Sunteți pe pagina 1din 361

JeffreyA.

Kottler

în culisele psihoterapie!

Traducere din engleză de


Ruxandra Vişan

A
TR ei
PSIHOLOGIE • PSIHOTERAPIE

Colecţie coordonată de
Simona Reghintovschi
Cuprins

7 Prefaţă

15 Capitolul 1. Călătoria psihoterapeutului


35 Capitolul 2. Luptele pentru putere şi influenţă
57 Capitolul 3. Viaţa personală şi profesională
85 Capitolul 4. Cum clienţii îşi schimbă terapeuţii
103 Capitolul 5. Dificultăţi ale meseriei de terapeut
142 Capitolul 6. Imperfecţiunea şi confruntarea cu eşecul
158 Capitolul 7. Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare
187 Capitolul 8. Plictiseala şi epuizarea
228 Capitolul 9. Ceea ce nu se spune
248 Capitolul 10. Minciuni pe care ni le spunem nouă —
şi pe care le spunem altora
276 Capitolul 11. Terapii alternative pentru terapeuţi
320 Capitolul 12. Către creativitate şi dezvoltare personală

345 Bibliografie
Prefaţă

Contextul în care se desfăşoară profesia de psihoterapeut s-a


schimbat atât de radical, încât a devenit aproape de nerecunos­
cut pentru cei care se aflau la debutul carierei acum douăzeci şi
cinci de ani, când a fost publicată prima ediţie a acestei cărţi. La
acea dată, majoritatea clienţilor erau de rasă albă, de sex femi­
nin şi făceau parte din elitele clasei de mijloc; la acea dată, se cre­
dea că, pentru a obţine rezultate, terapia trebuie să dureze mult
(luni, dacă nu chiar ani) şi companiile de asigurări plăteau nouă­
zeci la sută din banii pe care-i ceream clienţilor, fără să impună
vreo limită de timp sau vreo restricţie asupra frecvenţei şedinţelor.
Acum ne facem meseria într-o epocă în care ne adresăm şi
clienţilor săraci, imigranţilor sau celor care fac parte din clasa
A

muncitoare şi care foarte adesea au probleme mai grave. In plus,


multe dintre cazurile pe care le primim au de a face cu hotărâri
judecătoreşti şi cu clienţi internaţi împotriva voinţei lor. în timp
ce odată terapeuţii urmau modelul lui Freud şi se specializau în
tratamentul clienţilor aşa-zişi ipohondri sau al nevroticilor din
clasa de mijloc, acum ne adresăm unui spectru mai larg de clienţi
provenind din toate mediile posibile, din punct de vedere cultu-
ral religios, rasial, socioeconomic sau în ceea ce priveşte orien­
tarea sexuală.

în culisele psihoterapie! ■Prefaţă


8
De asemenea, ni se cere acum să tratăm tot felul de prob]
dintre care multe nu erau abordate în m od special în t e r a n ^ '
trecut: violenţa domestică, abuzul fizic sau sexual, depenîfc *
de substanţe, tulburări de com portam ent alimentar, tu lb u ră rii
personalitate, automutilări, tulburări disociative. Mai mult ui
cere să obţinem rezultate într-un interval scurt de timp. în ^
ce terapia de lungă durată era estim ată la o perioadă de ciud
până la zece ani, acum se reduce la cateva luni, daca nu chiar
săptămâni.
Prevederile programelor de „îngrijire dirijată" ( care)
instituţionalizate au restructurat com plet m odul în care funcţio­
năm ca terapeuţi şi nu num ai că limitează tim pul pe care-1 pe­
trecem cu clienţii noştri, dar şi dictează ce putem sau nu să fa­
cem. în majoritatea cazurilor de îngrijire dirijată, tratamentul
urmează un curs strict limitat şi orice prelungire a numărului de
şedinţe trebuie aprobată. Totul acum se reduce la îndeplinirea
unor standarde, la tratamente bazate pe cercetări empirice, la re­
zultate contabilizate, toate în interiorul unor anum iţi parametri
de timp.
Tehnologia a contribuit şi ea la modificarea radicală a dome­
niului în ultimele decade şi, fără îndoială, va continua să intro­
ducă modificări şi mai semnificative în urm ătorii ani. Din ce în
ce mai des am început să folosim com puterul pentru a comuni­
ca cu cei responsabili cu îngrijirea m edicală adm inistrată, pen­
tru a trimite rapoartele şi facturile, p entru a crea o nouă genera­
ţie de hârţoage birocratice, p en tru a ne susţine deciziile de
diagnostic şi de planificare a tratam entului. A tât terapeuţii, cât
şi clienţii se folosesc de internet pentru consultaţii pe loc şi pen'
tru a oferi şi primi terapie Online. Chatul, e-m ailurile, twitterul
sau messengerul au devenit mijloace de com unicare din ce în ce

Jeffrey A. Kottler
mai folosite. Ne petrecem tot m ai m ult tim p în faţa ecranului 9
computerului şi tot mai puţin faţă în faţă, într-o conversaţie apro­
piată cu ceilalţi. Aceasta ne face poate mai eficienţi, dar în ace­
laşi timp schimbă n atu ra profesiei şi vieţii noastre — şi nu o
schimbă întotdeauna în bine. Din m ulte puncte de vedere, viaţa
terapeutului este m ult mai stresantă pentru că toate aceste mij­
loace îl fac în m od continuu accesibil şi îi oferă puţin timp liber.
De la prima publicare a acestei cărţi, graniţele dintre orientă­
rile teoretice au început să se destrame. La un moment dat, p u ­
team să spunem că ne încadrăm într-un anum it curent — psiho-
dinamic, existenţialist, cognitiv-com portam ental şi aşa mai
departe. Acum, aproape toată lumea este eclectică sau pragm a­
tică, sau cel puţin integrativă, oricare ar fi teoria pe care o adop­
tăm. Ne putem eticheta drept constructivişti, feminişti sau um a­
nişti, sau ne putem descrie ca fiind de orientare psihodinamică,
cognitivă, gestaltistă, experţi în psihoterapie narativă sau specia­
lişti în terapia centrată pe relaţie, dar adevărul este că acum îm ­
prumutăm concepte şi idei dintr-o gamă largă de abordări, de­
pinzând de context, cultură şi problemele clienţilor noştri, fără
a mai pune la socoteală propria noastră stare de spirit.

Misterele profesiei de tera p eu t

Există totuşi un lucru care nu s-a schim bat prea m ult de la


prima ediţie a acestei cărţi, anum e că psihoterapia a răm as un
proces bidirecţional. Desigur, este vorba despre cum psihotera­
pia influenţează clientul, dar în acelaşi timp şi despre cum aceas­
ta afectează viaţa personală a terapeutului. Acest im pact poate
fi pozitiv sau negativ, ceea ce face din profesiile centrate pe con­
siliere nişte slujbe cu multe satisfacţii, fiind în acelaşi timp extrem

în culisele psihoterapie! ■Prefaţă


10 de solicitante din punct de vedere emoţional. Unora dintre noi
le face foarte bine acest tip de profesie. învăţăm de la cei pe care
încercăm să-i ajutăm şi aplicăm ceea ce ştim şi înţelegem în acest
proces asupra propriei noastre persoane. Unii dintre noi se simt
descumpăniţi şi dezamăgiţi. Cu timpul, putem deveni cinici, in­
diferenţi sau blazaţi.
Se cunoaşte de multă vreme impactul diverselor mijloace te­
rapeutice în schimbările prin care, în general, trece pacientul.
Ştim că factori ca modelarea, catharsisul, reacţia empatică, între­
bările pertinente, confruntarea constructivă vor duce la creşte­
rea acceptării de sine şi chiar la transformări la nivelul persona­
lităţii clientului. Dar ce impact au toate aceste procese asupra
celui care le pune în aplicare? Poate terapeutul să fie un instiga­
tor activ al procesului terapeutic fără a fi, la rândul său, afectat
de ceea ce implică un astfel de proces? Pot terapeuţii să rămână
indiferenţi la efectele expunerii prelungite la disperare, conflict
sau suferinţă? Putem să ne împotrivim inevitabilei dezvoltări şi
plusului de autocunoaştere care rezultă din studierea unei alte
vieţi? Putem să rămânem aceiaşi după ce am fost în prezenţa atâ­
tor oameni în continuă schimbare? Fie că ne place sau nu, deci­
zia de a fi terapeuţi înseamnă şi un angajament în ceea ce pri­
veşte dezvoltarea noastră personală.

Prezentarea conţinutului

în 1986, când a apărut prima ediţie din cartea în culisele psi-


hoterapiei, aceasta era una dintre foarte puţinele care se opreau
asupra dimensiunii personale a profesiilor de consiliere şi te­
rapie, care arătau cum acest tip de profesie ne afectează într-un
fel profund, neaşteptat, uneori incitant, iar alteori înspăimân-

Jeffrey A. Kottler
tător. Această a patra ediţie a fost complet revizuită, păstrând 11
dialogul personal cu cititorul, ce făcea această carte aşa de di­
ferită de toate celelalte, dar adăugând cercetări recente şi mai
multe exemple de cazuri în acest sens. Au fost adăugate noi ca­
pitole centrate pe schimbarea reciprocă în relaţiile din terapie,
pe eşec şi subiecte interzise de care arareori vorbim, precum şi
multe noi secţiuni ce scot în evidenţă rolul terapeutului ca
agent al schimbării sistem ului şi apărător al celor oprimaţi şi
marginalizaţi.
Ca şi ediţiile precedente, cartea este scrisă pentru practicienii
terapiei — asistenţi sociali, consilieri, psihiatri, psihologi, asis­
tenţi medicali în dom eniul psihiatric, terapeuţi de familie, cei
care lucrează în domeniul asistenţei comunitare, consilieri pas­
torali şi alţi specialişti în domeniul sănătăţii mentale. Este o car­
te de referinţă pentru cei care studiază pentru profesiile de mai
sus, care se pregătesc pentru cariera lor învăţând cum să-i ajute
pe alţii fără să estimeze întotdeauna şi consecinţele personale.
Cei care au fost în terapie în calitate de clienţi sau cei care se gân­
desc la această fascinantă aventură vor fi şi ei interesaţi de pre­
misele acestei lucrări.
Capitolul întâi începe cu o discuţie a ceea ce înseamnă să fii
terapeut, călătoria interioară cu toate bucuriile, avantajele şi pro­
vocările sale. Acest capitol explorează motivele personale pen­
tru a deveni terapeut, precum şi contextul cultural, politic şi so­
cial al relaţiilor pe care le creăm şi menţinem. în acelaşi timp,
capitolul identifică şi descrie riscurile inerente ale profesiei de
terapeut şi prezintă un cadru unitar al proceselor de transforma-
re ca fundal pentru continuarea explorării conceptelor de mode-
^are de putere de influenţare din Capitolul Doi. Toate sisteme-
k de terapie funcţionează pentru că au în com un mai m ulte

In culisele psihoterapie! • Prefaţă


12 elemente: prezenţa im portantă a unui terapeut, o alianţă terape­
utică eficientă şi structuri de risc constructiv atât în şedinţe, cât
şi în viaţa clientului.
Capitolul Trei se opreşte asupra implicaţiilor rolului terapeu­
tului ca model, exam inând relaţia dintre eficienţa personală şi
profesională. Aşa cum experienţa profesională îi ajută pe terape­
uţi să-şi îm bunătăţească relaţiile personale, experienţele lor în
viaţa de zi cu zi au un rol extrem de im portant în timpul şedin­
ţelor. Acesta este cel mai mare avantaj indirect al profesiei: fiind
mereu expuşi la transformare, suntem în perm anenţă stimulaţi
şi suntem conduşi către o tot mai mare dezvoltare personală,
care, la rândul său, ne face nişte modele mai bune.
Capitolul Patru este o nouă adăugire la carte, care extinde dis­
cuţia despre cum terapeuţii sunt în mod decisiv transformaţi de
către pacienţii lor, atât la nivel personal, cât şi la nivel profesio­
nal. Clienţii ne sunt cei mai buni profesori şi supervizori întru­
cât ne ajută să devenim mai receptivi la nevoile lor (dacă sun­
tem flexibili, adaptabili şi dacă suntem cu adevărat atenţi).
Următoarea serie de capitole explorează provocările speciale
care fac parte din profesia de terapeut. Capitolul Cinci trece în
revistă multe dintre greutăţile profesiei, incluzând oboseala, in­
timitatea unidirecţională şi autocenzura. Capitolul Şase este, de
asemenea, unul nou; se concentrează în m od particular asupra
luptei terapeutului împotriva imperfecţiunii, asupra rezultatelor
negative, dezamăgirilor şi eşecurilor. Ideea generală este că ase­
menea experienţe au o contribuţie im portantă şi ne fac mai pu­
ternici din punct de vedere personal şi totodată mai eficienţi din
punct de vedere profesional. Capitolul Şapte se concentrează
asupra aşa-zişilor clienţi dificili, cei care ne provoacă şi ne frus­
trează în mod special. Capitolul O pt examinează fenomene ca

Jeffrey A. Kottler
epuizarea şi plictiseala — nu numai cum le abordăm, dar şi cum 13
le putem stopa sau minimiza încă de la început.
Capitolul Nouă este un nou capitol care vorbeşte despre ceea
ce nu se spune, despre subiectele care sunt adesea considerate
tabu sau interzise: că în majoritatea timpului orbecăim prin în­
tuneric, că adesea nu înţelegem cum şi de ce funcţionează tera­
pia, că uneori ne sim ţim nişte şarlatani ipocriţi, că în mintea
noastră suntem m ult mai critici faţă de ceilalţi decât pretindem,
că de cele mai multe ori nu ştim ce facem în şedinţe. Capitolul
Zece suplimentează această discuţie cu minciuni pe care ni le
spunem nouă înşine sau altora şi cu jocurile pe care le joacă te­
rapeuţii.
Pentru a da un echilibru acestei explorări a unor subiecte pro­
funde, adesea deconcertante şi dificile, Capitolele Unsprezece şi
Doisprezece vorbesc despre modurile în care terapeuţii pot să se
revitalizeze şi să aibă mai bine grijă de ei înşişi. Aceste capitole
conţin sugestii practice pentru iniţierea dezvoltării personale şi
profesionale, încurajarea creşterii creatoare şi găsirea înţelesului
în viaţa şi munca noastră. în această ediţie, se pune accent şi pe
rolul terapeutului şi responsabilitatea sa de a promova proble­
me legate de dreptatea socială, drepturile omului, schimbarea
sistemului în interiorul comunităţii şi, în final, al lumii.

mulţumiri

Le mulţumesc pentru ajutorul lor m ultor specialişti din mul­


te domenii legate de sănătatea mentală şi de cercetarea teoreti­
că. Aceştia au fost de acord să-mi răspundă la întrebările legate
de profesia de terapeut. Deşi m ulţi dintre aceşti terapeuţi şi
formatori ar dori să rămână anonimi, cuvintele lor răsună de-a

In culisele psihoterapie! • Prefaţă


14 lungul capitolelor ce urm ează. Vreau să le mulţum
special urm ătoarelor persoane de pe patru conţinem0 ^ rr’°c^
fost de acord să-şi îm părtăşească experienţele: Myfan 6 Care au
Linda Chassman, Iverson Eicken, Sally Hunter, Lisa (> 7 ^ aple'
ne Blau, Anne Surtees, Linden Green, Graeme James,
hm an, Thuy N guyen, Pam ela Smith-Bell, Larissa P a tto ^ ^ 8’
Heigel, Christine Tomasello, Brian Coates, Robyn Brass EnT
N anes, Jessica H adlock, Lori Thom as, Alice Jung, Alex Pe
kowski, John N oonan, M eghan Q uinn, Sheila McCabe, El] ^
Gordon şi Nickie Luck. Cn
îi simt recunoscător lui Julie Wells şi Christine Tomasello, care
m -au ajutat cu cercetarea pentru noua ediţie. Alan Rinzler îmi
este redactor de cincisprezece ani şi m-a ajutat la multe proiec­
te, incluzând ediţiile anterioare ale acestei cărţi. îi sunt mereu re­
cunoscător pentru sugestii, nu doar ca redactor, dar şi ca terape­
u t practicant. Vreau să le m ulţum esc colegilor lui Alan, Carol
Hartland şi Michele Jones, pentru eforturile în tehnoredactare.

Jeffrey A. Kottler
H untington Beach, California

Jeffrey A. Kottler
C A P IT O L U L 1

Călătoria psihoterapeutului

Multor vindecători din rândul populaţiilor indigene li s-ar pă­


rea absolut ridicol că cineva ar putea alege să devină terapeut. Ei
cred că să ajuţi sau să vindeci este o vocaţie, desigur, însă, o vo­
caţie plină de primejdii şi poveri. Dacă stăm să ne gândim , clien­
ţii vin la noi din durere sau disperare, sperând că le vom vinde­
ca suferinţa şi că le vom absorbi energia toxică. A u aşteptări
nerealiste în legătură cu ce stă în puterea noastră. De m ulte ori
sunt într-o dispoziţie foarte proastă. Şi ei vin să discute cu noi în
parte pentru că sim t că nimeni altcineva nu are răbdarea sau in­
teresul de a-i asculta.
Şi cu toate acestea, şi totuşi, nu există profesie cu m ai m ulte
împliniri sau recompense, nu există nicio altă profesie care să-ţi
ofere atâtea posibilităţi de a învăţa şi de a creşte în m od conti­
nuu. Profesia de terapeut este o călătorie perpetuă, o călătorie
în care îi însoţim pe ceilalţi pe drum ul către iluminare, pace sau
mântuire. Este o călătorie în necunoscut, presărată cu m ulte ob­
stacole. Ca în orice călătorie, fiecare pelerin are de înfruntat gre­
utăţi, dar întâlneşte şi m ulte bucurii. N i se dă şansa de a trăi o
mulţime de vieţi diferite datorită relaţiilor pe care le avem cu
clienţii noştri. Putem întrezări sau chiar cerceta m ai adânc în­
trebările care îi preocupă cel m ai m ult pe oameni. Avem acces

în cuNsele psihoterapie! ■Călătoria psihoterapeutului


16 la u n nivel de intimitate cu clienţii noştri la care puţini au acces
Suntem expuşi la trăiri şi stări emoţionale care sunt înfricoşa-
toare şi în acelaşi timp fascinante. Avem ocazia să ne jucăm de-a
detectivii şi să ajutăm la rezolvarea misterelor care i-au frămân­
tat pe oameni toată viaţa lor. Auzim poveşti atât de uimitoare
încât emisiunile de la televizor sau filmele par plicticoase prin
comparaţie. Devenim confidenţii celor care sunt pe cale să facă
schimbări majore şi suntem şi noi transformaţi odată cu aceştia.
Ne ducem la culcare seara ştiind că, într-un fel sau altul, am
avut un impact asupra vieţilor altora. O mare parte din munca
pe care o facem aproape că este însoţită de o transcendenţă spi­
rituală.

Motive personale pentru a deveni terap eu t

Călătoria noastră înspre a deveni terapeuţi a început pentru


majoritatea dintre noi nu din dorinţa de a salva lumea şi oame­
nii, ci mai degrabă din dorinţa de a ne salva pe noi înşine. Mul­
te dintre motivele pentru care vrem să devenim terapeuţi simt
inconştiente şi uneori nici nu pot fi cuprinse de supervizarea sau
terapia personală, care au evitat aceste probleme nerezolvate sau
mascate (Sussman, 2007). De multe ori, acestea implică o luptă
surdă cu o pierdere timpurie sau cu nevoi narcisice nesatisfăcu­
te de recunoaştere şi aprobare (Bamett, 2007). Jumătate dintre te­
rapeuţii supuşi la un chestionar pe scară largă au mărturisit că
alegerea de a deveni terapeuţi, precum şi dezvoltarea lor profe­
sională, a fost motivată în mare parte de hotărârea de a-şi rezol­
va propriile probleme (Orlinsky & Ronnestad, 2005). Un lucru
adesea menţionat de mai m ulţi terapeuţi este dorinţa de a se în-
ţelege mai bine pe sine şi de a se simţi înţeleşi de ceilalţi.

Jeffrey A. Kottler
Ghent (1999) susţine că terapeuţii sunt masochişti şi ahtiaţi de 17
pedepse. Ce altceva ar putea explica dorinţa lor de a petrece aşa
de mult timp explorând cele mai întunecate străfunduri ale ex­
perienţei umane? Ghent se întreabă: „Ce altă ocupaţie a mai
strâns în mod automat în ea frustrarea de a te simţi neputincios,
inept şi pierdut?" (p. 236). Comentând asupra acestei observaţii,
Hamman (2001) a remarcat că terapeuţii se supun în mod volun­
tar greutăţilor din profesia lor în încercarea de a deveni mai au­
tentici şi mai reali.
Un alt motiv pentru a te face terapeut se leagă de un senti­
ment mai puternic de putere şi control, nu numai asupra altora,
ci şi asupra propriei tale persoane. Un clinician cu experienţă
mărturisea oarecum silită că acesta este motivul care a atras-o
către profesia de terapeut: „Până la urmă, a spus ea, dacă te con­
centrezi tot timpul asupra problemelor altora este uşor să scapi
ieftin şi să nu te mai concentrezi asupra propriilor tale proble­
me. Oamenii cred că terapeuţii au o viaţă perfectă. Aiurea! După
un timp, probabil că am început şi eu să cred acelaşi lucru, cu
toate că o parte din mine ştie că nu e adevărat. Cred că ceea ce
încerc să spun e că să fii terapeut înseamnă să te bucuri de inti­
mitate fără pierderea controlului pe care aceasta o implică în ge­
neral".
în afară de sentimentul de a deţine controlul, mai sunt şi alte
motive pe care terapeuţii le invocă în alegerea profesiei (Corey
& Corey, 2007; Kottler & Shepard, 2010; Norcross & Guy, 2007).
E posibil să fi fost puşi în roluri de îngrijitori în copilărie şi acum
noi facem ce a devenit (sau a fost determ inat să devină) firesc.
După cum a menţionat terapeuta citată mai sus, putem să ne bu­
curăm de grade mari de intimitate fără a fi răniţi. Ne transfor-
mam in voaiori şi ne bucurăm de alte vieţi ca nişte spectatori;

In culisele psihoterapie! • Călătoria psihoterapeutului


18 în fiecare săptăm ână, clienţii noştri vin şi ne spun cele m *
traordinare poveşti. Desigur că avem şansa de a lucra cu
mele noastre nerezolvate. în plus, ne bucurăm de un an°
grad de prestigiu şi respect ca atotcunoscătorii care au a c c e ^
misterele condiţiei umane.

