Sunteți pe pagina 1din 14

Istoria creștinismului în România are origini extrem de vechi.

În prezent în România sunt


prezente mai multe culte și biserici creștine, majoritatea românilor aparținând Bisericii Ortodoxe,
spre deosebire de celelalte popoare latine ce aparțin în marea lor majoritate Bisericii Catolice.

Cuprins
 1 Începuturile creștinării
 2 Creștinismul la Dunărea de Jos, în Scythia Minor
 3 Creștinismul în epoca etnogenezei românilor
 4 Istoria bisericii ortodoxe în țările române și „Bizanțul de după Bizanț”
 5 Istoria creștinismului în Transilvania
o 5.1 Eforturile prozelite ale bisericii reformate și traducerile în limba română
o 5.2 Unirea Mitropoliei Bălgradului cu Biserica Romei
o 5.3 Tulburările confesionale de la mijlocul veacului al XVIII-lea în Transilvania
 6 Biserica Ortodoxă Română în secolul al XIX-lea
o 6.1 Biserica Ortodoxă Română din Transilvania
 7 Situația cultelor creștine în România
 8 Vezi și
 9 Note
 10 Bibliografie
 11 Bibliografie suplimentară
 12 Legături externe

Începuturile creștinării
După cercetările istoricilor legați de biserică, precum Pr. Mircea Păcurariu, Creștinismul a ajuns
foarte timpuriu în provincia romană Scythia minor de unde s-a difuzat în Dacia, posibil cu
trupele imperiale până în anul 271, iar ulterior, creștinii din interiorul regiunilor estice ale
Imperiului roman au putut căuta refugiu la nord de Dunăre, pentru a evita persecuțiile
autorităților imperiale anterioare domniei împăratului Constantin cel Mare. Ioan Cassian (360-
435), Dionisie Exiguus (470-574) și Ioan Maxentius (liderul călugarilor Sciți) au trăit o mare
parte din viata lor în Dobrogea si au promovat creștinismul printre localnici [1] Dar perioada
creștinării timpurie a populațiilor nord-dunărene, oricare ar fi ele, a lăsat puține mărturii
arheologice și documentare în afara Dobrogei, majoritatea dovezilor fiind mai ales de natură
lingvistică, iar rarele obiecte cert creștine, cum este Donariul de la Biertan, fiind interpretabile și
ca simple tezaurizări fără semnificație religioasă pentru posesori. Din aceste motive, s-a vorbit
uneori de populații "criptocreștine", iar perioada este în controversă între istoriografia bisericii,
care afirmă prezența timpurie a creștinismului ca parte integrantă a etnogenezei poporului român,
și istoriografia academică, pentru care nordul Dunării a fost o parte din Barbaricum, păgân până
în secolul VIII[2]. După istoricul creștinismului și arheologul Pr. Ion Barnea, au existat două
moduri de difuzare treptată a creștinismului popular de limbă latină, mai tardive, printre Dacii
liberi și printre Vlahii (Proto-Românii) din nordul Dunării: pe de-o parte păstoritul (transhumanța
reprezentând, an de an, o cale de schimburi culturale între zona carpatică, Balcani și zona
pontică), și pe de altă parte negustorii (care se deplasau cu stofe, mirodenii, mătase și produse
manufacturate la nord de Dunăre, de unde se întorceau în imperiul roman de răsărit (bizantin) cu
sare și aur).

Mormântul celor patru martiri de la Niculițel.

Creștinismul la Dunărea de Jos, în Scythia Minor


După 297, pe teritoriul provinciei romane a Sciției Inferioare (Scythia Minor), între malul drept
al Dunării de jos și Tomis (cetate grecească de pe litoralul apusean al Pontului Euxin) se află cei
mai numeroși creștini martirizați din întreg Imperiul roman.

Astfel, Episcopul Efrem a fost ucis în 304, în ziua de 7 Martie, la Tomis. El a fost urmat de
nenumărați alți martiri, mai ales în timpul marilor represiuni anti-creștine organizate din ordinul
împăraților romani Dioclețian, Galeriu, Liciniu și Iulian Apostatul.

Anterior acestor evenimente, Moesia inferioară fusese deja vizitată de apostolul


Andrei[necesită  citare], fratele Sfântului Petru, ca și de discipolii direcți ai acestora, cu mult înainte de
Războaiele dacice. Se cunoaște nu numai relatarea, dar și o peșteră din Dobrogea unde tradiția
creștină afirmă că Sfântul Andrei s-a adăpostit în timp ce își mărturisea credința, nu cu mult
înainte de a fi martirizat. Unele cercetări menționează că Sfantul Andrei a petrecut 20 de ani în
Dobrogea [3]

Din punct de vedere documentar, scrierile Părinților Bisericii dinaintea sinodului de la Niceea,
(primul sinod ecumenic din istorie) citează număr însemnat de toponime de la Dunărea de Jos
atestând existența unor comunități de creștini, a căror amintire este menținută și de tradițiile
locale mănăstirești.

Apostolul Andrei este socotit de biserica ortodoxă română ca fiind sfântul ocrotitor al neamului
românesc, deoarece Eusebiu, scriitor din antichitatea târzie, îl menționează ca Apostol al Daciei
și al Sciției inferioare[necesită  citare]. Aici situația este inversă față de numeroasele cazuri în care
avem elemente arheologice, lingvistice sau toponimice, dar nu atestări documentare : avem textul
lui Eusebiu, dar nu găsim inscripții, nici biserici vechi cu hramul Sf. Andrei, și doar puține
antroponime sau toponime trase din Andrei. Ori, dacă acesta ar fi fost efectiv creștinătorul proto-
românilor, ar fi de așteptat ca toponimele, antroponimele și bisericile lui închinate, să fie de
timpuriu pretutindeni prezente.

Creștinismul în epoca etnogenezei românilor

Inscripţia tombală din mormântul celor patru martiri de la Niculițel, arâtând clar numele lor:
Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos

Cavou socotit paleocreștin de arhiepiscopia Tomisului (în ciuda lipsei de simboluri creștine)
descoperit la 25 februarie 1988 la Tomis (Sciția inferioară)
Evoluția bisericii în țările române înainte de înființarea Bisericii Ortodoxe Române, după Iorga,
Popescu și Popp

"Martirologul Bisericii Ortodoxe Române"[necesită  citare] citează, pentru secolele III-X, un număr de
dioceze și nume de episcopi, în Dacia, Mesia și Sciția inferioară încă din timpul Părinților
Bisericii. Primul preot cunoscut din teritoriul actualei Românii este Montanus, care a fost înecat
ca martir împreună cu soția sa Maxima, pentru că a mărturisit credința sa creștină, în 26 Martie
304.

Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creștină de la Niculițel (lângă anticul
Noviodunum, în Sciția inferioară) au dezgropat un Martyrion și mai vechi, așezat la temelie. Pe
lângă mormântul cu inscripții tombale foarte vizibile al lui Attalos, Kamasis, Filippos și Zoticos,
sub cripta celor patru, au fost găsite moaștele încă unor alți martiri care au mărturisit în timpul
represiunilor împăratului Decius (249-251). Marele complex de cult de la Basarabi, întru totul
unic, cuprinde Inscripții tombale mai ales grecești, iar la Tomis s-a găsit în 1988 un cavou din
sec. IV cu fresce creștine intacte.

Biserica de piatră din Densuş, județul Hunedoara, cu altarul spre sud și cu hramul actual Sfântul
Nicolae (Sân-Nicoară), construită înainte de 1280 pe amplasamentul unui sanctuar dacic din
secolul al II-lea d.Hr.

Biserica de lemn din Deseşti, județul Maramureș, construită în 1770, are hramul Sfânta Cuvioasă
Paraschiva (14 Octombrie). Este pe lista Patrimoniului Mondial a UNESCO.

Despre creștinarea Proto-Românilor există două puncte de vedere, unul religios ortodox, altul
laic istoric. Primul dezvoltă teoria conform căreia creștinarea a fost foarte intensă pe toată aria de
răspândire a Proto-Românilor de la bun începutul etnogenezei, făcând parte integrantă din
constituirea și identitatea poporului român ; al doilea afirmă că procesul de creștinare a fost mai
treptat (sec. III-V la sud de Dunăre, sec. V-VIII la nord, odată cu Slavii), etnogeneza integrând
desigur elementele religioase, dar fiind în sine un proces cu precădere lingvistic, prin formarea
limbii protoromâne și generalizarea ei printre Dacii și Tracii din Imperiul Roman. Ambele teorii
folosesc argumente folclorice (fondul mitologic, tradiții și obiceiuri, dintre care multe sunt
anterioare creștinării, dar au fost bine conservate după aceasta), etnografice (paralelisme și
diferențe față de popoarele vecine), arheologice (bazilici, necropole), arhivistice (documentele și
cronicile vremii) și istorice (dezvoltarea bisericii, limba liturgică, organizarea), interpretându-le
fie în favoarea intensității vieții creștine încă de la începuturile formării poporului român pentru a
demonstra că acesta a apărut în istorie în paralel și chiar prin simbioză cu creștinismul ortodox,
fie pentru a sublinia o creștinare mai târzie, odată cu Slavii, și o constituire a structurilor
bisericești ale Românilor în cadrul primelor state Bulgare, în sec. VIII-IX, cu limba slavonă ca
limbă liturgică, și sub obediența Patriarhiilor din sudul Dunării (Constantinopol, în alternanță cu
Ipek și Ohrid în vestul țării, si cu Târnovo în estul țării).

Cele mai bune argumente de care se folosesc istoricii sunt însă cele lingvistice. Cei mai mulți
termeni din mediul bisericesc provin din limba latină: basilica (biserică), crux (cruce), ara
(altar), presbyter (preot), angelus (înger), baptisare (botez), monumentum (mormânt), cantare
(cântare), christianus (creștin), sanctus (sfânt), Domine Deus (Dumnezeu). Acest fapt
demonstrează caracterul latin și occidental al creștinismului românesc. Cu toate acestea există și
cuvinte împrumutate din limba slavonă cum ar fi Rusalka (Rusalii), duhu (duh) și jadu (iad).

Mai cunoscută și mai puțin controversată (fiindcă este mai bine documentată) este creștinarea în
masă și subită a Goților de pe teritoriul actualei Românii în sec. IV. sub influența episcopului
Wulfila, un adept al doctrinei lui Arius. Goții fiind deveniți Arianiști, unul dintre ei, adept al
Ortodoxiei, anume Sava Gotul, a fost înnecat în apa râului Buzău de soldații regelui got
Athanaric, la 12 Aprilie 372. Sfințit de biserica ortodoxă, moaștele sale au fost venerate și
păstrate de Sfântul Vasile cel Mare din Cezareea Cappadociei. De îndată ce împăratul roman
Galerius a proclamat libertatea de cult pentru creștinii din tot Imperiul roman, în 311, cetatea
Tomis (Constanța) singură, a devenit Mitropolie, cu cel puțin 14 episcopate. Străvechiul Tomis
s-a numit Constantiana după edictul de la Mediolanum din 313 care a confirmat libertatea de
cult, în onoarea lui Constantin cel Mare, primul împărat roman creștin și fondatorul primei
capitale creștine a lumii, Constantinopol. Conform opiniilor unor istorici, o parte din așezările
rupestre din zona Buzăului ( Aluniș și Nucu) pot fi datate, după analiza inscripțiilor, în secolele
III – IV d. H., reprezentând o afirmare a creștinismului în stânga Dunării[4]

Încreștinarea slavilor sudici odată cu populația romanică n-a fost completă decât după secolul al
zecelea, cinci secole după forțarea liniei de apărare Constanța-Cernavodă (a valului "lui
Traian" ) întărit cu toate fortificațiile limesului dunărean al Imperiului bizantin.

Podoabe medievale cu simboluri creștine descoperite în România: 1 Barboşi (Galaţi) sec.III-IV,


2 Ruginoasa (Iaşi) sec.VI-VIII, 3 Botoşna (Suceava) sec.VI-VIII, 4 Borniş (Neamţ) sec.VI-VIII,
5 Iaşi sec.IX-XI [5]

în secolul XII, etnogeneza poporului român, acum total creștin de mai multe secole, este pe cale
de desăvârșire, limba protoromână evoluând în patru ramuri :

 Daco-Româna vorbită în bazinul Dunării de Jos,


 Istro-Româna vorbită inițial în jurul munților Romania Planina, Stari Vlah și Vlașina din
centrul spațiului iugoslav,
 Aromâna și Megleno-Româna vorbite în Macedonia și în teritoriile vecine ei din Serbia,
Bulgaria, Albania și Grecia.

Prin migrații provocate, conform relatărilor cronicarului bizantin Ioannis Skylițes, de războaiele
bulgaro-bizantine din sec. XI, sub domnia împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, populațiile
de limbă Istro-Română se strămută în peninsula Istria, de unde le vine și această denumire, dată
de lingviști în sec. XIX (Slavii le cunoșteau sub denumirea de Morlaci sau Morlahi, iar Grecii de
Mavro-Vlahi[6]), iar o parte din populațiile Aromâne ajung în munții Pindului (cu comunități
atestate până în Insulele Ioniene sau în Peloponez, cu localități ca Vlahata sau Vlahonița) ; alte
migrații, de data asta spre nord, sunt la originea Vlahiei Morave din răsăritul actualei Cehia[7]. În
secolele următoare, atât Istro-Românii, cât și Moravo-Românii, au trecut la catolicism și, treptat,
la limbile slave dimprejur (au mai rămas, în jurul anului 2000, câteva zeci de locutori ai limbii
Istro-Române).

