Sunteți pe pagina 1din 10

Fratele mai mare al

creștinismului
Florentin Lehaci
 -
25 IANUARIE 2019
„În fiecare creștin este un evreu.“ Constatarea
suveranului pontif nu poate lăsa pe nimeni indiferent.
Deși declaraţia pare banală, miza este profundă.
Invocarea rădăcinilor iudaice de către papa Francisc face
trimitere directă la originea unui creștinism căruia lungul
drum în istorie i-a alterat identitatea.

Într-un amplu interviu acordat unui ziar spaniol, papa a spus că un


dialog între creștinism și iudaism poate fi o chestiune controversată.
Papa este convins că viziunea sa despre relaţia dintre iudaism și
creștinism poate fi deranjantă pentru teologia actuală, care nu ar
trebui să împiedice dialogul interreligios să continue „să
investigheze rădăcinile evreiești ale creștinismului și înflorirea
creștină a iudaismului“, a spus Francisc.

Prin această declaraţie, pontiful roman actual merge mai departe


decât predecesorul său, papa Ioan Paul al II-lea. Unul dintre gesturile
acestuia din urmă a ocupat prima pagină a ziarelor în 1986, atunci
când a vizitat sinagoga principală a Romei și a declarat că evreii
sunt „fraţii mai mari“ ai credinţei creștine. Ceea ce părea o vizită de
curtoazie din partea lui Ioan Paul al II-lea a devenit o invitaţie de
reîntoarcere la rădăcinile pierdute ale creștinismului.

În acord cu predecesorul său și pentru a fi cât mai convingător în


afirmaţia că detașarea creștinismului de iudaism a fost o operaţie
artificial realizată în decursul istoriei, papa Francisc a exemplificat
cu propriul său comportament liturgic: „În fiecare zi mă rog cu
Psalmii lui David. Rugăciunea mea este evreiască, iar apoi am
Euharistia, care este creștină,“ La nivel de discurs problema pare să
fie rezolvată, însă implicaţiile sale teologice rămân la stadiul de
chestiune controversată.

Cum a apărut fisura?


Nu se poate vorbi de o ruptură între creștinism și iudaism survenită
la un anumit moment istoric, ci de un proces care a început chiar din
primul secol creștin. În pofida unei credinţe comune, poziţia evreilor
eleniști (influenţaţi de gândirea greacă) era incompatibilă cu cea a
fraţilor lor palestinieni, care nu aveau aceeași concepţie despre
religie. Aceasta este prima manifestare a unei divergenţe care se va
amplifica pe măsură ce creștinismul se va extinde.

Nimeni nu s-a gândit în primele decenii creștine să instituie


mișcarea născută din credinţa în Iisus într-o nouă formă religioasă.
În realitate, gândirea creștină iniţială a fost percepută și trăită ca o
modalitate de reformare a iudaismului, și nu de separare de acesta.
Nu a fost nici măcar o formă de disidenţă. Chiar în condiţiile
disensiunilor interne imprimate de orientarea avangardistă a
apostolului Pavel nu a existat nici cea mai mică intenţie de a forţa o
„evadare“ a creștinismului din mediul iudaic. Abandonarea unor
practici evreiești devenise normativă. Fundamentele iudaismului
însă trebuiau să rămână.[1]

Contextul istoric a avut un rol determinant în clivajul ulterior,


ireparabil. Prăbușirea iudaismului în marele centru cultural al
Alexandriei (în urma răscoalei din 115-117) și umilirea iudeilor în
urma revoltei conduse de Bar Khoba (132-136) au generat un efect
de domino – creștinii erau convinși că asupra iudeilor s-a revărsat
mânia divină și au considerat că a venit momentul evadării din
iudaism.

Noile orientări teologice s-au circumscris acestei tendinţe. Un bun


exemplu este erezia lui Marcion, cel care a adus în secolul al II-lea
chiar la Roma una dintre cele mai năucitoare idei teologice, cu
efecte resimţite până astăzi. În viziunea sa, Dumnezeul iudeilor era
crud și nemilos. În replică, Dumnezeul mântuitor al creștinilor s-a
revelat prin apostolul Pavel pentru a restabili adevărul. Varianta
expusă de Marcion s-a bucurat de un asemenea succes încât, zece
ani mai târziu, Iustin a relatat despre comunităţile marcionite care
au cuprins „toată omenirea“[2]. Practic, Marcion a reușit
performanţa de a sparge unitatea dintre cele două testamente
biblice și de a expune lumii o nouă variantă creștină. Chiar dacă el a
fost ulterior declarat eretic, otrava fusese deja vărsată.

Pe măsură ce detașarea creștinismului de iudaism se accentua,


sporeau tensiunile de ordin intern. O puzderie de doctrine au
început să își facă simţite prezenţa, fragmentând creștinismul într-o
multitudine de grupări și secte.[3] Unitatea bisericii a fost
ameninţată și a rămas la fel până astăzi.

