I. ANALIZA CRIMINOLOGICĂ A INFRACȚIUNII DE FURT.

I.1 Definirea și evoluția infracțiunii de furt

Pînă a defini un concept sub aspect cantitativ și calitati este necesar de a
descifra elementele sale componente, prin procedeul analizei, adică prin
descompunerea întregului în părți și studierea părților componente în mod separat și
în interdependență unele cu altele pentru a formula o viziune clară și bine
fundamentată a întregului.
Astfel, procesul de analiză a noțiunii de furt îl voi porni de la cercetarea
noțiunilor care stau la baza acestui fenomen, noțiui cum sunt: patrimoniu și
sustragere (pe ascuns).
Referitor la conceptul de patrimoniu, putem menționa că pînă la adoptarea
Codului civil al Republicii Moldova la data de 06.06.2002, legislaţia noastră
națională nu a conţinut o definiţie expresă a noţiunii de patrimoniu. Anterior acestui
moment, noţiunea dată putea fi formulată numai pe calea deducţiei, analizând
elementele care alcătuiesc patrimoniul, lăsîndu-se astfel deseori loc de interpretare
eronată a normelor de drept.
Confort art. 284 Cod civil RM, Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori
active şi pasive strîns legate între ele, aparţinînd unor persoane fizice şi juridice
determinate. Toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a
patrimoniului ei.
În contextul noţiunii de patrimoniu, prin prisma prevederilor Codului civil al
RM, prin bunuri trebuie să înţelegem atât lucrurile ce compun averea unei persoane,
cât şi toate drepturile ce au un conţinut economic aparţinând acelei persoane. Într-o
formulă comprimată, putem considera că patrimoniul este totalitatea drepturilor
persoanei asupra bunurilor ce constituie averea acelei persone.
În contextul examinării problemei privind apărarea penală a patrimoniului, este
necesar a sublinia - patrimoniul, privit ca universalitate de drepturi şi obligaţii
patrimoniale, face parte din obiectul juridic generic al infracţiunilor contra
patrimoniului iar patrimoniul, ca universalitate de bunuri, constituie obiectul material
generic al acestor fapte.
În terminologia legii penale termenul “patrimoniu” are acelaşi înţeles ca în
legea civilă, elementele structurale ale categoriei juridico-penale “patrimoniu”
(obiect, conţinut, subiecte) sunt aceleaşi ca şi ale categoriei juridico civile omonime.
Prin urmare, la interpretarea şi aplicarea normelor penale, care prevăd răspunderea
1
pentru infracţiunile contra patrimoniului, de regulă, trebuie să fie luate în considerare
prevederile dreptului civil vis-à-vis de instituţia patrimoniului. Aceasta deoarece în
incriminările, referitoare la infracţiunile contra patrimoniului, se face o referire
implicită la terminologia şi reglementările dreptului civil privind categoria de
patrimoniu. Termenii, folosiţi de legea penală în dispoziţiile privind infracţiunile
contra patrimoniului, dar care sunt consacraţi ca termeni juridici în domeniul
dreptului civil, au, în principal, acelaşi conţinut semantic ca şi termenii din legea
civilă.
După o opinie, exprimată în doctrina rusă, pot fi distinse chiar trei accepţiuni
ale noţiunii de patrimoniu:
1) ansamblul de bunuri şi valori materiale, fie aflate, în primul rând, în
proprietatea persoanei (fizice sau juridice), a statului sau a formaţiunii municipale, fie
aparţinând unei organizaţii cu drept de gestionare economică sau de administrare
operativă;
2) ansamblul de bunuri şi de drepturi patrimoniale pentru obţinerea de bunuri
sau pentru satisfacerea necesităţilor patrimoniale din contul altor persoane (activul);
3) ansamblul de bunuri, de drepturi şi de obligaţiuni patrimoniale ale titularului
lor (activul şi pasivul).
În doctrina penală există o opinie, conform căreia noţiunea de patrimoniu are în
terminologia legii penale un înţeles mai îngust decât în dreptul civil. În special, se
susţine că patrimoniul ca universalitate, fiind o abstracţie, nici nu poate fi atins prin
faptele concrete ale unei persoane; infracţiunea putându-se îndrepta numai contra
unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul
patrimoniului unei persoane (bun, valoare economică pe care făptuitorul urmăreşte să
şi-o apropie). Pasivul patrimoniului, adică datoriile unei persoane, nu prezintă, de
regulă, nici un interes pentru acei care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului,
chiar dacă pasivul face parte din patrimoniu şi este cuprins în această noţiune.
Generalizînd cele expuse mai sus, putem menționa că prin patrimoniu în sens
economic, se desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane. Din
punct de vedere juridic, aceasta definiție nu este exactă decît dacă întelegem prin
bunuri nu numai lucrurile materiale care compun averea unei persoane, ci în general
toate drepturile pe care le are acea persoana. În sens juridic, patrimoniul desemnează
totalitatea drepturilor si obligațiilor patrimoniale care aparțin unei persoane. Asadar,
patrimoniul este un concept juridic care exprima ansamblul de drepturi si obligatii ale
unei persoane ca o universalitate, ca o totalitate independenta de bunurile pe care le
cuprinde la un moment dat patrimoniul; fie ca îl privim ca o entitate strâns legata de
persoana subiectului fie ca o universalitate de drepturi exista obligatoriu la orice
subiect de drept (chiar când pasivul depaseste activul); el nu se poate niciodata
înstraina ci se poate transmite la moartea subiectului în momentul când vointa
2
acestuia care îi da caracterul de unitate, se stinge. Din cuprinsul patrimoniului fac
parte, bunurile corporale si incorporale, bunurile comsumtibile sau fungibile, mobile
sau imobile, principale si accesorii, etc. Adica tot ceea ce reprezinta puteri, facultati,
aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice si a
raporturilor care se nasc din exercitiul acestor puteri, facultati, aptitudine.
În dreptul penal, care apără valorile și relațiile sociale esentiale ale societății,
care sunt prevazute în Codul penal și alte legi penale sau nepenale cu dispoziții
penale, notiunea de patrimoniu, nu este reglementata, dar se face referire la unele
elemente care îl compun: proprietate", "bunuri mobile sau imobile", etc. Noțiunea de
patrimoniu, în doctrina penală, este raportată la infracțiunile care se pot comite
împotriva acestuia si are un înteles mai restrîns, facând referire la bunuri, nu ca la o
universalitate de bunuri, drepturi și obligații, ci în individualitatea lor susceptibile de
a fi sustrage de faptuitor prin mijloace frauduloase. Infracțiunea n-ar putea fi
niciodata îndreptata împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, deoarece
acesta va exista întotdeauna indiferent de numarul sau valoarea bunurilor din care se
compune. Infracțiunea se îndreaptă contra bunurilor care fac parte din patrimoniu, la
activul acestuia, însemnînd bunurile si implicit drepturile, pasivul care reprezintă
obligațiile sau datoriile nu prezintă nici un interes pentru infractor. Astfel, după cum
se poate observa, între bun și patrimoniu, atît în sensul legii penale cît și civile există
corelația de tipul parte-întreg.
Pentru definirea noțiunii de sustragere (pe ascuns) este important de a porni de
la esența infracțiunii de furt Fiind cunoscut din cele mai îndepărtate timpuri, furtul
constituie și astăzi forma cea mai tipică și, totodată, cea mai frecventă de încălcare a
relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu. În șirul infracţiunilor săvârșite prin
sustragere, furtul este cea mai des întâlnită, dar și cel mai puţin periculoasă din punct
de vedere social: făptuitorul tinde să ia bunurile “fără a se întâlni” cu persoana care l-
ar putea împiedica s-o facă. A săvârși sustragerea în alt mod el fie că nu are
posibilitatea (nu se pricepe să înșele; nimeni nu i-a încredinţat bunurile în
administrare), fie că nu dorește (de exemplu, să aplice violenţa sau ameninţarea cu
violenţa).
Conform art. 186 al codului penal al RM, prin furt se înțelege acțiunea de
sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane.
Furtul face parte din categoria infracțiunilor săvîrșite prin sustragere.
Prin “sustragere” se înţelege luarea ilegală și gratuită a bunurilor mobile din
posesia altuia, care a cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv acestuia, săvârșită în
scop de cupiditate, de profit.