Pentru populațiile Daco-Române, limba liturgiei este cea limba slavonă (Cловѣньскъ), iar pentru
cele Aromâne și Megleno-Române, cea greacă bisericească (Ακολουθική Ελληνική). În această
perioadă, antica și actuala Tesalie, locuită de mulți Aromâni, era denumită de cronicarii bizantini
Megali Vlahia ("Vlahia Mare"), în timp ce "Româniile populare" de la nordul Dunării de Jos,
locuite de Daco-Români, și vasale ale regatului ungar până la bătălia de la Posada (1330), erau
numite de către cancelariile bizantine Ungro-Vlahia ("Vlahia dinspre Ungaria"), și păstorite de
Patriarhia Constantinopolului prin horepiscopi (χωρεπισϰόποι : episcopi itineranți) iar ulterior
prezbiteri trimiși de perihoreții (περιχωρήτες : "supraveghetorii marginilor" în grecește) de la
Vicina. Când cnezatele dintre Carpați și Dunăre s-au unit pentru a forma voievodatul Țării
Românești, episcopul Iachint de Vicina, probabil unul dintre perihoreți, a devenit primul
"Mitropolit al Ungro-Vlahiei".

Biserica din Streisângeorgiu, judeţul Hunedoara, cu o inscriptie din 1313 si cu morminte din
sec.XI-XII

Deoarece atât în Țaratul vlaho-bulgar din sec. XII-XIV, cât și în principatele Române apărute în
sec. XIV, autoritatea ortodoxă, precum și cea civilă, foloseau limba slavonă, diortisită din limba
greacă, în Sfânta Liturghie precum și în actele oficiale ale statului, cele mai multe texte
religioase erau învățate pe dinafară de preoții români ("vlahi") care nu înțelegeau slavona, sau
care voiau să fie înțeleși de enoriașii lor. Astfel, numeroase etyma din această perioadă, cum este
cuvântul boscorodire, reflectă situația unui bilingvism nu tocmai perfect. Cu toate acestea,
traduceri românești de mare importanță lingvistică, în limba vie a timpului, cum sunt faimosul
Codice Voronețean sunt și azi citite ca monumente de expresie românească, și citate, de exemplu
de Constantin Noica, drept exemplu.

Într-o listă episcopală care datează din timpul domniei împăratului Alexius I Comnenul este
menționată o episcopie a vlahilor supusă arhiepiscopului de Ochrida (pe locul 23) iar într-o altă
listă episcopală, care datează de la sfârșitul secolului al XI-lea se precizează că episcopia vlahilor
avea reședința la Vreanoti (orasul Vranje din Serbia de astăzi)[8]

Istoria bisericii ortodoxe în țările române și „Bizanțul de


după Bizanț”

Andrei Şaguna (1809-1873) : baron, mitropolit, întemeietor al învățământului universitar ortodox


din Transilvania, membru al Senatului Imperial din Viena, deputat în Dieta Transilvaniei,
membru de onoare al Academiei Române, și președinte de onoare al Societății Transilvania din
București.
Biserica mănăstirii Curtea de Argeş.

Primele biserici creștine, au fost descoperite prin săpături arheologice, atât în Dobrogea (Sciția
Minor), cât și în alte părți ale țării,la Sucidava, lângă Celei-Oltenia, la Morisena, azi Cenad. Din
sec. X datează urmele unor bisericuțe săpate în masivul de cretă de la Basarabi, bisericuța din
fosta cetate romano-bizantină, (azi satul Garvăn-Tulcea) și biserica de la Cetățuia (lângă
Niculițel-Tulcea), cea mai veche biserică cu plan treflat descoperită la noi. Din sec XIII s-au
păstrat resturi de biserici de tip bizantin simplu), construite din piatră și cărămidă, cu formă
dreptunghiulară, despărțite în pronaos, naos și absida altarului (două bisericuțe, la Turnu
Severin)[necesită  citare]

Organizația bisericească din țările române, situate inițial în aria eparhiilor din Severin și Vicina
(iar, pentru catolici, în cea a arhiepiscopiilor din Esztergom și Kalocsa), a căpătat forme noi
odată cu întemeierea principatelor Țării Românești și Moldovei, ai căror voievozi au ținut să
aibă, în statele lor, Mitropolii proprii. Astfel au fost înființate, sub oblăduirea Patriahrilor din
Ipek (Peci) și Constantinopol, Mitropoliile Ungrovlahiei în 1359 și Sucevei și Moldovei în 1401.
Această organizație a evoluat în decursul timpului, ajungând la autocefalie în 1872, dar în tot
decursul existenței principatelor, a încadrat viața parohiilor, mânăstirilor și credincioșilor, fiind
un element puternic al societății medievale, cu o mare influență atât spirituală și culturală (prin
preoți, călugări, cărturari de renume, prin monumentele ridicate, prin dăscălitul enoriașilor și
îngrijirea bolnavilor), cât și economică și politică (prin moșiile foarte întinse dăruite de voievozi,
bogăția multor mânăstiri, legăturile cu Constantinopolul și Muntele Athos, închinarea
mânăstirilor românești către cele athonite, implicarea ierarhiei religioase în luptele politice).