Dezvoltarea o ch iu lu i m in ţii

Esenţială în tot ce voi spune despre interacţiunea dintre tera­


peut şi client este o perspectivă relativ unitară asupra schimbă­
rii. Această abordare pune accent pe puterea şi influenţa perso­
nalităţii ca un elem ent care facilitează dezvoltarea. Forţa şi
spiritul terapeutului ca fiinţă umană stimulează în mod drama­
tic schimbarea, în special atitudinile personale pe care le expri­
măm în relaţie. încuie pe oricine într-o cameră singur cu Sig-
mund Freud, Cari Rogers, Fritz Perls, Virginia Satir, Albert Ellis
sau cu vreo altă personalitate marcantă şi, după câteva ore, clien­
tul va ieşi din cameră un om diferit. Nu ceea ce face terapeutul
este neapărat important — cum interpretează, reflectează, con­
fruntă, pune la îndoială sau practică nişte jocuri de rol —, ci mai
degrabă cine este terapeutul. Un terapeut care este pasionat, ca-
rismatic, o sursă de inspiraţie, unul care este sincer, iubitor şi gri­
juliu, altul care este înţelept, sigur pe sine, disciplinat, toţi aceş­
tia vor avea un impact datorită forţei pure şi a puterii fiinţei lor,
indiferent de abordările lor teoretice.
Primul şi cel mai im portant elem ent al schimbării este deci
prezenţa terapeutului, entuziasmul şi pasiunea, puterea perso­
nalităţii sale. Rollo May (1983) vorbeşte despre prezenţă într-un
sens diferit: experienţa totală a fiinţei clientului, nu a simptome-
lor sau problemelor acestuia, ci a esenţei sale. Terapeutul intră

Jeffrey A. Kottler
în relaţie cu claritate, deschidere şi seninătate şi vine total în în­ 19
tâmpinarea unui suflet chinuit. Clientul vine cu propriile sale aş­
teptări în ceea ce priveşte un mentor, un guru, un prieten sau un
vrăjitor.
Este uneori surprinzător să-ţi dai seama de modurile în care
terapia duce la o stare modificată de conştiinţă nu doar în clien­
ţii noştri, dar şi în noi. Când lucrurile decurg bine, când concen­
trarea şi conectarea ajung la maximum, putem să ajungem la un
fel de sinestezie sau de al şaselea simţ, în care o stare de hiper-
excitare conduce la o intensificare a percepţiei noastre. Nu sun­
tem capabili doar să vedem şi să auzim, cu o sensibilitate mări­
tă, ceea ce se petrece în şedinţă sau în cealaltă persoană, dar şi
să transcendent simţurile obişnuite pentru a ajunge la o mai mare
claritate. Aceasta este asem ănător cu ceea ce Keeney (2003) de­
scrie că se întâmpla cu vindecătorii boşimani din Kalahari, N a­
mibia. Ei vorbesc de capacitatea de a dezvolta nişte ochi ai m in­
ţii prin care pot să vadă boala altora şi cu care o pot m irosi şi
chiar gusta. Atunci când empatia este la maximum, când am in­
trat într-un fel de transă, într-o totală imersare în relaţie şi per­
fectă concentrare asupra discuţiei, când aproape că putem să ci­
tim gândurile clientului şi să anticipăm ce va crede, simţi, spune
şi face, atunci se realizează o sinteză similară a percepţiei.

Puterea încrederii

Elementele terapeutice ale vindecărilor indigene sunt carac­


teristice fiecărui sistem de consiliere. Indiferent de specificul lo­
cal şi contextul cultural, fie că eşti în Amazon, Himalaia, Kalahari
sau într-un oraş mare, consilierea implică în general semănarea
speranţei printre cei care se sim t disperaţi. Şamanul, medicul,

!n cuNsele psihoterapiei • Călătoria psihoterapeutului


20 f^raoeutul cred cu toţii cu tărie că ceea
nHil profesorul s a u « Y ^ duce către vindecare. Ei au în-
PI feră Lferinzil°r
credere
v&
f Jce schimbări şi de a avea un impact.
La fel deînimportant,
puterea lot•dea j să.şi convingă clienţii că aşa
este.
în contextul terapiei, cele mai eficiente sisteme sunt alcăt '
pentru a maximiza aşteptările clientului pentru a obţine unre
zultat încununat cu succes (Fish, 1973, 1996; Frank 1993). Optj
mismul şi speranţa, alături de aşteptările pozitive ale clientului
sunt considerate a fi factori comuni tuturor formelor de terapie
(Greenberg, Constantino şi Bruce, 2006; Miller, Hubble şi Dun-
can, 2007). Punem în aplicare acest placebo activ nu numai prin
încredere şi putere de convingere, dar şi prin felul în care orga­
nizăm spaţiul întrajutorării. Diplome, cărţi, haine, aranjamentul
camerei — toate acestea contribuie la aşteptările clientului că
acesta este un loc de seninătate şi înţelegere.
Ceea ce facem exact mai apoi, fie că încurajăm catharsisul,
autocontrolul, confruntarea cu sine, fie că folosim interpreta­
rea, reflecţia, stabilirea de obiective, fie că ne concentrăm asu­
pra gândurilor sau com portam entului, toate acestea probabil
că în sine au un efect mai mic în cunoaşterea clientului şi acţio­
nează mai puţin asupra acestuia decât propria noastră convin­
gere că aceste lucruri vor avea într-adevăr efect. Clientul are în­
credere în noi, ca oameni integri şi înţelepţi, ca experţi cu putere
de vindecare.
Dacă am fi pur şi simplu magicieni, atunci ce sens ar avea sa
mai studiem baza ştiinţifică a profesiei noastre şi cu atât mai pu­
ţin să ne pregătim aşa de riguros în ceea ce priveşte metodele ei?
Dar, desigur, ceea ce facem doar pare să fie magic datorită faţe­
telor sale multiple. Mi-am auzit colegii şi am citit autori care

|
Jeffrey A. Kottler i
vorbesc cu convingere despre impactul a ceea ce fac. Aceştia vor- 21
besc destul de degajat: aceasta era problema clientului şi acesta
era diagnosticul clar, şi asta am făcut că să produc o schimbare.
bJu aceasta este experienţa mea de terapeut. Desigur, am şi eu
teorii şi explicaţii favorite ca să justific ce se petrece şi de ce, dar
dacă am învăţat ceva despre această profesie în atâţia ani de
muncă, am învăţat că trebuie să apreciez şi să onorez complexi­
tatea a ceea ce facem. Cred că ne-am putea petrece o viaţă întrea­
gă studiind un singur caz, fără să putem înţelege absolut tot ce
s-a întâmplat şi de ce. Până la urmă, vom fi ajuns deja să apre­
ciem o asemenea am biguitate şi com plexitate sau ne vom fi
schimbat profesia.
în absenţa certitudinii a ce este cel mai bine, în prezenţa cui­
va vulnerabil care are nevoie de noi, simţim nevoia covârşitoa­
re de a faceceva. Este în spiritul vrem urilor noastre să ne ba­
zăm pe dovezi în practica noastră, să alegem tratam ente
susţinute empiric, abordări eclectice, intervenţii strategice, teme
de casă terapeutice, controlul com portam entului şi alte forme
de consiliere şi terapie care pun accent pe tehnică, mai ales cele
despre care se crede că merg repede şi eficient. Din multe punc­
te de vedere, ni se perm ite să ne adaptăm stilul şi m etodele la
nevoile clientului şi la situaţia clinică. Ce se pierde în iureşul
inovaţiilor tehnice sunt dim ensiunile um ane ale relaţiilor din­
tre oameni.
A

In ciuda eforturilor noastre de a cerceta fenomenul relaţiei te­


rapeutice, de a izola elementele operative, până la urm ă trebuie
să admitem că se întâm plă ceva m inunat şi magic atunci când
creăm o anumită legătură cu clientul. Forţa vindecătoare nu este
specifică doar profesiei noastre; doctorii, profesorii, avocaţii şi
chiar coafezele, şoferii de taxi sau barm anii oferă un oarecare

în culisele psihoterapie! ■Călătoria psihoterapeutului


22
confort şi ajutor în relaţiile cu clienţii lor, în afară de serviciile pe
care le oferă prin contract. Aceasta relaţie vindecătoare dintre oa
meni merge dincolo de simplul catharsis. fiinţele umane sunt ca­
racterizate de o dorinţă intensă, adesea neîmplinită, de a fi înţe.
lese de ceilalţi.

Contexte culturale, sociale şi politice

De multe ori, reacţiile în terapie sunt în mare parte influenţa­


te de contextul cultural, social şi politic al clientului şi terapeu­
tului. Adevărul este că abordările terapeutice nu se mai aplică la
modul universal şi sunt adaptate în funcţie de valorile şi nevoi­
le celor din medii diferite din punct de vedere socio-economic,
etnic, rasial şi religios şi în funcţie de identitatea sexuală şi de
gen. Scopul acestei flexibilităţi clinice nu este doar să adapteze
terapia pentru a se mula pe nevoile specifice ale unei populaţii
de clienţi din ce în ce mai diverse, ci şi să-i determine pe cei care
o practică să-şi confrunte prejudecăţile şi stereotipurile.
îmi dau seama că declaraţiile precedente sunt adesea intro­
duse în toate cărţile, astfel că şi-au pierdut de tot înţelesul. A de­
venit atât de corect din punct de vedere politic să îmbrăţişăm
atitudinea standard în ceea ce priveşte diversitatea, încât nu ne
mai dăm seama de adevărata profunzime, complexitate şi influ­
enţă a provocărilor cu care ne confruntăm la nenum ărate nive­
luri diferite.
Un client nou intră pe uşă, poate o vietnameză de cincizeci şi
patru de ani, cu accent pronunţat, zâmbet tim id şi privire sfioa­
să, sau poate un adolescent afro-american cu ochelari de soare
(seara) şi căşti de iPod. Este greu, dacă nu chiar imposibil, să
nu ţi ormezi o primă impresie. Unele dintre aceste prejudecăţi

JeffreyA. Kottler
se bazează pe experienţe anterioare cu clienţi care par similari
cu aceştia, altele se bazează pe influenţe m ult mai personale, ca
de pildă valorile familiei din care provii sau chiar etnicitatea.
Există mitul că abordările şi ingredientele terapeutice sunt în
mod esenţial aceleaşi; doar le rafinezi şi le adaptezi puţin la mai
multe grupuri aşa-zis diferite. Vine o im igrantă vietnameză? Aş-
teptă-te la deferenţă şi încearcă să lucrezi într-un context fami­
lial. Vine un tânăr de culoare din inim a oraşului? Aşteaptă-te la
o oarecare opoziţie şi ostilitate, mai ales faţă de un terapeut alb.
Dar aceste concesii m inore făcute diversităţii — şi asta şi sunt,
nişte eforturi minore, simbolice — ating doar suprafaţa proble­
mei. Adevărul adevărat este că de m ulte ori ne-am descurca mai
bine dacă am azvârli cât acolo teoriile de tipul acesta şi dacă am
întâmpina fiecare persoană nu doar ca pe un reprezentant al gru­
pului cultural din care face parte, ci ca pe un individ com plet
unic, alcătuit din mai m ulte identităţi culturale care includ m ult
şi altceva decât etnicitatea, rasa sau religia.
Lucram cu o femeie vietnam eză mai în vârstă care era foarte
complexată în ceea ce priveşte fluenţa ei în limba engleză. De
fapt, îmi era greu s-o înţeleg şi bănuiesc că cea m ai m are p arte
din comunicarea noastră se reducea la zâm bete şi ridicări d in
umeri. Aceasta nu mi-a dat de ales şi a trebuit să las la o parte
modurile obişnuite de a lucra şi m-a forţat să experim entez m e­
tode alternative care se bazau mai p u ţin pe verbalizare.
Primele şedinţe, în care s-a conturat povestea femeii, au fost
destul de dificile. Era o im igrantă recentă şi supravieţuise răz­
boiului în copilărie. Era femeia cea m ai în vârstă d in gospodă-
na ei, ceea ce însem na că era responsabilă p e n tru toţi ceilalţi,
chiar dacă trebuia să dea ascultare bărbatului celui m ai în vâr-
stă, care era de fapt chiar fiul ei. Existau niveluri clare de auto-

în culisele psihoterapiei ■Călătoria psihoterapeutul


24
• n f vârstă şi aceasta creau nişte problem e
ritate, bazate pe sex şi p ce priveşte visurile ei de
a tâ t în interiorul familiei, cat şi
a avea o carieră.
întregul concept de terapie tradiţională îi repugna acestei f
mei, iar eu eram o figură de autoritate masculină care încerca *
negocieze o relaţie în care ea era elem entul cel mai important*
Având în vedere propria ei tradiţie culturală, eram sortiţi eşecu
lui dacă eu nu reuşeam să-i vin în întâm pinare în termeni care
erau reciproc acceptabili. Odată ce am găsit un teren comun, nu
am avut cum să-l aplic cu urm ătoarea mea pacientă, o femeie
afro-americană furioasă care percepea sistem ul pe care eu îl re­
prezentam ca pe unul care-i crea probleme.A

Uneori pierdem, alteori câştigăm. In termeni literali. Dar, ori­


ce am face, nu este o profesie chiar ca toate celelalte în sensul că
nu ne vom putea niciodată aştepta să învăţăm să fim terapeuţi
şi să operăm la fel cu o gamă de clienţi din ce în ce mai diversă.
Acesta este un lucru care ne aduce cu picioarele pe păm ânt şi re­
prezintă o eternă sursă de fascinaţie, arătându-ne că este virtu­
al imposibil să ajungem într-un loc unde să fim siguri de parcur­
sul terapeutic pe care-1 întreprindem.

Riscurile a su m a te de clien ţi în p ro cesu l s c h im b ă rii

Indiferent de ce abordare adoptăm , indiferent de ce pregăti­


re au clienţii noştri, noi operăm într-un fel m enit să-i motiveze
pe oameni să-şi asume riscuri constructive. C ând o persoană îşi
îndreaptă atenţia asupra problem elor nerezolvate din trecutul
său, se va întâlni cu opoziţie şi tem eri pe care trebuie să le depă­
şească. Să distrugi o apărare dură, să interpretezi motivaţiile in­
conştiente, să reflectezi asupra sentim entelor neexplorate poate

Jeffrey A. Kottler
implica să-ţi împingi clientul în pragul nebuniei. Clientul trebuie 25
să se confrunte cu părţi ale sale adânc îngropate, trebuie să riş­
te să se confrunte cu consecinţele renunţării la unele strategii de
supravieţuire care au funcţionat destul de bine până în acest mo­
ment. Există riscul, sau poate chiar certitudinea, că va avea loc
o destabilizare. Pentru a ajunge la o reală creştere, clientul tre­
buie să se expună în m od voluntar la o alienare intensă, la dez­
orientare şi disconfort. Clientul lasă în urm ă vechea imagine de­
spre sine, confortabilă şi fam iliară, şi riscă să n u se m ai sim tă
mulţumit de persoana care a devenit. Va pierde o parte din sine
care nu va mai putea fi vreodată recuperată. Va risca totul pen­
tru posibilitatea unei vieţi mai bune şi tot ce trebuie să facă este
să intre în lumea terapeutului.
Când clientul doreşte să modifice scopuri şi com portam ente
specifice, riscurile sunt şi mai evidente. Să schimbi fiecare aspect
al comportamentului înseamnă să declanşezi o reacţie în lanţ. O
femeie am ânase ani de zile terapia, nevoind să întreprindă ni­
mic. Aşa cum se întâm plă de obicei, problemele ei erau legate
între ele, slujba ei fără perspective, dorinţa de a se m uta de la pă­
rinţi, relaţiile ei cu bărbaţii şi dorinţa ei de a slăbi. Pentru a face
o schimbare într-una dintre aceste zone, ea avea să rişte să năru-
iască totul. Ideea de a pierde chiar şi câteva kilograme era înfri­
coşătoare pentru că atunci avea să fie mai atractivă, să se sim tă
mai sigură pe sine. Astfel îşi va fi dem onstrat capacitatea de au ­
tocontrol şi îşi va fi dovedit puterea de a se schimba. Ea n u p u ­
tea să facă faţă consecinţelor schimbării vreunei părţi din viaţa
ei pentru că atunci ar fi însem nat că toată viaţa ei ar fi trebuit să
se schimbe. Era m ult mai uşor să vină la terapie în fiecare săp­
tămână pentru a-şi m ulţum i terapeutul cu intenţii bune, o atitu­
dine cooperantă şi o capacitate extraordinară de a genera

în culisele psihoterapie! ■Călătoria psihoterapeutului


, « g M - u r i («înţelegeri profunde'', care n u aveau - aduc, „ e ,
p ărat vreo schimbare. ^ a face tot ce-i stă în putere nu
Sarcina terapeutu ui ^ înţeleagă, ci să-l încurajeze să-şi
doar să încurajeze clien doar să reflecteze, ci să şi ac-
asume riscuri. Clientu n eplinită atât prin calitatea inter-
ţioneze. Această sarcină e ^ reducă ameninţarea întrezărită
venţiilor terapeutului, men imenta, cât şi prin adevăratul
Şi să intensifice dorinţa de re terapeutul îl face în propria via-
angajament de a risca pe riscuiui este cineva care a
ţă. Un terapeut care cred ga unor riscuri atunci când a
avutnevoie.
fost diverseAcest
experienţe
cura,, aşa cum P el în şedinţe, duce la naş-
terea curajului clientului.

Riscurile terapeutului

Terapia este un lucru riscant. Stăm într-o cameră toată ziua


cu oameni care ne spun poveşti dintre cele mai tulburătoare, în­
grozitoare şi triste. Ne povestesc despre abuz şi suferinţă. încear­
că în mod deliberat să ne înşele sau să ne manipuleze. Cu tim­
pul, mulţi terapeuţi au devenit insensibili la emoţiile oamenilor,
datorită unei supradoze de sentimente. Ei învaţă să pună nişte
bariere puternice şi îşi ţin deoparte emoţiile. Chiar şi când men­
ţinem această postură distantă şi precaută, există momente în
care contactul cu clienţii noştri ne marchează profund, uneori în
feluri pe care nu le recunoaştem sau înţelegem.
Eram la schi cu soţia mea în pădure. Soarele ardea pe cer,
oglindindu-se pe zăpadă. Respiram întretăiat şi ne bucuram de
peisaj şi de mişcarea ritmică a corpurilor noastre. Era o zi foarte
liniştită, minunată, care cerea concentrarea continuă de a sta

JeffreyA. Kottler
drept, în echilibru, m işcându-te pe traseu. Dintr-odată, din se­ 27

nin, m-am oprit şi am început să plâng. Desigur că soţia mea a


fost foarte surprinsă.
M-a întrebat ce se întâmplase, mai ales în condiţiile în care fu­
sesem aşa de bucuros înainte. Până la urm ă i-am pus întrebarea:
„Vrei să mă părăseşti?". S-a uitat la mine de parcă înnebunisem
de tot şi mi-a răspuns: „Sigur că nu!" M-a îm brăţişat ca să mă
asigure că totul este în ordine şi a încercat să afle ce se întâm plă.
I-am explicat mai târziu că în ultim a vrem e, la cabinet, m ulte
cliente se axaseră pe problem e de libertate şi independenţă. Se
simţeau prizoniere în căsătoriile lor şi nu le plăcea nevoia soţi­
lor de apreciere şi dom inare. D upă ani de luptă cu soţii lor, ale­
seseră divorţul ca singură soluţie de eliberare. Tot tim pul le au ­
zeam cuvintele în urechi: „De ce îi pasă aşa puţin de ce vreau şi
de ce simt? Crede că lucrurile stau bine între noi pentru că m ă
găseşte acasă când se întoarce. Când va realiza că vreau în m od
serios să fac schim bări, va fi prea târziu. H abar n-are ce p ro st
stau lucrurile şi nici nu vrea să ştie".
Săptămâni întregi se acum ulase efectul acestor cuvinte rosti­
te pe tonuri diferite şi începuse să-mi erodeze propriul sentim ent
de securitate. Oare şi eu, ca soţii clientelor mele, eram pe punc­
tul de a divorţa şi-mi ignoram problemele în tim p ce m ă bucu­
ram de o după-am iază în pădure? Din fericire, grija m ea era ne­
necesară, dar mă simţeam pu r şi sim plu traum atizat de contactul
cu câmpurile de luptă ale altora.
Doctorii sunt foarte atenţi şi se protejează de infecţii, boli şi
de suferinţele pacienţilor lor. M ănuşile de cauciuc, m ăştile chi­
rurgicale, instrumentele de metal ţin germenii deoparte, d ar une­
ori există o scurgere de durere. P entru m ulţi doctori, barierele
dintre ei şi pacienţi s-au erodat fiindcă şi-au în găduit să sim tă

In culisele psihoterapie) • Călătoria psihoterapeutului


28 prea multă durere când mâinile au examinat interiorul şi visce­
rele pacienţilor. Totuşi, pentru că au fost învăţaţi să nu arate sem­
ne de „slăbiciune" asociate cu exprimarea emoţiilor, se retrag pe
palier sau la baie ca să plângă singuri.
De-a lungul procesului terapeutic, relaţia este principalul nos­
tru instrument de vindecare. Deşi încercăm să ne izolăm şi avem
de multe ori succes în acest sens, mai există şi spărturi. Aşa cum
căldura, grija, puterea noastră radiază către pacient, facilitând ti­
pul de încredere care duce la o explorare mai deschisă şi la asu­
marea unor riscuri constructive, tot aşa simţim şi intimitate, lip­
să de confort şi reacţii de contratransfer, care ne modifică
permanent percepţiile şi structura internă. Cu cât clienţii vorbesc
mai mult despre subiectele care ating punctul vulnerabil al pro­
blemelor noastre nerezolvate, cu atât mai nesiguri şi mai incom­
petenţi ne simţim în legătură cu noi înşine.
Să iei un client, orice client, înseamnă să-ţi iei un angajament
important faţă de persoana respectivă, care, în cele mai multe ca­
zuri, durează săptămâni, luni şi chiar ani. La bine şi la rău, indi­
ferent de cum se poartă clientul, simţim obligaţia de a fi dispo­
nibili, înţelegători şi plini de compasiune. Din momentul în care
clientul se aşază prima dată pe scaun, răsuflăm adânc, ştiind că
ceea ce se va întâmpla marchează începutul unei relaţii noi. Vor
exista momente de apropiere specială şi altele de o dificultate ex­
tremă. Adesea, clientul ne va adora, ne va dispreţui, va abuza de
noi, ne va ignora, se va juca cu noi şi va vrea să ne devoreze. Şi
în ciuda tuturor acestora, indiferent de ce se întâmplă în propria
noastră viaţă, boală, naşteri, morţi, bucurii, dezamăgiri, vom fi
acolo pentru client, aşteptându-1 mereu.
Dacă am lua cu adevărat în calcul posibilele riscuri la care ne
expunem relaţionând cu clientul, nu am mai face asta pentru

JeffreyA. Kottler
nimic în lum6. Lăsând la o part6 că vom lua d6 la clienţi răcea­ 29
lă şi gripă/ mai este Şi pesimismul, negativismul, psihopatologia.
Nu poţi să te vezi cu clienţii săptămânal, să le asculţi poveştile,
să le ştergi lacrimile, fără să fii profund afectat de această expe­
rienţă. Sunt riscuri pentru noi pe care nu le vom înţelege decât
după mulţi ani. Imagini care ne vor urm ări până în mormânt.
Cuvinte care se întorc ca să ne bântuie. Acele ţipete tăcute care
rămân asurzitoare.
Chiar şi acum, în acest moment, când scriu aceste pagini, văd
feţele lor perindându-se pe pagină. A ud hohotele de plâns ale
unui tată al cărui fiu adolescent i-a m urit în braţe. Văd cascada
de păr a unei tinere care a plâns în cea mai mare parte a şedin­
ţelor noastre. Simt fiorul de repulsie pe care l-am simţit când un
bărbat mi-a m ărturisit că-i face plăcere să se exhibe în faţa feti­
ţelor. Retrăiesc povestea unei femei a cărei familie a fost ucisă în
faţa propriilor ochi. Le simt, ca pe un val, neputinţa, frica, frus­
trarea. Aceştia sunt oameni pe care i-am văzut acum zece sau
douăzeci de ani, însă ei trăiesc încă în mintea şi inima mea şi vor
fi cu mine până la ultima suflare.
Ce facem cu poveştile pe care la ascultăm? Cum le conţinem?
Cum trăim cu ele? Răspunsul este, în parte: cu greu.