O căsătorie eșuată
Odată cu preluarea clientelei păgâne, creștinismul și-a schimbat în
mod fundamental gândirea, dar și orientarea. Breșa deschisă după
moartea apostolilor s-a transformat într-o prăpastie, iar în această
situaţie ruperea de iudaism a primit încă un impuls.
Mariajul s-a rupt de comun acord, dar nu a fost deloc o separare
amiabilă dacă ţinem cont de acuzaţiile formulate reciproc. Ulterior,
creștinismul a devenit religie oficială, iar acuzele la adresa iudeilor
s-au convertit, prin forţa puterii politice, în antisemitism. Mai întâi
unul de ordin teologic, care i-a permis mentalităţii creștine să
construiască ideea deicidului – evreii nu mai erau fraţi cu origine
comună cu a creștinilor, ci un popor criminal, unul care trebuia
persecutat.[4] Așa a luat naștere lunga perioadă a vânătorii de
evrei, care a atins perioada de maximă amploare în secolul al XX-
lea.

O reformă incompletă
Odată rădăcinile separate, nu a mai fost posibilă reconectarea lor
nici măcar în timpul Reformei, chiar dacă aceasta avea ca ideal o
gândire teologică care își propunea reîntoarcerea la origini. Un bun
exemplu în privinţa eșecului l-a constituit Luther. Reformatorul
german era convins că toţi evreii vor îmbrăţișa varianta creștină
propusă de el. Visul lui Luther nu s-a realizat, iar reacţia lui a fost
cuprinsă într-un celebru pamflet[5] care a reactivat antisemitismul
în Germania. Arderea sinagogilor, confiscarea cărţilor, expulzarea,
interdicţia de a se ruga sunt doar câteva dintre măsurile punitive
gândite de Luther împotriva evreilor.

Afirmaţiile dure ale reformatorului german au avut efecte profunde.


Broșura s-a regăsit mai târziu în propaganda lui Hitler. Interesant
este că, aproximativ cu douăzeci de ani mai devreme, Luther
declara că Iisus s-a născut evreu, iar evreii sunt „rudele de sânge,
verii și fraţii Domnului. Ei îi aparţin lui Iisus Christos mai mult decât
noi.“ La un moment dat Luther s-a oprit însă din procesul întoarcerii
la origini.

Identitate ignorată printr-un salt în


timp
Din momentul în care creștinismul și-a luat „adio“ de la vechiul lui
tovarăș de drum era inevitabil ca aspectele comune celor două
religii să fie reduse la minim. În creștinism au fost abandonate vechi
concepte fundamentale, de origine iudaică, și au fost integrate
altele noi, împrumutate în general din lumea greco-romană.

Așa cum este ușor de intuit, un element care necesita să fie


abandonat era ziua de odihnă a evreilor. Creștinismul a optat pentru
varianta unei detașări ireversibile de semnul de identitate al
iudaismului – ziua a șaptea. Drept urmare, a fost împrumutată o
nouă zi din calendarul roman, căreia părinţii bisericești, mai întâi, și
apoi teologii moderni, mai târziu, au încercat să îi găsească
justificări de ordin dogmatic.

Însă Dies Solis, chiar și convertită în Dies Dominica, a pierdut din


esenţa celebrării ei. Poate că nu întâmplător conversia a continuat,
finalurile de săptămână devenind, cu timpul, mai degrabă
sărbători/vacanţe („holidays“), și nu zile sfinte („holy days“). Astfel,
duminica și-a pierdut caracterul sacru. În opinia unui jurnalist de la
New York Times, cei mai mulţi creștini nu sesizează niciun fel de
conflict între mersul la biserică duminica dimineaţa și vizionarea
ulterioară a unui (poate chiar cu familia sau la un bar). Este un fapt
specific nu doar spaţiului american, nici măcar doar celui catolic.
Totuși, istoria este martora nenumăratelor încercări ale unor grupuri
de creștini de a menţine creștinismul în sfera de gândire și în
practica originară. Măsurile luate împotriva acestor încercări și
grupuri au rămas în analele istoriei. De exemplu, în rândul
unitarienilor din Transilvania se manifesta un curent de reîntoarcere
spre originile creștinismului. Informaţii despre această grupare sunt
oferite de Antonio Possevino, un călugăr iezuit, care îi aprecia pe
adepţii acestei mișcări ca fiind creștini cu vechi concepţii iudaice.
Conform descrierii sale, „aceștia nu mai vor să serbeze duminica, ci
sâmbăta. De aceea se și îmbracă cu cele mai bune veșminte în
această zi.“[6] Gruparea a fost declarată eretică, iar autorităţile au
luat măsuri drastice împotriva lor, apelând chiar și la execuţii
exemplare.[7]

Pierdere iremediabilă, biserica


piramidală
Nu doar schimbările calendaristice s-au numărat printre
consecinţele acestei rupturi. Chiar concepţia despre biserică se va
modifica în multe dintre aspectele ei. În perioada primelor secole
creștine s-a conturat o ierarhie bisericească în fruntea căreia s-a
instalat episcopul.

