primelor măsuri informativ-operative care să confirme comiterea
infracţiunii, se va raporta evenimentul.
Atunci când există date că autorul se sustrage urmăririi penale sau
atunci când acesta nu este cunoscut şi s-a întocmit portretul vorbit al acestuia
în urma audierii victimei, se vor raporta semnalmentele acestuia şi se va
proceda la darea în urmărire a autorului 2. Se vor anunţa toate unităţile de
poliţie de pe raza judeţului sau a Poliţiei Municipiului Bucureşti şi
antrenarea acestora la conlucrare pentru identificarea şi prinderea autorului.
Se vor folosi în acest sens toate mijloacele informativ-operativ de care
dispune poliţia.

4.3.6. Efectuarea de investigaţii şi verificări


Printre metodele folosite de poliţişti pentru identificarea infractorilor
se regăsesc şi investigaţiile şi verificările. Acestea, în bună parte, sunt
orientate de victimă încă din faza audierii prin faptul că aceasta indică locul
unde s-a comis fapta sau cu care autorul avea legătură. Victima sau martorii
mai pot relata despre anumite gesturi, ticuri nervoase, infirmităţi, specificul
manifestat în vorbire sau un anumit miros specific autorului.

1
V. Bercheşan, I.N. Dumitraşcu, „Probele şi mijloacele de probă”, Editura MI, Bucureşti 1994
2
Ordinul MI, Nr. S1060/2000 privind urmărirea şi identificarea unor categorii de persoane, cadavre şi
obiecte

69
Investigaţiile şi verificările vor fi orientate către o anumită categorie
de persoane care, datorită împrejurărilor în care muncesc sau trăiesc, devin
purtătorii petelor profesionale de pe vestimentaţie, mirosului, etc.
În efectuarea investigaţiilor şi verificărilor se au în vedere şi alte date
obţinute de la victimă, martori sau alte surse, importante fiind împrejurările
în care a fost acostată victima, sau diverse situaţii apărute în timpul săvârşirii
infracţiunii, modul de acostare, persoanele cu care autorul avea legături,
numerele de înmatriculare a unor autovehicule pe care le-a folosit infractorul
sau adresa locuinţei unde s-a comis fapta. Analizând operativ aceste date pe
care victima le poate preciza se poate ajunge prin precizări la identificarea
autorului.
Există posibilitatea ca victima să nu poată furniza astfel de date, în
această situaţie se vor intensifica activităţile de investigare în locurile
frecventate de elemente libertine, vicioase, aşa cum sunt parcuri, grădini
publice, ştranduri, cafenele, baruri, cluburi, discoteci, restaurante, etc.
În cadrul investigaţiilor şi verificărilor se va urmări identificarea
autorului prin folosirea datelor obţinute privind trăsăturile fizice, psihice şi,
în mod deosebit, semne particulare ale acestuia. De asemenea în cadrul
investigaţiilor şi verificărilor se vor utiliza fotografiile obţinute cu ajutorul
calculatorului (portretul vorbit).
Se vor efectua astfel de activităţi în împrejurimile locului faptei, în
situaţia în care există astfel de obiective. Mai dificil este în cazul în care
fapta s-a comis în locuri izolate, păduri, câmpuri, în acest caz investigaţiile
efectuându-se pe traseul parcurs de victimă şi autor.

4.3.7. Efectuarea de supravegheri operative (filaj)

70
Atunci când din analiza situaţiei operative rezultă faptul că în anumite
zone (parcuri, grădini publice, locuri virane, liziere, păduri, cartiere, etc.) se
comit des infracţiuni de viol, se recomandă efectuarea, în scopul prinderii
autorilor, de supravegheri operative. Cu rezultate foarte bune s-a folosit
supravegherea capcană în care s-au folosit poliţişti travestiţi în femei sau
poliţişti femei. Această metodă trebuie însă realizată cu maximum de atenţie,
control operativ atent, pentru ca în situaţia declanşării atacului să se
realizeze imediat prinderea şi imobilizarea şi pentru a se evita vătămarea
poliţiştilor şi scăparea autorilor.