3
 Această definiţie doctrinară a noţiunii de sustragere cuprinde următoarele șapte
semne constitutive, care au un caracter necesar și suficient: 1) “luarea”; 2) “din
posesia altuia”; 3) “a bunurilor mobile”; 4) “ilegală”; 5) “gratuită”; 6) “care a cauzat
un prejudiciu patrimonial efectiv acestuia”; 7) “săvârșită în scop de cupiditate
(profit)”. Semnele nominalizate sunt obligatorii pentru orice infracţiune contra
patrimoniului, săvârșită prin sustragere. Absenţa oricăruia din aceste semne
presupune că cele comise deja nu au calitatea de sustragere, ci ca alt gen de
infracţiune, sau, în genere, ca faptă care nu are relevanţă penală.
Sustragerea este cea mai veche şi cea mai răspândită formă de vătămare a
patrimoniului, care are ca obiect material un bun mobil, deoarece numai un astfel de
bun este susceptibil de luare în stăpânire şi de deplasare în afara sferei de stăpânire a
persoanei. Toate infracţiunile care aparţin categoriei sustragerilor au un ridicat grad
generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de gravele urmări pe care le pot
avea pentru societate atingerile aduse valorilor şi relaţiilor sociale, care constituie
obiectul protecţiei penale în cazul acestor infracţiuni, iar, pe de altă parte, de faptul că
actele de sustragere se înfăptuiesc prin variate metode şi procedee, uneori cu o
frecvenţă ridicată în raport cu celelalte fapte infracţionale contra patrimoniului. În
fine, el este determinat de gravitatea prejudiciilor cauzate posesorului bunurilor, de
pericolul pe care îl prezintă persoana făptuitorului, căruia în unele cazuri i se
încredinţează aceste bunuri, de gradul şi forma de vinovăţie a făptuitorului etc.
Infracţiunile săvârşite prin sustragere sunt executate prin scoaterea, fără drept, a unui
bun mobil din sfera de stăpânirea a altuia şi prin trecerea lui în sfera de stăpânire a
făptuitorului. Elementul material al infracţiunilor din această categorie consistă în
acţiunea prin care făptuitorul extrage în mod ilicit un bun din poziţia pe care acesta o
avea în patrimoniul unei persoane. Prin “poziţie” se înţelege determinarea bunului fie
prin locul unde se află imediat anterior săvâr- şirii acţiunii de extragere, fie prin
destinaţia prestabilită în direcţia căreia el urma să fie folosit. Realizarea acestei
acţiuni are loc, respectiv, prin ilicita luare a bunului şi deci scoaterea lui din poziţia
anterioară. Caracteristic este faptul că poziţia pe care bunul o avea în sfera de
stăpânire a unei persoane este schimbată (înlocuită cu alta) fără drept, ca urmare a
actului de sustragere
Este necesar de a evidenția termenul “luare” care nemijlocit desemnează
acţiunea prin care se săvârșește sustragerea, acesta caracterizînd cel mai deplin și
corect toate formele posibile ale sustragerii. Considerentele în sprijinul acestei
afirmaţii sunt următoarele: 1) acest termen indică asupra faptului că, până la
săvârșirea acţiunii prejudiciabile, bunul se găsea în posesia altuia; 2) prin conţinutul
său semantic, acest termen măr tu risește despre inevitabilitatea prejudi ciu lui
patrimonial efectiv ca urmare a sus tra gerii săvârșite; 3) indicând mecanismul de
4
atingere a obiectului juridic comun al infracţiunii săvârșite prin sustragere, acest
termen reflectă cel mai exact însuși pro ce sul de influenţare nemijlocită infracţională
din exterior asupra bunului străin, privit ca obiect material al sustragerii; 4) termenul
dat determină cel mai reușit momentul de consumare a sustragerii.
Luând în consideraţie cele menţionate mai sus, noţiunea generală a sustragerii
trebuie să fie definită în felul următor: Prin sustragere se înţelege luarea ilegală şi
gratuită a bunurilor mobile din posesia sau detenţia altei persoane, care a cauzat un
prejudiciu patrimonial efectiv posesorului acestor bunuri, săvârşită în scop de
cupiditate.
Referitor la definirea nemijlocită a infracțiunii de furt, este de menționat faptul
că legea penală a RM, conține definiția legală a furtului în cadrul art. 186 Cod penal.
Astfel, prin furt se înțelege sustragerea pe ascuns a bunurilor altei personae.
Codul penal român, definește infracțiunea de furt într-un mod mai amplu, decît
codul penal al RM. Astfel, conform prevederilor art. 228 Cod penal roman, al. 1)
Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia,
în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă.
Conform dixionarului explicativ al limbii romîne, prin furt se înţelege
infracțiunea care constă în însușirea pe nedrept a unui lucru mobil din posesiunea sau deținerea unei
persoane, fără consimțământul acesteia; hoție, furătură.
Furtul este cea mai tipică şi fregventă formă de încălcare a relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu
I.2
I.3 Cauzele infracțiunii de furt
În procesul determinării cauzelor de ordin subiectiv şi obiectiv care
determină comiterea infracţiunilor de furt, am propus o serie de direcţii în
raport cu care să structurez cu prezenta cercetare.
Am analizat tematica cauzelor infracţiunii de furt în dependenţă de: factorii ce
îi determină pe indivizi să se implice într-o infracţiune, condiţiile care determină
anumiţi indivizi să comită mai des infracţiuni decât alţii, zone mai predispuse la
infracţiuni decât altele, caracterul sezonier al infracţiunilor

Diferite seturi de factori ar putea fi implicate în răspunsurile la fiecare din aceste

întrebări. Factorii familiali ar putea constitui principalul motiv pentru care indivizii
ajung să comită infracţiuni, dar dependenţa de droguri ar putea fi principalul factor
care face diferenţa între cei care fac infracţiuni frecvent şi cei care fac ocazional.

Indivizii ar putea să comită furturi ca să facă rost de bani pentru a procura ilegal
droguri, dar rata furturilor ar putea fi mai prelevantă în unele locuri din cauza
numeroaselor ţinte comerciale atractive ( de exemplu băncile). Violenţa fizică
5
asupra copiilor ar putea fi o cauza majoră care îi determină sa devină violenţi ca
adulţi, dar înmulţirea felurilor specifice de violenţă la adult ar putea fi atribuită
disponibilităţii de arme periculoase. Întrebându-ne ce duce la infracţiune trebuie să
înţelegem întrebarea exactă la care încercăm să răspundem.

Termenul ‘infracţiune’ este el însuşi înşelător. Acesta include totul începând cu

neplătirea amenzilor de parcare şi terminând cu furt armat sau crimă. În acest buletin,
noi ne referim în general la tipuri de infracţiuni mai grave pentru care oamenii sunt de
regulă chemaţi la tribunal. Aceste tipuri includ acţiuni ilegale de furt de diferite feluri,
de violenţă, sexuale, de şoferit sau de consum de droguri. Exista anumite feluri de
acţiuni ilegale, uneori numite infracţiuni ‘de birou’, care pot fi comise doar de
oamenii care dispun de anumite poziţii (de ex. folosirea de informaţii secrete ale unei
firme pentru a vinde acţiuni profitabile, transferul bancar, răspândirea ilegală de
substanţe toxice). Probabil că multe informaţii din ceea ce spunem noi aici nu se
aplică acestor tipuri de acţiuni ilegale. Însă aceleaşi se aplică formelor minore de
infracţiune, precum parcarea ilegală.

CÂTEVA LUCRURI IMPORTANTE DESPRE INFRACŢIUNE

Sunt câteva lucruri elementare despre infracţiune care sunt importante pentru a-i
înţelege cauzele.

VÂRSTA ŞI SEXUL

Bărbaţii sunt mai predispuşi să comită infracţiuni decât femeile, cel puţin în cazul
infracţiunilor grave. Rata participării bărbaţilor la infracţiune variază de cea a
femeilor după acţiunea ilegală, însă un studiu recent realizat de un Australian a
descoperit că rata este în jur de 2:1. Totuşi, infracţiunea este în primul rând o
preocupare a tinerilor, indiferent că sunt bărbaţii sau femei. Estimările vârstei medii
la care se începe implicarea în infracţiune variază de la un studiu la altul. Majoritatea
estimează vârsta cuprinsă între 12 şi 16 ani, dar este posibil să prezici implicarea în
infracţiune la vârste mai mici decât acestea. Prelevanţa implicării în infracţiune apare
de regulă de la adolescenţa târzie, ajungând la apogeu în ultimii ani de adolescenţă şi
apoi începe să scadă.

CARIERE INFRACŢIONALE

Marea majoritate a tinerilor care se implică în infracţiune comit doar câteva acţiuni
ilegale şi apoi se opresc. În NSW, de exemplu, aproape 70 % dintre delincvenţii care
6
apar la Tribunalul pentru minori nu se mai întorc niciodata. Sondajele asupra elevilor
indică că un procentaj semnificativ al elevilor de la liceu ajung să se implice în
infracţiuni. Într-un studiu recent realizat în New South Wales valorile anuale de
participare la infracţiune încep de la 7% pentru furt de motocicletă şi ajung până la
29% pentru atac fizic. Frecvenţa tipică a acţionării ilegale pe parcursul anului se
înregistrează totuşi cu doar una sau două infracţiuni.

Majoritatea juvenililor încetează să comită infracţiuni fără să aibă nevoie de orice fel
de intervenţie formală, dar o mică parte a delincvenţilor continuă să se implice in
infracţiuni până în 40 de ani. Cei mai persistenţi adulţi infractori încep în general să
facă infracţiuni încă din adolescenţă. Din această cauză, studiile factorilor care
precipită implicarea juvenililor în infracţiune ajută la înţelegerea infracţiunii la adult.
Nu-i de mirare că infractorii persistenţi răspund pentru o parte disproporţionată a
întregii infracţiuni. De exemplu, într-un studiu clasic realizat în Philadelphia 6%
dintr-un grup de băieţi născuţi in 1945 au dat socoteală pentru 52% din arestările
grupului.

Descoperiri similare au fost raportate în studiile despre infracţiunea juvenilă în

Australia. În general, cei care încep devreme să comită infracţiuni tind să sfârşească
tarziu. Există dovada clară că delincvenţii care continuă să facă infracţiuni ajung să
comită infracţiuni mai grave pentru vârsta lor.

Pentru majoritatea infractorilor versatilitatea, mai degrabă decât specializarea,

constituie norma. Aceasta înseamnă că cei mai mulţi infractori preferă să comită o
varietate de acţiuni ilegale decât să se concentreze pe un anumit tip de infracţiune.
Acesta nu e acelaşi lucru cu a spune că cineva care comite un furt poate la fel de bine
să comită o crima. Mai degrabă, cei care sunt arestaţi pentru o anumită infracţiune
sau întrebaţi dacă ei au comis-o, sunt în general şi arestaţi pentru alte infracţiuni sau
pentru că recunosc imediat că vor comite multe alte acţiuni ilegale. Aceasta înseamnă
că factorii care influenţează începutul implicării într-o formă specifică de infracţiune
au deseori importanţă pentru începutul implicării în alte forme de infracţiune.

