Sunteți pe pagina 1din 7

PROFESOR Univ.

Emerit Corneliu
Neagu

STUDENT : MARICA BOGDAN C-TIN

STOCAREA SI GESTIUNEA STOCURILOR


STOCAREA SI GESTIUNEA STOCURILOR

Stocarea constituie o componenta indispensabila a circuitului economic. Prin stoc se


întelege o cantitate de materie acumulata, disponibila pentru utilizari viitoare.
Stocarea reprezinta procesul de constituire si mentinere a stocurilor, iar prin
gestiunea stocurilor se întelege un ansamblu de politici cu privire la stocuri si
procese informational-decizionale pentru aplicarea acestora.

Potrivit teoriei generale a sistemelor, stocul reprezinta un „rezervor” de materie


necesar pentru a putea combina fluxuri de marimi (debit, ritm) diferite. Rezulta ca
rolul stocului este de a compensa intervalul dintre doua variabile: intrarile si iesirile.
De asemenea, stocurile sunt necesare pentru a se putea utiliza în cât mai mare masura
resursele nestocabile de care dispune o întreprindere, cum sunt capacitatea de
productie a unui utilaj sau linii de fabricatie, puterea de munca a oamenilor, sau chiar
o anumita cerere de cumparare formulata de catre clientela.
În ce priveste motivatia de a constitui stocuri a decidentilor economici, se
apreciaza ca aceasta are trei surse principale:
Tranzactia: realizarea tranzactiilor în conditii de eficienta economica presupune
stocare fie atunci când stocul permite realizarea unor vânzari care altfel ar fi fost
pierdute, fie când mentinerea de stocuri constituie o cale mai economica de
asigurare a continuitatii activitatii întreprinderii;
Precautia: în conditii în care cantitatile necesare nu pot fi prevazute cu suficienta
siguranta, constituirea unui stoc constituie o precautie prin care se atenueaza riscul
asociat lipsei produselor în cauza (un exemplu sugestiv îl reprezinta constituirea de
rezerve de alimente si materiale pentru situatii de dezastre sau razboi);
Speculatia: motivatia speculatiei este proprie situatiilor în care preocuparile legate
de fluctuatia preturilor sunt dominante; de multe ori speculatorii nu utilizeaza în
nici un alt fel produsul stocat decât ca pretext pentru „pariurile” lor privind pretul.  
Într-o întreprindere industriala stocurile îmbraca forme diferite: stocuri de materii
prime, materiale si componente, stocuri de semifabricate prezente în diferite puncte
ale procesului de fabricatie, stocuri de produse finite. In întreprinderile de comert
se au în vedere, în special, stocurile de marfuri, dar si acestea se pot gasi în
anumite faze ale circulatiei sub forma de stocuri în depozitele cu ridicata, stocuri în
depozitele întreprinderilor cu amanuntul sau chiar sub forma marfurilor expuse în
spatiile de vânzare.
De asemenea, în cursul existentei lor stocurile, sau anumite parti din acestea pot
cunoaste diferite ipostaze:
Stoc activ, respectiv, stoc pasiv. Stocul activ reprezinta acea parte a
stocului care participa efectiv la realizarea circuitului economic iar
  
stocul pasiv reprezinta partea care, fie deliberat, fie întâmplator, nu se
utilizeaza în cursul perioadei de referinta.
Stoc curent, respectiv, stoc cu destinatie speciala. Stocul curent este
stocul care se utilizeaza la realizarea circuitului economic în
conditiile activitatii curente, obisnuite, a întreprinderii, în timp ce
stocurile cu destinatie speciala se utilizeaza numai în anumite   
împrejurari (cum este cazul rezervelor, a stocurilor cu caracter
sezonier etc.)