4.3.8. Audierea martorilor


În funcţie de particularităţile fiecărei cauze se pot stabili categorii de
persoane din rândul cărora să identificăm anumiţi martori.
Problematica de lămurit prin ascultare se stabileşte de la speţă la speţă
în raport cu datele pe care le cunosc martorii.
Astfel, urma ascultării martorilor trebuie să lămurim următoarele
aspecte:
- raporturile în care se află cu victima (părinţi, rude, reprezentant
legal, prieteni, colegi, vecini, etc.)
- de când o cunosc pe victimă şi relaţiile pe care le au cu aceasta
- împrejurarea în care au luat cunoştinţă despre viol (în mod direct
sau au aflat de la alte persoane)
- modul de comportare a victimei în familie, societate, locul de
muncă
- dacă victima a strigat după ajutor, ora la care a auzit strigătele,
conţinutul şi intensitatea strigătelor; se va avea în vedere starea
sănătăţii martorului atât în momentul săvârşirii infracţiunii cât şi în

71
momentul audierii precum şi alţi factori care ar putea influenţa
mărturia (vârsta, distanţa la care se afla de locul faptei, timpul în
care s-a comis fapta, condiţii meteo)
- dacă între autor şi victimă au existata legături anterioare şi legătura
acestora
- dacă a acordat ajutor victimei şi în ce a constat acesta
- acţiunile întreprinse de victimă imediat după consumarea violului
- ce alte persoane mai cunosc despre săvârşirea faptei şi modul în
care au luat cunoştinţă despre acesta

4.3.9. Cercetarea infractorilor depistaţi în alte cauze


În această situaţie se are în vedere faptul că, din practica judiciară a
rezultat faptul că autorii unor astfel de fapte, atunci când nu au fost prinşi cu
operativitate au continuat săvârşirea infracţiunii, fiind eventual depistaţi
ulterior de alte unităţi de poliţie. Rezultă deci faptul că este necesară
studierea buletinelor de evenimente pentru stabilirea comiterii şi a altor fapte
cu acelaşi mod de operare de pe raza altor unităţi şi dacă autorii au aceleaşi
semnalmente. Când există coincidenţă se impune coroborarea datelor şi
conjugarea cauzelor pentru prinderea autorilor.
În situaţia în care într-una din cauzele respective autorul a fost prins,
se impune deplasarea poliţistului care cercetează infracţiunea şi împreună cu
ofiţerul care efectuează ancheta să procedeze la cercetarea lor şi asupra
faptei respective.
Dacă autorii au recunoscut deja comiterea faptei reclamate, la
solicitare se poate trimite dosarul pentru conexare în scopul unei mai bune
înfăptuiri a justiţiei.

72
4.3.10. Folosirea surselor de informare
Atunci când, din datele obţinute de la victimă, din cercetarea la faţa
locului, din investigaţii şi cercetări nu putem să orientăm ancheta către cele
mai bune măsuri operative pentru identificarea autorului, se impune
instruirea surselor de informare pentru obţinerea de date noi care să ne ajute
la descoperirea infractorilor. Se va proceda astfel la instruirea informatorilor
din reţea şi a unor surse de informare ocazionale din locurile şi mediile de
interes operativ, în principal locurile frecventate de astfel de elemente
precum şi cele pretabile comiterii unor astfel de fapte.
Dacă se apreciază că informatorii folosiţi pe această linie sunt
insuficienţi, se poate recurge la folosirea unor surse ocazionale pentru
acoperirea obiectivelor, locurilor şi mediilor de interes operativ. Informatorii
din reţeaua specializată pe linie vor fi recrutaţi respectând prevederile
ordinelor1 în vigoare privind punctarea şi verificarea lor, din rândul
persoanelor care au posibilităţi reale de penetrare şi informare şi au legături
cu elemente ce au preocupări pe această linie.
Pentru eficientizarea acestei activităţi se impune întreprinderea
următoarelor sarcini:
- recrutarea de noi surse cu posibilităţi de penetrare în locurile şi
mediile frecventate de persoanele pretabile la comiterea
infracţiunilor de viol, precum şi în anturajul acestora (se are în
vedere recrutarea de surse chiar din rândul lor)
- instruirea şi dirijarea în mod permanent şi calificat a surselor de
informare
- luarea în atenţie şi supravegherea calificată a elementelor suspecte

1
Instrucţiunile MI, Nr. 0116/2001 pentru aprobarea metodologiei privind organizarea şi desfăşurarea
activităţilor informative de către Poliţia Română