Procesul de evoluție al organizării bisericești n-a fost însă unul simplu sau lipsit de conflicte,
situația de provincie ecleziastică bizantină[9] a bisericilor din teritoriile românești, fiind alături de
avantajele certe oferite însoțită și de unele efecte mai puțin benefice locuitorilor: impunerea în
scaunele mitropolitane locale, ca și în toată ierarhia bisericească din provinciile ecleziastice, de
către Patriarhatul ecumenic de la Constantinopol, a unor străini, adică a unor ierarhi greci și încă
nu a oricărui fel de greci, ci doar a unor greci din Fanar (cartier Constantinopolitan în care se afla
și se mai află încă Patriarhia ecumenică)[9], a produs în mod vădit fricțiuni între domnii Moldovei
(administrația seculară) si Patriarhatul ecumenic de la Constantinopol, când la indicațiile
domnului Moldovei, au fost hirotoniți la finele secolului al XIV-lea, pentru prima oară, o serie de
etnici români (moldoveni).[9] Unul dintre aceștia, Iosif, va deveni primul etnic român suit pe
scaunul mitropolitan al Moldovei, și de altfel primul mitropolit etnic român din toate teritoriile
românești. Inițiativa domnului moldovean al vremii (Roman Mușat) și menținerea ei de către
succesorul lui imediat (Alexandru cel Bun) se înscrie de altfel într-o tendință mai largă de
apropriere graduală a instituției bisericești de către autohtoni, și astfel de respingere a
imperialismului etnico-religios grecesc, întrucât ea avea loc în același timp și în regiunile aflate
la nordul Moldovei.[9] Escaladarea crizei survine atunci când Patriarhia ecumenică de la
Contantinpol încearcă, cu doar câteva decenii înaintea aneantizării Imperiului Bizantin de către
sultanul Mehmet al II-lea, să impună un ierarh grec pe scaunul mitropolitan, gest refuzat ferm de
către moldoveni, fapt care provoacă în 1394 aruncarea anatemei de către Patriarhia ecumenică de
la Constantinopol peste întreaga Moldovă: "domn, ierarh, boieri, preoți și credincioși."[9] Până în
1401, întreaga populație a Moldovei mai era încă anatemizată, de la această dată încolo grecii
luând decizia să păstreze afurisenia doar asupra boierilor și celor doi ierarhi moldoveni, numiți
de domnitor. În anul următor, anatema va fi ridicată complet de către Patriarhul ecumenic, Iosif
fiind și el recunoscut în funcția de mitropolit, însă acest gest este contestat de alți ierarhi
fanarioți, fapt care va duce chiar la înlăturarea temporară a Patriarhului ecumenic Matei, care se
aratase înțelegător cu dorințele credincioșilor moldoveni, înțelegând fără îndoială atât
inevitabilitatea tendinței istorice de apropriere a instituției bisericii de către populațiile din
incipientele state ortodoxe, cât și riscurile unei intransigențe: exista propaganda catolică și astfel
pierderea unei țări de la religia ortodoxă, cum exista și amenințarea otomană care îi incita pe
bizantinii mai lucizi la compormis pentru păstarea unei solidarități politice și unități ortodoxe.[10]

După căderea Constantinopolului sub turci în anul 1453, tradiția bizantină a putut fi păstrată
datorită refugiului la nord de Dunăre a numeroase familii și figuri bisericești de acolo. Familiile
fanariote care au dat domni „ nepământeni ” Munteniei și Moldovei (după domnitorul și martirul
Constantin Brâncoveanu) au contribuit și ele, în tradiția românească, la înzestrarea "Sfântului
Munte" Athos, deși într-o mai mică măsură decât cei pământeni care i au precedat. Această
conștiință a unei unități spirituale, istorice și culturale cu Bizanțul a făcut și să se acorde de către
domnitorii celor două țări românești libere sau autonome (Muntenia și Moldova), stipendii mai
mult decât generoase tuturor lăcașelor ortodoxe aflate sub dominație musulmană : mânăstiri din
Moesia, cele din Rila, din Athos ori Meteore, mânăstirea Sumela din țara Trebizondei, mânăstiri
din Palestina, Sinai, Siria, nordul Egiptului ș.a.m.d. Aceste stipendii aveau forme extrem de
variate : manuscrise și tipărituri în limbile acelor țări, obiecte de cult, meșteri constructori, sume
mari de bani, uzufructul unor moșii din nordul Dunării... Sprijinul românesc a fost esențial pentru
supraviețuirea acestor focare de credință și cultură. Iar rezultatele mecenatului românesc pot fi
văzute și astăzi, de la steaua de argint de la Betleem (stil românesc, în 8 colțuri) la zidurile
mânăstirilor din Athos ridicate pe cheltuiala românilor.

Deasemenea, au fost realizate și în țară nu numai monumente de arhitectură, ci deasemenea


monumente literare. Renumita Biblie a lui Șerban, prima traducere completă a Bibliei în limba
română publicată în 1688 în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino (1678-1688 în Țara
Românească) este o operă matură și somptuoasă. Biblia de la București nu ar fi putut apare fără o
mulțime de traduceri parțiale, și probabil de cele mai multe ori necunoscute sau anonime.

Istoria creștinismului în Transilvania

Biserica romano-catolică Sfântul Mihail din Cluj.

Printre structurile eccleziale ala bisericii ortodoxe române, înainte de constituirea ei ca entitate
autocefală în 1872, a existat Mitropolia Bălgradului : acest Bălgrad nu este Belgradul din Sârbia,
ci Alba-Iulia. Ori, în Transilvania dominată de pactul Unio Trio Natiorum, ortodocșii, în mare
parte iobagi, erau marginalizați de grofii maghiari și de coloniștii Sași catolici sau protestanți,
plăteau mai multe dări și nu puteau acceda la aceleași drepturi, fiind socotiți doar tolerați. În
această situație, trecerea la protestantism sau unirea cu Roma puteau fi moduri de a pune capăt
acestor discriminări. Faptul însă că protestanții și catolicii erau potrivnici, fiind în competiție
pentru a-i atrage pe Români, a creat o situație mai favorabilă acestora. În Ardeal, cine izbutea să-
i câștige pe Români devenea majoritar și astfel domina politic și economic întreaga activitate a
țării. Conducătorii religioși români au înțeles asta și s-au folosit de situație pentru a negocia
unirea lor cu biserica cea mai capabilă să le acorde drepturile pe care le revendicau. Procesul
Unirii religioase a românilor ardeleni cu Biserica Romei începe încă din 1693, sub mitropolitul
Teofil Seremi al Bălgradului și a continuat sub succesorul acestuia, Athanasie Anghel, având
suportul călugărilor iezuiți și al Curții imperiale austriece de la Viena, de care depindea din 1699
teritoriul Transilvaniei. Modelul îl constituiau unirile religioase deja realizate în Polonia, Rutenia
și Bucovina, mai ales în rândul rutenilor, dar și al românilor locuitori ai acelor meleaguri.

Eforturile prozelite ale bisericii reformate și traducerile în limba română

Catedrala luterană din Sibiu.

