Sunteți pe pagina 1din 2

Meseria de părinte

Motto:

,,Renunţaţi să mai criticaţi defectele, lucru mărunt şi la îndemâna oricui, criticaţi


frumuseţea, lucrare măreaţă pe care n-o poate face oricine”

(Chateaubriand)

A fi părinte înseamnă în primul rând a da viaţa unui copil; în egală măsură însă, le putem
oferi o a doua viaţă copiilor noştri, iar pentru aceasta trebuie să învăţăm să folosim câteva
cuvinte cheie. Căci a fi părinte înseamnă deopotrivă a da (a-i ajuta pe copii să se realizeze, pentru
că aceştia nu au suficientă forţă şi a le oferi sprijinul necesar pentru a-şi atinge ţelul), a cere (a
pretinde, a impune reguli) şi a ierta.
În primul rând e nevoie să ne acceptăm copiii aşa cum sunt, pentru că sunt mai importanţi
decât aspiraţiile noastre personale. Noi toţi suntem extraordinari pentru că facem tot ce ne stă în
puterile noastre, chiar uneori mai mult. Într-adevăr, a fi părinte este o meserie solicitantă,
deoarece trebuie să muncim zi şi noapte, fără concedii anuale sau pauze, e o meserie din care nu
poţi demisiona, o meserie ce se învaţă din mers pe tot parcursul vieţii şi pentru care nu se
organizează cursuri de specializare. E o meserie care se construieşte în fiecare zi, şi greşelile ne
ameninţă la orice pas, refuzându-ne dreptul de a greşi. La şcoala părinţilor are acces oricine, nu
se oferă diplome sau certificate de absolvire, nu se organizează examene şi nu se dau note decât
cele acordate de proprii noştri copii. Nu există restricţii… Ce se întâmplă însă când cineva nu şi-
a învăţat lecţia?
Să fii alături de un copil de-a lungul dezvoltării sale înseamnă renunţare, depărtare poate de
propriile dorinţe pentru a-l însoţi, acolo unde este el, acolo unde alege să se dezvăluie. Să ne
amintim că am devenit părinţi cu adevărat în momentul în care am putut să ţinem în mâinile
noastre neîndemânatice şi lipsite de experienţă o mică parte din noi înşine pe care am numit-o
fiică sau fiul nostru. În orice împrejurare a vieţii, tendinţa părinţilor este de a-i proteja pe copii de
ceea ce au suferit ei înşişi, fără să-şi închipuie că-i supun unor noi suferinţe.
Câţi dintre părinţi nu au jurat în copilărie sau adolescenţă că nu vor urma anumite exemple
negative? Vor fi părinţii ideali, copiii vor fi fericiţi cum nu au fost ei vreodată, însă timpul le-a
arătat cât de dificil este să ai autoritate fără să fii autoritar, să fii disponibil când eşti în criză de
timp, iar vârtejul vieţii este gata să spulbere un echilibru şi copiii noştri ne aduc aminte că a fi
răbdător este cu adevărat un act eroic. Câţi dintre părinţi nu au fost surprinşi să observe că fac
tocmai lucruri pe care le-au jurat să nu le facă? Câţi dintre noi nu s-au simţit frustraţi, umiliţi şi
ruşinaţi pentru o astfel de abordare?
Dragi părinţi, în faţa copiilor noştri ne vom simţi întotdeauna în egală măsură responsabili
şi vinovaţi. Responsabili de a le fi dat viaţa şi vinovaţi de a nu fi reuşit să descifrăm codul de
acces la memoria vie a copiilor noştri şi de a acţiona altfel.
Noi, însă, vom ştii să-i iubim pentru ceea ce sunt ei, vom reuşi să le împărţim din
experienţa noastră, cuvintele ne vor veni firesc pentru a le transmite acele valori supreme
însoţindu-i mereu de la primele zâmbete şi nopţi albe, suferinţe şi dureri alinate de mângâierea
mamei, orele la creşă, apoi momentul primilor paşi în şcoală, drum presărat cu flori, an
pregătitor, clase primare ce trec asemenea unui vis devenit realitate, apoi adolescenţa
,,purgatoriul tinereţii şi cea de-a doua naştere a omului” şi tot acest labirint  transformă
activitatea unui părinte într-o meserie ce stă în puterea noastră să progresăm pe calea relaţiilor
armonioase.
Dragi părinti, sunteţi extraordinari! Noi ştim lucrul acesta. Dar daca într-o zi  vi l-ar spune
chiar copiii dumneavoastra? Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a binecuvântat  cu părinţi care
m-au iubit încurajându-mă, care mi-au fost şi sunt încă alături, m-au învăţat să ,,zbor” spre
lumină, iar astăzi datorită educaţiei lor reuşesc să ,,pictez sufletele oamenilor” şi, în special al
copilului meu.