INDIVIZII PREDISPUŞI LA INFRACŢIUNE

FACTORII BIOLOGICI

Cesare Lombroso a fost primul care a făcut cunoscută ideea că tendinţele

infracţionale sunt moştenite. Părerile sale asupra acestui subiect au eliminat orice
argument empiric credibil în acea perioadă în care le promova, iar ideea că
7
înclinaţiile infracţionale sunt moştenite a căzut în dizgraţie pentru o bună parte a
secolului 20.

A fost redescoperită în anii 1970 odată cu descoperirea cromosomilor XYY. La

începutul acestei descoperiri au fost teorii care sugerau că bărbaţii cu un cromosom Y
în plus sunt preponderent violenţi. Revizuirile şcolare a dovadei din acel timp au
eşuat în a susţine această ipoteză. Un studiu realizat mai târziu a adus dovezi că cei cu
cromosomi XYY prezintă riscuri mai mari de a avea caziere juridice decât cei fără
această grupare de cromosomi. Totuşi, nu s-au găsit diferenţe între aceste grupuri în
ceea ce priveşte legătura arestărilor cu violenţa infracţională. Ceea ce îi mai
important, marea majoritate a bărbaţilor implicaţi în infracţiune nu prezintă un
cromosom Y suplimentar. Aşadar, acest factor are doar o relevanţă mica în
înţelegerea infracţiunii.

O altă dovadă a tendinţelor genetice în ceea ce priveşte implicarea în infracţiune este

dată de studiile realizate pe gemeni sau pe fraţi care au fost adoptaţi de diferite familii
la naştere sau după naştere. Studiile pe gemeni au descoperit că în general ambii
membrii care fac parte dintr-o pereche de gemeni monozigoţi (adică sunt identici)
prezintă risc mai crescut de a se implica într-o infracţiune decât membrii unei perechi
de gemeni dizigoţi (fraternali). Rezultatele a câtorva studii pe adopţii au arătat de
asemenea că există o similaritate mai ridicată în antecedentele infracţionale ale
băieţilor şi tatilor naturali ai acestora decât între băieti şi taţii lor adoptivi.

Asemenea dovadă confirmă ideea că factorii genetici au o contribuţie la riscul

implicării în infracţiune. Totuşi sunt două motive pentru care nu pot fi luaţi în
considerare în totalitate. Una dintre ele este că metoda selecţiei gemenilor pentru
studii separate pe gemeni a crescut uneori riscul ca ambii să aibă un cazier judiciar.
Celălalt este că interacţiunea dintre copii şi părinţii lor adoptivi poate să determine
creşterea riscului de implicare mai târzie în infracţiune. Astfel, în timp ce există o
dovadă statistică care susţine posibilitatea ca factorii genetici să aibă un rol în
infracţiune, această dovadă este de asemenea deschisă interpretărilor în diferite
moduri care nu implică factorii genetici.

Factorii familiali

Factorii asociaţi cu creşterea neadecvată a copilului sau factorii indicatori ai unei

asemenea creşteri sunt printre cele mai puternice predicţii ai implicării juvenile în
infracţiune. Convingerea noastră că anumiţi copii care sunt crescuţi de părinţi sau
care aparţin unui mediu familial determină o creştere a implicării tinerilor în
8
infracţiune este întărită de cercetarea prevenţei infracţionale. Dacă creşterea
neglijentă a copilului creşte cu adevăratt riscul implicării în infracţiune, ar trebui să
fie posibila reducere a riscului prin îmbunătaţirea calităţii creşterii acelui copil.
Experimentele planificate să facă exact acest lucru s-au dovedit a fi reuşite în
totalitate.

Factorii parentali cunoscuţi ca având legătură cu delincvenţa pot fi folositor grupaţi în

patru categorii. În prima categorie intră factorii asociaţi cu:

a). neglijenţa creşterii (ex. familie numeroasa, supraveghere slabă, interacţiune

neadecvată părinte- copil). În a doua categorie sunt factori asociaţi cu:

b). conflictul şi disciplina părinţilor (ex. abuz sau cicaleala aspra, disciplina
neregulata sau inconsistentă). În a treia categorie sunt factori asociaţi cu:

c). conduite şi atitudini parentale deviante (ex. infracţiune parentală, violenţă

parentală sau toleranţa violenţei). În cea de-a patra categorie sunt acei factori asociaţi
cu:

d). Dezbinarea familiei (ex. conflict vechi intre sotisau divorţ).

S-au descoperit relaţii independente puternice între factorii din toate aceste patru
categorii şi din implicarea tinerilor în infracţiune. Ca regulă generală, factorii asociaţi
cu neglijenţă sunt printre cele mai puternice predicţii, factorii asociaţi cu atitudini şi
valori parentale deviante şi conflict în familie sunt mai puţin puternice şi factorii
asociaţi cu dezbinarea familiei sunt cele mai slabe predicţii. Cum era de aşteptat,
copiii famililor care prezintă câţiva factori de risc, fie din aceleaşi sau din diferite
categorii, sunt mai predispuşi să se implice în infracţiune decât copiii famililor cu
doar unul sau doi factori de risc.

PERFORMANŢA ŞCOLARĂ ŞI INTELIGENŢA

Fie dacă infracţiunea este măsurată prin autoraportare sau plângere înregistrată
oficial, infractorii sunt aproape întotdeauna mai puţin inteligenţi decât cei care nu
sunt infractori. Interpretarea acestei dovezi a constituit subiectul unei dispute
viguroase.

Unii susţin că având un coeficient de inteligenţă scăzută creşte direct proporţional

riscul implicării în infracţiune pentru ca limitează abilitatea unei persoane de a
9
aprecia consecinţele acţiunilor lor. Alţii argumentează că asocierea între coeficientul
scăzut de inteligenţă şi implicarea în infracţiune stems de la faptul că în general, acei
cu un coeficient de inteligenţă scazut se descurcă mai rău la şcoală. Performanţa
şcolară scăzută este cunoscută a fi o predicţie puternică a implicării în infracţiune.
Copiii cu performanţă academică scăzută sunt mai predispuşi să comită infracţiuni, să
comită infracţiuni frecvent, sa comita infracţiuni mai grave şi sunt mai predispuşi să
persiste să facă infracţiuni. Aceste legături pot fi găsite chiar şi cînd situaţia
socioeconomică (SES) şi tendinţa de a cauza probleme sunt controlate.

Cu toate acestea, studiile care examinează efectul comun al IQ-ului şi al performanţei

şcolare asupra infracţiunii găsesc de obicei că performanţa şcolară este cea care
încetează să fie importantă. Aceasta ar putea să însemne că performanţa şcolară slabă
este doar asociată cu delincvenţa pentru că acei care se descurcă slab la şcoală sunt în
general mai puţin inteligenţi. Oricare intervenţii care au reuşit să îmbunătăţească
performanţa şcolară au fost demonstrate pentru a reduce nivelul implicării în
infracţiune. Dat fiind că intervenţiile care îmbunătăţesc performanţa şcolară nu au
şanse să exercite multa influenţă asupra inteligenţei, aceasta sugerează că
performanţa şcolară exercită o influenţă cauzală asupra delincvenţei. La acest nivel
contribuţiile separate ale IQ-ului şi performanţei şcolare la delincvenţi nu sunt bine
înţelese.

CHIULUL

Chiulul este o altă predicţie foarte puternică a implicării în infracţiune, deşi şi aici
există multe întrebări în legatură cu explicaţia acestei asocieri.

Tinerii care chiulesc în general au rezultate slabe la şcoală. Este posibil ca chiulul să
fie asociat cu delincvenţa doar din cauza legăturii sale cu performanţa şcolară slabă.
Sunt câteva dovezi, totuşi, că chiulul rămâne asociat cu implicarea juvenilă în
infracţiune chiar şi când se controlează pentru performanţa şcolară. Dacă rămâne
semnificativ după controlul pentru alţi factori developmentali relevanţi este mai puţin
clar. Un motiv pentru a gândi că chiulul ar putea fi o cauză proximală importantă în
implicarea juvenilă în infracţiune este că tinerii care chiulesc sunt expuşi la o serie de
oportunităţi infracţionale pe care ei nu le-ar întâlni (sau nu ar putea să se folosească
de ele) în timp ce sunt sub supervizarea şi supravegherea profesorilor de la şcoală.

INFLUENŢA SEMENILOR DELINCVENŢI

10
 Se ştie de mult timp că tinerii care se alătură semenilor delincvenţi sunt mult mai
predispuşi să se implice în infracţiune. În timp ce se consideră importanţa factorilor
familiali ca prima care trebuie apreciată, unii argumentează că influenţa semenilor
delincvenţi exercită o influenţă mică sau nesemnificativă asupra participării la
infracţiune. Asocierea puternică între a avea semeni delincvenţi şi a fi implicat în
infracţiune a fost respinsă ca fiind un caz conform căreia “mai mulţi oameni au
atitudini şi valori similare”.

Cercetări mai recente sugerează că factorii familiali şi influenţa semenilor delincvenţi

interacţionează în efectele lor asupra delincvenţei. Majoritatea studiilor care
examinează efectul comun al factorilor familiali şi influenţa semenilor delincvenţi au
găsit că factorii familiali par să exercite o influenţă mică sau nesemnificativă asupra
riscului de participare la infracţiune în prezenţa controalelor pentru influenţa
semenilor delincvenţi. S-ar părea totuşi că tinerii sunt cei mai predispuşi să formeze
ataşamente puternice cu semenii delincvenţi când controlul sau ataşamentul părinţilor
este slab. Aceasta sugerează că factorii parentali ar putea fi o cauză distantă a
implicării în infracţiune , iar asocierea cu semenii delincvenţi ar fi o cauză proximală.