Vulnerabilitatea tera p eu tu lu i

Dacă ne uităm la un terapeut care intră în birou doar cu o ser­


vietă, nu o să ne închipuim niciodată că se pregăteşte pentru o
bătălie pe viaţă şi pe moarte. Lucrurile par chiar civilizate şi con­
trolate la suprafaţă, având în vedere saluturile politicoase şi toa­
te celelalte. Dar odată ce începe acţiunea, scânteile care sar pot
sa provoace arsuri de gradul trei. într-o căm ăruţă nu prea ai

!n cuKsele psihoterapie! • Călătoria psihoterapeutului


30 u nde să te adăposteşti. Terapeutul nu-şi foloseşte decât şinele
dezgolit (la m odul figurat, desigur) ca instrum ent în tratament,
o condiţie care im pune u n m are autocontrol şi care induce o
mare vulnerabilitate. Când întâlneşti un client în terapie, trebuie
să laşi în urm ă arm ura şi alte mijloace de protecţie. Trebuie sa ne
îndepărtăm de centrul propriei fiinţe cât de m ult avem curajul,
în efortul de a fi deschişi şi receptivi, de a participa într-o rela­
ţie cu clientul, de a ne aventura cât de departe putem , riscăm să
ne pierdem propria identitate.
Prin uşă se auzeau hohote de plâns, ceea ce n u e neobişnuit
într-o clinică psihiatrică, num ai că deja de cinci m inute, clientul
plecase din cabinet. Rămăsese num ai terapeutul, singur, în spa­
tele uşilor închise. Pe obraji i se prelingeau lacrimi. Terapeutul
avusese o şedinţă extrem de intensă cu u n bărb at care suferea
A

după moartea fiului său nenăscut. In tim p ce îşi ajuta clientul să


se împace cu pierderea sarcinii, terapeutul şi-a d a t seama la un
moment dat că nu mai vorbea cu clientul, ci cu sine însuşi. Pro­
pria lui prietenă decisese, fără să-l consulte, să facă un avort, la
sfârşitul relaţiei lor. Terapeutul îşi depăşise de m ult durerea, pier­
derea şi dezamăgirea, însă toate acestea au năvălit din nou atunci
când clientul lui se lupta cu o problem ă sim ilară. în ciuda tutu­
ror precauţiilor, a obiectivităţii, a dorinţei de a-şi ajuta clientul,
şi-a pierdut distanţa faţă de acesta.
Pare inutil să ne plângem de efectele secundare ce rezultă din
implicarea personală. De fapt, m ulţi d in tre noi au ales această
profesie deoarece şi-au dorit să-şi rezolve propriile problem e aju-
ţandu-i pe alţii. M ărturisesc cu jenă că, deşi su n t dedicat altru­
ismului, o mare parte a m otivaţiei m ele d e a d ev en i terapeut a
venit din nevoia de a înţelege această lum e, d e a-m i potoli frica
e me iocritate, de a găsi acceptare, d e a-m i satisface propria

Jeffrey A. Kottler
dorinţă de control, de a prim i apreciere şi recunoştinţă. Mă în­ 31
treb acum de ce îmi pasă aşa de m ult de cuvintele pe care le
scriu, de ce tot scriu cărţi şi, până la urmă, râd la răspunsul stan­
dard şi incomplet: pentru că am de spus ceva ce le poate folosi
altora. Dar acesta n u este tot adevărul. în acelaşi timp, vreau să
fiu plăcut şi mă sim t bine când sunt validat din exterior. N u în
ultimul rând, vreau să mă sim t îndeajuns de bun.
Când vine un client care este preocupat tocmai de aceste lu­
cruri (pentru că eu le caut şi le văd peste tot), mă bucur că am
posibilitatea de a lucra cu m ine însum i în această privinţă. To­
tuşi, există şi dăţi când nu mai am o perspectivă clară şi devin
atât de implicat în relaţie, că trebuie să mă distanţez cu câţiva
paşi pentru a putea separa propriile mele vulnerabilităţi de cele
ale clientului. Uneori, când fac terapie sau predau, mă opresc pu ­
ţin pentru a mă gândi cui îi vorbesc cu adevărat şi de multe ori
trebuie să mărturisesc că, de fapt, vorbeam cu mine însumi.
Terapeutul este vulnerabil nu num ai la pierderea sinelui, ci
de asemenea la anihilare, prin atentatul la stima de sine. Putem
să pretindem că suntem neutri şi că nu suntem deloc interesaţi
de rezultat, dar ne pasă destul de mult cum se desfăşoară lucru­
rile. Este imposibil să-ţi pese de oameni, fără să-ţi pese de ce fac
ei. Ne simţim prost atunci când clienţii sunt exigenţi şi critici, ne­
mulţumiţi că nu au făcut progrese sau când ne învinovăţesc că
nu am făcut o treabă mai bună, mai rapidă şi că nu am făcut mi­
nuni. Când starea clienţilor nu se îm bunătăţeşte sau chiar se în­
răutăţeşte, nu num ai că le simţim durerea, dar ne simţim lezaţi
că ei nu cooperează la eforturile noastre terapeutice. Şi aceasta
se întâmplă în ciuda regulilor de aur: „Noi trebuie să ne facem
treaba noastră, iar clientul pe a lui" sau „Depinde de client să se
schimbe". Toate acestea or fi adevărate, dar aici sunt foarte multe

în culisele psihoterapie! ■Călătoria psihoterapeutului


, „ ^rpfacem nepăsători când un client
32 lucruri în joc. Putem sa n p um eri şi să ne vedem liniştiţi
n u se îm bunătăţeşte, sa ^ tot ce p u tem şi după aceea să
de treabă, să ne spunem ca acestea, alţii vor lua decizii în
mergem fericiţi la plaja. chiar dacă noi refuzăm s-o
ceea ce priveşte competenta noastră,

facem. , . , nildă, care au fost în postura


Membrii familiei clien ' ^ tim p ce noi îl vedem o
ingrată de a trebui s ă c u m să-şi perm ită să fie foar-
oră sau două pe saptam / Problema asta s-a for-
te răbdători. E uşorsă te s p u ^ A r r a M a ^ ^ Q ^ ^ ^
mat în timp şi e nevoie e • , e dinţi: „Tipul ăsta clar
ţumească politicos ş. o ^ eJ uaţi, îşi vor oferi

r ^ t ^ S e p r i e t L i c a ^ s u g e r e ,
ză să apeleze la altcineva care chiar ştie ce face.
Haide să nu pretindem că nu ne pasă când u n client pleacă
din tratament cu următoarele cuvinte: „Ştii, îmi dau seama că ai
încercat foarte mult să mă ajuţi şi sunt de acord că probabil e
vina mea, dar de când ne vedem, mă simt din ce în ce mai rău.
Mi-ai spus să am răbdare şi cred că am avut, dar n u mi se pare
că ajută la nimic. Vărul meu se duce la un alt terapeut pe care mi
l-a recomandat. Cred că o să încep să mă duc acolo. Mulţumesc
pentru tot". Nu numai că celălalt terapeut o să afle ce ineficient
ai fost (pentru că e posibil să creadă că lipsa de progres n u e vina
pacientului), dar în curând cel care ţi-a trim is pacientul va vrea
să ştie cum merg lucrurile. Poţi să inventezi vreo scuză despre
mecanismele primare de apărare sau rezistenţă, p e care vrei s-o
şi crezi, şi poate că cei care ţi-au trimis pacientul o vor şi crede,

Jeffrey A. Kottler
dar undeva în in terio ru l tău răm âne o voce care-ţi spune „Ai 33
dat-o în bară". Dacă u n episod de tipul acesta are loc într-o săp­
tămână in care m ulţi pacienţi şi-au anulat şedinţele, eşti deja pe
cale de a te îndoi serios de tine.
Sigur, asta este num ai jum ătate din im aginea de ansam blu —
mai puţin de jumătate, sper. Aşa cum suntem vulnerabili la deza­
măgim pentru că ne pasă prea m ult, tot aşa suntem deschişi la
bucuria incredibilă pe care o trăim ca martori, dacă nu parteneri,
la lucrurile uim itoare pe care clienţii noştri le realizează într-un
A

timp aşa de scurt. In fiecare zi a carierei noastre auzim poveşti


nemaipomenite de curaj şi reuşită, de realizări care nu s-ar fi pe­
trecut fără ajutorul şi intervenţia noastră.

Experienţa de a fi te ra p e u t

Călătoria terapeutului este plină de provocare şi mister. Noi


servim drept m odele de curaj şi aventură, deschizând drum uri
care îi pot îndem na pe ceilalţi să ne urm eze în necunoscut. O te-
rapeută despre care am vorbit, Fran, este la fel de fascinată ca şi
A

mine de experienţa interioară a terapeutului: „îm i place cum ne


face să ne simţim, cum ne schimbă, cum ne pătrunde. Văd m e­
seria, profesia sau vocaţia ca pe un dar m inunat pentru cei din­
tre noi care sunt destul de norocoşi să facă m unca asta, datorită
tuturor comorilor şi lucrurilor pe care le învăţăm ".
Fran râde când îşi am inteşte cum a încercat să le explice co­
piilor ei ce lucrează. Este chiar nem aipom enit, dacă stai să te gân­
deşti. Am avut m ulte discuţii cu vindecătorii din alte culturi, în­
cercând să le explic ce profesie am. îm i am intesc cum u n şam an
boşiman a căzut p u r şi sim plu de pe piatra pe care stătea, stri-
cându-se de râs, când i-am spus că lucrez ascultându-i pe clienţi,

în culisele psihoterapie! ■Călătoria psihoterapeutului


34 ca să-i ajut să se descurce sau să vorbească despre lucru ‘
supără. Şam anul a strigat după oam enii din satul lui- jj are~*
veniţi încoace. Auziţi şi voi ce zice şamanul ăsta alb."__cam61, ^
ar fi traducerea aproximativă. Odată ce şi-a adunat prietenii 9Sta
rugat să repet ce fac în terapie. Era foarte uim it că nu aduc 9
toată comunitatea ca să fie m artoră la vindecare. Nu se dan30'
nu se tremura, nu se făceau incantaţii şi nici nu erau tobe în ce'
explicasem despre psihoterapie. N u se invocau spiritele. Nu '
făcea niciun foc pentru ceremonia de vindecare — deşi m-am
gândit să-i spun despre puştiul care aprinsese odată un foc în co­
şul de gunoi din sala mea de aşteptare. Din nou şamanul s-a ţi­
nut cu mâinile de burtă şi a râs îm preună cu ceilalţi pe socotea­
la mea. în cele din urmă, când şi-a revenit din râs, m-a întrebat
dacă ajutasem vreodată pe cineva doar cu discuţiile acestea. Aşa
ceva îţi dă de gândit, nu?
N-am avut niciodată încredere în cei care pretind că înţeleg
cum merge terapia. Ce ne aduce un client într-o şedinţă este aşa
de copleşitor, aşa de plin de miez şi de sentim ent, încât nu pu­
tem conţine toate acestea. Astfel că trebuie să găsim modalităţi
de a ne împăca cu asta — să ne împăcăm cu nesiguranţa, miste­
rul, cu toată ambiguitatea. în acelaşi tim p, clienţii noştri ne cer
răspunsuri şi soluţii, preferabil în aceeaşi şedinţă şi, dacă chiar
trebuie, vor veni şi la următoarea şedinţă şi cam atât. Ca să în­
veţi pe cineva cum să fie un client bim, trebuie să înveţi acea per­
soană să aibă răbdare şi cum să parcurgă etapele. Insă, pe măsu­
ră ce le spunem asta clienţilor noştri, vorbim şi cu noi înşine,
despre cum trebuie să ne descurcăm cu am biguitatea vieţilor
noastre, încercând să înţelegem ce facem şi care este rostul nos­
tru pe acest pământ.

Jeffrey A. Kottler
CA PITO LU L 2

Luptele pentru putere şi influenţă

După cum ştim bine, dezvoltarea are loc spontan, fără aju­
tor din partea unui specialist. M ulte teorii oferă explicaţii ale
acestui fenom en. D ezvoltarea psihologică p o ate face p arte
dintr-un instinct de supravieţuire program at genetic sau poa­
te fi întărită de m ediu sau societate. O am enii se tran sfo rm ă
când îşi revin dintr-o trau m ă, d u p ă ce trec p rin g reu tăţi sau
chiar în urm a u n o r experienţe d in călătorii. Există explicaţii
specifice oferite de teoriile d ezv o ltării, fenom enologice, so-
cio-biologice, com portam entale şi m ulte altele pentru acest pro-
/V

ces de schimbare spontan, dezorganizat. In plus, influenţa in-


terpersonală care lucrează în terap ie acţionează în ambele
direcţii. Aşa cum terapeutul încearcă să facă tot ce-i stă în p u ­
tere pentru a-şi schim ba clienţii, to t aşa clienţii încearcă să-şi
controleze terapeutul în scopuri proprii. Ei fac acest lucru p en ­
tru o serie de motive:

• Pentru a ne convinge să le luăm partea în luptele cu alţii


şi să fim de acord că ei au dreptate şi ceilalţi greşesc
• Pentru a ne convinge că ar treb u i să fim m ai m u lt ca ei,
confirmând astfel că n u trebuie să se schimbe

în culisele psihoterapiei ■Luptele pentru putere şi in flu e n ţă


Pentru a ne câştiga dragostea şi aprobarea, căutând o va­
36
lidare pe care şi-au dorit-o toată viaţa, în special de la o fi­

gură de t mai im portanţi decât toţi ceilalţi


Pentru a afir mai mult, ei fiind copiii noştri
clienţi şi ca ne place ae
preferaţi ă le satisfacem nevoile sau planu-
Pentru a ne mamp f ându. le pr0priul sentiment de
rile ascunse, adesea coi

pUtere , ahnra relaţii de transfer nerezolvate, arătân-


Pentru a perlab grozavi pe cât ne credem
du-ne că nu suntem aşa ae g

Există un schimb bilateral de influenţă socială între client şi


terapeut în care fiecare dintre noi încearcă să-l convingă pe celă­
lalt să ia o anumită poziţie sau să adopte un punct de vedere pre­
ferat. în timpul în care lucrăm ca să ne influenţăm clienţii să gân­
dească, să reacţioneze sau să acţioneze într-un fel sau altul, ei se
luptă pentru control în şedinţe, în mod inconştient, însă delibe­
rat. în termeni psihodinamici clasici, clientul încearcă să treacă
la act transferul şi să modeleze terapeutul în altcineva. Fiecare
participant la acest proces poate să înceapă să im ite felul de a
vorbi şi de a se purta al celuilalt.
Desigur, natura influenţei interpersonale şi a puterii recipro­
ce s-a schimbat în ultimele decade. Noi, terapeuţii, n u mai sun­
tem priviţi cu acelaşi respect nestrăm utat şi deferenţă, aşa cum
eram când eram priviţi ca nişte guru sau ca nişte mici dumne­
zei. Bineînţeles că avem încă puterea de a inspira respect unor
clienţi care vin să ne vadă, (dar nu tuturor), în special celor care
vin datorită unei hotărâri judecătoreşti sau care sunt trimişi de
un medic specialist.

JeffreyA. Kottler
Acei clienţi care vin din proprie iniţiativă sunt mai informaţi 37
in educaţie, media, căutare ordine sau talk-showuri. Ei au pu­
terea de a se pune în postura de autovindecători şi vor ca tera­
p i i să joace rolul de consultanţi. Deşi această atitudine este
^otrivită metodei de lucru a unor terapeuţi, această expunere
^rea mare poate distruge misterul din spatele profesiei noastre.
Terapeuţii nu mai sunt în m od universal priviţi ca nişte intelec­
tuali de renume sau ca autorităţi în materie, ci mai degrabă ca
parteneri într-o democratizare a terapiei. Acesta nu este un lu­
cru tocmai rău, dar adaugă provocări într-o profesie unde cea
mai mare influenţă a noastră ţine, parţial, de valoarea pe care o
avem în ochii celorlalţi.

Terapeuţii ca m odele profesionale

După cum au arătat era socratică a învăţării cu ajutorul exem­


plului personal, discuţia lui Freud în m arginea proceselor de
identificare şi revizuirea lui Bandura a teoriei învăţării sociale,
oamenii sunt puternic influenţaţi de expunerea la alţi oameni,
mai puternici decât ei. Astfel, o forţă principală a copilăriei este
acel impuls covârşitor de a creşte şi de a fi exact ca m am a sau
tata, sora, Femeia Fantastică, Omul Păianjen, un profesor prefe­
rat sau puştiul din vecini. Chiar şi când suntem adulţi, m odele­
le din media continuă să exercite o mare influenţă asupra com­
portamentului nostru.
Chiar şi după ce încetăm să ne idolatrizăm eroii sau părinţii
Şi începem să apreciem valori noi ca independenţa şi autono­
mia, modelele continuă să exercite o puternică influenţă asupra
felului cum ne îmbrăcăm, vorbim, simţim sau gândim. La drept
vorbind, sistemul m entoratului stă în general la baza educaţiei

în culisele psihoterapie! ■Luptele pentru putere şi influenţă


38 terapeutului: profesori, consilieri, su p erv izo ri, autori şi Coje
determ ină cine suntem şi cum n e facem m eseria. Pentru n \u f •
terapeuţi, prim a decadă a vieţii lor profesionale se scurge im"
tându-i pe terapeuţii cu autoritate. în general facem asta cu muu
înainte să ne concentrăm a s u p ra a ce cred em cu adevărat în
m inţile şi inimile noastre. Cu toate acestea, este interesant cum
chiar şi atunci când ne m atu rizăm în dezvoltarea noastră ca te­
rapeuţi, părem să avem tendinţa p uternică d e a ne idealiza eroii
şi eroinele, aşa cum dem onstrează cozile im ense de la conferin­
ţe pentru a obţine autografe d e la oam enii celebri în domeniul
nostru.
în primele faze ale procesului de identificare, idealizăm mo­
delul şi ni se pare că persoana respectivă este o forţă a naturii.
Cine dintre noi nu-şi poate aminti modurile în care am idealizat,
dacă nu chiar adorat, un profesor, mentor, autor sau supervizor
care ne-a inspirat ca nimeni altul? în aceste condiţii, modelul are
o influenţă extraordinară asupra vieţilor noastre, nu doar în ceea
ce priveşte dezvoltarea noastră profesională, dar şi în ceea ce pri­
veşte cea personală. Există însă, ca de obicei, şi o latură sumbră
a fenomenului de modelare. Modelele încurajează dezvoltarea
celor care sunt interesaţi să devină după chipul şi asemănarea
lor, perpetuând mici sosii care ies în lume pentru a propovădui
Adevărul şi pentru a-i converti pe alţii la cauză. Dacă aţi fost vre­
odată la o conferinţă a terapeuţilor, atunci veţi recunoaşte dife­
ritele şcoli de gândire, ca pe nişte stoluri de păsări care zboară
în ritm sincron. Fără îndoială că te face să te simţi bine faptul de
a fi parte dintr-un grup şi de a fi unul dintre cei m ulţi care au
găsit adevărata cale către iluminare.
Carisma încurajează vulnerabilitatea şi încrederea şi este ast­
fel atât un potenţial instrum ent de influenţă constructivă, cât şi

JeffreyA. Kottler
formă periculoasă de m anipulare (Livingston, 2006). Dome- 39
ţ n0gtru este dom inat de narcisism. Terapeuţii, profesorii şi
alte modele profesionale, precum actorii şi atleţii, se hrănesc cu
recunoştinţa şi laudele discipolilor şi fanilor. Dacă te duci la un
workshop sau la o conferinţă, vei vedea cum nişte profesionişti,
la rândul lor foarte buni, le aduc om agii „starurilor rock", pe
care toată lumea le tratează de altfel cu m are respect. Singura
diferenţă este că figurile publice primesc o rem uneraţie egală cu
aura lor, pe când terapeuţii se limitează la plafonul stabilit pen­
tru taxa pe şedinţă sau p en tru salarii. C om pensaţia pe care o
primesc cons ă în beneficiile im ateriale pe care le oferă cultul
personalităţii

Când terapeuţii nu practică lu cru rile


pe care le recom an d ă

Este dezam ăgitor să auzi poveşti cu „psihiatri scrântiţi" în


care terapeutul este înfăţişat în mass m edia sau în conversaţiile
/V
sociale ca mai nebun decât toţi clienţii lui. Intr-un articol despre
cât de instabili emoţional, narcisici sau traum atizaţi sunt m ulţi
dintre terapeuţi, Maeder (1989) citează o femeie care spune că de
fiecare dată când se duce la o petrecere, în general cea m ai stu­
pidă, jenantă sau nebună persoană de acolo este u n terapeut.
Pentru a-şi susţine teoria, M aeder îl citează pe preşedintele Aso­
ciaţiei Americane a Psihoterapeuţilor adresându-se m em brilor
propriei sale organizaţii: „Când m-am dus prim a dată la o con­
venţie naţională de psihiatrie, în 1943, am descoperit cu uimire
cea mai mare colecţie de ciudaţi, de persoane care se credeau
lisus sau de psihotici pe care am văzut-o vreodată în afara
vreunui spital." (p. 37).