73
Prioritar este încadrarea şi lucrarea informativă a suspecţilor care vor
fi introduşi în cercul de bănuiţi. În atenţia formaţiunilor de investigaţii
criminale cu atribuţii pe această linie, vor fi luate în mod obligatoriu
elementele acre au suferit condamnări pentru comiterea de violuri, cele
incluse în cercurile de bănuiţi din cauzele penale cu AN privind violurile şi
cele despre care s-au obţinut date că au comis ori pregătesc săvârşirea de
asemenea fapte.
Se vor avea în vedere, în primul rând tinerii şi minorii (cu vârste între
14 şi 18 ani), cu prioritate a celor fără ocupaţie, cu comportament deviant şi
cu tulburări psihice pe fond sexual, deoarece din analiza stării infracţionale
rezultă că aceştia reprezintă peste 60% din autorii infracţiunilor comise1.
Supravegherea acestor elemente se va realiza în principal prin:
- încadrare informativă
- efectuarea de investigaţii şi verificări de către poliţiştii care le au în
atenţie
- investigaţii şi supravegheri operative (filaj) efectuate de către
formaţiunile specializate
- verificări la domiciliu, efectuate de poliţiştii de proximitate, scop în
care vor fi predate acestora, cu obligaţia să depună lunar rapoarte
despre cele constatate
- interceptarea convorbirilor telefonice şi deschiderea
corespondenţei dar numai cu autorizarea judecătorului.

4.3.11. Efectuarea de acţiuni şi razii poliţieneşti


Dacă în urma ascultării victimei se conturează semnalmentele
autorului, poliţiştii vor proceda la efectuarea unor acţiuni şi razii în locurile
1
„Metodologia de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare”, IGPR, Tipografia IGPR, 2000

74
frecventate de astfel de persoane, în scopul identificării, depistării şi ulterior,
cercetării acestora. Aceste acţiuni şi razii poliţieneşti vor fi efectuate în
locurile în care, în urma datelor obţinute din derularea activităţilor
informative, au fost stabilite ca fiind frecventate de persoane suspecte de
comiterea unor astfel de fapte şi se impune un control al acestora prin
efectuarea de acţiuni şi razii.
Atunci când se efectuează acţiuni şi razii poliţieneşti în alte cauze
aflate în lucru, se va urmări şi depistarea acestor autori şi cercetarea
acestora.

4.3.12. Formularea ipotezelor şi formarea cercului de bănuiţi


În cazurile cu AN, atunci când din primele activităţi informativ
operative nu a fost identificat autorul, se impune declanşarea urmăririi
informative. Urmărirea informativă se realizează prin mapa suspectului şi
prin dosarul de urmărire informativă în cazul grupurilor de infractori. În
acest sens se va întocmi un plan de măsuri informativ operative care va
cuprinde scurtul istoric, ipoteze formulate cercul de bănuiţi, sarcini trasate şi
termene de realizare a acestora.
Un moment important de analiză şi de orientare a măsurilor informativ
operative ce urmează a fi întreprinse pentru identificarea autorului îl
constituie elaborarea ipotezelor şi formarea cercului de bănuiţi.
Ipotezele se vor formula pe baza datelor cu valoare operativă obţinute
iar cercul de bănuiţi va fi întocmit în conformitate cu conţinutul acestor
informaţii. Persoanele incluse în cercul de bănuiţi vor fi verificate prin
folosirea tuturor măsurile informativ operative debutând cu cele care
reclamă urgenţă şi asigură eficienţă maximă în identificarea autorilor şi
dovedirea faptelor astfel:

75
- dacă victima, prin acţiuni de apărare a lăsat pe corpul autorului
anumite escoreaţii, muşcături, etc., imediat ce va fi identificat,
suspectul va fi condus la laboratorul medico-legal pentru a se
constata şi fixa urmele. Se va dispune examinarea lor pentru a
stabili dacă provin de la victimă, dacă au legătură cu fapta,
rezultatul fiind folosit în cercetarea suspectului şi în determinarea
acestuia să-şi recunoască vinovăţia
- când la faţa locului au fost identificate şi ridicate anumite urme
digitale, plantare, resturi vegetale, urme de sânge (altă grupă
sangvină decât ce a victimei), alte urme biologice, se va proceda
urgent la ridicarea unor probe de comparat de la suspecţii
identificaţi şi efectuarea constatărilor sau expertizelor care se
impun
- în situaţia când există posibilitatea recunoaşterii autorului, se va
efectua cât mai operativ posibil recunoaşterea din grup respectând
regulile procesual-penale şi de tactică criminalistică. Acest aspect
se impune pentru că, prin scurgerea timpului, se instalează un
proces obiectiv – uitarea din partea victimei, iar pe de altă parte
autorul îşi poate schimba identitatea, fizionomia prin modificarea
coafurii, prin portul mustăţilor, bărbii, schimbarea vestimentaţiei,
etc., ceea ce face recunoaşterea mai dificilă, creează dubii sau
devine chiar imposibilă.

