Tunelul pădurii.

- Vino cu mine, îmi spuse micuţa Sofi,

vino sā-ţi arăt...apoi, urmând-o cuminte,
îngândurată-n jos privesc; ce poate fi,
nepāmäntesc, frumos, să nu mai am cuvinte?
Într-un tunel, întunecime, umed, rece
şi frunze umede, miros de mucegai,
însā privirea peste toate-mi trece,
frumos copil, ce daruri tu îmi dai!
O mai privesc cum parcă mă îndeamnă,
să merg, să merg, în faţa paşilor să am,
lumina de la capătul ce cheamă,
la viaţă verde, din păduri, din ram.
Pe trunchiuri de copaci, bătrâne,
cu fáţa către nord, stă verde,
pufosul muşchi, cel ce culoare pune,
pāduriii luminate, pentru a nu te pierde.
Opritu-m-am atunci dintr-o mişcare,
iar pleoapele-mi rămân înmărmurite,
la capătul tunelelui e soare,
cu viaţă-ntr-o pădure-s toate sfinte.
Aşa frumos îmi pare tunelul din pădure,
atât de minunat şi veşnic, şi de viu,
încât magia-n mine încearcă să mā fure,
luându-mi glasul, lāsându-mă să scriu.