în culisele psihoterapie) ■Luptele pentru putere şi influenţă


40 Film e cunoscute şi sh o w u ri d e telev iziu n e adesea înfây
terapeuţii ca pe nişte personaje inofensive, nevrotice, care d e -H ^
p o t să aibă grijă de p ro p ria lo r viaţă. Z iariştilo r p are să le p ^a
grozav să descopere scan d alu ri u n d e se d ezv ălu ie cât de fragT
suntem sau chiar lucruri şi m ai rele. In tr-u n articol d in presă de*
spre u n celebru p sih a n a list carism atic (B oynton, 2003), autorul
scrie o d iatrib ă v io len tă îm p o triv a p ro fesiei n o a stre bazată pe
com portam entul abuziv al u n u i te ra p e u t cu tu lb u rări grave, care
întreţinea în m o d reg u lat relaţii sexuale cu clientele sale, care a
încălcat regula confidenţialităţii v o rb in d d esp re celebrităţile care
veneau la el şi care a v ătăm at şi a b u z a t verbal oam enii care ve­
neau să-l vadă. Desigur, acest terap eu t sărit d e p e fix m erită să-şi
piardă licenţa şi să ajungă la închisoare, d a r im presia p e care o
lasă toate acestea este că oam enii ca el s u n t cu m v a reprezenta­
tivi p en tru profesia noastră.
De asemenea, perpetuăm mitul ineficienţei terapeutului cri­
ticând membri din celelalte profesii de asistenţă şi consiliere care
ne concurează sau criticând abordări terapeutice care nu sunt în
domeniul nostru. Psihologii, psihiatrii, asistenţii sociali, consilie­
rii, terapeuţii de familie, asistentele de la secţia de psihiatrie şi
specialiştii în adicţii se atacă adesea unii pe alţii asum ând că ar
fi sau chiar este o diferenţă în pregătirea lor. De asemenea, exis­
tă de multă vreme un război între terapeuţii psihodinamici, cei
cognitiv-comportamentali, cei umanişti, constructivişti, feminişti
şi aşa mai departe, în ceea ce priveşte cine deţine adevărul. Poa­
te că aceste dezbateri sunt folositoare în clarificarea trăsăturilor
universale conţinute de munca terapeutului, d ar există o zonă
de ipocrizie pe care nu o pot suferi: mă deranjează profund când
întâlnesc colegi (sau părţi din mine) care cer clientului să facă
lucruri pe care de fapt ei înşişi nu le-ar face. Ce fel de imagine

JeffreyA. Kottler
proiectăm în faţa publicului când n u n u t
există în viaţa noastră cea m ai mică P m J f™ 89 dem onstrăm că 41
bilitate emoţională? C ât d e ipocriţi ^ ■ Smceritate sau sta-
menilor să facă lucruri p e care noi s u n t ^ ^ ^ le cerem oa*
bili de a le face? m nedornici sau incapa-

Clienţii ca m entori

îmi petrec m ult tim p supervizând şi învăţând alţi terapeuţi şi


mă uimeşte mereu când întâlnesc pe cineva care se aşteaptă de la
clientul lui să spună tot ce are pe suflet, să lucreze cu marile pro­
bleme, să facă eforturi să găsească modalităţi noi, să-şi asum e ris­
curi, atunci când terapeutul nu face acelaşi lucru. Unul dintre lu­
crurile care îmi plac (şi displac) în legătură cu profesia aceasta
este că sunt în mod perm anent stimulat să mă gândesc la m oduri
noi de a învăţa şi de a mă dezvolta şi să experim entez noi m o­
duri de a fi nu numai terapeut, ci şi om. N u trece săptăm ână (sau
chiar zi) fără să fi învăţat ceva profund de la clienţii mei care m o­
difică modul în care-mi percep munca, viaţa şi lumea.
Ştiu că lum ea spune m ereu: „Uite ce s-a în tâm p lat d e u ­
năzi...", dar, şi eu, de curând am prim it urm ătorul e-mail:

Stimate domn doctor Kottler,

Vă trimit un salut scurt şi o explicaţie.


Am auzit de cărţile dumneavoastră.
Fiul meu Kyle are 22 de ani şi a plecat de acasă în august anu'
trecut ca infanterist în Irak.
A

Intr-o noapte în jur de 29 decembrie a refuzat să-şi pună uni­


forma şi a fost consemnat treij' de zile. Sa întors acasă acu' o

în culisele psihoterapiei ■Luptele pentru putere şi influenţă


42 lună şi are foarte multe halucinaţii. Aş vrea să cumpăr casetei
şi să-l ajut. Pot să va trimit şi la blogul prietenului lui de CinŞp*
ani care explică în amănunt ce se întâmplă. Noi, adică mama
tatăl vitreg şi sora, am fost disperaţi la început. El crede că nare
problemă. Ascult biblia la cd şi încerc să mă ţin tare. îs ş0fer de
camion şi încep şi eu să mă simt rău când îs obosit. încercam să
vorbesc cu dumneavoastră pentru un sfat şi o îndrumare.

Cu mulţumiri,
Mike

Am citit mesajul, unul dintre m ultele care mă aşteptau şi


m-am pregătit să compun un răspuns scurt când, din senin, am
început să plâng. Omul acesta era disperat şi neajutorat şi îmi
cerea ajutorul. îmi cerea să fac tot ce puteam pentru el, de parcă
o carte şi o casetă ar fi putut să schimbe ceva. Ştiu că, de multe
ori pe zi, cu toţii suntem rugaţi să le răspundem oamenilor dez­
nădăjduiţi. Ni se cere sfatul, ni se cere să spunem vorbe înţelep­
te sau să îi îndrumăm şi noi răspundem în m od autom at în mo­
durile obişnuite. în acest m om ent însă, eu am sim ţit o mare
responsabilitate, dar ce puteam oare să spun care să schimbe
ceva?
Mă gândisem mult în ultimul timp să fiu mai congruent, mai
autentic şi mai sincer în interacţiunile mele de zi cu zi, până în
punctul când ajungeam să-l invoc pe Cari Rogers. N u atât mun­
ca lui Rogers mă interesează, cât felul în care a trăit şi a încercat
aşa de mult să practice mereu lucrurile pe care le considera im­
portante. în momentul în care am citit e-mailul, m-am simţit foar­
te mişcat de vulnerabilitatea acestui om. M-am sim ţit aşa de ne­
ajutorat eu însumi, încât tot ce doream să fac era să-i vorbesc

Jeffrey A. Kottler
j gpre dragoste şi speranţă. Cu lacrimi pe obraz, am compus ur- 43
urătorul mesaj pentru el:

Dragă Mike,

Intr-adevăr, îmi imaginez cât de greu trebuie să fie pentru tine


şi familia ta şi cât de neajutorat te simţi încercând să-ţi ajuţi fiul.
Şi eu am un fiu de douăzeci de ani şi mesajul tău m-a emoţio­
nat, pentru că mă gândesc cât de greu mi-ar fi dacă fiul meu ar
avea probleme. Kyle a fost (şi este) sub o mare presiune, ca
mulţi alţi tineri care au fost puşi în aceeaşi situaţie ca el. Sunt
mulţi soldaţi care revin din Irak cu probleme similare.
Mi se pare că tu, ca mulţi alţi oameni, îţi dai seama că Kyle
are nevoie de ajutor, însă el nu vede asta singur. După cum spui,
e acasă doar de o lună şi are nevoie de timp să se obişnuiască
cu sentimentul de lipsă de control. O să-ţi spun un lucru: are
nevoie de ajutor în mod clar, însă, din păcate, dacă îi iei casete
sau cărţi nu o să fie suficient pentru că are nevoie de ajutor psi­
hiatric sau cel puţin trebuie să vadă un terapeut bun. Tu, fami­
lia ta şi prietenii cărora le pasă de el va trebui să faceţi tot ce pu­
teţi ca să-i oferiţi ajutorul de care are nevoie. Din moment ce
Kyle nu pare dispus să admită că are o problemă şi nu pare dor­
nic să caute singur ajutor, eu vă sugerez să vă duceţi împreună
la un terapeut de familie. Aşa, Kyle nu va fi identificat ca sin­
gurul care are o problemă şi etichetat drept nebun, ci familia ta
va admite că este o problemă pe care toată lumea trebuie s-o re­
zolve împreună, oferindu-i lui Kyle ajutorul şi grija de care are
el nevoie.
Dragă Mike, ştiu că m-ai căutat pentru că vrei să faci ceva
pentru fiul tău şi nu ştii la cine să apelezi. Vrei să-i dai o casetă

în culisele psihoterapie! ■Luptele pentru putere şi influenţă


44 sau ceva palpabil care să-i aducă alinare. O să fie greu să a'
dare pentru că până ce Kyle va recunoaşte că are o problemă^'
asta va dura ceva timp), nu va fi foarte cooperant şi poate chil*
va respinge orice efort din partea ta. Când nimic altceva nu
merge, cel mai important este să-i spui cât de mult îl iubeşti *
că eşti acolo pentru el când are nevoie de tine. Ştiu că aceste cu­
vinte nu vor fi întru totul de ajuns în aceste momente dificile
dar vreau să ştii că nu eşti singur. Ai o familie, şi da, Mike, chiar
dacă nu ne cunoaştem şi am avut doar acest contact, vreau să
ştii că îţi trimit tot sprijinul şi toată grija mea,

Cu cele mai bune gânduri,


Jeffrey

Multe dintre bucuriile noastre, dar şi dintre greutăţile noastre


se datorează faptului că suntem modele profesionale care se lasă
afectate de clienţi. Vrem să le arătăm, prin modul în care ne trăim
vieţile, că este posibil să fii fericit. Această dorinţă slujeşte drept
imbold demn de urmat de fiinţele omeneşti. Clienţii nu ştiu prea
multe despre detaliile existenţei noastre, despre visurile şi dezamă­
girile noastre, sau despre ceea ce ne place să numim situaţii socia­
le, dar ei recunosc imediat starea noastră de spirit. Ei ne pot simţi
stările şi liniştea, încrederea sau energia. Ei nu ştiu cum suntem
noi de fapt, dar ne cunosc în cea mai bună ipostază a noastră. Nu
ţipăm nervoşi la clienţi, aşa cum poate facem cu copiii noştri. Şi
clienţii ajung să ne iubească, să ne adore eurile idealizate. Chiar
dacă înţelegem iluziile şi miturile pe care probabil că le creăm,
avem şansa nemaipomenită să fim mai m ult asemenea persoane­
lor care cred clienţi noştri că suntem, anume, nişte persoane ne-
condiţionat iubitoare, altruiste, senine şi stăpâne pe situaţie.

Jeffrey A. Kottler
echilibrul dintre o m n ip o te n ţă şi u m a n ita te 45

în mod tradiţional, terapeutul a fost perceput ca un echiva­


lent contemporan al oracolului din vârf de m unte. Clienţii sunt
pelerinii care călătoresc în căutarea adevărului. Pentru că nu au
încredere în propriile voci interioare şi pentru că nu se pot orien­
ta singuri, clienţii fac apel la guru pentru a-i îndrum a şi îi văd
ca pe nişte întruchipări ale puterii. Sunt tradiţii antice în aproa­
pe toate culturile um ane nu num ai de a te închina zeilor, dar, de
asemenea, de a arăta respect celor care sunt consideraţi interm e­
diari către lumea spiritelor şi acelora care sunt priviţi ca înţelepţi,
şamani sau vindecători.
Vom discuta mai târziu cum una dintre principalele proble­
me ale profesiei noastre este convingerea de ordin narcisic că
suntem speciali (H erron şi Rouslin, 1984; Luchner, M irsalim i,
Moser şi Jones, 2008; Sussman, 2007; Welt şi Herron, 1990). Ca­
binetul terapeutului este o lum e ireală în care distracţiile sun t
minimizate şi ritualurile sunt strict respectate. Terapeutul con­
trolează cea mai mare parte a acestui spectacol. Chiar dacă clien­
tul alege conţinutul, terapeutul dirijează scenariul şi interpreta­
rea replicilor. Suntem obişnuiţi să avem controlul şi ca oam enii
să ne trateze deferent. Ne simţim speciali pentru că suntem ade­
sea trataţi ca atare.
Majoritatea terapeuţilor fac treabă bună. Clienţii se sim t mai
bine. Se simt recunoscători şi p u n îm b u n ătăţirea pe seam a a
ceva sau a cuiva din afara lor. Noi suntem mai m ult decât b u ­
curoşi să ne asum ăm parţial m eritul: este u n lucru b u n pentru
avansări, noi recom andări de pacienţi şi ne întăreşte încrede­
rea în capacitatea noastră. Problem a nu este că sim ţim că am
adus o schimbare în viaţa clientului, ci că uităm că nu suntem

în culisele psihoterapie! • Luptele pentru putere şi influenţă


46 oam enii m inunaţi care pretin d em că suntem . Când, timp de
ore p e zi, dirijăm interacţiunea, întrebările, controlul, cortf
tarea, grija şi chiar recapitulările la an u m ite intervale, siste^ 11
le noastre înregistrează u n m are şoc în m om entul în care sun
tem acasă sau cu prieten ii şi facem eforturi să ne facem auzit*
ca toţi ceilalţi.
Suntem obişnuiţi să fim ascultaţi. Unii oameni chiar iau noti­
ţe după ceea ce spunem şi putem să-i testăm mai târziu ca să fim
siguri că au fost atenţi. După un timp, începem să credem că sun­
tem cu adevărat importanţi. Clienţii subliniază această idee spu-
nându-ne cât de mult i-am ajutat. Apoi ne amintim cât de fragi­
lă este iluzia omnipotenţei. Chiar dacă este în mod iniţial util
pentru clienţi să-şi idealizeze terapeuţii, noi trebuie să-i ajutăm
pe ei şi pe noi înşine să vedem şi cealaltă realitate.
Modelarea ia forma unei prezentări nu num ai a unui ideal
demn de urm at, dar şi a unei persoane reale, în carne şi oase,
care este imperfectă, adevărată şi sinceră. Din când în când, te­
rapeutul poate folosi autodezvăluirea pentru a anula distanţa
psihologică dintre el şi client. O asemenea împărtăşire duce ade­
sea la sentimente de identificare comună şi poate clădi o mare
intimitate şi autenticitate (Bloomgarden şi Mennuti, 2009). Mulţi
clienţi sunt foarte uşuraţi să afle că terapeuţii lor au fost victime­
le aceluiaşi comportament defetist pe care ei acum încearcă să-l
depăşească. Poate, ca cititori, aţi observat un fenom en similar
atunci când îmi dezvălui propriile îndoieli, nesiguranţe şi efor­
turi în această carte. Dacă am făcut aceasta în mod eficient, atunci
veţi simţi o mai mare dorinţă de a fi deschişi, vulnerabili şi sin­
ceri în legătură cu propriile voastre problem e nerezolvate. Dacă
sunt perceput ca autocomplăcându-mă sau ca spunând lucruri
nelalocul lor, atunci risc să pierd încrederea voastră.

JeffreyA. Kottler
gervind ca m odel de um anitate, cu defectele care îl însoţesc, 47
ne putem ajuta clientul (sau cititorul) să se simtă mai puţin co­
rcit şi mai optim ist şi să asum e că u n control relativ asupra
propriului eu este un lucru accesibil. Astfel încercăm să reali­
zăm un echilibru între a afişa o anum ită încredere şi competen­
tă personală pe de o parte şi de a ne ajusta excentricităţile care
ne fac unici. Trebuie să ne luptăm cu consecinţele de a funcţio­
na ca guru de ocazie în cea m ai m are parte a zilei şi apoi să fa­
cem cu succes tranziţia către o norm alitate imperfectă în restul
timpului nostru.

Tăria de caracter a te ra p e u tu lu i

Mulţi dintre profesorii pe care i-am cunoscut sau despre care


am auzit erau persoane carismatice. Platon, Socrate, Confucius,
Freud, Gandhi şi Marx erau genii în organizarea cunoştinţelor,
dar adevăratul lor talent era acela de a îm părtăşi înţelepciunea
şi de a recruta discipoli prin forţa personalităţii lor. (Istoric, cel
puţin, a inspira adulaţie a fost un proces dom inat în special de
bărbaţi). Profesorii contem porani în fiecare dom eniu îşi dem on­
strează puterea personalităţii atractive prom ovând cunoaşterea.
Discipolii lor sunt la fel de seduşi de vocile, um orul şi prezenţa
lor pe cât sunt de fascinaţi de ceea ce spun.
Liderii în domeniul consilierii şi psihoterapiei au avut contri­
buţii semnificative prin cercetarea şi ideile lor. Cu toate acestea,
fluueni nu i-ar fi ascultat pe Sigm und Freud, Cari Jung, Cari Ro-
gers' Viktor Frankl, Albert Ellis, William Glasser, Fritz Perls, Mil­
ion Erickson, Virginia Satir sau Alfred Adler, dacă aceştia n u ar
ost oameni fascinanţi. M odurile lor unice de a se exprim a,
lunea şi entuziasmul lor, energia şi spiritul lor, dedicarea şi

în culisele psihoterapiei ■Luptele pentru putere şi in fluen ţă


48 încrederea le-au însufleţit ideile. Ceea ce-i făcea atât de atrăgă
tori erau excentricităţile lor, eforturile şi um anitatea lor. Ei nu nu­
m ai că au reuşit să elaboreze teorii perfect potrivite valorilor l0r
şi stilurilor lor interpersonale, d a r au fost absolut geniali în se­
ducerea altora p rin forţa personalităţii lor.
în ultim ii zece ani, îm preună cu u n coleg, am realizat peste
o sută de interviuri cu m ulţi d in tre cei m ai im portanţi specia­
lişti în dom eniu, care însum ează douăzeci şi p a tru de orientări
teoretice diferite. I-am ru g a t pe aceşti specialişti să ne poves­
tească despre cele m ai p ro aste şed in ţe ale lor (K ottler şi Blau,
1989; K ottler şi C arlson, 2008a), cel m ai c iu d a t caz (Kottler şi
Carlson, 2004), cea mai bună şedinţă de terapie (Kottler şi Car­
lson, 2008b), transform area cea m ai im portantă din punct de ve­
dere spiritual (Kottler şi Carlson, 2007), cea m ai creativă reuşi­
tă (Kottler şi Carlson, 2009) şi clientul care i-a schim bat cel mai
m ult (Kottler şi Carlson, 2010). Participanţii la aceste studii erau
teoreticieni care reprezentau o gam ă largă de abordări şi stiluri,
incluzându-i pe Jay H aley (strategică), A lb ert Ellis (cogni-
tiv-com portam entală), William G lasser (a realităţii), A m old La-
zarus (m ultim odală), Peggy Papp (sistemică), Judy Jordan (re-
laţional-culturală), David Scharff (psihanalitică), Laura Brown
(feministă), Susan Johnson (centrată pe em oţie) şi Steve Madi-
gan (narativă). După ce am petrecut m ulte ceasuri cu aceste per­
soane, le-am ascultat înregistrările, am identificat tem e comune
în poveştile lor şi am analizat rezultatele, u n a d in tre cele mai
surprinzătoare, chiar şocante, descoperiri a fost că m ulţi dintre
aceşti teoreticieni nici m ăcar nu m ai practică p o triv it orientări­
lor de care aparţin! Ei au trecut la alte lucruri. A u fost influen­
ţaţi de colegi în tim pul discuţiilor de la conferinţe. Mai mult, au
transcens tehnica pentru a p u n e accent p e trăsăturile um ane şi
relaţionale ale interacţiunilor cu clienţii. Cu alte cuvinte, poate 49
că nu-şi mai fol°sesc teoriile în formă pură, dar, mai m ult ca
niciodată îşi folosesc grija, compasiunea şi alte caracteristici per­
sonale.
Nu spun că un terapeut trebuie să fie excentric sau ieşit din
comun pentru a fi eficient la modul maxim. Faptul că cineva poa­
te adopta atât de multe stiluri terapeutice diferite cu aceeaşi efi­
cienţă este unul dintre cele mai uimitoare (şi minunate) lucruri
din profesia noastră. Au existat terapeuţi foarte buni care erau
provocatori şi intruzivi (Fritz Perls sau Cari Whitaker) şi alţii care
erau mai blânzi şi mai sinceri (de pildă Virginia Satir). Au fost
terapeuţi care vorbeau ca nişte computere raţionale (Albert El-
lis), şmecheri cu farmec (Jaques Lacan), bunicuţi cumsecade (Cari
Rogers) sau vrăjitori din Oz (Milton Erickson). Nu contează aşa
de mult ce cale a urm at specialistul pentru a-şi dezvolta un stil
terapeutic atâta timp cât era un stil care scotea din el ce este mai
bun. Aşa faceţi şi voi în meseria voastră.
Toţi terapeuţii buni au modul lor propriu de a comunica o
aceeaşi măreţie. Ei şi-au dezvoltat propriul stil de a-i ajuta pe oa­
meni să simtă că ceea ce au de spus este demn de ascultat, indi­
ferent de cât efort este necesar pentru a asculta. Ei realizează
aceasta prin farmecul intrinsec al vocilor lor interioare. Toţi te­
rapeuţii eficienţi găsesc o cale de a-şi exploata la maximum cele
mai bune calităţi. Puterea de autoanaliză a lui Freud, sincerita­
tea lui Rogers, capacitatea lui Ellis pentru gândirea raţională, lu-
dicul lui Whitaker au format nucleul respectivelor lor teorii. Deci,
tot aşa, toţi clinicienii îşi traduc fiinţa interioară într-un stil per­
sonal de consiliere şi terapie.