4.3.13. Audierea făptuitorului


După ce făptuitorul a fost identificat şi prins, pentru lămurirea
împrejurărilor comiterii faptei este necesar a se proceda la ascultarea
învinuitului sau inculpatului. Acest lucru depinde în mare măsură de

76
conduita pe care o adoptă acesta pe parcursul cercetării penale. Indiferent de
poziţia pe care o are cu prilejul ascultării trebuie lămurite o serie de aspecte 1
referitoare la:
- împrejurările în care a cunoscut victima şi natura relaţiilor cu
aceasta
- metodele şi mijloacele folosite pentru acostarea sau ademenirea
victimei
- data şi locul unde s-a consumat violul
- metode şi mijloace folosite pentru a constrânge victima la actul
sexual ori pentru a o pune în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa
sau de a se apăra
- în ce au constat ameninţările asupra victimei şi care au fost
rezultatele acestora
- felul în care s-a împotrivit victima (l-a lovit, l-a muşcat sau a
pricinuit anumite leziuni pe corpul agresorului), dacă a avut loc o
luptă între victimă şi agresor, dacă victima a strigat după agresor,
dacă a fost lipsită de libertate (perioada de timp)
- de unde a procurat mijloace pentru imobilizarea victimei,
înfrângerea sau neutralizarea capacităţii de a se apăra sau de a-şi
exprima voinţa
- când avem de a face cu un grup, trebuie cunoscut numărul
acestora, semnalmentele şi datele de identificare, precum şi care
sunt activităţile concrete desfăşurate de aceştia (unde se aflau
ceilalţi participanţi în momentul consumării violului, de câte ori a
întreţinut acte sexuale cu victima şi natura acestora, etc.)
- starea victimei după săvârşirea violului
1
V. Bercheşan, „Metodologia investigării infracţiunilor,”, vol 2, Ed. Paralela 45, Bucureşti 2000

77
- acţiunile întreprinse de victimă după viol şi care au avut ca rezultat
fie sinuciderea acesteia, fie vătămarea gravă a integrităţii sale
corporale ori a sănătăţii
- obiectele, înscrisurile sau valorile (cu precizarea caracteristicilor de
individualizare) de care a fost deposedată victima, în ce moment şi
în ce mod s-a produs aceasta şi care a fost destinaţia lor ulterioară
- dacă au mai săvârşit astfel de fapte
- cine mai cunoaşte despre săvârşirea violului şi împrejurările în care
au aflat despre aceasta, etc.

4.3.14. Alte activităţi desfăşurate


Până la desfăşurarea cercetărilor directe, se vor efectua asupra
suspectului investigaţii acoperite prin serviciul specializat pentru
cunoaşterea cât mai bine a acestuia, a activităţilor desfăşurate şi eventual
unde se afla în momentul comiterii faptei. Când nu există aceste posibilităţi,
iar datele de suspiciune sunt temeinice, se impune încadrarea şi lucrarea
informativă a suspecţilor din cercul de bănuiţi. Aceasta se realizează fie cu
informatori din rândul celor existenţi sau prin recrutarea de noi surse din
rândul anturajului sau legăturilor apropiate. Folosirea informatorilor se va
face în direcţia aflării sau creării unor momente de confesiune cu privire la
abuzurile sau agresiunile sexuale care interesează, la victimă sau la alte
aspecte din care să rezulte vinovăţia, precum şi orice date care pot fi folosite
în dovedirea faptei.
De asemenea poliţistul poate crea combinaţii informativ-operative sau,
în funcţie de caz, cercetarea directă, urmând ca astfel să se creeze
suspectului teama, necesitatea de a se sfătui cu o „persoană de încredere”

78
care va fi o sursă a poliţiei, sau eventual să comită alte greşeli ce pot fi
speculate.
În cazul lucrării unor infractori periculoşi care au comis abuzuri sau
agresiuni sexuale deosebite, soldate cu decesul victimei, ori asupra unor
minori se solicită dispunerea supravegherii operative asupra acestora şi
folosirea tehnicii operative pentru a se obţine date suplimentare care,
exploatate, să ducă la dovedirea activităţii infracţionale a celui în cauză.