Viața religioasă a Transilvaniei era dominată în acele timpuri (secolul XVII) de cultele
protestante (calvin sau reformat, lutheran sau evanghelic, unitarian, precum și de cel anabaptist).
Românii ardeleni, în acele vremuri, deși aveau un "vlădic" (episcop, adeseori numit, conform
tradiției, și mitropolit), cu scaunul de reședință la Bălgrad, erau mai mult sub autoritatea
supraintendentului maghiar calvinist de la Aiud, care dicta organizarea și desfășurarea vieții
religioase atât a coreligionarilor săi, cât și a ortodocșilor supuși. Reforma religioasă protestantă
din Transilvania a încercat în secolele XVI și XVII, nu de puține ori, să-i convertească pe
Români la protestantism. Procesul de convertire nu a fost lipsit de succese, având în vedere
existența menționată în documentele vremii a numeroși preoți-pastori conduși de doi episcopi
protestanți români, Pavel Tordași, urmat în scaun de fiul său Mihail, precum și Ioan de Geoagiu,
care stăpâneau religios o seamă importantă de comunități ale "valahilor" ardeleni, iobagi, dar și
boieri precum cei din familiile Cândea (Kendeffi), Dragu (Dragffi), Banu (Banffy) sau Boieru
(Boer).

Atât luteranii, cât și ceilalți reformați au încercat să îi atragă la protestantism pe românii ardeleni
nu doar prin numirea de preoți-pastori și episcopi din rândurile lor, ci și prin traducerea unor
cărți de cult, catehisme, din limba slavonă, în limba română. Cele mai importante cărți religioase
editate în această perioadă pentru români au fost "Catehismul de la Sibiu" din 1544 (catehism ce
prezenta doctrinele lutherane), "Întrebarea creștinească" din 1559-1560 (care conține cele 10
porunci, Crezul, rugăciunea Tatăl Nostru, instrucțiuni privind rugăciunea, botezul și nunțile),
"Tetraevanghelul" (cu cele 4 evanghelii traduse în limba română, care a fost editat de mai multe
ori, în 1546 și 1552 la Sibiu, în 1560 la Brașov), "Psaltirea" din 1570 (o traducere a Psalmilor în
limba română, finanțată de Pavel Tordași, episcopul bisericilor reformate române din
Transilvania), "Palia de la Orăștie" din 1581-1582 (prima traducere a Vechiului Testament în
limba română, realizată de către diaconul Coresi), "Noul Testament" în limba română din 1648
publicat la Alba Iulia, precum și "Catehismul calvinesc", apărut în timpul domniei voievodului
transilvan Gheorghe Rákoczi I și din cheltuiala lui Acațiu Barcsai, mare ban al Lugojului și
Caransebeșului și comite suprem al Severinului. Această carte, tradusă din ungurește în
românește de Ștefan din Făgăraș, a fost scrisă anume pentru convertirea la calvinism a românilor.
Toate aceste traduceri s-au făcut cu sprijinul financiar al domnitorilor protestanți ai
Transilvaniei. Chiar dacă majoritatea românilor au rămas ortodocși, au fost totuși mulți care au
devenit reformați, formându-se comunități protestante românești în Sântămăria Orlea, Peșteana,
Râul Alb, Suseni, Rapoltul Mare sau Mintia. Cu timplu însă, acești români, minoritari printre
maghiari în cadrul comunității protestante, au trecut treptat la limba maghiară, fiind asimilați în
națiunea ungară, așa cum fuseseră asimilați, în veacurile precedente, mulți alții trecuți la
catolicismul de rit latin.

Catedrala ortodoxă din Alba Iulia.

Unirea Mitropoliei Bălgradului cu Biserica Romei

Alta a fost soarta comunităților ortodoxe care s-au unit cu Roma păstrându-și ritul grecesc pe
care îl aveau ca ortodocși, precum și reguli canonice ortodoxe ca, de exemplu, hirotonisirea
bărbaților căsătoriți. Discuțiile purtate din partea catolicilor de către iezuitul Laszlo Baranyi,
paroh în Alba Iulia, cu conducătorii Bisericii românești în frunte cu vlădica Teofil Seremi, au
început încă din 1693, în secret, pentru a nu le afla calviniștii care stăpâneau atât de aproape
Biserica românească. Iezuiții, care veneau din provincia ecleziastică a Boemiei și care au intrat în
contact cu românii ardeleni, au trebuit să țină seamă, în politica lor misionară, de unele norme
fixe stabilite de "Sfântul Scaun" papal, încă din 1669, pentru misionarii care activau în "lumea
orientală", în cadrul Congregației "Propaganda Fide" (Propovăduirea Credinței), conform
documentului "Monita ad misionaries in partibus orientalibus" : unirea trebuie să se facă cu
încredere și în aceiași credință, semnul vizibil al acestei uniri fiind recunoașterea Papei ca
singurul șef vădit al Bisericii lui Christos în lume și ca urmaș direct al Sf. Apostol Petru,
căpetenia Apostolilor ; trebuie respectate ritul, disciplina, posturile, sărbătorile, obiceiurile,
ceremoniile, rugăcinile ortodoxe, așa cum erau ele înainte de Unire ; trebuie să nu fie nimeni,
dintre Uniți, îndemnat să treacă la ritul latin și chiar să nu fie îngăduite astfel de treceri fără
autorizația specială a "Sfântului Scaun". Punctele dogmatice care vor trebui să fie respectate au
fost cele fixate de Conciliul de la Florența. În limitele acestor norme au început călugării iezuiții
din Alba Iulia discuțiile de Unire cu conducătorii Bisericii românești din Transilvania, la sfârșit
de secol XVII, început de secol XVIII.

Biserica romano-catolică iezuită din Sibiu.

După patru ani de discuții, când pregătirile au ajuns să fie hotărâtoare, problema unirii a fost pusă
public, în sinodul convocat în cursul lunii februarie 1697, la Alba Iulia. În prima zi, vlădica
Teofil a arătat starea Bisericii sub calvini și efortul depus de aceștia de a-i schimba credința și
ritul, apoi argumentând folosul și binele ce ar urma prin unirea cu Roma. În ziua a doua, au
stabilit condițiile Unirii : să primească cele patru puncte teologice fixate în anul 1439 la
Conciliul de la Florența (întâietatea Papei, purcederea Sfântului Duh nu numai din Tată ci și din
Fiu, existența Purgatoriului și pâinea nedospită bună și cea de anaforă), rămânând neschimbate
ritul și disciplina ortodoxă. După stabilirea condițiunilor bisericești, s-au discutat condițiile
politice : să se dea Bisericii și preoțimii românești aceleași drepturi care le au catolicii, și să nu
mai fie socotiți doar tolerați. Apoi s-a stabilit ca hotărârile luate, să fie aduse la cunoștința
împăratului habsburgic Leopold I și a cardinalului Kolonich. Pe baza hotărârii aduse la Sinodul
din februarie, la 21 martie 1697, s-a redactat prima declarație prin care Biserica pravoslavnică
românească din Transilvania se unește cu Biserica Romei : “Noi, Teofil, cu mila lui Dumnezeu
episcopul Bisericii românești din Ardeal și din părțile Țării ungurești lui împreunate și tot clerul
aceleiași Biserici, lăsăm pomenire prin scris aevea aceasta tuturor cărora se cuvine, cum că în
trecuta lună din februarie când am avut săbor mare în Bălgrad cu o inimă am așezat ca să ne
întoarcem în sânul Maicii Biserici romano-catolicești și iarăși să ne unim cu ea, toate acele
primindu-le și crezându-le, care ea le primește, le mărturisește și le crede. Și mai întâi
mărturisim acele patru puncte în care până acum ne-am împerecheat”. După această mărturisire,
se cer de la împăratul de la Viena, “privilejuri și scutințe, care le au nu numai preoții romano-
catolici, ci și arianii, luteranii și calvinii”. După încheiere, declarația a fost semnată de
mitropolitul Teofil și 12 protopopi.