Clement din Roma a fost primul scriitor creștin care a făcut o


disociere între liderul spiritual și creștinul de rând. El a folosit pentru
prima oară cuvântul „laic“. Tertulian a continuat procesul de
redefinire a relaţiilor dintre creștini, introducând termenul „cler“.
Religia creștină își schimba direcţia, abandonând traseul pe care
fusese așezată de către apostoli. Clerul profesionist a obţinut un rol
prioritar, în timp ce mirenii doar priveau, devenind simpli spectatori.
Separarea credincioșilor în clerici și laici a făcut mai mult rău decât
multe alte erezii, în sensul subminării autorităţii Noului Testament,
susţine sociologul George Barna.[8] De ce? Fiindcă lipsește
participarea. Chiar dacă teoretic ea este afirmată. Nici pe departe
nu poate fi însă comparată cu exprimarea religioasă oferită de
sinagogă. Una pe care nici Iisus Christos, nici apostolii nu au
contestat-o.

Nu puţini sunt teologii care susţin că sinagoga a fost în atenţia


primilor creștini doar în scop misionar. Și că nici unul dintre
întemeietorii creștinismului nu a frecventat sinagoga din convingere,
ci din raţiuni pragmatice. O asemenea perspectivă nu poate fi
susţinută în condiţiile în care nici unul dintre cei implicaţi în procesul
respectiv nu a furnizat vreun argument în această direcţie. Mai mult
decât atât, apostolul Pavel (care este creditat de către unii teologi
ca fiind generatorul noii orientări în creștinism) a acţionat
permanent ca un reformator al iudaismului, nu ca un fondator al
unei religii de sine stătătoare.[9]

Pe măsură ce creștinismul s-a desprins de iudaism și modelul de


biserică s-a îndepărtat de sinagogă. Iar „expertul“ a împins mireanul
în locul din spatele bisericii, dar și al istoriei.

Dincolo de cuvinte…
Nu doar actualul papă semnalează că s-a pierdut pe parcurs ceva
din esenţa iniţială a creștinismului primar. Predecesorul său,
cardinalul Joseph Ratzinger, a abordat mai îndelung și mai amplu
decât oricare alt teolog creștin relaţia creștinismului cu sursa sa
nemijlocită care a fost iudaismul. Conform lui Andrei Marga, Joseph
Ratzinger a arătat că, în ceea ce privește creștinismul și iudaismul,
„după Auschwitz, noi nu ne mai putem deroba de datoria imperioasă
a reconcilierii și a acceptării mutuale“.

Întrebarea crucială este în ce măsură se dorește cu adevărat o


regăsire a rădăcinilor. Implicaţiile de ordin teologic ale reconcilierii
creștinismului cu fratele său mai mare ar fi mult prea profunde.
Deocamdată asistăm la un joc al cuvintelor rostite de persoane din
poziţii-cheie. Acestea au totuși meritul de a provoca o suită de
reflecţii cu privire la ceea ce practicăm. Și, mai mult de atât, invită
la pătrunderea în culisele unei teologii care este nevoită să își
recaute identitatea iudeo-creștină.

Footnotes
[1]„Somon Momouni, „Creștinii de origine iudaică între secolele I și al IV-lea“, Originile
creștinismului, Polirom, 2002, p. 234-242.”
[2]„Pierre Geoltrain, „Introducere“, Originile creștinismului, Polirom, 2002, p.34-35.”
[3]„Jean Comby, Să citim istoria Bisericii, vol. I, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice
de București, 1999, p.54.”
[4]„Leon Poliakov, Istoria antisemitismului. De la Voltaire la Wagner. Europa sinucigașă,
vol. I, Editura Hasefer, București, p.27.”
[5]„Pamfletul de aproape două sute de pagini a fost scris în 1542 și s-a intitulat
„Împotriva evreilor și a minciunilor lor“.”
[6]„Antonio Possevino, „Transilvania“, Călători străini despre Ţările Române, vol. II,
București, Editura Știinţifică, 1968, p.575.”
[7]„Gheran Elena, „Ideologia mișcărilor de reformă în secolul al XVI-lea în Transilvania“,
Revista de filosofie, 1965, nr.12,  p.1633.”
[8]„Frank Viola, George Barna, Creștinism păgân, kerigma, Oradea, 2010, p.147.”
[9]„Etienne Trocme, „Pavel, întemeietor al creștinismului?“, Originile creștinismului,
Polirom, 2002, p.296-301.”

SURSĂ:Semnele timpului, august 2014, ediție tipărită