CONCLUZII

Societatea românească postrevoluţionară este vizibil marcată de un


climat general de agresivitate, latentă sau manifestă, cu o incidenţă din ce în
ce mai ridicată a actelor violente şi a comportamentelor deviante la nivel
individual sau de grup.
Aceste grave încălcări ale legii penale, dar mai ales ale drepturilor
naturale ale fiinţelor umane la viaţă, sănătate, integritate corporală şi psihică
par să fie datorate unei capacităţi foarte scăzute de adaptare la realitatea
scăderii drastice a nivelului de trai, uneori până la ameninţarea subzistenţei
pentru mulţi români, la bulversarea scării de valori şi căderea în desuetudine
a reperelor spiritual-morale.
Având ca bază precaritatea gradului de educaţie şi instruire, se
manifestă o tendinţă generală de deresponsabilizare, iar teama de efectul

79
legii penale apare din ce în ce mai puţin ca factor inhibator al actelor
criminale violente şi datorită faptului că există numeroase disfuncţionalităţi
şi incoerenţe în funcţionarea instituţiilor ce formează sistemul complex de
prevenire, descurajare şi sancţionare a acestui gen de fapte.
Criminalitatea sexuală reprezintă o preocupare a fenomenului
criminal general, datorită implicaţiilor grave pe care le presupune, atât la
nivelul individului, cât şi la nivelul colectivităţii.
Violul este o infracţiune care, prin relaţiile sociale pe care le lezează,
atrage din partea opiniei publice dispreţ si indignare, mai mult, pe lângă
consecinţele de ordin fizic, victima mai trebuie sa suporte şi trauma psihică
provocată de comiterea acestei infracţiuni. Majoritatea victimelor unui viol,
mai ales în cazul fetelor care până în momentul violului nu mai avusese un
act sexual, precum şi în cazul minorilor, depăşesc foarte greu şocul suferit şi
vor avea nevoie de consiliere psihologică şi de timp pentru a se putea
reintegra în viaţa normală. Cu toate acestea este foarte dificil ca o astfel de
traumă să poată fi uitată definitiv, victimele rămânând cu cicatrice adânci
care le vor marca toată viaţa în majoritatea cazurilor.
Pentru ca aceste consecinţe să fie prevenite, sau dacă se produc,
efectul lor să fie diminuat, este necesar ca instituţiile implicate să depună
toate eforturile astfel încât rezultatele să fie optime. Avem în vedere în
primul rând poliţia, care are atribuţia de a identifica şi prinde autorii unor
astfel de fapte ilegale, cercetarea acestora din punct de vedere al activităţii
infracţionale sub supravegherea directă a procurorului şi mai departe,
tragerea la răspundere prin aplicarea unei pedepse ţinând cont de toate
mijloacele de individualizare a acesteia, atribut exclusiv al instanţei de
judecată. Pe lângă organele judiciare, în această acţiune trebuie implicate şi
instituţiile medicale cu astfel de atribuţii, organizaţii neguvernamentale,

80
instituţii de învăţământ, dar nu trebuie neglijată familia victimei care poate
avea un rol determinant în desfăşurarea acestui demers.
Prevenirea trebuie realizată prin elaborarea de strategii de prevenire de
către poliţie în colaborare cu celelalte autorităţi ale statului care au atribuţii
în acest sens, strategii care să ofere potenţialelor victime soluţii atunci când
victimizarea nu poate fi evitată. Aceste strategii vor cuprinde tactici
comportamentale în situaţii de risc care vor sugera comportamentele de
opunere sau de supunere, în funcţie de conjunctură. Sunt necesare programe
de prevenire pentru a evita expunerea la pericol, prin luarea în considerare a
factorilor de risc şi a reacţiilor comportamentale specifice şi elaborarea unor
modele explicative care privesc modalitatea de răspuns la situaţii de
ameninţare concrete.
Tot din punct de vedere al prevenirii, este necesar ca situaţia operativă
să fie cunoscută temeinic pentru a permite stabilirea cauzelor şi condiţiilor
care generează, determină, înlesnesc sau favorizează săvârşirea de asemenea
infracţiuni, precum şi formarea unei baze de date care să fie constituită din
infractorii care au comis asemenea fapte, persoanele care sunt predispuse la
comiterea de astfel de fapte, locurile pretabile şi date despre victime.
Politica penală, relativă la criminalitatea sexuală, conţine lacune,
nefiind din păcate în măsură se asigure o stăpânire eficientă a acestui gen de
criminalitate. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la recursul
în interesul legii din 25 mai 2005 venind să uniformizeze practica judiciară
şi înţelesul unor termeni din textul legal pentru o calificare fără confuzie a
faptelor. În acest sens, prin decizia nr.III din 23 mai 2005 emisă de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie1 s-a stabilit că raportul sexual cu o persoană de
sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin
1
Monitorul Oficial Nr.867 din 27 septembrie 2005