Oamenii obişnuiau să creadă că tinerii care socializează cu semenii delincvenţi

prezintă riscuri mai mari de a participa la infracţiune pentru că delincvenţii transmit
atitudini şi valori deviante. O cercetare recentă arată că contactul cu delincvenţii este
important pentru un alt motiv. Comiterea cu succes a multor tipuri de infracţiuni cere
o anumită măsură de cunoştinţe şi pricepere. Delincvenţii sunt o sursă valoroasă de
informaţii despre variate tehnici şi oportunităţi pentru a comite infracţiuni şi/ sau
pentru a profita de pe urma infracţiunii. Gaşca de prieteni, în special, aduce deseori o
sursă valoroasă de informaţii despre cum să reduci riscul şi să măreşti venitul asociat
unei infracţiuni.

SĂRĂCIA ŞI ŞOMAJUL

Majoritatea studiilor care examinează legătura dintre sărăcie, şomaj şi infracţiune

au verificat rata infracţiunilor în zonele marcate de sărăcie şi şomaj mai degrabă decât
rata participării la infracţiune a indivizilor care sunt săraci şi/sau şomeri. Problema cu
acest tip de cercetare este că el însuşi nu ne poate spune dacă cei care comit
infracţiunile sunt cei săraci şi şomeri. Tendinţa de a extrage inferenţe nejustificate
despre cine este implicat în infracţiune din informaţiile legate de caracteristicile
zonelor predispuse la infracţiune este uneori numită concepţie ecologică falsă.

11
Studiile care au examinat experienţele unor anumiţi indivizi au găsit în general că
indivizii aflaţi la cel mai jos prag al statutului socialeconomic sunt mai predispuşi să
participe la infracţiuni. Există câteva excepţii notabile la această regulă, dar vorbind
la modul general ei se implică în infracţiune ceea ce este relativ puţin important în
realitate.

Deoarece infracţiunea duce în mod frecvent la arest sau detenţie şi aceasta la rândul
ei reduce perspectivele de angajare ale unui individ. Este posibil să susţii că
infracţiunea duce la sărăcie şi şomaj mai degrabă decât viceversa. Singurul mod sigur
care determină direcţia cauzală a legăturii este să realizezi un studiu longitudinal
pentru a vedea dacă infracţiunea urmează sau precede expunerea la sărăcie şi şomaj.
Vorbind în general, studiile longitudinale au tendinţa de a găsi că indivizii cu un
statut socialeconomic scăzut sunt mai predispuşi să ajungă să se implice în
infracţiuni. Un exemplu similar de descoperiri a fost obţinut în legătură cu studii
longitudinale ale şomajului. Cel puţin un studiu longitudinal important a găsit de
asemenea dovada că indivizii care sunt deja predispuşi la implicarea în infracţiune
comit mai des infracţiuni pe timpul perioadei de şomaj.

Sărăcia şi şomajul sunt de obicei considerate ca fiind cele care cauzează infracţiunile
pentru ca acestea determină oamenii să comită infracţiuni ca un mijloc de a-şi
înfrunta dezavantajele. O cercetare mai recentă a evidenţiat alte posibilităţi. Părinţii
expuşi stresului economic şi social au fost consideraţi ca fiind mai aproape de riscul
de a practica o creştere neadecvată a copilului, cum ar fi: neglijenţă, supervizare slabă
şi inconsistentă, disciplină necorespunzătoare. Aşa cum am zis mai devreme, aceste
comportamente ale părinţilor cresc riscul implicării tinerilor în infracţiuni. Este
posibil, apoi, ca acele situaţii economice şi sociale stresante să acţioneze ca influenţe
distante importante asupra infracţiunii, efectele lor fiind mediate de factorii familiali.
Această posibilitate este susţinută de observaţii empirice.

CONSUMUL DE SUBSTANŢE

Exista cateva linii convergente ale dovezii care sugerează că consumul de alcool,
cel puţin în anumite circumstanţe, creşte în mod direct riscul violenţei infracţionale.
În primul rând, alcoolul a fost introdus în experimente comportamentale pentru a
determina creşterea nivelului de agresivitate. În al doilea rând, băutorii cu experienţă
sunt predispuşi la comiterea infracţiunilor de violenţă sub efectul alcoolului decât
băutorii amatori sau cei care nu beau deloc alcool. În al treilea rând, atacurile
infracţionale au tendinţa de a se forma din cauza premiselor licenţiate. În al patrulea

12
rând, zonele cu rată mare de consum de alcool tinde să prezinte un număr mare de
acte de violenţă.

Influenţa drogurilor ilegale în infracţiune atrage mai multa atenţie din partea mass-
mediei decât influenţa alcoolului, dar de fapt este mai complexă. Mulţi oameni care
comit infracţiuni consumă şi droguri ilegale. Totuşi, în afară de alcool, există puţine
dovezi care să ateste că drogurile precum heroina, cocaina şi marijuana exercită orice
influenţă farmacologică directă asupra tendinţei individului de a participa la
infracţiune. În orice caz, începutul implicării în infracţiune de obicei precedă
consumul ilegal de droguri. Aceasta i-a făcut pe unii să susţină că consumul ilegal de
droguri şi infracţiunea sunt doar manifestări diferite ale comportamentului deviant
mai degraba decât să fie asociate cauzal. Faptul că primii precursori ai familiei la
implicarea în infracţiune sunt identici cu acei care preceda consumul ilegal de droguri
acordă credibilitate acestei opinii.

De fapt consumul ilegal de droguri aproape sigur duce la infracţiune, dar nu prin
influenţarea unui număr mare de oameni care încalcă legea să se implice în
infracţiune. Influenţa consumului ilegal de droguri provine din două surse. În primul
rând, mulţi indivizi deja implicaţi în infracţiune comit mult mai multe infracţiuni
odată ce au devenit dependenţi de droguri. Aceasta este din cauza că infractorii
dependenţi de droguri ilegale scumpe de obicei comit un număr mare de infracţiuni
de proprietate pentru a face rost de bani pentru dependenţa lor. În al doilea rând,
există dovezi că competiţia dintre distribuitorii de droguri pentru controlul pieţelor de
droguri ilicite îi determină să se implice în acte de violenţă împotriva fiecaruia.

TOLERANŢA PUBLICĂ A INFRACŢIUNII

Tinerii implicaţi în infracţiune în general îşi exprimă atitudinile şi valorile

preferabile încălcării legii. Aceasta, este probabil foarte surprinzător. Rolul
atitudinilor şi valorilor ca factori distanţi în comiterea de infracţiuni nu este însă
întotdeauna atât de evident. Deşi se pare că au fost puţine cercetări directe realizate
pe această temă, anumite atitudini stereotipice în legătură cu rasa şi genul ar putea
facilita în mod indirect comiterea infracţiunii.

Violenţa domestică este o ilustrare bună a acestei idei. În 1999 aproape 15.000 de
ordine de arestare pentru violenţă au fost înregistrate de femeile din New South
Wales. Femei omorâte de către soţiile amanţilor lor în New South Wales au
reprezentat aproximativ 16% din toate omuciderile din State. Fără îndoială, mulţi
factori sunt luaţi în considerare pentru nivelul mare de violenţă a bărbaţilor împotriva
13
femeilor. Totuşi, un factor care contribuie este probabil nivelul mare de toleranţă
publică în ceea ce priveşte violenţa împotriva femeilor. În ciuda faptului că violenţa
domestică este un act de infracţiune aproape 20% din populaţia Australiei au spus
într-un sondaj că ei înţeleg că în anumite circumstanţe violenţa ar putea fi acceptată.

Nu ar fi surprinzător dacă toleranţa violenţei de către un individ reduce nivelul lor de

implicare în acte de violenţă. Însă toleranţa publică a încălcării legii este aproape cu
siguranţă neafectată de violenţa domestică. Exista dovezi că este un factor care
contribuie la asigurarea fraudei şi la bonul fiscal de bunuri furate. Evaziunea fiscală şi
condusul sub influenţa drogurilor sunt alte două domenii care ar putea apărea ca şi
cauză indirectă la infracţiune.

LOCURI PREDISPUSE LA INFRACŢIUNE

O PROBLEMĂ PRELIMINARĂ

Este mult mai greu să măsori şi să monitorizezi factorii care au dus la comunităţi
predispuse la infracţiune decât să monitorizezi factorii care i-au determinat pe
indivizi să devină infractori. Ca rezultat, cauzele predispoziţiei la infracţiune a
cartierelor sau a comunităţilor nu sunt niciunde atât de bine înţelese ca şi cauzele
implicării indivizilor la infracţiune.

Este natural sa recunoşti că locurile predispuse la infracţiune sunt pur şi simplu acele
zone unde are domiciliul un număr mare de indivizi predispuşi la infracţiune. Chiar
dacă acest lucru ar fi fost adevărat s-ar pune întrebarea de ce numeroşi indivizi
predispuşi la infracţiune locuiesc în anumite cartiere. De fapt sugestia că zonele sunt
considerate predispuse la infracţiune pentru că indivizii predispuşi la infracţiune au
domiciliul acolo este doar pe jumătate adevărată. Aşa cum putem înţelege pe scurt,
uneori cartierele sunt considerate predispuse la infracţiune doar pentru că ele au ţinte
comerciale sau rezidenţiale atractive ori oportunităţi infracţionale care atrag atat
infractorii rezidenţi sau nu.

NEDREPTATE, SĂRĂCIE ŞI ŞOMAJ

Săracia, şomajul şi inegalitatea veniturilor au fost toate găsite ca factori care

influenţează predispoziţia la infracţiune a zonelor. Efectele sărăciei şi şomajului nu
sunt surprinzătoare. Cum am observat mai devreme, sărăcia şi şomajul cresc riscul
indivizilor să ajungă implicaţi în infracţiune. Efectul inegalităţii venitului în
infracţiune cere o altă remarcă dacă este mai degrabă o caracteristică a locurilor decât
14
a oamenilor. Există rate mari ale inegalităţii veniturilor într-o zonă unde sunt
diferenţe mari în veniturile de întreţinere între rezidenţii acelei zone. Inegalitatea
veniturilor poate exista la un nivelul unui cartier, nivelul unui stat sau la nivelul
naţional.