    Stocuri cu miscare normala, miscare lenta si fara miscare. Stocurile


se constituie pe baza unor previziuni cu privire la volumul si structura
productiei si a vânzarilor. Cum de regula realitatea se abate mai mult
sau mai putin fata de plan, iesirile unora dintre produsele stocate pot
înregistra un ritm semnificativ mai scazut decât cel prevazut, impunând
  
luarea unor masuri speciale de accelerare a vânzarii produselor în cauza
si de lichidare a stocurilor respective. Pentru a reduce imobilizarile de
fonduri, întreprinderile sunt interesate sa tina evidenta stocurilor cu
miscare lenta si fara miscare si sa ia din timp masurile ce se impun în
legatura cu acestea.
Gestiunea stocurilor presupune cunoasterea si urmarirea continua a situatiei si
evolutiei stocurilor prin intermediul indicatorilor specifici. Principalii indicatori ai 
stocurilor se clasifica în:
w Indicatori ai marimii absolute, care masoara în unitati naturale, natural-
conventionale sau valoric nivelul stocului
w Indicatori relativi, prin care nivelul stocului este analizat în raport cu alte
variabile ale activitatii întreprinderii
Indicatorii marimii absolute a stocurilor sunt prezentati sumar prin intermediul
figurilor de mai jos
1.     Daca analizam evolutia stocului în intervalul dintre doua aprovizionari,
constatam ca stocul maxim se înregistreaza odata cu intrarea în stoc a produselor
aprovizionate la momentul tk  iar stocul minim chiar înainte de reaprovizionarea
stocului, la momentul  tk+1. În conditii ideale stocul minim este egal cu 0, ultima
unitate de resursa stocata iesind din stoc exact în momentul intrarii noului lot
(Figura 1-a). În realitate, epuizarea stocului poate interveni cu un anumit timp
înaintea intrarii noului lot (ruptura de stoc, Figura 1-b) sau este posibil ca stocul sa
nu se epuizeze complet (Figura 1-c). Pentru intervalul de reaprovizionare în cauza,
stocul mediu se determina ca medie aritmetica simpla.
2.Daca analizam evolutia stocului un interval de timp oarecare (de
exemplu, o luna, un trimestru sau un an), fara legatura cu momentele de
reaprovizionare, mai semnificativi sunt indicatorii: stoc initial si stoc
final (Figura 2-a). Stocul initial reflecta nivelul stocului în prima zi a
perioadei considerate, iar cel final nivelul din ultima zi. Stocul initial este
egal cu stocul final al perioadei precedente iar cel final cu stocul initial al
perioadei urmatoare. În acest context, nivelul mediu al stocului  se
determina ca medie aritmetica a stocului initial si final:
3. În cazul în care stocul mediu se determina pentru o perioada care
cuprinde mai multe intervale de timp (Figura 3), se poate recurge fie la
utilizarea unei medii cronologice simple, unde S1, S2, Sn reprezinta nivelul
stocurilor înregistrat la intervale de timp egale, iar n numarul de
înregistrari, fie la utilizarea mediei ponderate, atunci când înregistrarile
se fac la intervale inegale de timp:..... , relatie în care Si,i=(1,n)
reprezinta stocurile medii determinate pentru intervalele de timp de la 1
la n, iar zi durata în zile a fiecarui interval.