81
constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei dea se apăra ori de
a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de
art.197,alin.1 cod penal şi alin.2, lit.b din acelaşi articol (dacă victima
locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul), cât şi infracţiunea de
incest prevăzută de art.203 cod penal, în concurs ideal.
Astfel cunoaşterea de către ofiţerul de poliţie a activităţilor şi
problemelor se urmează a fi clarificate cu ocazia administrării probelor este
extrem de importantă pentru aflarea adevărului în cauză.
În ceea ce priveşte descoperirea şi dovedirea infracţiunii de viol, o
însemnătate deosebită o are şi psihologia judiciară. Astfel că relaţia acesteia
cu criminalistica este biunivocă, regăsindu-se atât aspectele teoretice cât şi
cele practice ale ambelor discipline. Cunoscând psihologie judiciară
criminaliştii vor putea trage concluzii juste cu privire la intenţiile,
motivaţiile şi acţiunile autorilor şi victimelor acestora, anticipându-se
conduitele de simulare şi disimulare, victimizare, eludare a identificării,
fabricare de alibiuri etc., toate acestea fiind apte să ofere indicii pentru
descoperirea autorilor şi probarea vinovăţiei acestora.
De asemenea dezvoltarea ştiinţei permite şi folosirea anumitor metode
de probare a actelor sexuale cu agresiune şi identificarea autorilor acestora,
care coroborate cu celelalte mijloace de probă vor încununa cu succes munca
organului de cercetare penală, in acest sens avându-se în vedere genetica
judiciară şi testul ADN.
Posibilităţile şi metodele de genotipare a urmelor, microurmelor sau
probelor de referinţă recoltate de la persoane, precum şi ansamblul de
procedee folosite în vederea interpretării amestecurilor de profile genetice se
află într-o continuă evoluţie, din acest motiv este necesară o perfecţionare a
pregătirii permanente.

82
Impactul Geneticii Judiciare şi a testului ADN în criminalistica
românească este remarcabil, observându-se o creştere semnificativă a
numărului de autori identificaţi prin aplicarea acestei metode performante.

BIBLIOGRAFIE

1. Alianţa Mondială împotriva Traficului de Femei (1999), p. 1-6;


2. Barbu N.D., Năstase N., „Curs de poliţie judiciară”, vol. II, Ed. M.I.,
2002;
3. Barbu N.D., Năstase N., Ţical G.M., „Curs de poliţie judiciară”, vol.
III, Ed. M.I., 2002;
4. Bercheşan V., „Metodologia investigării infracţiunilor”, curs de
criminalistică, vol. II, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2000;
5. Carta socială europeană (1961);