Au fost propuse trei explicaţii diferite dar nu inacceptabile pentru inegalitatea

veniturilor în infracţiune. Într-o explicaţie, inegalitatea veniturilor motivează indivizii
să facă infracţiuni deoarece creează un fel de deprivare relativă printre cei care sunt
săraci. În legătură cu a doua explicaţie, inegalitatea cauzează infracţiunea într-o zonă
pentru că îi aduce pe cei motivaţi să acţioneze în contact cu ţinte atractive pentru
infracţiune. După a treia explicaţie, efectul inegalităţii în infracţiune vine de la faptul
că nivelul mare de inegalitate rezultă în sărăcie, care devine concentrată în anumite
zone. De când copiii din familii sărace prezintă risc mai mare de implicare în
infracţiune, concentrarea spaţială a sărăciei îi aduce pe actualii şi potenţialii infractori
în contacte mai frecvente cu fiecare din ei. Aceasta creşte mai departe rata implicării
în infracţiune. Explicaţia efectului de inegalitate în infracţiune poate varia dacă
inegalitatea există fie la nivelul cartierului, fie la nivelul regional sau naţional.

OPORTUNITATEA INFRACŢIONALĂ

Dezavantajele economice şi sociale nu sunt singurii factori care determină ca locurile

să fie predispuse la infracţiuni. Infractorii comit mai multe infracţiuni când sunt mai
multe oportunităţi şi motivaţii pentru a face acest lucru. Tendinţa anumitor locuri sau
locaţii să stimuleze infracţiunea poate fi dedus din faptul că, într-un studiu, din
326.000 de apeluri la poliţie 50% din ele proveneau de la doar 3% din locuinţele
oraşului.

Numeroşi factori pot crea oportunităţi sau motivaţii pentru infracţiune. Aceasta
include securitate fizică indoielnica, securitate personală indoielnica, respectarea
indoielnica a legii sau asumarea unui risc scăzut de anxietate, niveluri mari de
consum de alcool, pieţe deschise de droguri ilegale, ţinte comerciale şi rezidenţiale
atractive şi oportunităţi bune pentru a vinde sau scăpa de bunuri furate.

CONTROLURI SOCIAL-INFORMALE SLABE

Legatura apropiată cu problema oportunităţii infracţionale este ceea ce unii au numit-

o ,,control social informal’’. Vorbind în general, acest termen se referă la capacitatea
unei comunităţi sau a unui cartier de a se proteja. Controlul social informal apare, de
exemplu, când rezidenţii unui cartier doresc să înfrunte tinerii implicaţi în
15
vandalisme, să raporteze chiulul la autorităţile şcolii sau să joace un rol activ în
supravegherea activităţilor sociale ale tinerilor.

Zonele cu niveluri scăzute de control social informal au fost găsite ca având

numeroase infracţiuni şi acte de violenţă. Precis din această cauză totul este de
neînţeles. Unii susţin că factori precum nivelurile mari de populaţie mobilă (populaţie
care se mută dintr-un loc în altul), concentrarea spaţială dezavantajoasă şi excluderea
anumitor rase sau grupuri sociale din societate au loc în zone predispuse la
infracţiune prin nerespectarea controlurilor sociale informale din acea zonă. Este
posibil totuşi ca infracţiunea şi lipsa controlului social informal sunt pur şi simplu
două părţi ale unei monede produsă de populaţia mobilă, concentrarea spaţială
dezavantajoasă şi excluderea rasială sau socială.

GĂŞTILE ŞI INFRACŢIUNEA ORGANIZATĂ

Cartierele (cel puţin în Australia) sunt în mod normal predispuse la infracţiune din
cauza numărului mare de rezidenţi (sau turişti) care se implică independent în
infracţiuni. Însă, uneori, problemele cu infracţiunile unei zone sunt exagerate de
escapadele găştilor saual altor tipuri de grupuri infracţionale şi/sau organizaţii.
Această problemă tinde să fie exagerată de către mass-media australiană, ale cărei
secţiuni pare să le descrie fiecare adunare de tineri ca pe o ameninţare a legii şi
ordinii. Deşi nu s-a făcut niciun studiu asupra acestei probleme, este îndoielnic faptul
că găştile de infractori sunt oriunde la fel şi în Australia ca în Statele Unite. Acesta
fiind spus, nu e nicio îndoială că unele găşti din Australia sunt adânc implicate în
activităţile infracţionale.

Cauzele de adâncime ale acestei probleme nu sunt bine înţelese, deşi existenţa unei
mari pieţe locale de droguri deseori joacă un rol aparte. Existenţa unei mari pieţe
ilegale pentru sex şi bunuri furate probabil are şi aceasta un anumit rol. Factorii care
influenţează crearea găştilor pot totuşi să nu fie per total banii. Unii au sugerat că
marginalizarea economică şi socială îi determină pe tineri să formeze găşti ca un mod
de a-şi oferi un statut social de neobţinut din partea societăţii convenţionale.

Oricare ar fi originile găştilor sau al altor forme de infracţiune organizată, problemele

cu infracţiunile pe care ei le generează sunt deseori distincte calitativ faţă de acelea
generate de cartierele care au pur şi simplu un număr mare de indivizi mai mult sau
mai puţin implicaţi independent în infracţiuni. Competiţia pentru controlul pieţelor de
16
droguri ilegale poate, de exemplu, să rezulte în violenţă, intimidare, şantaj, spălare de
bani şi corupţie oficială. Găştile organizate ar putea duce la dominarea în totalitate a
producţiei de droguri sau distribuire şi uneori se pot implica în alte domenii mari ale
infracţionalităţii, precum frauda.

RESPECTAREA INSUFICIENTĂ A LEGII

Politicienii şi jurnaliştii uneori atribuie problemele legate de infracţiuni nerespectării

sau insuficientei respectări a legii. Surprinzător, există multe cercetări bune asupra
efectului pe care îl au diferitele arestări regionale în infracţiune. Problema în
conducerea unei cercetări bune este faptul că e dificil să îţi dai seama dacă numărul
mare de activităţi ale poliţiei produc infracţiuni minore sau invers. A doua posibilitate
ar apărea dacă, de exemplu, numeroasele infracţiuni reduc capacitatea serviciilor de
poliţie să aresteze infractorii. Aceasta ar creea o situaţie în care ratele arestărilor ar fi
mai scăzute faţă de ratele infracţiunilor chiar dacă nu ar exercita nicio influenţă una
asupra celeilalte.

Câteva studii care au încercat să determine direcţia legăturii cauzale între numărul
arestărilor şi infracţiuni, au descoperit că în general cu cât este mai mare numărul
activităţilor desfăşurate de poliţie, cu atăt este mai scăzut numărul infracţiunilor.
Mărimea efectului pare însă să varieze în funcţie de o serie de factori. Urmărirea pro-
activă (urmărirea repetată a infractorilor) pare să reducă mai mult infracţiunile decât
urmărirea reactivă. Numărul mare de arestări pare să aibă mai mult efect în oraşele
mici şi mijlocii decât în oraşele mari. De asemenea, numarul mare de arestări pare să
aibă mai mult efect în locurile în care există o cerere mai mare a locurilor de muncă
decât unde nu este prezentă. În sfârşit, pentru unele grupuri de infractori şi infracţiuni
(bărbaţii şomeri care comit violenţă domestică) creşterea numărului de arestări poate
creşte şi infracţiunile.

PERIOADELE DE TIMP PREDISPUSE LA INFRACŢIUNI

Până acum, am examinat cauzele şi corelaţiile indivizilor şi locurilor predispuse la

infracţiune. Dar ce produce schimbări în numărul infracţiunilor de-a lungul timpului?
Oricare sau toţi din factorii pe care tocmai i-am prezentat sunt potenţiali candidaţi.
Din nefericire, cercetarea care caută să explice trendurile în infracţiune pe parcursul
17
timpului a găsit chiar mai puţine răspunsuri clare decât cercetarea asupra locurilor
predispuse la infracţiune. Tratarea problemei va fi de departe mai pe scurt decât
prezentarea indivizilor şi a locurilor predispuse la infracţiune.

INFLUENŢE PE TERMEN SCURT

Cand căutăm o explicaţie pentru trendurile infracţiunilor este folositor să distingem

între factorii care produc variaţii în numărul infracţiunilor pe termen scurt (de
exemplu: doar câteva luni) şi

factori care produc variaţii în ratele infracţiunilor pe termen lung (de ex. câţiva ani).

Factorii care produc schimbări bruşte în infracţiune sunt mai puţin bine înţelese decât
acelea care afectează infracţiunile pe parcursul timpului. Sunt de asemenea mulţi
factori care produc probabil schimbări bruşte în numărul infracţiunilor dar care din
păcate au primit puţină atenţie sau deloc din partea cercetării. De exemplu, poliţia
deseori evidenţiază impactul pe care îl are eliberarea din închisoare a unui deţinut
predispus la infracţiuni sau o schimbare în dorinţa tribunalului de a refuza cauţiunea
asupra numărului de infracţiuni din zona locală. În ciuda importanţei lor, cunoaştem
puţin despre aceste lucruri.