Cu toate că declarația de Unire a devenit publică și trimisă împăratului de la Viena, calvinii își
exercitau în continuare jurisdicția asupra Bisericii românești din Transilvania. La 9 aprilie 1697,
la două luni după primul sinod de unire, o dispoziție a lui Teofil prin care numea provizoriu pe
protopopul Ioan din Hunedoara, în locul lui Nicolae, decedat, pe pagina 2 găsim ordinul de
numire redactat în ungurește și semnat de superintendentul Istvan Veszprémi “episcop ardelean
reformat maghiar și român”, care însărcinează pe același “popă Ioan” cu conducerea provizorie a
protopopiatului până se va întruni sinodul calvinesc care-l va așeza definitiv și-i va lua
jurământul. Acțiunea pentru Unirea cu Roma continuă însă. La 10 iunie 1697, alți 12 protopopi
români au semnat declarația de Unire. Biserica ortodoxă nu stă inactivă, ci reacționează : când
mitropolitul Teofil moare în iulie 1697, cu suspiciunea că ar fi fost otrăvit, un popă din satul
Bobâlna, județul Hunedoara, pe nume Athanasiu Anghel, fiu al preotului de acolo, aste ales în
grabă pentru a fi numit Mitropolit al Bălgradului cu acordul direct al autorităților calviniste, fiind
hirotonit episcop la București de către mitropolitul Ungrovlahiei, Teodosie, la 28 ianuarie 1698.
S-a întors acasă cu daruri din partea domnitorului Constantin Brâncoveanu, dar și cu instrucțiuni
precise de la patriarhul Dosithei al Ierusalimului (aflat în refugiu la București). Aceste
instrucțiuni erau redactate în 22 de puncte, între care faimosul punct 5, de a nu întrebuința la
slujbe limba românească, ci aceea “slovinească sau elinească”. Toate punctele prevăd dispoziții
împotriva calvinismului, doar punctul 10 pare a se referi la catolici, cerând să facă Sfânta
Cuminecătură numai cu pâine dospită.

Odată cu declarația de Unire din februarie 1697, Sinodul Bisericii românești ceruse Curții de la
Viena și drepturi de natură politică, la care s-au opus înverșunat guvernatorul Transilvaniei :
Gyorgy Banffy, și cancelarul Miklos Bethlen, ambii de religie calvină, prezenți și ei atunci la
Viena. Hotărârea imperială, luată la 16 aprilie 1698 și comunicată guvernului ardelean la 28 mai,
ținând cont și de dorințele calviniștilor, dar și de cele ale Românilor, împărtășește pe preoții
români de privilegiile și drepturile preoților cultului cu care se vor uni. În fața acestei hotărâri, la
rândul lor calviniștii, dorind și ei să-și asigure unirea românilor, le făgăduiră aceleași privilegii.
Dar, pentru majoritatea Românilor, împotriva Unirii cu calviniștii pledau nu numai Instrucțiunile
date de Patriarhul Dosithei, ci și trecutul atât de recent de umilințe și de prozelitism care tindea
să stârpească ortodoxia (și, odată cu ea, românismul) din Transilvania.

În scopul de a clarifica situația, episcopul Athanasiu Anghel a convocat Sinodul de la 7


octombrie 1698, la care, la început au fost invitați numai protopopii, apoi, având în vedere
importanța hotărârilor ce trebuiau luate, Sinodul a fost întregit cu preoții și cu câte 2 sau 3
fruntași din fiecare parohie. O însemnare păstrată la cronicarul Nilles arată că 2270 de preoți au
semnat hotărârile sinodului, preoții parohi făcând pe rând, mărturisirea credinței. Întregirea
sinodului a fost făcută pentru a nu putea fi acuzați episcopul și protopopii că au făcut unirea
singuri… Aceasta a fost o consultare a poporului, fără precedent până atunci în Unirile
religioase. În urma acestei adeziuni s-a redactat declarația de Unire de la 7 octombrie 1698, adică
Cartea de mărturie, semnată de episcopul Athanasiu și 38 protopopi districtuali: “Noi mai jos
scrișii, protopopii și popii bisericilor românești dăm în știre tuturor celor ce se cuvine, mai vârtos
Țării Ardealului. Judecând schimbarea acestei lumi înșelătoare și nestarea și neperirea sufletelor
căruia în măsură mai mare trebuie a fi decât toate, din buna noastră voie ne unim cu Biserica
Romei cea catolicească și ne mărturisim a fi mădulările acestei Biserici sfinte, catolicească a
Romei prin această CARTE DE MĂRTURIE a noastră și cu acelea privilegiuri voim să trăim cu
care trăiesc mădularele și popii acelei Biserici sfinte, precum înălțimea sa și încoronatul craiul
nostru în milostenia decretului înălțimii sale ne face părtași… S-a dat în Bălgrad în anii
Domnului 1698 în 7 zile a lui octombrie”. După aceea cu un scris mai mărunt, dar de aceeași
mână, continuă: “Însă întru acest chip ne unim și ne mărturisim a fi mădularele sfintei catolicești
Biserici a Romei, cum pe noi și rămășițele noastre din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să
nu ne clătească, ci cu toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum așa și de acum
înainte să fim slobozi a le ține după calendarul vechi și pe cinstitul vlădicul nostru Atanasie până
la moartea sfinției sale să n-aibă puterea a-l clăti din scaunul sfinției sale…” După pecetea
episcopului și semnătura lui și a celor 38 de protopopi se mai adaugă: ”Și așa ne unim acei ce-s
scriși mai sus cum toată Legea noastră să stea pe loc. Iară de n-ar sta pe loc acele, nici aceste
puncte să n-aibă nici o tărie asupra noastră și vlădica nostru Atanasie să fie cap și nimeni să nu-l
hărbutăluiască”.