în culisele psihoterapie! ■Luptele pentru putere şi influenţă


50 Modelul terapeutului ideal

în ciuda tuturor diferenţelor de valori, interese, istorii, afilie


re profesională şi pregătire, majoritatea terapeuţilor au în comun
atribute similare ca puternice modele de intervenţie. Mulţi cer­
cetători, teoreticieni şi practicanţi au încercat să descrie dimen­
siunile unui ideal de personalitate terapeutică (Beutler, 1983; Co-
rey şi Corey, 2007; Kottler, 1991; Norcoss, Bike şi Evans, 2009;
Orlinsky şi Ronnestad, 2005). Rogers a m enţionat calităţi precum
sinceritatea, autenticitatea, deschiderea şi acceptarea. Carkhuff
a indicat înţelegerea empatică şi abilitatea de a răspunde. Jero-
me Frank credea că încrederea este cheia puterii persuasive a te­
rapeutului. Maslow considera că un mai m are efort către auto-
actualizare era o trăsătură esenţială.
Fie printr-o îndoctrinare deliberată şi sistematică cu anumi­
te idei („Viaţa nu e dreaptă", „Confruntarea e mai bună decât
evitarea"), fie ca un rezultat al intimităţii interpersonale, clien­
ţii ajung să ne cunoască principalele valori în ceea ce priveşte
viaţa, indiferent de cât de mult încercăm să le ascundem. Poate
că cei care practică într-un cadru strict psihanalitic sunt într-ade-
văr capabili să-şi ascundă majoritatea valorilor faţă de clienţi.
Cu toate astea, ca fost participant la şedinţe de psihanaliză cu
mulţi ani în urmă, ştiu exact ce voia terapeuta mea să spun sau
să fac şi alegerile pe care prefera ea să le fac. Având în vedere
că încă de atunci tânjeam enorm după aprobarea celorlalţi, am
încercat pe cât am putut să fiu ca ea, inclusiv prin faptul că am
intrat în aceeaşi profesie ca să-mi apropriez chiar şi mai multe
dintre valorile ei.
„ această ipoteză este adevărată, anum e că clienţii ajung
sa ne preia valorile ca o consecinţă (deliberată sau accidentală)

Jeffrey A. Kottler
a participării la tratam ent, atunci trebuie să fim siguri că ceea ce 51
alegem este foarte bine înrădăcinat în realitate şi că este în gene­
ral ceva sănătos. Terapeuţii ideali se sim t bine in pielea lor şi par
calmi, toleranţi, sinceri, senini, liniştiţi şi siguri pe sine. Această
încredere neostentativă este com pletată de o poftă de viaţă m o­
lipsitoare. Pasiune. Avânt. Electricitate. Entuziasm . Ele radiază
din trup şi din suflet.
Am captat atenţia clientului. El este atras de com pasiune şi
de o fire iubitoare. O ferind m u lt m ai m ult decât com petenţele
trase la ştaif şi p latitudinile u n u i nivel adecvat de em patie, de
acceptare necondiţionată şi alţi factori prim ari de facilitare, nouă
ne pasă de binele pacientului. Aceste sentim ente m erg dincolo
de respectul profesional faţă de cineva care are încredere în noi.
Clientul simte că ne pasă, că dorim foarte m ult să dăruim o p a r­
te din noi.
Dragostea nu este însă suficientă. Dacă ar fi aşa, părinţii şi-ar
putea vindeca odraslele doar prin intenţii bune. Terapeuţii sun t
înzestraţi cu înţelepciune şi cunoştinţe. Sunt intuitivi şi sensibili.
Ei studiază ştiinţa şi artele, abstractul şi am biguul şi în special
limbajul. Ei aud lucruri care sunt inaudibile şi văd lucruri invi­
zibile pentru alţii şi fac toate acestea cu m are precizie.
Terapeuţii su n t de asem enea atractivi p entru că sunt persoa­
ne stabile, ancorate la realitate. Ei su n t extrem de răb d ăto ri şi
au o mare autodisciplină, însă, în m od surprinzător, sunt de ase­
menea spontani şi jucăuşi. Terapeuţii m ai aspiră şi la alte cali­
tăţi, precum creativitatea, um orul, flexibilitatea, cinstea şi sin­
ceritatea.
Principala n o astră în d a to rire e ste să n e facem cât m a i atrac-
hvi şi mai puternici p e n tru a im p rim a o m ai m are forţă in terv en -
lulor noastre. N oi c o m u n ic ă m s im u lta n p e d o u ă n iv e lu ri. M ai

în culisele psihoterapie) • Luptele pentru putere şi in fluen ţă


52 întâi, este vorba de conţinutul a ceea ce spunem : acurateţea ^
terpretărilor noastre, adevărul confruntărilor noastre şi justeţe^
metaforelor noastre au un im pact asupra conştientizării,
sfyht-ului şi comportamentului clienţilor noştri. La un nivel mai
subtil, preconştient, clientul este de asemenea atent la stilul nos­
tru. O mare parte din influenţa noastră interpersonală, puterea
noastră ca modele, operează în domeniul nonverbal. Modul în
care vorbim, ca şi ceea ce spunem, comunica încredere şi aştep­
tări favorabile. Postura noastră este cea care imprimă autentici­
tate şi sinceritate mişcărilor noastre.
încercăm să transmitem bunătate, cinste şi seriozitate în şe­
dinţele noastre. Asemenea calităţi nu pot fi falsificate, cel puţin
nu cu uşurinţă. Aceasta nu înseamnă că terapeuţii care înşală nu
pot fi niciodată eficienţi, pentru că unii dintre ei sunt. Cu toate
acestea, în măsura în care ne putem face spiritul şi energia mai
pure, putem să le imprimăm cuvintelor noastre mai multă for­
ţă. Având în vedere că menirea noastră este să oferim ajutor,
atunci sarcina noastră principală este aceea de a avea mai mult
impact pe plan personal şi de a fi nişte oameni mai iubitori. Tre­
buie să arătăm compasiune nu numai în muncă, ci şi în viaţa
noastră. Dacă ar fi să fim consistenţi şi autentici, atunci familia
noastră, colegii, prietenii şi chiar străinii de pe stradă merită ce
este mai bun din noi.
Una dintre ironiile profesiei noastre este că am devenit foar­
te pricepuţi în a acorda clienţilor noştri atenţia noastră concen­
trată, fără întreruperi, însă arareori facem acelaşi lucru când vine
vorba de familie şi prieteni. Oamenii de care ne pasă cel mai
mult au parte de prezenţa noastră într-o formulă diluată, fiind
distraţi şi absorbiţi. în timp ce scriam aceste rânduri, m-a che­
mat băiatul meu şi eu l-am amânat. Vin imediat, i-am zis,

Jeffrey A. Kottler
lasă-mă să termin asta. N u i-aş face niciodată aşa ceva unui client 53
care mi-a întrerupt un gând important.

Cum fun cţion ează m o d elarea în terapie

Mai mulţi cercetători, ca de pildă Bandura (1977), descriu


avantajele modelării în situaţii specifice, definite comportamen­
tal. Acestor teoreticieni ai învăţării sociale le place să examineze
factorii care amplifică achiziţia cunoaşterii, calitatea performan­
ţei, transferul şi generalizarea comportamentului. însă aici nu ne
interesează atât detaliile proceselor de întărire ocazionale, ci mai
degrabă o mai mare înţelegere a m odurilor în care modelarea
operează în terapie.
De exemplu, la nivelul cel mai am biguu şi cel mai dificil de
pătruns, energia terapeutului are un impact semnificativ asupra
dispoziţiei şi comportării clientului. Terapeuţii care stau senini
şi liniştiţi, vorbind cu o voce dulce şi domoală, par să-i calme­
ze chiar şi pe cei mai agitaţi clienţi. Oamenii anxioşi, agitaţi, cei
cu temeri, fobii şi atacuri de panică reacţionează bine la mode­
le calme. Ei învaţă cum funcţionează o persoană relaxată din ti­
pul de interacţiune, din m odul în care stăm jos sau în picioare,
din ritmul vorbirii şi ascultării. Dimpotrivă, când energia tera­
peutului este animată, electrică, vibrantă, chiar şi cei mai pasivi
oameni se trezesc un pic. Clienţii răspund la energia personală
pe care o generăm. Ei ne adm iră intensitatea şi m odul în care o
controlăm. Ca modele, răm ânem exemple vii de energie um a­
nă constructivă.
Clienţii adoptă în mod deliberat şi uneori inconştient modul
de a vorbi al terapeuţilor lor, expresiile favorite, chiar manie-
rismele şi modul de a se îmbrăca. G rupuri întregi de studenţi

în culisele psihoterapiei ■Luptele pentru putere şi influenţă


54 masteranzi sau doctoranzi p o t fi im ediat asociaţi unui an
supervizor prin mici modele de verbalizare. Chiar după
zile, putem să regăsim resturi în vocabularul nostru de la m ^
tori importanţi. Având în vedere că acest tip de învăţare imit^ '
vă are loc fără o încurajare specială, vă puteţi imagina potenti
Iul incredibil al modelării terapeutice strategice. Ia'
Cea mai simplă formă de modelare are loc în acele momente
când terapeutul dem onstrează în m od spontan un comporta­
ment dezirabil. în timpul unei şedinţe tipice, indiferent de con­
ţinut, un client poate să înveţe o lecţie în ceea ce priveşte o con­
fruntare de succes, nişte întrebări adecvate sau o bună folosire a
tăcerii. Terapeutul atrage atenţia în m od subtil (sau direct) către
propria postură asertivă, limbaj personalizat, declaraţii concise
sau gândire creativă.
Folosirea în terapie a experienţelor simulate facilitează chiar
şi mai multă învăţare imitativă specifică. Structurile psihodra-
matice sau alte structuri de repetiţie sau de jocuri de rol conţin
un segment care este exemplificat de terapeut. Unui client reţi­
nut şi timid care practică o confruntare cu un m em bru al fami­
liei i se cere ca în timpul perioadelor de frustrare să privească
modelul expert în acţiune. Terapeutul îi va arăta atunci o gamă
variată de moduri în care să dezamorseze conflictul şi să menţi­
nă controlul.
Terapeuţii folosesc o grămadă de intervenţii care au principii
de modelare la bază, inclusiv (1) repetarea jocurilor de rol care
subliniază teme recurente, (2) prezentarea unor filme care de­
monstrează comportamentul-ţintă dorit, (3) predarea unor com-
pe enţe de diferenţiere prin urmărirea modelului, (4) revederea
tam pnW m Ti6 înreSistrate cu clientul angajat în noul compor-
, (5) folosirea de marionete sau alte substitute în terapia

Jeffrey A. Kottler
prin joc, (6) folosirea de anecdote şi de poveşti pentru a ilustra 55
principi^ (7) introducerea de metafore în comunicare pentru a
modela ocazional un com portam ent de succes fără ca sentimen­
tele clientului să fie ameninţate, (8) folosirea limbajului cu o gri-
â programată pentru a dem onstra responsabilitatea pentru sine.
în sfârşit' ne modelăm acceptarea şi o atitudine grijulie faţă de
clienţi, sperând că ei vor intemaliza aceste calităţi pentru a-şi ne­
utraliza tendinţa autocritică.
Anecdotele metaforice pot merge de la poveşti la autodezvă-
luirea care diminuează distanţa psihologică dintre client şi tera­
peut. Modelând sinceritatea, puterea şi chiar vulnerabilitatea şi
împărtăşind sentimente intense, terapeutul îşi invită clientul să-l
urmeze. încrederea, asemănările percepute şi înţelegerea empa-
tică se pot îm bunătăţi simţitor printr-o reţinută, bine plasată şi
adecvată împărtăşire, unde terapeutul nu se arată deloc indul­
gent cu sine. Atâta timp cât nu distragem în mod nepotrivit aten­
ţia de la client, putem consolida sentim entul că suntem dem ni
de încredere, interesanţi şi credibili prin intermediul autodezvă-
luirilor (Faber, 2006; Gelso şi Hayes, 2007; Knox, Hess, Petersen
şi Hill, 1997; McConnaughy, 1987). Cum primesc şi interpretea­
ză clienţii autodezvăluirea depinde foarte m ult de calitatea rela­
ţiei care s-a stabilit (Myers şi Hayes, 2006).

Folosirea puterii

Strategiile de modelare se bazează pe încrederea în folosirea


benefică şi judicioasă a puterii. Puterea unui terapeut este mai
întâi sancţionată de o autoritate legitimă, ca de pildă comisia de
acreditare. Diplomele de pe pereţi sunt percepute uneori ca dân-
du-ne nişte puteri mistice să citim gândurile. Suntem priviţi nu

In culisele psihoterapie! • Luptele pentru putere şi influenţă


„a utorizate să profeseze, dar şi ca figuri cu aU-
56
numai ca persoan experienţele anterioare ale clienţilor Cu
toritate. Depinzan directorul şcolii, poliţistul cartierului,
alte modele de autori profesorii), puterea terapeutului
sergentul din
poate genera resenn inguflă convingerea şi autoritatea de
Puterea este ceea ce gchimbe c â n d este folosită la modul
a-i motiva pe clienţi sa ^ gens manipulativ, adică, în mod
spiritual, mai degraba ^ ^ clientului, mai degrabă decât
clar pentru binele mdep ^ m otorul care stă la baza a ceea ce
în scopuri propru, pu e Jor noastre şi suscită îndeajuns de
facem. Ea dă greutate ^ Jăga influ en ţaţi de mesajele
multă atenţie, meat c i ţ ^ un transfer de putere unde
noastre. Până la urma, re nsabilităţile pe care le-am mo-
clienţii vor prelua ro| 1 J bune p arţi din noi.

Dac, ne ^ tnfluenţa pentru binele


model şi suntem de ac jam entul că ne vom spori efi-
clienţilor n^ 7 ' " C' L ^ onaU Astfel, ne integrăm divereele im
S K ^ m c l t T ^ a c t i v i şi mai convingători cu pubnfă.

Jeffrey A. Kottler
CAPITOLUL 3

Viaţa personală şi profesională

Practicarea psihoterapiei perm ite un stil de viaţă unic în care


rolul personal şi cel profesional se completează unul pe celă­
lalt. Nu mai există m u lte cariere în care sunt atât de fluide
graniţele dintre m uncă şi tim p liber, viaţă personală şi profe­
sională. Toate puterile de observaţie, percepţie, sensibilitate,
diagnostic sunt în m od egal utile cu clienţii, familia sau priete­
nii. Competenţele pe care le folosim în m unca noastră, ca de
exemplu ascultarea em patică sau rezolvarea flexibilă a proble­
melor, se dovedesc inestimabile atunci când îi ajutăm pe oame­
nii pe care îi iubim. Tot aşa, toate experienţele noastre persona­
le, călătorii, studiu, conversaţii, lecturi şi experienţe intime de
bucurie sau tristeţe stau la baza a tot ce facem în şedinţele de
psihoterapie.
Mulţi au descris practicarea psihoterapiei ca pe o vocaţie mai
degrabă, decât ca pe o profesie. Se spune adesea că suntem obli­
gaţi să înţelegem condiţia um ană, a acelora pe care îi ajutăm, dar
Şi a noastră proprie. Suntem perm anent curioşi şi avem nevoie
să înţelegem experienţele vieţii şi să-i ajutăm pe alţii să le înţe-
i^agă. Acest lucru este valabil şi reciproc: ajutându-i pe oameni
s* lucrurile în perspectivă, să descifreze secretele ascunse
a e minţii lor, să se cunoască m ai bine, toate acestea ne ajută şi

în culisele psihoterapiei ■Viaţa personală şi profesională


58 N oi căutăm răspunsuri la marile întrebări
pe
alevieţu.Să-igăsimpeaF ^ vor să sponsorizeze această cău-
noi în acelaşi sens.

ofere ajutor financiar în acest sens)


tare (sau pe cineva care tică şi mai confortabilă. Căuta-
face călătoria m ai p u ţi" ^ z i B u d a sa u C onfucius este ad-
rea ad ev ăru lu i în stilul ^ ^ n u facem acest lucru să.
mirabilă, dar este mult ma
raci lipiţi pământului.

Confuzia rolurilor

Rolul personal şi cel profesional se întrepătrund când terape­


utul este mereu la lucru şi astfel e incapabil sau nedornic să aibă
o viaţă în afara muncii şi în afara rolului de sfătuitor. în studiul
clasic asupra terapeuţilor, Henry, Sims şi Spray (1973) au desco­
perit că majoritatea adoptă o atitudine unidim ensională faţă de
toate relaţiile lor, fie că e vorba de clienţi, prieteni sau familie.
Există o aură de distanţă pe care terapeutul o foloseşte pentru a
se detaşa nu numai în şedinţe, dar şi în activităţile profesionale
sau personale. De asemenea, există o uniform itate remarcabilă
în ceea ce priveşte modul în care clienţii se schimbă de-a lungul
şedinţelor şi în modul în care terapeuţii îşi iau deciziile profesio­
nale. Majoritatea terapeuţilor au fost mai degrabă influenţaţi de
raţiuni de ordin personal, ca de pildă moştenirea culturală sau
respingerea valorilor parentale, decât de raţiu n i profesionale.
Majoritatea terapeuţilor îşi doresc foarte m ult să-şi rezolve con­
flictele personale şi aceştia trăiesc cu convingerea că, ajutându-i
pe ceilalţi să-şi soluţioneze dificultăţile, vor reuşi să se ajute pe
ei înşişi să-şi rezolve propriile probleme. Există de asemenea ten­
dinţa de a combina dimensiunile personale şi profesionale într-o
percepţie unificată asupra sinelui şi a lumii.