Cercetarea a prezentat variaţiile în numărul atacurilor şi omuciderilor pe timpul zilei,

ziua săptămânii şi luna anului. Aceste variaţii apar probabil ca rezultat al schimbărilor
în oportunităţile pentru infracţiune sau schimbări în felul de a interacţiona între
potenţiale victime şi infractori. Mai mult, în timp ce legătura dintre şomaj şi tipurile
infracţiunilor este departe de a fi stabilită, există dovezi pentru a sugera că creşterile
în rata şomajului determină creşterea infracţiunilor de proprietate. Scăderile în
consumul personal (ex. venitul pe consumul de bunuri) a fost găsit de asemenea că
determină creşterea temporară a infracţiunilor de proprietate. În fiecare din aceste
două ultime cazuri efectele au fost atribuite unei tendinţe a unor indivizi să se implice
în infracţiune (sau să petreacă mai mult timp comiţând-o) ca răspuns la
circumstanţele economice dificile.

O serie de factori exercită şi ei efecte pe termen scurt asupra violenţei infracţionale.

Şomajul pare să crească ratele omuciderilor, probabil aceasta se produce din cauza
18
frustrării. Ratele per total ale infracţiunilor de violenţă, cel puţin în unele ţări, sunt
foarte asociate cu ratele consumului de alcool. Aceasta se întâmplă probabil din cauza
alcoolului, cel puţin în unele circumstanţe, alcoolul pare să stimuleze
comportamentul agresiv. În sfârşit, în timp ce majoritatea cercetărilor care
examinează legătura dintre starea vremii şi infracţiunea este de departe stabilită,
există dovezi consistente a unei legături dintre temperatura zilnică şi ratele atacurilor.
Aceasta ar putea fi din cauză că temperatura ridicată reduce toleranţa unei persoane la
frustrare sau din cauză că temperatura ridicată pur şi simplu îi face pe infractori să fie
mai motivaţi şi pe potenţialele victime să aibă contacte mai frecvente cu aceştia (ex.
la evenimentele sociale în aer liber).

INFLUENŢE PE TERMEN LUNG

De când majoritatea infracţiunilor implică furtul de bunuri materiale, unii se aşteaptă

ca tendinţele infracţiunilor pe termen lung să fie asociate îndeaproape cu factori care
măsoară cererea sau distribuirea acelor bunuri. Dovadă pusă la dispoziţie susţine
puternic această afirmaţie.

Tendinţele consumului de droguri aduce o altă sursă de influenţă frecventă asupra

tendinţelor infracţionale. Australia a experimentat o creştere rapidă în numărul de
consumatori de heroină în ultimii douăzeci de ani. Această creştere a fost însoţită de
un număr mare de infracţiuni, în special jaf. Aceste observaţii, deşi sunt sugestive, nu
aduc dovada concludentă că consumul de droguri are un rol important în formarea pe
termen lung a tendinţelor infracţionale. Concluzia este totuşi susţinută de dovada
clară că dependenţa de droguri creşte semnificativ numărul infracţiunilor.

O influenţă frecventă asupra tendinţelor infracţionale pe termen lung, pe care am

omis-o, este structura populaţiei pe criteriul vârstei. Deoarece infracţiunea este
comisă în mod surprinzător de către persoane cu vârsta cuprinsă între 15-24 ani ne-
am aştepta ca numărul infracţiunilor să crească odată cu numărul persoanelor care se
află la acest interval de vârstă. Există dovezi că este adevărat, deşi efectele sunt mai
puţin pronunţate decât credeau la început mulţi criminologi.

O varietate de factori au fost implicaţi ca fiind influenţe pe termen lung a tendinţelor

infracţionale. Acestea includ creşterea disponibilităţii armelor, creşterea numărului de
separări de familii, creştere în raţia copiiilor, niveluri mai mari de mobilitate
geografică şi număr mai mare de femei care sunt implicate în forţa de muncă. La
acest nivel, interpretarea dovezii care leagă aceşti factori de tendinţele infracţionale
pe termen lung rămâne încă, ca şi altele, subiectul unei dezbateri importante.
19
REZUMATUL ŞI CONCLUZIA

Ştim mai multe informaţii despre modurile şi cauzele implicării în infracţiune decât
despre factorii care determină predispoziţia locurilor la infracţiune. Totuşi, cunoaştem
mai multe informaţii despre factorii care creează predispoziţia locurilor la infracţiune
decât despre factorii care influenţează tendinţele în infracţiune pe parcursul timpului.

Nu există un singur factor sau un set de factori care determină un individ să ajungă să
se implice în infracţiuni. Să fi un infractor nu este ca şi când ai avea o boală.
Majoritatea oamenilor la o anumită vârstă comit un fel de infracţiune, chiar dacă nu
implică nimic mai grav decât să conduci peste viteza legală. O proporţie
semnificativă a tinerilor vor comite infracţiuni relativ grave (spargeri şi intrare prin
efracţie) însă cei mai mulţi dintre ei vor renunţa la infracţiuni fără să aibă nevoie de
orice intervenţie formală.

Riscul şi profunzimea implicării în infracţiune este puternic influenţată de calitatea

creşterii copiilor de către părinţi. Ataşamentul insecurizant dintre copii şi părinţi,
supravegherea slabă şi inconsistentă a părinţilor, disciplina inconsecventă, toate
acestea cresc riscul implicării în infracţiune. La fel şi părinţii care transmit atitudini şi
valori deviante. Impactul despărţirii familiei sau a conflictului în familie, deşi e
semnificativ, pare să fie mai puţin important decât factorii menţionaţi mai devreme.
Atâta timp cât ne preocupă tinerii, performanţa şcolară slabă, asocierea cu semenii
delincvenţi şi consumul de alcool măresc riscul implicării în infracţiune. Consumul
ilegal de droguri pare să mărească semnificativ numărul infracţiunilor comise de către
cei care devin infractori activi.

Ca şi cu indivizii, locurile pot fi considerate ca având predispoziţie la infracţiune din

cauza unei varietăţi de factori. Cele mai cunoscute caracteristici ale cartierelor
predispuse la infracţiune sunt sărăcia, şomajul inegalitatea veniturilor. În zonele
caracterizate de aceste probleme, una din ele frecventă este descoperirea unei scăderi
la nivelul controlului social informal exercitat de rezidenţii locali împotriva
oamenilor care ameninţă cu comiterea de infracţiuni. Infracţiunea de asemenea tinde
să ajungă concentrată în anumite locaţii unde sunt mari oportunităţi sau motivaţii
pentru comiterea de infracţiuni. Uneori aceste oportunităţi motivează găştile şi/sau
alte organizaţii infracţionale care urmează să comită infracţiuni atât locale cât şi în
alte părţi.

20
Numărul infracţiunilor scade sau creşte pe parcursul timpului ca răspuns la o mare
varietate de factori. Factorii economici (ex. şomajul) par să joace un rol important în
formarea tendinţelor în infracţiunea de proprietăţi. Consumul de alcool şi şomajul par
să influenţeze numărul actelor de violenţă. Alte potenţiale influenţe la diferite
niveluri ale infracţiunii includ disponibilitatea armelor, ratele familiilor separate,
procentajelor familii monoparentale care trăiesc în sărăcie, niveluri ale mobilităţii
georgrafice şi procentajul femeilor care fac parte din forţa de muncă. Interpretarea
acestor descoperiri este subiectul multor dispute.

Deoarece infracţiunea nu este rezultatul al oricărui factor sau al unei combinaţii de

factori, nu are niciun rost să cauţi să controlezi infracţiunea prin orice strategie sau set
de strategii. O combinaţie de strategii va fi întotdeauna soluţia potrivită. Evidenţierea
anumitor strategii ar trebui să varieze în funcţie de natura infracţiunii cu care ne
confruntăm, de opţiunile disponibile pentru influenţarea problemei şi de urgenţa cu
care este cerută schimbarea. Guvernele preocupate să-şi mărească controlul asupra
infracţiunilor mai bine ar încerca să influenţeze cât mai mulţi factori cu putinţă decât
să-şi concentreze eforturile asupra unui singur factor sau doi.
I.4 Modalități de combatere și prevenire a infracțiunii de furt