În timpul cât se purtau discuțiile de Unire, între 20 octombrie – 12 decembrie 1698, și-a ținut și
Dieta transilvană ședințele, tot la Alba Iulia, cu scopul declarat de a stabili noi contribuții asupra
clerului român, precum și în legătură cu cantonarea de trupe imperiale în țară. La 23 noiembrie
1698, Dieta a luat în dezbatere și rezoluția împăratului de la Viena, din 16 aprilie, rugându-l să
renunțe la punerea pe picior de egalitate a preoților români, chiar dacă se vor uni cu vreunul din
cele patru culte recunoscute oficial, aceasta constituind o injurie, o umilință și un prejudiciu
pentru cele trei națiuni. Drept răspuns la această intervenție, Episcopul Athanasiu și parohul
iezuit Ladislau Baranyi cer cardinalului Kolonich să demaște la împărat uneltirile calvinilor. La
16 februarie 1699, împăratul, luând la cunoștință de Unirea românilor, emite diploma cunoscută
sub numele de Diploma I-a Leopoldină, prin care, asemeni celei date pentru ruteni la 23 august
1692, stabilește ca bisericile, fețele bisericești și lucrurile de lege grecească ce sunt unite cu
Sfânta Biserică a Romei… aceeași scutință bisericească să o aibă… ca și a celor de lege
latinească. Diploma a produs o impresie foarte dureroasă în sânul națiunilor privilegiate. Cei
dintâi care reacționează sunt chiar catolicii, care dau lui Athanasiu instrucțiuni pentru a nu
extinde drepturile asupra întregii mase de preoți și a rudeniilor lor, ci numai a câte unul din
fiecare parohie.

Discuțiile încinse, controversele iscate și, cu deosebire, agitația calvinilor l-au obligat pe împărat
să intervină cu încă o diplomă, la 12 decembrie 1699, prin care respinge afirmațiile că românii ar
fi constrânși la Unire cu catolicii și arată că au libertatea de a se uni cu una din cele patru religii
recepte sau a rămâne în starea lor de acum (schismatici tolerați). Dar guvernul Transilvaniei nu
este de acord și, în speranța că-i va putea hotărî pe români să se îndrepte spre calvinism, cu tot
protestul lui Athanasiu Anghel, a întreprins o anchetă pentru a obliga pe fiecare locuitor român
să se declare personal dacă vrea să rămână în legea veche, sau vrea să treacă la una din cele patru
religii. Se cunosc prea puțin rezultatele acestei anchete. Unii s-au declarat că vreau să rămână în
legea veche, deci cu ceremoniile pe care unirea cu Roma le lasă neatinse. Mulți au declarat că ei
cred în ceea ce crede Vlădica de la Bălgrad. În acest timp, în părțile Chioarului, alți 12 preoți, și
ale Sătmarului alți 58, în frunte cu protopopul din Ruseni, au aderat la unire, solicitând jurisdicția
episcopului Camillis de Muncaci. .

Făcând vizitații canonice, cu deosebire în părțile mai “fierbinți” ale diecezei, episcopul
Athanasiu Anghel s-a convins de rezistența unor preoți, cum au fost cei din Țara Hațegului, care
se socoteau uniți cu calvinii, sau cei din părțile Brașovului și Făgărașului, mult timp scoși de sub
jurisdicția Bălgradului, s-a hotărât să convoace un nou sinod la 4 septembrie 1700, iarăși cu o
largă participare, la care au fost prezenți protopopii, fiecare cu “juratul” său, cu câte doi preoți și
câte trei țărani fruntași. După ce vlădica a pus în discuție problema unirii, s-au declarat toți de
acord, inclusiv boierii din Țara Făgărașului. Mai greu s-au lăsat convinși cei din Hunedoara și
din scaunele săsești ale Brașovului și Sibiului. În ziua a 2-a, la 5 septembrie, Sinodul a stabilit că
primește cele patru puncte și altceva nimic, apoi, în aceeași zi, a redactat MANIFESTUL de
unire în care arată că “slobozi de bună voie și porniți de Duhul Sfânt ne-am unit cu Biserica
Romano-catolică și prin rândul acestora ne mărturisim a fi mădularele ei, toate primindu-le,
mărturisindu-le și crezându-le, câte le primește, le mărturisește și le crede dânsa și mai ales acele
patru puncturi, în carele ne vedem până acuma a fi osebiți…” După ce arată că așteaptă aceleași
privilegiuri de care se bucură “cei de ritul latinesc, după Sfintele Canoane și privilegiurile de
fericiți răposații crai ai Ungariei date”, “Manifestul” a fost semnat de episcopul Athanasiu și de
54 protopopi reprezentanți a 1640 preoți (după episcopul Ioan Inocențiu Micu-Clain, iar după
cronicarul Nilles, 1563). Printre ei și Ioan din Hunedoara cu cei 50 de preoți, Sava din Săliște cu
15 preoți, Petru din Sibiu cu 33 preoți, Vasile din Brașov cu 35 preoți etc., consfințind astfel
Unirea cu Roma după tratative purtate sub doi ierarhi, ce au durat aproape opt ani.

Tulburările confesionale de la mijlocul veacului al XVIII-lea în Transilvania

Ca urmare a agitațiilor provocate de mitropolitul sârb de Karlovitz, la sfârșitul anului 1759 au


izbucnit primele răscoale împotriva uniației. Arestarea ieromonahului Sofronie Kirlovic în satul
Cioara a determinat ridicarea a peste 600 de țărani pentru eliberarea lui. Ieromonahul Sofronie a
organizat în 10 august 1760 sinodul de la Zlatna. Hotărârile acestui sinod cereau episcop
ortodox, restituirea bisericilor și averilor confiscate, eliberarea credincioșilor și clericilor închiși
pentru credință, libertate religioasă. Memoriile trimise Curții de la Viena și Guvernului
Transilvaniei nu au primit nici un răspuns. Persecuțiile au continuat, provocând întinderea
răscoalei. În 1760 țăranii răsculați au atacat Blajul, centrul persecuțiilor anti-ortodoxe, silindu-l
pe episcopul Petru Pavel Aron să se refugieze la Sibiu.