4.Între indicatorii marimii absolute a stocurilor se numara si indicatori care


exprima niveluri normate (Figura 4) ale stocurilor, între care se numara:
w Stocul de siguranta, al carui nivel, teoretic, se normeaza în conformitate cu
politica firmei pentru a evita, cu o probabilitate prestabilita, ruptura de stoc, iar
practic, în multe situatii se stabileste potrivit experientei celor implicati, potrivit
principiului „încercare si eroare”;
w Stocul de alerta, reprezentând acel nivel al stocului la care se lanseaza comanda
de reaprovizionare, care este, de regula, mai mare decât stocul de siguranta cu
cantitatea necesara acoperirii iesirilor prevazute pentru intervalul de timp pâna la
intrarea efectiva în stoc a lotului comandat.
Cei mai importanti indicatori relativi ai stocului sunt urmatorii:
w Rata stocului mediu (rS), care se determina ca raport între stocul
mediu al unei perioade de referinta si volumul activitatii economice
realizate în perioada respectiva:
unde D este desfacerea (sau alt indicator al volumului de
rS=S/D activitate) realizata în perioada analizata. Rata stocului se
poate exprima ca un coeficient sau în procente.
w Viteza de circulatie (V) a stocurilor care se determina ca numar de zile cât stocul
mediu acopera iesirile medii zilnice
unde d este desfacerea medie zilnica (sau iesirile medii
V=S/d zilnice). Cu cât valoarea indicatorului este mai mica, cu
atât viteza de circulatie este mai mare.
w Viteza de rotatie (R) care indica de câte ori se reînnoieste complet stocul într-o
perioada de timp data si se exprima în numar de rotatii:
unde Z reprezinta durata în zile a perioadei analizate (de
R=D/S=Z/V=1/rS
regula perioada este de un an iar Z=360 zile).
Constituirea si mentinerea de stocuri antreneaza costuri semnificative pentru
întreprinderi. În cazul întreprinderilor de comert costul asociat stocurilor de
marfuri detine, de regula, cea mai mare pondere în costurile întreprinderii. Prin
urmare, reducerea costurilor de stocare reprezinta una dintre cele mai importante
cai de crestere a eficientei si competitivitatii întreprinderilor. Preocuparile în
aceasta directie ale conducerii întreprinderii sunt sustinute de un bogat
instrumentar matematic reunit sub denumirea de „Teoria stocurilor”.
Costurile stocarii sunt grupate în trei categorii:
A.Costuri de aprovizionare a stocului, care cuprind cheltuielile cu lansarea
comenzilor, urmarirea executarii acestora, receptia si primirea produselor;
B.Costuri de mentinere a stocurilor sau de stocare propriu-zisa, care cuprind costul
imobilizarii resurselor, costurile de depozitare/magazinaj (chiria depozitului, salarii
aferente activitatii depozitului/magaziei, cheltuieli cu energia, apa, de întretinere,
etc.), precum si eventuale pierderi sau deprecieri ce intervin în timpul stocarii;
C.Costul lipsei de stoc (penuriei), datorat pierderii de resurse nestocabile si
nerealizarii de beneficii datorita producerii unei rupturi de stoc (epuizarea stocului)
si lipsei pe o anumita durata a unei resurse stocabile, al carei stoc se are în vedere.
De exemplu, daca o întreprindere de comert cu amanuntul ar avea un beneficiu de
1 milion de lei pe zi din vânzarea pâinii, costul lipsei pâinii de la vânzare pe durata
unei zile va fi de: 1 milion de lei + cota din cheltuielile generale ale întreprinderii
care în mod normal s-ar fi repartizat vânzarilor de pâine.
În conditii normale de activitate economica, cel mai important dintre costurile
stocarii este costul lipsei de stoc, urmat de costul imobilizarii în stocuri a unei parti
adesea importanta a capitalului utilizat de catre întreprindere.
Din punct de vedere financiar, desi este o componenta a activelor circulante, stocul
mediu total al unei întreprinderi se comporta ca un activ fix.
Tocmai de aceea o buna gestiune a stocurilor va urmari o reducere (relativa) a
stocului mediu atât în ce priveste volumul fizic al acestuia cât si, mai ales, în ce
priveste valoarea.
De altfel, în aceasta consta rationalizarea pe care o efectueaza aplicarea modelului
Wilson de normare a marimii lotului la nivelul mai multor grupe de produse:
produsele mai scumpe vor fi aprovizionate mai frecvent iar cele ieftine mai rar,
rezultând o modificare a structurii stocului total în favoarea produselor de mai
mica valoare si o reducere pe ansamblu a imobilizarilor de fonduri.
 Pentru o buna gestiune, întreprinderile trebuie sa formuleze politici cu privire la
stocuri care sa reflecte alegerile efectuate de conducerea lor, în special în legatura
cu:
w Nivelul de serviciu, respectiv probabilitatea cu care se doreste sa se evite ruptura