21
 1.1. Analiza noțiunii de patrimoniu în contextul infracțiunii de furt.
Pînă a trece nemijlocit la analiza infracțiunii de furt sub aspectul noțiunii și
componenței, este necesar de a analiza noțiuniunea de patrimoniu, care stă la baza
analizei noțiunii furtului.
1.2. Analiza noțiunii de sustragere în cadrul infracțiunii de furt.
II. COMPONENȚA INFRACȚIUNII DE FURT.
2.1. Obiectul infracțiunii de furt.
Abordând problema obiectului infracţiunilor săvârșite prin sustragere,
menţionăm că, la toate aceste infracţiuni, obiectul juridic comun îl constituie relaţiile
sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile. Desfășurarea normală a
relaţiilor sociale interesând existenţa, dezvoltarea și consolidarea patrimoniului
impune respectarea posesiei asupra bunurilor, adică a poziţiei, de fapt, în care se află,
din punctul de vedere al păstrării și al destinaţiei lor, bunurile ce ţin de sfera
patrimonială a victimei. Prin comiterea de sustragere a acestor bunuri, violându-se
reglementările ce sunt destinate să asigure poziţia de fapt a bunurilor aparţinând altor
persoane fizice, persoanelor juridice sau statului, se aduce, implicit, o gravă atingere
relaţiilor și valorilor sociale menţionate mai sus. Anterior săvârșirii sustragerii, bunul
se află într-o anumită poziţie, cu relevanţă socială, care constă în faptul că el se
găsește în posesia de fapt a unei alte persoane decât făptuitorul. Sustragerea implică,
pe de o parte, preexistenţa acestei situaţii privitoare la poziţia bunului, iar, pe de altă
parte, săvârșirea acţiunii prin care bunul este scos, în mod ilicit, din această poziţie și
trecut în același mod într-o altă poziţie, sub stăpânirea făptuitorului. De obiectul
juridic comun al infracţiunilor săvârșite prin sustragere se ţine seama atât la stabilirea
gradului de pericol social generic, cât și la determinarea gradului de pericol social
concret al faptelor care aparţin acestui subgrup al infracţiunilor contra patrimoniului.
Obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM îl
constituie relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile. Împotriva
infracţiunilor săvîrşite prin sustragere, în general, și a infracțiunilor specificate la
art.186 CP RM, în particular, posesia este ocrotită indiferent dacă este viciată,
neviciată, de bună sau de rea-credinţă, legitimă sau nelegitimă etc. Chiar posesia
dobîndită printr-o infracţiune, ca şi orice altă posesie nelegitimă, este protejată de
legea penală. În ipoteza consemnată la lit.c) alin.(2) art.186 CP RM, în plan secundar,
se aduce atingere relaţiilor sociale cu privire la inviolabilitatea încăperii, a altui loc
pentru depozitare sau a locuinţei.
22
 Obiectul material al infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM îl
reprezintă bunurile care au o existenţă materială, sunt create prin munca omului,
dispun de valoare materială şi cost determinat, fiind bunuri mobile şi străine pentru
făptuitor. Astfel, în primul rînd, bunurile, care reprezintă obiectul material al
infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM, trebuie să aibă o existenţă materială.
Nu au o existenţă materială următoarele entităţi incorporale: 1) bunurile intelectuale
(în sensul prevederii de la alin.(1) art.9 din Constituţie). „Sustragerea” unor asemenea
bunuri poate fi calificată în baza art.185 1 , 1852 sau 1853 CP RM ori a art.96, 97, 99-
103 din Codul contravenţional; 2) energia, chiar avînd o valoare materială. De
exemplu, însuşirea energiei electrice sau a energiei termice atrage răspunderea în
baza art.194 CP RM sau a art.164 din Codul contravenţional; 3) informaţiile. De
exemplu, se aplică art.338 CP RM în cazul sustragerii de informaţii ce constituie
secret de stat în scopul transmiterii lor unui stat străin, unei organizaţii străine sau
agenturii lor; 4) serviciile. „Sustragerea” serviciilor poate fi calificată în conformitate
cu art.196 CP RM, cu art.106, alin.(6) art.180, art.252 din Codul contravenţional etc.
În al doilea rînd, în calitatea lor de obiect material al infracțiunii prevăzute la alin. (1)
art.186 CP RM, bunurile se caracterizează printr-un ansamblu de aspecte de natură
socială, economică, fizică şi juridică. Sub aspect social, obiectul material al
infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM este constituit din bunurile în a căror
creare a fost investită munca omului, prin care bunurile au fost detaşate de starea lor
naturală. Dacă scopul muncii omului a constat în a restabili sau a păstra situaţia
ecologică favorabilă pentru viaţa şi activitatea omului, atunci cele săvîrşite formează
una din faptele incriminate la art.231, 233 sau 234 CP RM. Din contra, dacă scopul în
care s-a aplicat munca umană asupra componentelor materiale ale mediului
înconjurător s-a exprimat în a include componentele date în circuitul marfar, în
procesul de producţie, atunci cele comise se califică potrivit alin.(1) art.186 CP RM.
Sub aspect economic, bunurile care formează obiectul material al infracțiunii
prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM trebuie să aibă o valoare materială (economică)
şi un cost determinat. Costul exprimă valoarea obiectivă a bunului, utilitatea socială a
acestuia. Dacă bunul comportă doar o valoare subiectivă, sentimentală, avînd o
utilitate individuală, el nu va putea forma obiectul material al infracțiunii prevăzute la
alin.(1) art.186 CP RM (de exemplu, o poză a unei cunoştinţe, un fragment de hîrtie
cu însemnările persoanei etc.). Aceasta deoarece un astfel de bun nu va putea fi
evaluat în bani. Totuşi, există bunuri care, pe lîngă o utilitate individuală, au şi o
utilitate socială: pozele unor celebrităţi (mai ales cu autografele acestora), jurnalele
intime ale acestora, scrisorile lor etc. Evident, asemenea bunuri, constituind exponate
muzeale, piese de arhivă, obiecte de vînzare-cumpărare sau de licitaţie etc., trebuie
recunoscute ca obiect material al infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM.

23
Sub aspect fizic, bunurile, privite ca obiect material al infracțiunii prevăzute la alin.
(1) art.186 CP RM, trebuie să fie bunuri mobile. Calitatea de bun mobil permite
delimitarea infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM de infracţiunea prevăzută
la art.193 CP RM. Dacă un bun imobil nu poate fi sustras, în schimb părţile dintr-un
asemenea bun, devenite mobile prin detaşare, pot constitui obiectul material al
infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM.
Sub aspect juridic, bunurile, privite ca obiect material al infracțiunii prevăzute
la alin.(1) art.186 CP RM, trebuie să fie străine pentru făptuitor. În alţi termeni, bunul
trebuie să se afle, înainte de comiterea infracțiunii, în posesia victimei. Revendicarea,
prin metode ilegale – de către victima infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP
RM sau de către o altă persoană care acționează în interesul victimei infracțiunii în
cauză – a bunului aparținînd victimei, aflat în posesia nelegitimă a făptuitorului,
trebuie calificată ca samavolnicie, în conformitate cu art.352 CP RM sau cu art.335
din Codul contravenţional.1
2.2. La tura obiectivă a infracțiunii de furt.
Latura obiectivă a infracţiunilor săvârșite prin sustragere are următoarea
structură: 1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea de luare ilegală și gratuită; 2)
urmările prejudiciabile sub formă de prejudiciu patrimonial efectiv; 3) legătura de
cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile.
Latura obiectivă a infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM are
următoarea structură: 1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea de luare ilegală şi
gratuită; 2) urmările prejudiciabile sub formă de prejudiciu patrimonial efectiv al
cărui mărime se situează între limitele de 25-2500 unităţi convenţionale, și care nu
are un caracter considerabil; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi
urmările prejudiciabile; 4) modul ascuns.
În contextul infracțiunilor săvîrșite prin sustragere, în general, și al infracțiunii
prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM, în particular, acţiunea de luare este alcătuită din
două acte succesive: 1) deposedarea, adică scoaterea bunului din stăpînirea victimei,
reprezintă actul extinctiv; 2) imposedarea, adică trecerea bunului în stăpînirea
făptuitorului, constituie actul achizitiv. Caracterul ilegal alacţiunii de luare rezultă
din: 1) săvîrşirea infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM pe calea violării
iminente a prevederilor legislative ce reglementează regimul posesiei asupra
bunurilor (criteriul obiectiv al ilegalităţii); 2) lipsa la făptuitor a oricăror drepturi
asupra bunurilor luate (criteriul subiectiv al ilegalităţii). Pentru a fi calificată în baza
alin.(1) art.186 CP RM, acțiunea de luare trebuie să fie nu numai ilegală, dar și
gratuită. Luarea se consideră gratuită atunci cînd se realizează: 1) fără o despăgubire
1
Manualul judecătorului pentru cauze penale, Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana Vîzdoagă; coord. ed.: Mihai
Poalelungi . Ed. I. – Chișinău 2013 (Î.S. F.E.-P. «Tipografia Centrală»)., p. 613. 614.
24
pecuniară pe măsură a valorii bunului luat; 2) fără o acordare a echivalentului sub
formă de muncă sau bunuri de aceeaşi valoare; 3) cu o despăgubire simbolică ori
neadecvată a valorii bunului luat. Luarea ilegală va fi considerată gratuită şi atunci
cînd compensarea costului bunurilor luate a avut loc deja după săvîrşirea infracțiunii
prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM. În conformitate cu lit.e) alin.(1) art.76 CP RM, o
asemenea circumstanţă poate avea ca efect atenuarea pedepsei stabilite pentru
infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.186 CP RM, dar nicidecum nu-l poate absolvi pe
făptuitor de răspundere penală. Pe cale de consecinţă, despre lipsa gratuităţii luării se
poate vorbi în situaţia acordării compensării corespunzătoare pînă la consumarea
infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM, nu însă ulterior acesteia. Specificul
infracțiunilor prevăzute la art.186 CP RM, în raport cu celelalte infracţiuni săvîrşite
prin sustragere, constă în modul ascuns (clandestin) de comitere a faptei. Stabilirea
modului ascuns de comitere a faptei de sustragere are la bază două criterii: 1) criteriul
obiectiv şi 2) criteriul subiectiv. Criteriul obiectiv presupune că fapta de sustragere
este săvîrşită: 1) în lipsa victimei sau a oricăror altor persoane. Este cea mai des
întîlnită ipoteză, cînd făptuitorul tinde să evite oricare contact vizual cu alte persoane
care l-ar putea împiedica să săvîrşească infracţiunea sau să-l denunţe; 2) în prezenţa
altor persoane, însă pe neobservate pentru acestea. Într-un asemenea caz, făptuitorul
trebuie să depună comparativ mai multe eforturi, deoarece trebuie să se apropie
imperceptibil de victimă sau să-i ia bunurile în aşa fel încît să rămînă neremarcat, sau
să se retragă neobservat cu bunurile sustrase; 3) în prezenţa altor persoane, care
observă luarea bunurilor, dar care nu conştientizează caracterul infracţional al celor
săvîrşite. De această dată, putem nuanţa următoarele situaţii: a) aceste alte persoane
nu cunosc cui aparţin bunurile luate (admiţînd că acestea ar putea să aparţină
făptuitorului); b) făptuitorul creează, prin înşelăciune, caracterul aparent legitim al
luării bunurilor; c) el profită de faptul că alte persoane nu sunt în stare să
conştientizeze obiectiv caracterul infracţional al celor comise de el (din cauza vîrstei
fragede, a ebrietăţii, a somnului, a bolii psihice ori a unei alte stări specifice în care se
află); 4) în prezenţa altor persoane care urmăresc luarea bunurilor şi conştientizează
caracterul infracţional al celor comise. Pentru calificarea faptelor în baza art.186 CP
RM, mai este necesară prezenţa criteriului subiectiv de stabilire a modului ascuns.
Acest criteriu presupune convingerea făptuitorului că cele săvîrşite de el rămîn
nevăzute, neobservate sau neînţelese adecvat de către alte persoane, ori că aceste
persoane nu-i vor zădărnici săvîrşirea sustragerii. Bineînţeles, concluziile asupra
circumstanţei că făptuitorul era convins de modul ascuns al acţiunii sale trebuie să se
bazeze pe anumite premise de ordin obiectiv, dar nu pe declaraţiile lui neîntemeiate.
Decisiv pentru stabilirea modului ascuns de comitere a sustragerii este criteriul
subiectiv.