Jeffrey A. Kottler
întrepătrunderea dim ensiunilor personale şi profesionale în 59
viaţa terapeutului nu-i afectează doar stilul de viaţă, stabilitatea
moţională şi valorile, dar are im pact şi asupra desfăşurării şe­
dinţelor- Este naiv să pretindem că responsabilitatea în ceea ce
priveşte alegerea subiectelor discuţiilor şi dem ararea cursului
tratamentului îi aparţine în întregim e clientului. Putem începe
cu ceea ce clientul crede că este o problemă şi imediat putem con­
duce discuţia către subiectul pe care noi îl considerăm im por­
tant, fie că este vorba de sentim entele clientului faţă de părinţi,
tiparele de gândire inerente sau anum ite com portam ente la lo­
cul de muncă. în plus, cu excepţia psihoterapeuţilor foarte con­
servatori, care-şi urm ează principiile teoretice cu stricteţe, exis­
tă un anumit grad de inconsistenţă şi inconsecvenţă în eforturile
pe care le facem pentru a-i ajuta pe ceilalţi, depinzând de dispo­
ziţia noastră în m om entul respectiv, de ce se petrece în viaţa
noastră, de ce am term inat de făcut recent, de lucrul la care toc­
mai ne-am gândit sau de ce planuri imediate avem.
Ne este destul de uşor să recunoaştem că evenim entele din
viaţă ne afectează rezultatul muncii. De ce atunci pretindem oare
că terapia este doar o aplicare a principiilor ştiinţific testate şi a
intervenţiilor terapeutice axate pe circum stanţele specifice ale
vieţii clientului? Ne purtăm de parcă procesul este întotdeauna
acelaşi, de parcă există m ereu o aceeaşi dezvoltare a unor etape
identice sau o rezolvare de conflicte, o dem ontare a aceloraşi cre­
dinţe disfuncţionale, de parcă terap eu tu l este m ereu constant.
Mulţi dintre terapeuţii notabili cred că fiabilitatea m etodologiei
terapeutice este cel mai im portant elem ent al dom eniului.
Indiferent de ce am vrea să credem , practicarea terapiei este
c ivitate omenească şi aceasta poate fi în m od sem nificativ
ectată de o mulţime de variabile aleatorii sau personale. Deşi

în culisele psihoterapie! ■Viaţa personală şi profesională


60 este lăudabil să te străduieşti să fii cât se poate de co
Iul în care îţi tratezi clienţii, un terapeut este la rândul^* ^ fe'
inţă umană supusă greşelilor, maniilor, prejudecăţilor SaU ° fi'
lor greşite şi distorsionărilor realităţii. Chiar şi cu cea
educaţie, formare, supervizare, studiu şi autoanaliză, t e / 1bună
nu prea poate fi creatorul anonim, perfect echilibrat, neufcm>eUtuI
cunoscător pe care şi-l doresc clienţii săi. ' at°t-
Gândiţi-vă, de exemplu, la potenţialul im pact al div
evenimente personale asupra com portam entului p ro fe s i^ 01
Mai multe evenimente se succedă şi afectează viaţa teran °n^'
lui, ca de pildă căsătoria, divorţul, naşterea, boala, morţile d'
familie. Orice schimbare fizică, de tipul unui picior în ghips ^
pierdere în greutate, chiar o tunsoare sau nişte haine noi, nu not
trece neobservate de clienţi. Desigur, asemenea schimbări în via
ţă şi astfel de crize nu pot fi complet ignorate de cel care trece
prin ele, chiar şi timp de cincizeci de m inute când vorbeşte alt­
cineva.
Poate cea mai bună dovadă pentru cum vulnerabilitatea spo­
rită a terapeutului poate să schimbe natura tratam entului este
observaţia că m ajoritatea relaţiilor sexuale nepotrivite dintre
terapeut şi client se petrec atunci când terapeuţii au trecut re­
cent printr-un divorţ. Este de asem enea de neconceput că un
terapeut cu un copil în pântece, cu o durere de coloană, cu im­
portante probleme financiare sau cu experienţa morţii unei per­
soane iubite va conduce terapia în exact acelaşi fel în care ar
conduce-o în cazul în care aceste circum stanţe nu ar exista ab­
solut deloc.
Cum putem şti când confundarea rolurilor personal şi profe­
sional ne afectează munca? Cum putem să ne dăm seama că pro­
blemele noastre nerezolvate au un efect sau că experienţele din

Jeffrey A. Kottler
viaţa noastră ne afectează judecata? Iată nişte întrebări demne 61
d e luat în seamă:

• Aştepţi de Ia clienţii tăi lucruri pe care ei sunt incapabili


sau nedornici să le facă şi le interpretezi comportamentul
ca îndărătnic, sfidător, răuvoitor sau dificil?
• în ce fel, în timpul şedinţelor, simţi reacţii personale puter­
nice ca răspuns la cele ale clienţilor tăi?
• în ce măsură îţi este compromisă sau chiar paralizată em-
patia faţă de anum iţi clienţi, astfel încât să-ţi fie foarte di­
ficil să simţi respect sau grijă faţă de aceştia?
• în ce mod sunt interpretările sau reflecţiile tale inadecva­
te un rezultat al propriilor tale proiecţii şi supraidentifi-
cări?
• Cum te descurci cu sentim entul de a fi blocat, descum pă­
nit, neputincios şi frustrat faţă de anum iţi clienţi şi ce spu­
ne aceasta despre tine?
• Când te simţi plictisit, neliniştit şi incapabil să fii prezent
în timpul şedinţelor, cu anum iţi clienţi, în anum ite perioa­
de şi ce spune aceasta despre tine?
• Ce înseamnă când nu poţi să-ţi am inteşti detaliile u n u i
anumit caz, pe când altele par foarte uşor de reamintit?
• Cât de des vorbeşti cu dispreţ despre un client?
• în ce fel ţi-ai pierdut (sau îndreptat greşit) compasiunea?

Toate aceste întrebări se leagă de tem a pe care se centrează


aces*capitol, anume că vieţile noastre personale şi profesionale
se ‘ntersectează în m oduri care reprezintă una dintre cele m ai
‘«portante resurse şi în acelaşi tim p una dintre cele m ai m ari
greutăţi.

în culisele psihoterapie! ■Viaţa personală şi profesională

K,
. ; est i te ra p e u t?

62 Ana. oe . V m în două feluri, facem terapie f0r.


ra terapeut noi rofesional, cu tot ceea ce impUcă
C ^m eniul nostru p ^ care prietenii, rudele, cu-
mală m d *.j {acem
« eaSla' 1 *
unfe
Persoane
ld
_______
J cer sfatul. Desigur, noi
^ n i se~cere
____ sfalul
cslgur, n
noscupi ?. “ ““ £ ăm din ambuscada în care ni se cere sfatul şi
noSCUţ" Şsî cSpSnr di" am busc£, fept nu prea dau
încercam sa s scap ^ cprviciu acumac u m » sau „D e fapt, n u -prea
- dau
„Nu
J sunt la
~~realitatea
! t o r i “ dar
slintBm «**«< m1lT,„x
'* m
este câ suntem mereu la muncâ, penin, ca
& J n \ ă încetam să folosim ceea ce ştim şi putem face.
Aproape împotriva voinţei noastre ne pom enim soluţionând
conflicte sau ascultând păsurile celorlalţi.
O femeie care devenise recent te ra p e u t a a v u t d e luptat cu
m nfuzia legată de rolurile ei personale şi profesionale. Se oferi-
s e t i l l r ca să lucreze cu pacienţii bolnavi d e SID A ^O datl ce
s-a aflat ce meserie are, i s-a repartizat o fam ilie care trebuia să
primească asistenţă în ceea ce priveşte m oartea şi pregătirea pen-
tm moarte. Care era rolul ei în acest tip d e consiliere? N u le era
terapeut, ci mai degrabă prietenă. Putea să le p u n ă întrebări per­
sonale sau aceasta ar fi fost prea intruziv? Poate că trebuia să iasă
pur şi simplu din această relaţie, întrucât rolul ei am biguu pro­
voca foarte multă confuzie.
întrepătrunderea rolului p erso n al cu cel p ro fe sio n a l stă la
baza unora dintre riscurile inerente în intim itatea cu clienţii. Cla­
rificarea relaţiilor duale a devenit u n a d in tre cele m ai im portan­
te semnificativ probleme etice ale zilelor n o astre (Gabriel, 2005;
Herlihy şi Corey, 2006; Zur, 2005). M em brii fam iliei şi prietenii
ne cer mereu sfatul şi, deşi facem to t ce p u te m să scăpăm , ade­
vărul este că ne place că lumea are nevoie d e noi. îm i place când
oamenii mă întreabă ce să facă, p en tru că nu-m i p e rm it să le dau

JeffreyA. Kottler
sfaturi clienţilor mei şi pentru că aproape nimeni nu mă ascultă 63
oricum. Ma simt f e n a t şi im portant când altcineva crede că eu
ştiu ceva ce acea persoană nu ştie. Mă prefac puţin agasat de cei
care mă întreabă cum să-şi crească copiii, cum să se confrunte cu
şefii sau cum să-şi refacă viaţa, dar apreciez faptul că au o păre­
re îndeajuns de bună despre mine încât să mă întrebe.

Risc şi in tim itate

Intimitatea înseam nă să fii deschis, cu garda jos şi apropiat


de celălalt. Pentru a facilita încrederea, terapeutul trebuie să se
simtă în largul lui ca să fie intim cu cineva fără să se teamă.
Această apropiere îi ajută pe clienţi să se simtă înţeleşi şi apre­
ciaţi; îi învaţă că adevărata intim itate este într-adevăr posibilă,
că o relaţie bazată pe apreciere şi respect este de dorit. Prin acest
risc reciproc, pe care şi-l asum ă cei doi parteneri în relaţie, am­
bii învaţă să aprecieze mai bine ce poate aduce apropierea. Da­
torită dorinţei lor de a fi sinceri şi deschişi, dedicându-se îmbu­
nătăţirii vieţii clientului, ambii participanţi sunt supuşi riscului
intimităţii.
Pentru că relaţiile terapeutice sunt foarte personale şi adesea
sunt întâlniri extrem de intim e în care participanţii simt o atrac­
ţie reciprocă, structura acestor relaţii implică o tensiune şi o con­
fuzie intrinseci. Ştim mai m ult despre clienţii noştri decât ştim
despre majoritatea prietenilor noştri. Petrecem în fiecare săptă­
mână mai mult tim p angrenaţi în discuţii profunde, relevante
Şi intime cu un anum it client, decât cu m ajoritatea oam enilor
din viaţa noastră, uneori chiar m ai m ult tim p decât cu cei cu
c^re trăim. înainte să respingi această afirmaţie, gândeşte-te cu
câţi prieteni sau cu câte ru d e te întâlneşti în general (1) ca să

în culisele psihoterapie! ■Viaţa personală şi profesională


64 discuţi problem e personale d e m are im p o rtan ţă, (2 ) cu care
perm iţi să fii distras de alte in tru z iu n i, inclusiv d e telefon, (3 ^ ^
care te co n fru n ţi in m o m e n tu l în care sim ţi că este evaziv s ^
vrea să-ţi ascundă ad ev ăru l. C h ia r şi in co n tex tu l dimensiu^*
lor profesionale asim etrice, inechitabile, u n ilaterale, interacţfo
nile su n t totuşi em oţionante şi p erso n ale. D esigur, acestea sunt
însoţite de m ulte dintre riscurile p e care le im p lică astfel de în-
tâlniri intim e, în ciuda m ăsu rilo r d e sig u ra n ţă sa u a barierelor
la care recurgem .
Este posibil ca nivelurile de intim itate din viaţa personală şi
cea profesională a terapeutului să nu coincidă. în timp ce majo­
ritatea dintre noi suntem dornici să ne apropiem de clienţii
noştri, s-ar putea să nu avem chiar atâta succes în ceea ce priveş­
te intimitatea la nivelul relaţiilor sociale şi familiale. Cu toate
acestea, dacă stăm îndeajuns de m ult în domeniu, ajungem să ne
confruntăm cu modul în care alegem să păstrăm distanţa şi să
ne apărăm. Un terapeut spune sincer: „Faptul că m-am făcut te­
rapeut mi-a salvat viaţa. Eram gata să încep o carieră în teatru,
ceea ce nu era bine şi rezona cu toate părţile false, manipulative
şi narcisice din mine. Când am ales terapia, a trebuit să mă con­
frunt cu problemele pe care nu le-aş fi rezolvat într-un alt me­
diu. Am făcut o alegere bună pentru sănătatea mea".
Aceasta este o altă zonă unde intervine disconfortul de a te
confrunta cu propria ta ipocrizie. Există desigur aspecte ale vie­
ţii tale personale care sunt foarte puţin satisfăcătoare — nu ai
destui prieteni, nu eşti într-o relaţie sentim entală cu altcineva,
eşti în conflict cu un prieten sau cu un coleg sau relaţiile tale nu
sunt profunde sau destul de intime. Acestea sunt exact proble­
mele cu care vin clienţii tăi zilnic în şedinţe. Şi când ei fac acest
lucru, tu cel mai probabil le spui că, pentru a-şi crea o intimita-

Jeffrey A. Kottler
te care să-i satisfacă, trebuie să-şi asum e riscurile de a se dezvă- 65
lui în moduri m ai sincere şi mai autentice. însă ce vei face tu, la
rândul tău?

Bariere între personal şi profesional

Barierele pe care le definim şi im punem sunt menite să ne


protejeze atât pe noi, cât şi pe clienţii noştri. Există de multe ori
teama de a pierde controlul, de a aluneca în mod impulsiv către
partea întunecată din noi, în ciuda celor mai bune intenţii. Un
client te îmbrăţişează şi te simţi bine. N u vrei să te opreşti. Cre­
ierul îţi strigă: „Pericol, pericol, stop îmbrăţişare!", dar corpul
tău răspunde fără consim ţăm ântul tău.
Uneori confundăm barierele cu zidurile, anum e regulile me­
nite să asigure securitatea şi eficienţa într-o relaţie, cu ceea ce este
opusul lor, anum e limitele artificiale (şi poate nenecesare) care
funcţionează ca un fel de arm ură. în paradigm e alternative, ca
de pildă terapia relaţional-culturală, terapeuţii pun un mai mare
accent pe reciprocitatea din relaţie.
Există o prejudecată, dacă nu chiar un postulat, în această
profesie că relaţiile duale (şi cu atât mai m ult cele multiple) sunt
un lucru nociv care poate com prom ite terapia, da impresii gre­
şite clienţilor sau conduce la abuz. Cu toate acestea, m ulte din-
ti"e reuşitele im portante care au loc în terapie se întâm plă dato­
rită schimbărilor de context, cadru sau de structură a şedinţei,
intr-o serie de prezentări de caz despre cele mai creative inter-
Venţii aie celor mai inovatori terapeuţi, m ulte dintre reuşite au
vut loc în afara spaţiului delim itat de barierele normale ale psi-
^ eraPiei tradiţionale (Kottler şi Carlson, 2009). Bill O Hanlon
escrie cui*i Milton Erickson l-a folosit tim p de un an pe post

în culisele psihoterapie! ■Viaţa personală şi profesională


66 de grădinar personal p en tru a-i da o anum e lecţie metafori w
Brad Keeney a făcut vizite acasă la o familie care n u dorea
implice în terapie pentru a-i angrena pe membrii acesteia într-u^
proces terapeutic constructiv. Sam G ladding s-a dus afară cu u
adolescent recalcitrant pentru a face fotografii. Steve Madiga^
a chemat o întreagă com unitate ca să acorde ajutor unui client
deprimat. Toate aceste m etode sunt asem ănătoare practicilor de
vindecare în care terapeuţii din m ajoritatea culturilor din lume
(adică şamanii) îşi fac treaba într-un decor mai degrabă natural
decât artificial, adică într-un altfel de cadru decât scena pregă­
tită anume pentru ca terapia să aibă loc (Kottler, Carlson, Ke­
eney, 2004).
Trebuie de asemenea să ne am intim că încălcarea limitelor
într-o relaţie terapeutică este cea mai frecventă acuzaţie adusă în
faţa comitetelor de etică (Wang, 2008). Este în general clar că nu
este niciodată potrivit să ai o relaţie sexuală sau romantică cu un
client sau să încâlci limitele care separă personalul de profesio­
nal, însă în fiecare săptămână terapeuţii se confruntă cu o serie
de întrebări dificile. Majoritatea celor care lucrează în cadrul cli­
nic vor fi de acord, de exemplu, că nu trebuie să ieşi la masă cu
un client — decât dacă clientul are o tulburare de comportament
alimentar care trebuie rezolvată pe viu. N u trebuie să accepţi un
dar de la client — decât dacă este de valoare m onetară neglijabi­
lă şi o respingere poate fi văzută ca neterapeutică. N u trebuie să
conduci un client acasă după o sesiune — decât dacă l-ai vedea
stând într-o staţie de autobuz pe viscol. Excepţia din aceste
exemple, acel decât dacă, complică destul de m ult lucrurile. în
mod clar, barierele dintre personal şi profesional n u sunt chiar
aşa de clare pe cum s-ar părea.

Jeffrey A. Kottler
Cum înveţi să te a scu n z i

Faptul că trebuie să ne confruntăm cu noi înşine zilnic este cel


0iai mare dar al nostru, dar şi cea mai grea povară. Există o par­
te din noi pe care o regăsim în fiecare client şi mereu pe parcur­
sul majorităţii şedinţelor are loc o recunoaştere a propriilor noas­
tre probleme nerezolvate. în m od ideal, faptul că suntem
conştienţi de asemenea lucruri ar trebui să ne ajute să ne rezol­
văm propriile probleme în cadrul supervizării, dacă nu chiar al
terapiei personale. Oricum, petrecem o parte din timp în fiecare
zi încercând să procesăm experienţele noastre cu clienţii, cău­
tând sensul, nu num ai pentru binele clientului, ci pentru pro­
priul nostru bine.
Cu toate acestea, noi putem mai bine decât oricine altcineva
să ne cufundăm în problemele altora doar pentru a evita propri­
ile noastre probleme. Tot aşa, avem la dispoziţie un întreg arse­
nal cu care să-i ţinem pe ceilalţi la distanţă, să distragem atenţia,
să negăm responsabilitatea sau să scăpăm de a fi traşi la răspun­
dere.
Un prieten de-al meu, muzician, se trezeşte adesea în mijlo­
cul terapeuţilor care-şi discută munca. L-am întrebat odată cum
îi este să ne asculte pe noi vorbind despre ceea ce facem. A înce­
put să râdă şi să dea din cap:
— în comparaţie cu A l treilea concert pentru pian de Rachma-
n'nov/ ce faceţi voi e uşor.
~~ Uşor? am zis eu. îţi baţi joc de mine?
Păi e uşor. Tot tim pul când cineva vă încolţeşte, îi tot daţi
cu «Nu e vorba de mine, de fapt e vorba de tine",
ad r^mas înm ărm urit şi apoi am început să râd. Era ceva
evăr în ceea ce spunea el despre cum noi, specialiştii, îi aşezăm

!n cuKsele psihoterapie! • Viaţa personală şi profesională


68 mereu pe alţii în vizor. Mă tot gândeam de câte ori oferise
nul acesta de interpretare ca să evit să răspund la întrebări ge-
ca să nu dau la iveală mai m ult decât doream. Eram mereu ^
Ui-
mit de cât de bine funcţiona acest sistem.
— Şi mai faceţi o chestie care e exact invers faţă de prima
continuat prietenul meu. Tot tim pul daţi impresia că de fapt (je
voi e mereu vorba, de parcă aţi fi atât de importanţi şi toată lu­
mea ar ţine cont cu adevărat de sentim entele sau gândurile
voastre.
— Ai resentimente, nu-i aşa? am spus eu automat.
— Vezi, acuma mi-ai servit varianta num ărul unu şi mi-ai pus
mie toată chestia în spinare.
— îmi pare rău.
— Nu-i nimic, asta ţi-e meseria.
— Deci, i-am reamintit eu un pic indecis dacă să discut mai
departe sau nu. îmi spuneai despre chestia cealaltă pe care o fac
de obicei terapeuţii.
— Păi da. Mai spuneţi: „De fapt nu-i vorba de tine, e vorba
de mine".
Trebuie să mărturisesc că ceea ce a spus prietenul meu a fost
o rezumare elegantă a celor două strategii de bază, ce fac parte
din mecanismul prin care un terapeut răspunde automat. Mi-a
amintit de toate modurile în care de fapt evităm o mai mare in­
timitate şi sabotăm relaţiile.
Un terapeut pe num e Myron descrie procesul paralel prin
care a trecut mulţi ani la rând, încercând să-şi reconcilieze ma­
riajul de zece ani, care mergea prost, cu poziţia de specialist în
terapia de cuplu. „Eram foarte nefericiţi", a m ărturisit el, „şi aŞa
de convinşi că doar celălalt este de vină, încât a trebuit să apelăm
la cineva. Din păcate, terapeuta era m ult prea pricepută pentru

Jeffrey A. Kottler
pupe şi i*1 momentul în care mi-a pus o întrebare simplă care a 69
deschis o poartă către un loc întunecat din fiinţa mea, am simţit,
ur şi simplu, viaţa scurgându-m i-se din trup".
P Această confruntare a deschis de fapt o cale fără întoarcere,
jd-a dus către tărâm ul prim ejdios al autoexplorării. Am aflat
tot ce era de aflat despre p artea întunecată din m ine, dar nu
m-am mai apropiat de acel loc vreodată".
însă cu cât mai m ult îşi examina Myron propriile probleme şi
căsnicia care se destrăm a, cu atât se simţea mai frustrat şi mai
nemulţumit. Era conştient de ciclul distructiv, recurent, prin care
trecea, în aceeaşi m ăsură în care îşi dădea seama de aceleaşi pro­
bleme pe care le parcurgeau clienţii săi, însă nu se simţea în sta­
re să schimbe ceva.
„Aproape în fiecare zi stăteam privind către un cuplu cu în­
ţelepciune şi sprijinindu-i ca să se poată confrunta cu durerea
propriei relaţii şi mă întorceam la durerea nepotolită din propria
mea căsătorie, care se tot adâncea".
Lui Myron i se părea că e un şarlatan şi un ipocrit, pentru că
nu era capabil să aplice în propria lui viaţă ceea ce îi învăţa să
facă pe clienţii săi în fiecare zi. Simţea că a eşuat nu num ai ca te­
rapeut, dar de asemenea în calitate de client sau de fiinţă um a­
nă. In ciuda faptului că citise şi studiase foarte m ult despre reia-
ţiile disfuncţionale, şi că îi ajutase pe alţii să-şi depăşească
suferinţa, el nu putea să găsească o cale pentru a-şi rezolva pro-
Priile probleme. N um ai când a descoperit că soţia lui avea o
aventură,a reuŞit în cele din urm ă să-şi dea seama că trebuie să
aca Pasul necesar, decisiv, pe care îl evitase atâta vreme. „Fosta
la as*ra căsnicie a m urit atunci. Am reconstruit-o îm preună de
n er°' ^ anul care a urm at, transform ând-o în căsnicia pe care
~° doream amândoi."

în culisele psihoterapie! ■Viaţa personală şi profesională


70 Myron a povestit cum tot ce învăţase ca terapeut îl ajutgs
se protejeze şi să se izoleze de team a copleşitoare care an “ Sa
în şedinţa pe care o avusese cu ani în urm ă în calitate de clie ^
„Mi-am dat seama că ceea ce făceam ca terapeut era să în ^
să-mi parcurg p ropriul proces în m od indirect, prin dur ^
clienţilor mei. încercam să rezolv ceva, fără să trec prin teama 9
neputinţa care ar fi rezultat dintr-o adevărată confruntare jyjj!
am învăţat neapărat nim ic nou, d ar acum înţeleg cu mult m •
mult." 91
Ceea ce înţelege şi acceptă M yron acum este că pregătirea şi
experienţa lui ca terapeut i-au perm is să se ascundă de proprii-
le sale probleme nerezolvate. Ştia toate trucurile profesiei, care-i
perm iteau să se sustragă şi să evite confruntarea. Ştia exact cum
să scape de vinovăţie, să ocolească principalele probleme şi să
evite să se confrunte cu sine însuşi şi cu propriul rol în întreţine­
rea mediocrităţii căsniciei sale.