de stoc. Înlaturarea oricarei posibilitati de aparitie a unei rupturi de stoc, deci
realizarea unui nivel de serviciu de 100%, poate fi foarte costisitoare, obligând
întreprinderea la mentinerea unor stocuri cu atât mai   supradimensionate cu cât
mediul întreprinderii este mai impredictibil. De aceea întreprinderile prefera sa
stabileasca nivelul de serviciu în vecinatatea punctului de indiferenta între
acceptarea rupturii de stoc si asumarea unor noi costuri de stocare;
w Intervalul de reaprovizionare fix sau variabil. Trebuie remarcat ca  marimea
stocurilor poate fi controlata de catre întreprinderi în special prin controlul fluxului
la intrare, fluxul iesirilor fiind, în principiu, o variabila exogena. Tocmai de aceea
exista o strânsa legatura între politicile cu privire la stocuri si cele cu privire la
aprovizionare. Un interval de reaprovizionare fix favorizeaza instituirea unei
ritmicitati în relatia cu furnizorul, mai ales daca se combina cu o marime fixa a
lotului. De regula, însa, alegerea unei interval de reaprovizionare fix presupune ca
marimea lotului sa fie variabila. Un interval de reaprovizionare variabil confera un
plus de suplete si flexibilitate sistemului de gestiune a stocurilor dar mareste gradul
de nedeterminare al întregului sistem;
w Marimea fixa sau variabila a lotului de reaprovizionat. Optiunea se efectueaza în
functie de natura produselor care fac obiectul stocarii si caracterul fix sau variabil
al intervalului de reaprovizionare. Trebuie avut în vedere ca lotul de aprovizionat
este, în principiu, o marime discreta. Chiar daca se va opta pentru o marime
variabila a lotului, determinata în raport cu situatia stocului în momentul lansarii
comenzii de reaprovizionare, aceasta nu va putea fi fractionata potrivit cantitatilor
exacte teoretic necesare.
Toate aceste optiuni se formuleaza pentru fiecare resursa sau grupa de resurse care
face obiectul stocarii, nefiind generalizabile.
În comert, politica de stocare trebuie formulata pentru fiecare grupa sau sub-grupa
de marfuri comercializate.
În conditiile în care controlul îndeaproape al evolutiei stocurilor presupune costuri,
iar diferitele grupe de resurse/marfuri au o importanta foarte diferentiata pentru
bunul mers al afacerilor întreprinderii, se cuvine sa se acorde o mai mare atentie
produselor mai importante.
Potrivit „legii lui Paretto”, resursele/marfurile se împart în trei grupe în functie de
contributia acestora la realizarea unor indicatori de performanta a întreprinderii:
Grupa A., constituita din circa 10% din numarul produselor ce fac obiectul stocarii,
dar care contribuie în proportie de 70% la realizarea desfacerilor sau a altui
indicator de performanta;
Grupa B., constituita din circa 20% din numarul produselor, a caror contributie la
performanta întreprinderii este tot de 20%;
Grupa C., cuprinzând un numar foarte mare de produse (circa 70% din numarul
total al produselor) dar a caror contributie cumulata în raport cu criteriul de
performanta considerat nu depaseste 10%.
Utilitatea legii ABC pentru dozarea eforturilor de supraveghere a stocurilor în
raport cu interesul pentru diferitele resurse/marfuri stocate scade astazi, datorita
implementarii noilor tehnologii informatice ce fac posibila evidenta în timp real a
stocurilor si aprovizionarilor pentru un numar oricât de mare de repere, cu costuri
aproape neglijabile.
Noile tehnologii permit culegerea automata a datelor despre produsele care intra si
ies din stoc (prin utilizarea etichetelor cu cod cu bare si a lectorilor optici si, mai
nou, a etichetelor în radiofrecventa), prelucrarea centralizata a acestora potrivit
politicilor stabilite, interconectarea furnizorilor cu beneficiarii si automatizarea
lansarii comenzilor de reaprovizionare etc.
S-au raspândit astfel, beneficiind de reducerea costurilor de tranzactionare si de
modificarea în favoarea cumparatorilor a raportului de forte de pe piete, sistemele
de aprovizionare cunoscute sub denumirea „just-in-time”care reduc stocarea într-o
masura semnificativa.
Noile tehnologii au determinat accelerarea în tot mai mare masura a circuitelor
economice, ceea ce pune în fata întreprinderilor noi exigente cu privire la
competitivitate.
Performanta  în gestionarea stocurilor si aprovizionarii se apreciaza în prezent nu
atât prin prisma reducerii costurilor cât prin cresterea promptitudinii cu care
întreprinderea raspunde la solicitarile clientilor ei. În acest context, conducerea
proceselor logistice se desprinde tot mai mult într-o activitate economica de sine
statatoare, fiind tot mai mult încredintata unor firme specializate.