25
 La momentul săvîrşirii faptei, mărimea prejudiciului cauzat prin infracțiunea
prevăzută la alin.(1) art.186 CP RM trebuie să depăşească 25 unităţi convenţionale. În
caz contrar, răspunderea se va aplica în baza art.105 al Codului contravenţional. În
același timp, mărimea prejudiciului cauzat prin infracțiunea prevăzută la alin.(1)
art.186 CP RM nu poate să depăşească 2500 unităţi convenţionale. Altfel,
răspunderea se va aplica în conformitate cu alin.(4) art.186 CP RM. Nu în ultimul
rînd, prejudiciul cauzat prin infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.186 CP RM nu
poate să aibă un caracter considerabil. În caz contrar, calificarea se va face potrivit
lit.d) alin.(2) art.186 CP RM. Infracţiunea specificată la alin.(1) art.186 CP RM se
consideră consumată din momentul în care făptuitorul a obținut posibilitatea reală de
a se folosi sau a dispune de bunurile luate. De asemenea, infracțiunea prevăzută la
alin.(1) art.186 CP RM nu poate fi considerată consumată în cazul în care a fost
scoasă numai o parte din bunuri, existînd intenţia făptuitorului de a sustrage toate
bunurile selectate. Aruncarea bunurilor, peste gard, unui alt participant la infracţiune,
care a fost de îndată reţinut, de asemenea trebuie calificată conform art.27 și alin. (1)
art.186 CP RM, deoarece făptuitorii nu obţinuse încă posibilitatea reală de a se folosi
sau a dispune de acele bunuri la dorinţa lor.2
Prin „posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de bunurile luate” trebuie
să se înţeleagă situaţia cînd aceste bunuri se află în posesia făptuitorului şi el singur
hotărăşte cum să procedeze cu ele mai departe – să le consume, să le vîndă, să le
transmită altor persoane etc. În alţi termeni, are loc o îmbinare a două criterii: a
criteriului obiectiv (bunurile se află în posesia făptuitorului) şi a criteriului subiectiv
(făptuitorul se consideră proprietar al bunurilor luate).
2.3. La tura subiectivă a infracțiunii de furt.
Latura subiectivă a infracţiunilor săvârșite prin sustragere se exprimă, în primul
rând, în vinovăţie sub formă de intenţie directă. De asemenea, este obligatorie
prezenţa scopului special – a scopului de cupiditate (profit). În definiţia noţiunii de
sustragere, pe care am formulat-o supra, nu am concretizat nici forma de vinovăţie –
intenţia – nici tipul intenţiei – intenţia directă. Aceasta deoarece concluzia cu privire
la ele poate fi făcută în urma examinării profilului faptei prejudiciabile din cadrul
sustragerii (a lua ceva, manifestând imprudenţă, este practic imposibil), precum și
prin specificarea scopului special – de cupiditate – care circumstanţiază prezenţa
intenţiei directe.
Latura subiectivă a infracțiunii specificate la alin.(1) art.186 CP RM se
caracterizează, astfel prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. Pentru calificarea
faptei conform normei în cauză, este obligatorie cum am menționat mai sus, prezenţa

2
Manualul judecătorului pentru cauze penale, Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana Vîzdoagă; coord. ed.: Mihai
Poalelungi . Ed. I. – Chișinău 2013 (Î.S. F.E.-P. «Tipografia Centrală»), p.618.
26
scopului de cupiditate. Scopul de cupiditate reprezintă anticiparea în conştiinţa
făptuitorului a stăpînirii sale definitive asupra bunurilor luate, cînd el va avea
posibilitatea de a poseda, a folosi şi a dispune de aceste bunuri ca şi cum ele ar fi ale
lui proprii. Nu poate fi calificată conform alin.(1) art.186 CP RM luarea ilegală şi
gratuită, pe ascuns, a bunurilor mobile din posesia altuia, luare prin care acestuia i s-a
cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv, săvîrşită în scopul folosinţei temporare a
acelor bunuri, făptuitorul urmărind restituirea lor ulterioară. Esenţa „folosinţei
temporare” constă în aceea că bunurile sunt luate pe un timp oarecare, şi anume – pe
o perioadă nesemnificativă sau strict determinată. În astfel de cazuri, făptuitorul nu
urmăreşte scopul de cupiditate, deoarece nu doreşte să treacă bunurile în stăpînirea sa
definitivă. În funcţie de circumstanţele cazului, asemenea fapte pot fi calificate
conform art.1921 , 1922 sau altele din Codul penal. Este posibilă comiterea
infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM în scopul transmiterii bunurilor unor
terţe persoane dintr-un sentiment de gratitudine faţă de aces- 621 tea, în vederea
achitării către ele a datoriilor nestinse etc. Chiar și în acest caz sustragerea este
comisă în scop de cupiditate (la concret – în scop de înavuţire a unor terţe persoane),
deoarece, văzîndu-se în postura de pretins proprietar, făptuitorul nu face decît să
realizeze atributul de dispoziţie care derivă din dreptul de proprietate. În ipoteza dată,
făptuitorul urmăreşte scopul de cupiditate, chiar dacă nu urmăreşte să obţină profitul
pentru sine personal. Prezenţa scopului de cupiditate nu presupune prezenţa
obligatorie a motivului de cupiditate. Explicaţia este că motivul de cupiditate constă
în năzuinţa făptuitorului de a obţine, de pe urma celor sustrase, venit material pentru
sine sau pentru apropiaţii săi, fie pentru ceilalţi participanţi la infracţiune, sau, mai
scurt, pentru o persoană care a acordat, direct sau indirect, o asistenţă materială
făptuitorului sau care, în previziunea făptuitorului, îi va acorda o astfel de asistenţă în
viitor. Este însă perfect posibilă situaţia cînd făptuitorul ia bunurile de la victimă
pentru a le trece în folosul unor terţe persoane, fără a se înavuţi personal sau fără a
spera la o înavuţire personală în viitor (de exemplu, făptuitorul transferă întreaga
sumă de bani sustrasă pe contul unei case de copii, păstrîndu-şi anonimatul absolut,
deci excluzînd din start orice fel de „contraprestaţie” pentru „altruismul” său). În
aceste condiţii, fapta întruneşte toate semnele constitutive ale noţiunii de sustragere,
însă fără a fi săvîrşită din motiv de cupiditate.
2.4. Subiectul infracțiunii de furt.
Subiectul infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM este persoana fizică
responsabilă care, în momentul comiterii faptei, a atins vîrsta de 14 ani. Coborârea
limitei de vârstă a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută la art. 186, Cod
Penal al RM este condiţionată nu doar de gradul sporit al pericolului social al acestor
infracţiuni, dar și de frecvenţa lor ridicată printre faptele penale săvârșite de minori,

27
determinată de accesibilitatea intelectuală și executorie a formelor respective de
sustragere pentru minorii care au atins vârsta de 14 ani.
CONCLUZII
În concluzie aș dori să menționez că importanța prevenirii și combaterii
infracțiunii de furt, constă anume în valorile sociale care trebuie protejate în raport cu
acțiunea social periculoasă de furt. Astfel, reieșind din rolul și locul patrimoniului,
privit, în primul rînd, ca valoare socială fundamental și că acesta reprezintă un atribut
inerent oricărei personae, o condiție de participare la raporturile juridice de ordin
patrimonial, acesta trebuie protejat prin norme peale și procesual penale instituite și
asigurate prin forța de constrîngere a astatului. Cuprinzînd în sine dreptul
fundamental de proprietate, recunoscut la nivel national și internațional, patrimoniul
și anume necesitatea protejării acestuia este o condiție pentru instituirea unui stat de
drept.
BIBLIOGRAFIE
1) Constituția RM din 27.08.1994.
2) Codul penal al RM nr. 985, din 18.04.2002.
3) Codul civil al RM Nr. 1107, din 06.06.2002.
4) Barbăneagră Alexei. Codul penal al Republicii Moldova – comentariu, Partea
Generală, Chișinău, 2011.
5) Bujor Valerii, Buga Larisa Drept Penal Comparat, Partea generală, Note de
curs.Chișinău 2003.
6) Manualul judecătorului pentru cauze penale, Mihai Poalelungi, Igor Dolea,
Tatiana Vîzdoagă; coord. ed.: Mihai Poalelungi . Ed. I. – Chișinău 2013 (Î.S. F.E.-
P. «Tipografia Centrală»).
7) Sergiu Brînză, Xenofon Ulianovschi, Vitalie Stati, Vladimir Grosu, Ion Țurcanu,
Drept penal. Partea specială, vol II, Chișinău 2012.
8) Artur Airapetean, Diana Ioniță, Svetlana Prodan, Ruslan Popov, Note de curs
drept penal partea specială, Chișinău 2013

28