Sunteți pe pagina 1din 1

În ultima săptămână am ajuns destul de copleșită de partea teoretică pe care o am de

scris pentru licență. Sunt genul de persoană care este indecisă și trebuie să știe că stăpânește
un lucru foarte bine până îl folosește, așa că iată-mă de câteva zile adunând frustrări în fața
SPSS-ului, cătând tutoriale și cărți care uneori mai mult mă bagă în ceață.

În restul totul e destul de monoton. Am început să fac mai multe exerciții fizice și să
mențin un ritm constant al lor (nu o zi exerciții și două săptămâni pauză), abia aștept să pot
ieși afară fără să mai fie așa multe restricții, în ultima ședință de terapie am realizat că mi-e
mai ușor acum să lucrez cu emoțiile mele și sper să vină ziua în care nu voi putea să îmi ofer
singură confotul psihic de care am nevoie. Observ din aceste jurnale că perpectiva mea este
destul de centrată pe sine, adică vorbesc ce se întâmplă cu mine (bine, tehnic cam asta e și
ideea), însă nu povestesc și ce se întâmplă cu alții (cel puțin de obicei nu simt nevoia să fac
asta, chit că uneori m-am mai forțat să zic de ai mei). Probabil am devenit așa de conștientă
de perspectiva asta ”egoistă” pentru că mi se mai imputează că nu mă gândesc decât la mine
și la nevoile mele. O parte din mine știe că până la urmă, asta e ceea ce și trebuie făcut, să mă
asigur că eu am tot ce în trebuie ca să îi ajut și pe alții, însă altă parte se simte vinovată.