Pe 20 octombrie 1760 Maria Terezia deja anunțase că va forma o comisie care să cerceteze
plângerile românilor și că va elibera pe cei arestați pentru credință. În 14-18 februarie se
organizează, sub conducerea ieromonahului sârb Sofronie Kirlovic, Sinodul de la Alba Iulia.
Hotărârile în 19 puncte au fost înaintate autorităților. Ele cuprindeau atât soluții pentru încetarea
tulburărilor cât și măsuri de organizare a Bisericii Ortodoxe și de întărire a moralității și
credinței. Cel trimis pentru cercetare de către Maria Terezia a fost generalul Nicolae Adolf de
Buccow, care a fost numit comandant al tuturor forțelor armate din Transilvania, sporite cu acest
prilej cu noi unități de cavalerie și infanterie. Odată cu el a fost adus și un episcop ortodox sârb,
spre a se da nădejdi asupra așezării unui episcop ortodox în Transilvania.
Pe 1 mai 1761 generalul a convins pe Sofronie că se va face pace, cerându-i însă a părăsi
Transilvania, ca să nu fie prilej de tulburare. Sofronie a făcut acest sacrificiu, trecând în
Muntenia unde își va sfârși zilele într-un schit din Argeș. Și el este canonizat, fiind prăznuit de
ortodocși tot pe 21 octombrie, împreună cu alți apărători ai credinței.

Acesta a frământat zeci de ani dearândul satele românești din Transilvania, atingându-și culmea
în răscoala fără sânge a călugărului Sofronie din Cioara, de teama căruia tremura guvernul din
Sibiu mai ales în timpul războiului de șapte ani (1756-1763), când oștile împărătești erau
comandate la luptă pe frontul apusean. Rezultatul răscoalei lui Sofronie a fost trimiterea
învățatului episcop sârb Dionisie Novacovici în Transilvania pentru păstorirea sufletească a
Românilor ortodocși - deci o "însemnată izbândă smulsă prin îndârjita împotrivire a preoților și a
oamenilor dela sate față de politica înaltelor cercuri diriguitoare dela cârma Transilvaniei și a
Împărăției austriece".

Biserica Ortodoxă Română în secolul al XIX-lea


Istoricul I. Lupaș vedea, cu bună dreptate, veacul al XVIII-lea, ca unul din cele mai grele
perioade ale istoriei românilor. Acest lucru este cu atât mai mult valabil pentru istoria Bisericii
Ortodoxe Române. Aceasta a avut de suferit nenumărate persecuții și loviri din partea străinilor.

Astfel, în Transilvania, ortodocșii erau sub tripla teroare a forțării trecerii la greco-catolicism, a
presiunilor pentru maghiarizare și a autorităților austriece. Nici în Banat situația nu era mult mai
bună. Deși aici presiunea uniată era mult redusă, nu lipseau nici eforturile de maghiarizare și nici
masivele colonizări străine. Pentru a schimba caracterul etnic al Banatului - și totodată și pe cel
religios - autoritățile austriece au colonizat în zonă germani (așa numiții "șvabi", aduși din
Suebia), sârbi, și chiar slovaci, cehi, unguri, ruteni și alte naționalități. Ca urmare românii
ortodocși, populația autohtonă a Banatului și inițial majoritatea covârșitoare, vor ajunge după
cca. 150 de ani să fie abia jumătate din populație. Aceeași politică rasistă anti-românească s-a
dus și în Bucovina. Aici, în 1775, românii erau 91% din populație, rutenii 2,5%, alte naționalități
diverse formând restul populației (huțuli, evrei, țigani, ucraineni etc.). În mai puțin de o sută de
ani, ca urmare a colonizărilor masive organizate de Viena, românii ajung să fie abia jumătate din
populația pământului lor strămoșesc. Principalii beneficiari au fost... rutenii uniți cu Roma, care
au primit pământuri luate de la români sau de la Biserica Ortodoxă Română. "Împroprietăririle"
s-au făcut, ca și în Banat și în alte teritorii românești ocupate, fără nici un temei juridic, în baza
"dreptului forței".

Pentru alte prigoane în Transilvania secolului XVIII se pot vedea capitolele anterioare.

Nici Biserica Ortodoxă Română din Muntenia nu avusese o soartă mai bună. Odată cu instalarea
domniilor fanariote la București, la 25 dec. 1715, începe o perioadă extrem de neagră.
Domnitorii fanarioți impuneau în funcții importante - mai ales de factură economică - preferații
lor, de obicei rude din Fanar, fără minime cunoștințe de limbă și cultură română, fără un minim
nivel de moralitate. Aceștia - domnitorii și rudele lor - au jefuit sistematic țara și Biserica,
deturnând averile mânăstirești destinate sprijinirii Locurilor Sfinte, bolnițelor (spitalelor),
școlilor sau altor instituții obștești în buzunarele proprii. Clericii și călugării care au încercat să
limiteze jaful au fost înlăturați, torturați, uciși - după caz.
În Memorii istorice și geografice asupra Valahiei F. G. Bauer menționează că numai în timpul
domniei lui Constantin Mavrocordat în Țara Românească a Munteniei, între 1744 și 1748,
"minunatele reforme" (cum le-au numit unii) ale acestuia au dus la scăderea numărului de familii
de la cca. 150.000 la... 35.000! Această pustiire a țării în urma jafului fanariot a făcut ca o mare
parte a călugărilor să revină, ca înainte de secolul XV, la viețuirea sihăstrească. Retragerea în
codrii și munți era singura cale de a păstra Ortodoxia curată în fața păgânismului
fanariot[necesită  citare], interesat doar de a stoarce bani din absolut orice. Acest lucru va favoriza și
lucrarea Sfântului Paisie Velicicovschi și va permite mai târziu o revenire surprinzătoare a
Ortodoxiei românești după 1821.

Biserica Ortodoxă Română din Transilvania

Ortodocşii şi greco-catolicii din România interbelică (pe județe)

     Ponderea greco-catolicilor o depășește pe cea a ortodocșilor, existând totuși importante


comunități ortodoxe

     Ponderea ortodocșilor o depășește pe cea a greco-catolicilor, existând totuși importante


comunități greco-catolice

     Majoritate ortodoxă fără o prezență greco-catolică importantă (sub 1%)

Viața monahală ortodoxă în Transilvania a continuat organizat după 1761 în doar câteva
mânăstiri și schituri scăpate de urgie sau refăcute - în general pe ascuns - ulterior. Mai existau
sihaștri, mai ales în pădurile din Maramureș și alte zone carpatine. Acești sihaștri au asigurat
totdeauna continuitatea monahismului românesc atunci când prigoanele au distrus sau controlat
excesiv mânăstirile.

Atât dintre călugării scăpați cu viață, cât și dintre ardelenii ortodocși cu vocație monahală, mulți
au fost nevoiți să treacă în Muntenia și mai ales în Moldova, în zonele mai sărace și mai ferite de
prigoana fanariotă.

Urmașul lui Dionisie și Sofronie, episcopii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în
secolul XVIII a fost Ghedeon Nichitici, care a fost numit și episcop al Bucovinei și care face
trecerea către secolul XIX. El a luptat pentru limitarea efectelor negative ale răscoalei lui Horea,
pentru buna organizare a Bisericii și instruirea clericilor și credincioșilor.