83
6. Cioclei V., „Manual de criminologie”, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998;
7. Cioclei V., „Viaţa sexuală şi politica penală”, Ed. Holding Reporter,
Bucureşti, 1994;
8. Codul de procedură penală al României;
9. Codul Familiei;
10. Codul Penal al României adoptat prin Legea nr. 301/2004 publicată
în Monitorul Oficial nr. 575 din 29.06.2004;
11. Constituţia României din decembrie 2003;
12. Convenţia O.N.U. pentru eliminarea sclaviei (1956);
13. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (1950);
14. Convenţia privind drepturile politice ale femeii;
15. Declaraţia asupra eliminării violenţei împotriva femeilor, adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U. în prima parte a celei de-a 48-a sesiuni,
la 20.12.1993;
16. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată
de Adunarea Generală prin rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie
1948; România a semnat Declaraţia la 14 decembrie 1955, când prin
R 955 (X) a Adunării Generale a O.N.U., a fost admisă în rândul
statelor membre;
17. Dongoroz V. şi colectivul, Explicaţii teoretice ale Codului Penal
Român, Editura Academiei, 1972;
18. Dr. Irina Moroianu Zlătescu – Şanse egale, şanse reale – studii şi
cercetări privind drepturile femeii, Ed. I.R.D.O., Bucureşti, 1996;
19. Finkelor David, Four precondition of sexual abuse: A model, în
cartea Child sexual abuse; Theory and research, New York, free press;
20. Frank Viviano, „The San Francisco Chronicle”, 7 ianuarie 2001;

84
21. Instrucţiunile M.A.I. nr. 0116/13.08/2001 pentru aprobarea
metodologiei privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor
informative de către Poliţia Română şi Poliţia de Frontieră Română;
22. Instrucţiunile M.I. nr. S/0420/2003 privind cercetarea la faţa locului
de către unităţile şi subunităţile de poliţie;
23. Instrucţiunile M.I. nr. S/1060/2000 privind urmărirea şi identificarea
unor categorii de persoane, cadavre şi obiecte;
24. Instrucţiunile M.I. nr. S/136/1991 privind cooperarea poliţiei şi a
altor unităţi ale M.I. cu O.I.P.C.-INTERPOL;
25. Ion Suceavă, Viorel Marcu, Gheorghe Constantin, ,,Omul şi
drepturile sale”, Ed. M.I., 1991;
26. Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei;
27. Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi;
28. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în
familie;
29. Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei
române;
30. Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului;
31. Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de
persoane;
32. Minovici M., Tratat Complet de Medicină Legală, Sociec, Bucureşti,
1930;
33. Nistoreanu Ghe., Boroi A., Drept Penal – Partea specială – Ediţia a
II-a, Ed. All Beck, Bucueşti, 2002;
34. Parlamentul European: rezoluţia cu privire la traficul de fiinţe umane.
OJ No C032., 05.02.1996, p. 88;

85
35. Poenaru T., Borcan N., „Curs de poliţie judiciară”, vol. I, Ed. M.I.,
1996;
36. Protocolul privind prevenirea, combaterea şi sancţionarea traficului
de persoane în special al femeilor şi copiilor , adiţional la Convenţia
O.N.U. împotriva crimei organizate transfrontaliere, 2000;
37. Raportul special O.N.U. cu privirea la violenţa împotriva Femeilor,
Doc-O.N.U. E/CN.4/2000/68, p.8;
38. Recomandarea nr. R (2000) 11 privind lupta împotriva traficului de
carne vie în scopul exploatării sexuale;
39. Recomandarea nr. R (85) 11 privind poziţia victimei în cadrul
dreptului penal şi a procedurii penale;
40. Recomandarea nr. R (85) 4 privind violenţa în familie;
41. Recomandarea nr. R (87) 21 privind asistarea victimelor şi prevenirea
victimizării;
42. Recomandarea nr. R (90) 2 privind măsurile sociale referitoare la
violenţa în familie;
43. Revista „Criminalistica”, nr. 2, 2001;
44. Revista „Criminalistica”, nr. 5/septembrie 2001;
45. Revista „Dreptul”, Anul XII, Seria a III-a, nr. 3/2001, Uniunea
Juriştilor din România;
46. Revista „Dreptul”, Anul XII, Seria a III-a, nr. 4/2001, Uniunea
Juriştilor din România;
47. Revista „Dreptul”, Anul XIII, Seria a III-a, nr. 11/2002;
48. Revista „Drepturile omului”, nr. 1/1991, nr.1,2,4/1992, nr. 1-4/1999,
nr. 1-4/2000, nr. 1-4/2001, nr. 1-4/2002, nr. 2/2003;
49. Revista de drept penal, Anul IX, nr. 3, iulie-septembrie, Bucureşti,
2002;

86
50. Revista de drept penal, Anul VI, nr. 4, octombrie-decembrie,
Bucureşti, 2002;
51. Rezoluţia (77) 27 cu privire la protecţia victimelor infracţiunilor,
adoptată de Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei la data de
28.09.1977;
52. Stancu E., „Criminalistica”, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1999;

87