Facerea de bine

Riscurile care vin odată cu profesia de terapeut se nasc în pri­


mul rând din apropierea periculoasă de focul care arde în adân-
/V

cui durerii fiecărui client pe care îl avem. Insă, în ciuda multor


greutăţi şi a unor riscuri intrinsece ale meseriei, trăim şi o nemai­
pomenită satisfacţie din care o mare parte o constituie chiar as­
piraţia către o mai mare împlinire personală. La fel de plin de sa­
tisfacţii este şi sentim entul că le-ai făcut u n bine celorlalţi.
Desigur că altruism ul este m otorul d in spatele motivelor şi
acţiunilor noastre de consiliere şi terapie. Nimic nu se compară
cu extazul pe care-1 trăim atunci când ştim fără nicio îndoială că
eforturile noastre au contribuit la salvarea unei vieţi omeneşti-

Jeffrey A. Kottler
Fie ca este rezultatul unui angajam ent de lungă durată într-o re- 71
latie de ani de zile, fie că este vorba de un sim plu gest care are
rezultate imediate, bucuria pe care o sim ţim ştiind că am contri­
buit cu ceva depăşeşte cu m ult orice m ândrie profesională. Une­
ori această „beţie de bucurie a terapeutului" creează o nemaipo­
menită stare de linişte, de bine, de pace interioară.
Mergeam într-o zi pe stradă, întrebându-m ă ce aromă de ia­
urt cu fructe să aleg, când deodată am văzut un iureş de culoa­
re şi mişcare în faţa m ea, însoţit de strigăte de indignare. Am
a^rgat să văd ce se întâm plă şi am văzut o fetiţă de vreo şapte
ani şi un băiat cam de şase, bătându-se pe trotuar. Fata, care era
mai mare şi mai puternică, şi-a d oborât repede adversarul şi,
triumfătoare, i-a aruncat lucrurile din rucsac pe stradă. Peste tot
au început să zboare hârtii ca nişte fulgi de zăpadă imenşi, că­
zând peste băieţel, care plângea m âhnit şi neajutorat.
Am adunat cât am p u tu t de m ult din lucruri, m -am aplecat
şi i-am dat înapoi rucsacul. El s-a u itat la m ine, la început ui­
mit că cineva venea să-i tulbure nefericirea. Apoi mi-a aruncat
cel mai m inunat zâm bet pe care l-am v ăzu t şi probabil îl voi
vedea vreodată. M-am sim ţit p u r şi sim plu scăldat în recunoş­
tinţa lui. Mi-am continuat d rum ul, cu lacrimi curgându-m i pe
obraji. Eram aşa de recunoscător că m -am nim erit acolo şi că
l-am putut ajuta. Am p u tu t face un bine. în acel schim b fugi­
tiv, care a durat nu m ai m ult de două m inute, am reuşit să am
o relaţie cu o altă persoană care m-a ajutat. într-un m od im por­
tant, acel efort de a face bine a contribuit la transform area lu-
mii într-un loc m ai b u n . în p e rio ad ele care-au u rm at, când
m-am simţit frustrat, m -am tot gândit la zâm betul băieţelului
Şi cumva riscurile şi problem ele la care m -am expus au p ăru t
să merite efortul.

în culisele psihoterapie! • Viaţa personală şi profesională


72 Aceasta este cea mai constantă imagine a ceea ce înseamnă să
fii terapeut. Dincolo de birocraţie, formulare, politică, finanţe, re­
zistenţa clientului şi alte efecte secundare personale pe care le
resimt în urm a practicării acestei profesii, cea mai mare satisfac­
ţie rezultă din conştientizarea că am spus sau am făcut ceva care
izolat sau cumulat cu altceva, a avut un im pact pozitiv asupra
unei alte fiinţe umane. Dorinţa de a fi de ajutor este, de altfel,
principalul motiv pentru care m ajoritatea dintre noi au ales
această profesie.
Acesta este motivul pentru care-mi place să dau indicaţii oa­
menilor care se rătăcesc şi pentru care am m uncit atât de mult
să mă perfecţionez în acest sens. Decât să mă sim t agasat când
cineva mă opreşte pe stradă ca să-mi ceară indicaţii sau îşi bagă
capul în biroul meu ca să întrebe cum să ajungă la vreun alt bi­
rou, prefer să-mi frec mâinile de bucurie (şi aici nu vorbesc doar
la figurat). Pentru că natura terapiei nu-m i perm ite să-mi dau
seama de cele mai multe ori dacă am ajutat sau nu pe cineva
(clienţii mint, sau nu ştiu, sau uneori le trebuie tim p pentru a
înţelege efectele), chiar mă bucur de ocazia de a putea fi de aju­
tor şi ştiu că într-o perioadă de timp limitată, pot să am un im­
pact pozitiv.
După ce am petrecut mai bine de cinci minute dând unei per­
soane indicaţii explicite, detaliate despre cum să găsească sala
de conferinţe, inclusiv sugestii despre lucruri la care să se uite
pe drum, persoana care a primit aceste indicaţii s-a uitat la mine
de parcă aş fi fost nebun sau aş fi avut timp de pierdut. De fapt
şi de drept, mi-a făcut cu adevărat plăcere să-i spun cuiva exact
cum să ajungă unde voia să ajungă, cu siguranţa deplină că va
ajunge până la urmă acolo.

Jeffrey A. Kottler
Au, „vindecarea te ra p e u tu lu i 73

„ a;oritatea timpului, terapeuţii trăiesc vieţi relativ flexibile.


^ „ je acei terapeuţi care lucrează în cadre corporatiste, gu-
k a afaentale sau alte tipuri de organizaţii, majoritatea terapeuţi-
ven}a instituţii, organizaţii de asistenţă socială şi mai ales cei cu
*°r "le cabinete au un grad mare de control asupra programu-
' i a priorităţilor de la lucru. Supervizarea şi organizarea sunt
de obicei minime. Ca şi artistul şi muzicianul, terapeutul are ne-
oie de libertate pentru a se putea dezvolta şi pentru a crea.
Colaborarea dintre personal şi profesional din viaţa terapeu­
tului se reflectă în beneficiile pe care această carieră le aduce ce­
lor care o practică. Dincolo de orice avantaj pecuniar sau de ne­
voia de libertate, este vorba de ocazia de dezvoltare personală.
„Practic psihoterapia nu pentru a-i salva pe alţii de nebunie, ci
pentru a păstra ceea ce mi-a mai rămas din propria mea sănăta­
te mentală; nu pentru a-i vindeca pe alţii, ci pe m ine însum i"
(1985, p. 12). Dacă ceea ce spune Kopp este adevărat, că practi­
carea terapiei îl ajută pe terapeut să devină mai sănătos din punct
de vedere mental, atunci cum se petrece acest proces?
Ne întoarcem la detaliile obişnuite legate de experienţele prin
care trece zilnic terapeutul, ceea ce presupune nu num ai mom en­
tele dramatice de adevăr când clientul înţelege în cele din urm ă
şi se simte recunoscător, dar şi frustrările, repetiţiile şi remizele.
In primul rând, terapeuţii trebuie să răm ână nemişcaţi perioade
mari de timp şi de aici învăţăm să ne disciplinăm corpul. Riva­
lizând cu un călugăr priceput, terapeutul îşi dezvoltă puteri fe­
nomenale de concentrare. Noi rezistăm la intruziunea bruiajelor
exterior — maşini care claxonează, uşi care se trântesc, cea-
sun carp ii w . , r
e ticaie, picioare dezgolite larg deschise pe scaunul din

în culisele psihoterapiei ■Viaţa personală şi profesională


sună e-mailuri care ţiuie, mesaje care
74
fata noastră, ^ " ' “ „ în tr-o transă f i ne readucem cu grij5
cl pese - de parca ant auK)Control sto,c, ignoram lucruri-
mintea înapoi în P ^ ţ _ stom acuri care chmrare vezici
le care ne distrag din mt « r o m nemdeplmrte, to .
care ne supără, c o n ^ m to a r c e m la i— ire-
e supai*, — — ,T toarcem ceea ce avem de îndeplinit
cutul, viitorul - Şi f ntrări deliberate şi cultivate, ne dez-
pe loc. Datorită acestei co îm bunătăţită de lucrurile pe
voltăm o minte afe “ ‘^ n t r u a fi eficienţi,
care trebuie să le învăţăm pentru
T e K « r t i r ^ n t o 0 rcu întrebările ca jucătorii de baseball
a i d e mingi. Sărim fi ne ferim, H » - ; ^
altele. X J n d o^ă ma fac b m . ^ „De ^ ^ «

CePar Uebui să fac?", „Tu ce-ai face?". Fie că răspundem la


aceste întrebări cu voce tare sau nu, trebuie să dăm o replică, fie
acum fie mai târziu. Putem să fugim, dar nu avem unde să ne
ascundem. Fiecare zi ne oferă o confruntare cu problem ele de
care ne este cel mai frică.
De fiecare dată când vorbim cu clienţii noştri, ne tratăm şi pe
noi, pentru că avem un public de două persoane. Vorbim despre
ce ştim sau despre ce credem că ştim, dar îi învăţăm pe ceilalţi
doar ceea ce înţelegem. Ne simţim cu adevărat im pulsionaţi să
răspundem la cele mai dificile întrebări ale vieţii şi să înţelegem
lucruri şi oameni. Dacă analizăm conţinutul şedinţelor noastre,
indiferent de simptomele pe care le m anifestă clienţii, vom regă­
si temele care ne preocupă cel mai m ult şi lucrurile p e care le în­
ţelegem cel mai bine.
Vă prezint nişte cazuri din repertoriul m eu.
Tina învaţă cum să nu m ai gândească obsesiv, sa u cel p u ­
ţin să nu se mai gândească n eîn cetat la o b se siile ei. A făcut

JeffreyA. Kottler
r0grese şi acum vorbeşte despre obsesiile ei doar în terapie. 75
ne fiecare dată când încerc s-o fac să vorbească despre altce­
va simptome*e e* Se ^ eP^aseaz^ nivelul muncii şi al căsni­
ciei ei- Am învăţat am ândoi să nu ne legăm de ceea ce merge
deja, chiar dacă este plictisitor să tot asculţi un lucru. Tina a
învăţat să accepte şi să trăiască cu sim ptom ele ei enervante,
iar eu am învăţat de la ea să trăiesc cu propriile mele simpto-
nae enervante.
Michelle m-a învăţat m ulte despre răbdare. După un an îm­
preună, am renunţat să încerc să controlez şi să organizez discu­
ţiile pe care le avem. în fiecare săptămână îmi spune că e ceva ce
o deranjează, dar nu vrea să-mi spună ce, pentru că nu are în­
credere în mine. Eu mă plâng că nu am cum s-o ajut dacă n-are
încredere în mine, iar ea spune: „Bine, atunci o să găsesc pe alt­
cineva care nu o să-mi ceară să am încredere". Se simte din ce în
ce mai bine, dar nu pot să-mi dau seama de ce.
Pentru că se simţea prizonieră în căsătoria ei, Rachel plângea
toată şedinţa. Dar acum jucăm un joc foarte frumos împreună.
A

In fiecare săptămână, ea vine deja decisă să joace unul din două


roluri. Dacă decide să fie soţia grijulie, dar neînţeleasă, atunci eu
încerc s-o fac să se simtă bine cu starea de fapt. Atunci ea plea­
că de la mine hotărâtă să comunice mai deschis cu soţul ei. Dar
cu cât încearcă mai mult, cu atât devine mai frustrată. (Soţul este
interesat doar de meseria lui, de maşină şi de poziţia misionar
de trei ori pe săptămână). Inevitabil, ea se întoarce săptăm âna
următoare pregătită să divorţeze. Atunci discutăm de ce ar tre-
^ să acţioneze aşa, dar ştim amândoi că ea se va răzgândi peste
0 s5ptămână. Am încercat de două ori s-o confrunt în legătură
Cu acest model circular, dar ea m-a pedepsit pentru nerăbdarea
a/ anulând şedinţa următoare.

în culisele psihoterapie! - Viaţa personală şi profesională


76 ă renunţe la şcoală pentru că are prea pu_
Elena se gândeşte sa ^ pregătiri şi planuri să negocieze
tini bani. I-a luat am de agtfel ^ â t să poată să aibă puţin
tim pul şi spaţiul cu famgă
' aibă grijă de toţi fraţii ei
tim p pentru ea, în loc te în m od serios să abandoneze
treburile casei. Acum se g ^ neg0ciat atât. C ând o confrunt
studiul pentru care a m un ^ ^ ^ şi d ă din cap. Ştiu exact
în legătură cu aceasta, e ^ q ăste/ albui ăsta bătrân cu
la ce se gândeşte: ^ înţeleagă p rin ce trec eu?" Are
toate cărţile şi viaţa lui ca V lum ea Elenei, oricât de mult
desigur dreptate: nu pot d au seam a cum este să se întoarcă
aş încerca. Cum pot sa doi fraţi/ unde, dacă are
tatr-o casă unde t a p a * . came ^ ^ ^ ^ ^ ^ se ^
noroc, tatăl ei n-o s-o ba P ^ K te bea, mort? Cum pot
» « una dintre surorii la p e n tru cineva care se
să-mi dau seama de ce rnsea j
luptă în fiecare n » suprav ^ ^ să în t r e z ă r e s c care
Ii spun E le n e .* " p 0 t face eu p en tru ea ca terape-
este situaţia ei. Ma int F !ncurajez să ia o cale care este
ut. Sâ-i dau false speranţe? S-o m cur ^ ^ ^ ea „

cu mult dm=ol° e “ “ t. trebuie să facă şi că eu sunt cel care


accepte alegerile. Stau şi mă întreb a cui e de fap,
problema?
Aceste câteva cazuri reprezintă o diversitate destul de fa­
miliară pentru majoritatea terapeuţilor. Cu toate acestea, exis­
tă şi asemănări între problemele cu care se confruntă clienţii
şi repetiţii în ceea ce priveşte lucrurile pe care ne auzim spu-
nându le tot timpul. Ce bine ar fi dacă ne-am asculta propri­
ile sfaturi!

JeffreyA. Kottler
Să ne ascu ltăm p ro p riile sfatu ri 77

Chiar şi cel mai creativ, inventiv şi spontan terapeut va da lec­


ţii asemănătoare m ajorităţii clienţilor săi. Im perativele noastre
morale, platitudinile noastre preferate şi obişnuitele noastre cu­
vinte de înţelepciune apar în fiecare şedinţă. Indiferent de client
i de problema acestuia, temele pe care le abordăm se repetă şi
pe acestea le putem include în următoarele:

• Dacă nu ai grijă de tine însuţi, nim eni altcineva nu va


avea.
• Eşti în viaţă foarte puţin tim p şi apoi m ort pentru foarte
mult timp.
• Simptomele sunt folositoare pentru atragerea atenţiei ce­
lorlalţi.
• Simptomele nu vor dispărea decât atunci când nu mai este
nevoie de ele.
• Tuturor ne este teamă să fim singuri.
• Dacă nu aştepţi nimic, nu vei fi niciodată dezamăgit.
• O sută de ani de acum încolo, nim ănui nu-i va mai păsa ce
ai făcut în viaţa ta.
• Lumea materială este seducătoare.
• Neputinţa este o stare de spirit.
• Ne petrecem viaţa încercând să ne controlăm hormonii.
• Indiferent de ce faci sau spui, jum ătate din oameni vor urî
asta, iar celeilalte jum ătăţi îi va plăcea.
• Nu vom avea niciodată aprobarea părinţilor noştri.
• Nu vom fi niciodată m ulţum iţi prea m ult timp.
• Este greu să iubeşti fără să fii vulnerabil.
Schimbarea n u se p etrece fără riscuri.

în culisele psihoterapie! ■Viaţa personală şi profesională


78 • Eşecul sau greşelile reprezintă un feedback folositor p
tru următoarea încercare.
• Tot ce merită făcut este dificil.

Nu ţinem seama de propriul nostru sfat, ignorând mesajele


pe care le repetăm, şi, de asemenea, neaplicandu-le in proprijj
noastre vieţi. Doare să fii ipocrit. Zi de zi, ne admonestăm clien­
ţii pentru că fac mai puţin decât sunt capabili, în timp ce o voCe
ne ceartă conştiinţa: „Ce-ai făcut tu în ultim a vreme?". Noi ne
ajutăm clienţii din punct de vedere critic să-şi definească acele
comportamente pe care vor cel mai m ult să le schimbe şi sfârşim
prin a face acelaşi lucru pentru noi înşine. Cum putem să aştep­
tăm ca clienţii noştri să înţeleagă ideile pe care noi nu le stăpâ­
nim complet?
în afară de a ne asculta propriile sfaturi şi de a aplica ceea
ce predicăm în propriile noastre vieţi, noi în m od firesc facem
multe lucruri care duc la autovindecare. Din necesitate, sun­
tem buni la evaluarea şi organizarea tim pului nostru. Datori­
tă pregătirii noastre şi a expunerii la consecinţele autoneglijă-
rii, noi avem o capacitate sporită de a percepe propriul nostru
stres. De aceea răm ânem sensibili la anum ite sem ne prevesti­
toare, ca de exemplu tulburările de somn, m odul în care ne gă­
sim scuze sau noi dezechilibre apărute în corp şi minte. Oda­
tă ce aceste potenţiale problem e au fost identificate, putem
imediat să luăm măsuri pentru a le corecta. Terapeuţii lucrea­
ză cu colegii care sunt experţi în ceea ce priveşte sprijinul şi
ajutorul. Din perspectiva contactului um an, noi funcţionăm
într-un mediu îmbogăţit. în teorie oricum, relaţiile noastre pro­
fesionale ar trebui să ne ofere p o ten ţialu l p e n tru împlinirea
personală. Ar trebui să existe oportunităţi p en tru un feedback

Jeffrey A. Kottler
constructiv, pentru o îndrum are binevoitoare şi pentru m ulte 79
îmbrăţişări-
pin păcate, există adesea discrepanţa între ceea ce ar trebui să
fie si ceea ce este cu adevărat. Terapeuţii pot fi cruzi, manipula-
Hvi insensibili, egoişti şi interesaţi de politică, exact ca restul ra­
sei umane. Majoritatea celor mai buni oameni pe care-i cunoaş­
tem sunt terapeuţi şi, de asemenea, unii dintre cei mai răi, cei care
încearcă să-şi folosească priceperea şi puterea pentru a-i exploa­
ta şi a-i răni Pe ceilalţi. Din fericire, noi suntem pregătiţi să ne
confruntăm cu decepţia, jocurile şi politica, cu un pericol minim
pentm noi înşine. Când suntem abuzaţi de către alţii, nu există
nimeni pe lume mai pregătit decât noi să contracareze acest com­
portament şi să-l asimileze în aşa fel încât răul să fie minim.

Efectul asupra fam iliei

în plus faţă de obişnuitele reacţii de contratransfer pe care te­


rapeutul le are în raport cu comportamentul clientului şi cu pro­
blemele acestuia, atunci când lucrăm cu familiile şi grupurile de
clienţi, trebuie să ne mulţumim cu un sistem ce depinde de alţii,
un sistem format din multe persoane care este potenţial im pre­
vizibil şi exploziv. Terapeutul de grup şi de familie trebuie să se
confrunte cu mai multe reacţii la poziţia lui de autoritate şi tre­
buie în acelaşi timp să se confrunte cu o seamă de reacţii de la
fiecare persoană din grup, precum şi de la modelele interactive
ale membrilor grupului. Mai mult, problemele legate de familia
din care vine, precum şi experienţele de familie curente îi influ-
enţează munca.
In grupul de terapie pe care-1 conduc, Fiona îmi atrage aten-
a Şi îmi zâmbeşte seducător. Mă simt flatat, apoi stânjenit şi

In culisele psihoterapie! ■Viaţa personală şi profesională

i ...
80 precaut. Observ că Fred a văzut micul schimb şi zâmbeşte
ţeles. Fiona îi zâm beşte şi lui. Mă sim t puţin iritat şi apoi
nit că sunt supărat pe Fred. In acel moment, Cassie vine cu
întrebare care mă distrage. M -am săturat de insensibilitate ^
aşa că o confrunt în legătură cu asta. Fiona se grăbeşte să 0 9 ei'
re şi astfel mă întorc către ea. îm i dau seama, chiar înainte
confrunt şi pe Fiona, că mă obsedează încă gestul ei de a f]jrt°
de mai devreme.
Acum am pierdut firul discuţiei. Mă sim t copleşit de cât de
multe lucruri trebuie să mă ocup şi de toate reacţiile complexe
şi variate pe care le am la fiecare persoană din grup şi de cum
relaţionează ei unul cu altul şi cu mine. Aceste efecte nu se sfâr­
şesc odată ce şedinţa de grup se încheie, ci continuă să mă pre­
ocupe toată săptăm âna.
încercăm să fim vigilenţi în ceea ce priveşte efectele pe plan
personal pentru a ne proteja familia şi prietenii de intensitatea
vieţii noastre profesionale. însă, în ciuda faptului că trebuie să ne
controlăm pentru a putea urm a regulile care ne determină con­
duita profesională, este dificil să nu fim insensibili, morocănoşi
sau prea egoişti faţă de cei pe care-i iubim. Toată ziua ne-am re­
primat, ne-am cenzurat gândurile şi cuvintele, ne-am disciplinat
pentru a fi controlaţi şi inteligenţi. Şi apoi facem trecerea abrup­
tă de a merge acasă. O mare parte din tensiunea, care s-a acumu­
lat toată ziua când clienţii au venit şi şi-au vărsat necazurile, se
eliberează în cele din urm ă când intrăm pe uşă. Dacă nu suntem
atenţi, familiile noastre vor simţi repercusiunile emoţionale.
Dintre toate strategiile pe care terapeuţii le folosesc pentru a
se descurca cu stresul şi problem ele de la m uncă, de departe cea
mai întâlnită m etodă este să te bazezi p e p rie te n i şi familie
pentru ajutor (Norcross şi Guy, 2007; T urner et al., 2005). Dacă

Jeffrey A. Kottler
Aalegem aceasta, devine chiar şi mai im portant să investim tim- 81
ul şi efortul pentru a ne asigura că le dăm în schimb celor iu­
biţi gradul de afecţiune, sensibilitate şi respect pe care îl arătăm
clienţilor noştri.

Metafore personale şi în d a to riri p ro fesio nale

După toată teoria despre psihodiagnostic învăţată în tim pul


formării, recunoscând mecanisme de apărare, percepând lucru­
rile aşa cum sunt şi detensionând atmosfera prin jocurile de rol,
devenim fiinţe menite să-şi dea seama de autoamăgire şi să în­
drepte lucrurile, nu doar în tim pul alocat terapiei, ci şi în mod
instinctiv, atunci când suntem singuri. Chiar dacă nu m onitori­
zăm deliberat cum munca noastră ne afectează sănătatea em o­
ţională şi cum viaţa personală ne afectează terapia, o asemenea
evaluare are loc fără efort. N e simţim foarte conştienţi de noi în­
şine într-o situaţie socială, simţim cum inima ne bate repede şi
imediat începem să ne vorbim singuri aşa cum vorbim cu clien­
ţii. Sau interpretăm ceva într-o şedinţă care este complet greşit
şi apoi începem să ne întrebăm ce anume dinăuntrul nostru ne-a
dus către această judecată eronată.
Conţinutul metaforelor noastre terapeutice vine din experien­
ţa noastră personală. Foarte m ult din ceea ce le spunem clienţi­
lor este puternic influenţat de ceea ce am citit şi văzut, de oam e­
nii pe care i-am întâlnit, de ceea ce am făcut în acea săptăm ână.
Un client se plânge că se simte prizonier şi eu mă pomenesc evo­
când versurile dintr-un cântec cunoscut sau o scenă dintr-un film
Pe care l-am văzut. Plantez copaci în w eekend şi com pun un
exemplu pentru un tânăr dezorientat despre cum fiecare vieţui­
toare are nevoie de hrană, de şocuri minime în timpul transplan-

în culisele psihoterapie! ■Viaţa personală şi profesională


82
tării şi de o atenţie particulară. îm i petrec dim ineaţa făcând surf,
înconjurat de delfini care se joacă în valuri, şi le spun celor din
grupul m eu de terapie cum performanţele se îmbunătăţesc în ab­
senţa unor judecăţi critice; cu cât m ă gândesc m ai puţin, cu atât
fac m ai bine surf. Mă întorc din călătoria in Nepal, unde oame­
nii cu care lucrez n u au nimic, n u au mcio proprietate, şi cu toa­
te acestea sunt m ai m ulţum iţi decât oam enii pe care n ştiu aca­
să. Acesta este u n exem plu care funcţionează bine in şedinţă
cen tru cei descurajaţi şi deposedaţi. Locurile p e care le vizitez,
™ m e a, visele, amintirile, tot ce mi se filtrează p rm şanţuri atee
tează ceea ce fac In tim pul şedinţelor. M unca m ea m ance mo-
teaza
m cee produsul a ceea ce am devenit
ent este eleve pana in acel moment,
F
Pe m ăsură ce mă schimb, se schimba şi stilul terapiei mele.
N oi ca şi clienţii noştri, ne schimbăm num ărnn n a n u l cam m
se potriveşte. Dacă ne mişcăm prea repede, atunc. efectele pe
p i n personal ating cote primejdioase. C u toate acestea, * tre-
buie multă energie şi angajament pentru a n u pierde teren, ş. sa
schimbi poziţia cuiva. Cu to,.i ne mrşcăm pe cat d e repede pu­
tem, deşi u n i r i părem să stăm în acelaş. loc, concentrandu-ne
tot tim pul asupra aceloraşi probleme. „ , ^
într o clinică de psihiatrie, m ai m ulţi colegi au fost întrebaţi
în ce mod valorile, experienţele şi visurile le influenţează stilul

de U nef psiholoage îi m urise m am a, de cancer, în copilărie. Ea a


găsit un m od de a diagnostica m ajoritatea psihopatologilo r ca
o formă de deprivare a copilului de grija m aternă. Ea îşi vede ro­
lul principal ca p e unul de a oferi grija m aternă la care ea însăşi
tânjeşte.
Un asistent social a a v u t problem e în ceea ce priveş e
toritatea şi m ânia. N u în tâm p lăto r, acesta lu crează acum cu

Jeffrey A. Kottler
w e n ţi care nu ştiu cum să-şi controleze ostilitatea. O altă 83
3 ^oloagă s-a luptat încă din copilărie cu gândurile obsesive şi
teama de a nu înnebuni. Ea acum preferă să lucreze cu cele
CU dificile cazuri şi cu pacienţii cu tulburări psihotice. Un con-
de familie apreciază um orul şi spontaneitatea mai presus
a toate şi astfel joacă rolul unui fel de bufon care-i face pe oa-
dS i să râdă. Mulţi dintre noi putem identifica astfel de corelări
!^tre temele majore ale vieţii noastre şi stilul nostru profesional,
jn ciuda tuturor eforturilor de a separa cele două roluri, bariera
rămâne fluidă, flexibilă şi chiar permeabilă.

Dimensiunile u m an e ale ro lu lu i de te ra p e u t

Recunosc compatibilitatea dintre planul personal şi cel profe­


sional din viaţa mea, din mai m ulte motive. în prim ul rând, aşa,
profesia mea devine mai interesantă. Descopăr mai m ult înţeles
înceea ce fac când pot să fac legătura dintre profesie şi restul vie­
ţii mele. îmi place sentim entul că muncesc în m od perm anent,
ca gândesc în mod perm anent şi că m ereu încerc să găsesc în­
ţelesul a ceea ce se întâm plă. Şi cu toate acestea, nu m uncesc
niciodată, pentru că până şi tim pul petrecut cu clienţii mă ajută
să învăţ mai mult despre lum e şi despre mine însumi.
In al doilea rând, monitorizez interacţiunea dintre viaţa mea
personală şi cea profesională pentru a-mi proteja atât clienţii, cât
şi familia. Ştiu că am problem e personale nerezolvate care m ă
împiedică să fiu mai eficient cu clienţii mei. Trebuie să mă pă-
zesc m mod constant de tendinţele către complacere, egocentrism
?i narcisism. Uneori mă surprind sp u n ân d şi făcând lucruri în
Sedint“ . r r t
mţa pur şi simplu pentru că su n t interesante p en tru mine.
Un lntrebări doar ca să-mi satisfac propria curiozitate. îm i las

In culisele psihoterapie! • Viaţa personală şi profesională


84 clienţii să se bage în anum ite situaţii doar ca să văd cum
d e acolo. îm i d au im portanţă doar p en tru a fi şi m ai a d m ^ ^
clienţi. U neori m ă văd cu clienţii m ai m u lt decât ar avo ^
voie p en tru că aceasta este o sursă bună de venit. Desigur ' .
fie toate aceste acţiuni convingându-m ă că su n t num ai n USt*'
binele clientului. Nu-m i pasă la fel de m u lt de efectele pe
personal pentru că-mi dau seama care sunt. Ceea ce mă preociT
pă mai m ult sunt acele m om ente în care nu-m i satisfac proprii
le nevoi.
Printre toţi aceşti factori care leagă personalul de profesional
terapeutul se luptă cu dorinţe contradictorii şi cu impulsuri mul­
tiple, motivate atât de altruism, cât şi de egocentrism şi interes
personal. Este dificil, dacă nu chiar imposibil, să scoţi total ele­
m entele personale din viaţa profesională a terapeutului sau să
te limitezi să aplici percepţiile clinice şi com petenţele tale exclu­
siv la ceea ce faci la lucru. De fapt, perspectiva noastră de tera­
peuţi asupra vieţii este cel mai mare bun al nostru şi în acelaşi
tim p cea mai mare problemă. Am devenit mai intuitivi, comuni­
căm mai bine şi ne asumăm mai bine riscurile. Ne confruntăm,
cu un mare cost, cu entuziasmul, intensitatea um ană, încrederea
în sine, împlinirea. N atura epuizantă a m uncii de terapeut ne
aminteşte de un adevăr pe care-1 repetăm adesea clienţilor: fie­
care plăcere are preţul său, fie că plătim acum sau în rate.

Jeffrey A. Kottler
C A PITO LU L 4

Cum clienţii îşi schimbă terapeuţii

La loc de cinste în biroul meu se află un recipient mic care


conţine un amestec întunecat de lut. Mi l-a dat un vraci peruvian
care credea că terapeuţii sunt influenţaţi de clienţi în aceeaşi mă­
sură în care îi influenţăm noi. El credea că vindecătorii, fie că
sunt din junglă, din suburbii sau din oraşe, trebuie să se apere
de spiritele rele care emană de la suferinzi.
Conform unei vechi legende incaşe, ce a fost transmisă din
generaţie în generaţie în familia vindecătorilor, toate bolile men­
tale şi fizice rezultă dintr-un suflet impur. Spiritul vindecătoru­
lui, puterile lui de sugestie sau magia albă, toate acestea pot pu­
rifica un suflet bolnav şi pot să reinstaureze controlul. Purificarea
este întotdeauna un lucru ce implică un mare risc, fiindcă ener­
gia distructivă care emană de la pacient infectează şi spiritul vin­
decătorului.
Mulţi terapeuţi înţeleg că-şi periclitează propriul echilibru
emoţional când se confruntă în mod intim cu durerea celorlalţi.
Cari Rogers ne povesteşte cum a tratat o femeie cu mari proble­
me. El a oscilat între distanţa profesională şi căldura sinceră
care-1 caracteriza. Clienta a devenit confuză, iraţională şi ostilă,
urmându-1 chiar şi atunci când s-a mutat din Ohio la Chicago.
Pe măsură ce nemulţumirea ei în legătură cu terapia a crescut, a

In culisele psihoterapie) "Cum clienţii îşi schimbă terapeuţii


86 devenit din ce în ce mai critică faţă de Rogers, făcându-i din Ce
în ce mai multe reproşuri, demontandu i apărarea şi făcându-]
să se simtă inadecvat. „Mi-am dat seama că unele dintre
s/g/if-urile ei erau mai bune decât ale mele şi asta mi-a distrus în­
crederea în mine şi cumva am renunţat la mine însumi în aceas­
tă relaţie" (Rogers, 1972, p. 57). Continuarea relaţiei distructive
a adus-o până la urmă pe clientă la un episod psihotic şi pe te­
rapeut în pragul unei căderi nervoase. Rogers a crezut că înne­
buneşte ca rezultat al distrugerii barierei dintre el şi clientă. Sim-
ţindu-se încolţit, neajutorat şi incapabil să se descurce singur, s-a
îndreptat spre Atlanta ca să discute cu Cari Whitaker, despre care
credea că e singurul terapeut în măsură să-l ajute. După câteva
consultaţii telefonice cu Whitaker în călătoria sa către sud, Ro­
gers s-a întors până la urmă acasă, unde a început un tratament
de un an cu un terapeut local, care l-a ajutat în final să se împa­
ce cu efectele toxice pe care clienta le avusese asupra lui (Kir-
schenbaum, 2009).
Mă întreb acum dacă recomandarea lui Freud ca terapeutul
să rămână detaşat în procesul terapiei era menită nu atât să în­
curajeze transferul clientului, cât mai degrabă să asigure secu­
wr

ritatea emoţională a terapeutului. Experienţa oricărui prac­


tician atestă stresul emoţional şi intelectual de a trai in
permanenţă înconjurat de crizele clienţilor, de deruta lor şi de
intensa lor suferinţă. Noi stăm într-un seif sacru, complet izo­
laţi de restul lumii şi de alte intruziuni, însoţiţi numai de ace­
ia care şi-au pierdut speranţa, care trăiesc o agonie de nede-
scris şi care încearcă de multe ori să facă vieţile celorlalţi la tei
de nenorocite ca pe ale lor proprii. Chiar şi cu cea mai un
apărare şi detaşare clinică, noi suntem de multe ori poluaţi de
această durere.

Jeffrey A. Kottler
Eficienţă noastră profesională, alături de bunăstarea noastră 87
roprie, este afectată de relaţiile intim e care au devenit caracte-
ristice muncii noastre. Trăim cu presiunea de a încerca să ne ri­
dicăm la înălţimea aşteptărilor proprii şi ale celorlalţi. Trăim re­
petiţia şi plictisul care rezultă din întâlnirile pe bandă cu oamenii
care vin la cabinetul nostru, pe lângă stresul supervizorilor şi al
evaluatorilor care ni se uită peste um ăr să vadă dacă am făcut
progrese. Ne sim ţim inadecvaţi p entru că nu putem ajuta mai
mulţi oameni şi pentru că nu o facem mai des. Când reuşim să
avem un impact deosebit în viaţa cuiva, ne luptăm să-l ajutăm
să facă schimbările să dureze. Şi ca rezultat al acestor întâlniri
intime cu oameni care suferă, propriile noastre probleme ies me­
reu la iveală şi vechile noastre răni se redeschid.
Gândiţi-vă cum îi afectează terapia pe ambii participanţi. Con­
fidenţialitatea şi intim itatea deci sunt părţi implicite ale întâlni­
rii, aşa cum este şi apropierea care se creează uneori şi care o de­
păşeşte pe aceea dintre părinte şi copil sau pe aceea dintre soţ şi
soţie. Suntem părtaşi la secrete pe care clienţii de-abia îndrăz­
nesc să le împărtăşească lor înşişi. Ne cunoaştem clienţii în cea
mai bună şi în cea mai proastă ipostază. Şi, pentru că petrecem
atâtea ceasuri intense îm preună, şi clienţii noştri ajung să ne cu­
noască bine. Suntem tovarăşi de drum .

Limitele educaţiei co n tin u e

Există mitul conform căruia terapeuţii îşi învaţă meseria spe-


dalizându-se la universitate, cu toate că această părere nu este
ufipărtăşită de majoritatea celor care practică terapia, care îşi dau
seama că cel mai m ult au învăţat după ce au absolvit. La fel de
greşită este şi ideea că tot ceea ce nu merge în pregătirea noastră

în culisele psihoterapiei ■Cum clienţii îşi schim bă terapeuţii


88
p o ate fi recuperat în tim pul sem inariilor de formare cont’
Fiecare stat, fiecare regiune şi jurisdicţie le cere acum terap^1^ ’
lor să parcurgă m ulte ore de pregătire avansată pentru a-şi
tra licenţa. Deşi intenţiile au fost iniţial bune, această p o l i t i i
d u s la crearea unei industrii a educaţiei continue care este tot
atât de preocupată să scoată profit pe cât este de hotărâtă să ofe,
re o educaţie de calitate. Şi haide să fim sinceri: este un j0c pe
care majoritatea dintre noi îl joacă.
M ulte dintre sem inariile la care trebuie să participăm sunt
plictisitoare şi fără sens, şi nu prea fac mare lucru în afară de fep.
tul că bifează o obligaţie. Spun fără ezitare că şi eu sunt parte din
problemă pentru că sunt în mod regulat plătit pentru a face for­
mare pentru organizaţii naţionale şi de stat (deşi mie îmi place
să cred că oamenii pleacă de la seminar cu cunoştinţe palpabile
şi folositoare). Am cerut de curând publicului care mă asculta
g£_mi spună câţi dintre ei ar fi venit la sem inar dacă nu li s-ar fi
cerut să o facă şi mai mult de jumătate au ridicat mâna. Deci poa­
te că e un lucru bun că ni se cere să căutăm pregătire în plus, la
care altminteri nu ne-am gândi.
într-o critică acerbă a sistemului de formare continuă, Wright
(2005) argumentează că nu există dovezi empirice conform că­
rora seminariile de formare continuă îmbunătăţesc cu adevărat
calitatea efectivă a muncii, cu toate că este clar că se câştigă bine
din aceste seminarii. Contra cost, terapeuţii se pot înscrie pentru
cursuri online, pot să descarce testele şi apoi să frunzărească ar­
ticolele ca să găsească răspunsuri pentru o notă de trecere. Tera­
peuţii care doresc să facă acest lucru, pot parcurge şase aseme­
nea ore de formare continuă în mai puţin de o oră.
Câţi dintre voi nu aţi plecat mai devrem e de la un seminar şi
cu toate acestea aţi acceptat un certificat care spune că aţi asistat

Jeffrey A. Kottler
]a toate orele? Câţi dintre voi aţi stat în sală tot timpul, dar nu 89
ri fost prea atenţi în tim p ce făceaţi exerciţiile care trebuiau fă-
!ute? Va mai amintiţi când aţi mers la vreun seminar de unde aţi
plecat cu informaţii folositoare sau cu ceva cu care pur şi simplu
aţi rămas.
Desigur, se poate spune exact acelaşi lucru despre toate căr-
Hle, inclusiv despre aceasta. Câte cărţi despre terapie aţi citit în
viaţa voastră, care chiar au avut un impact? Având în vedere că
toată această pregătire continuă este până la urm ă inegală, s-ar
părea că doar unu la sută din materialele cu care ne confruntăm
sunt îndeajuns cât să ne facă să căutăm mai departe şi alte lu­
cruri care să ne inspire şi să ne motiveze.
— Cărţi de terapie? a spus un terapeut cu experienţă cu un
zâmbet batjocoritor. N u mai citesc aşa ceva de m ulţi ani. Toate
par să reinventeze aceleaşi lucruri sau să-şi susţină punctul de
vedere, ca să se vândă şi mai bine.
— Nu mai citeşti deloc cărţi în domeniu? l-am întrebat eu pe
un ton neutru, intrigat şi în acelaşi timp îngrozit de ceea ce spu­
nea.
—Tu ai citit aşa ceva în ultima vreme? mi-a întors-o el râzând.
Aoleu, am uitat că tu scrii chestii din astea.
Am zâmbit politicos şi m-am abţinut să-i dau replica.
— Dar reviste citeşti?
—Aiurea!
Am aşteptat, mărturisesc, ca să-l oblig să se explice.
Când ai citit ultima dată ceva cu adevărat folositor într-o
Avista? Toate de fapt sim t scrise de cei din dom eniul academic
Care Vor să avanseze, iar avansarea e direct proporţională cu nu-
mărul de tabele statistice pe care-1 includ.
Deci nu citeşti nici cărţi, nici reviste, nici...

!n culisele psihoterapie! ■Cum clienţii îşi schimbă terapeuţii


90
— N -am zis că nu citesc deloc. Pur şi simplu nu citesc
terapie. Am citit de astea cât să-mi ajungă o viaţă. cărfi d e

De fapt am aflat că terapeutul în cauză citea enorm — fil0so


fie, antropologie, istorie, literatură, ficţiune, poezie şi multe re
viste. Părea foarte motivat să devină mai bun în profesia pe care
o practica, dar p u r şi simplu nu i se părea că literatura ştiinţific
că din dom eniu i-ar fi p u tu t fi de vreun folos. Aceasta îl făcea
doar să se simtă prăfuit.
Poate că să respingi toată cercetarea şi tot ce s-a scris în do­
m eniul tău este până la urmă un caz extrem de revoltă. Poate că
e radical să spui că totul este pur şi simplu lipsit de valoare, însă
cazul de mai sus ne arată că doar arareori vorbim despre modu­
rile în care clienţii ne pot fi cei mai buni profesori.
Dacă nu învăţăm să fim terapeuţi din form area noastră insti­
tuţională şi continuă, atunci cum ne perfecţionăm ? Desigur, su­
pervizarea de către mentori excelenţi care ne arată calea are şi ea
un rol important, însă, de cele mai multe ori, clienţii sunt cei care
ne învaţă cum să devenim mai buni.

Forţa
i durabilă a relaţiilor
i cu clie n ţii
»

Când se discută totuşi impactul clienţilor asupra terapeuţilor,


aproape tot timpul se insistă pe efectul negativ. Dacă vă uitaţi ce
s-a scris în literatura din dom eniu, veţi găsi term eni de tip gra­
niţe difuze, epuizarea compasiunii, contratransfer, codependen-
ţă, proiecţie, supraidentificare, traum ă indirectă, afectare secun­
dară şi pierderea controlului, toate im p licân d că terapeutul
trebuie să fie foarte p recau t în ceea ce p riv e şte m o d u l în care
clienţii îl pot afecta. De la în cep u tu l carierei noastre, şi pe

Jeffrey A. Kottler
parcursul unei m ari părţi d in supervizare, învăţăm să fim foarte 91
precauţi şi atenţi la cum îi lăsăm pe clienţi să ne afecteze sau să
treacă de barierele profesionale pe care le ridicăm pentru a pro­
teja clienţii, dar care sunt de fapt menite să ne protejeze pe noi.
Pentru că relaţiile pe care le-am avut cu clienţii m-au făcut să
mă simt privilegiat, şi pentru că sunt recunoscător pentru ce am
învăţat de la ei, m -au preocupat întotdeauna efectele pozitive pe
care ei le pot avea asupra noastră. Aveam o clientă, o călugăriţă
budistă, care mi-a cerut ajutorul pentru a se adapta la viaţa „lu­
mească", d upă ce petrecuse m ulţi ani într-o m ănăstire în străi­
nătate. în conversaţiile noastre, am fost fascinat de felul în care
privea ea viaţa din America zilelor noastre. îmi vorbea într-o şe­
dinţă despre cum încerca să înveţe cum să se acomodeze şi mi-a
spus o poveste despre cum lua autobuzul ca să se ducă la lucru
în fiecare zi şi despre cât o distra felul în care cei care schimbă
autobuzele traversează strada în fugă ca să se suie dintr-un au­
tobuz în altul.
M-am uitat la ea uim it pentru că aceasta mie mi se părea un
lucru foarte obişnuit.
— Budiştii nu fug, mi-a spus ea râzând. N u fugim pentru că
oriunde ne aflăm e la fel de bine ca oriunde altundeva.
Apoi mi-a spus că a încercat, ca experiment, să alerge îm pre­
ună cu ceilalţi ca să prindă autobuzul, dar că a început să râdă
imediat, pentru că i s-a p ăru t extrem de caraghios.
Povestea mi-a răm as în m inte şi, după câteva zile, când m ă
simţeam enervat şi n u mai aveam răbdare înainte să plec unde­
va, m-am simţit de-a dreptul ilum inat. Mi-am im aginat că sunt
dienta mea budistă şi am încercat să-mi închipui ce-ar face ea.
m acel moment, am sim ţit cum toată tensiunea mi se scurge din
corP şi m-am pom enit relaxat şi perfect calm.

în culisele psihoterapiei ■Cum clienţii îşi schim bă terapeuţii


92 Spun această poveste nu pentru că este unică, ci pentru că, cel
p u ţin din experienţa mea, este destul de obişnuită. Acest lucru
m -a d eterm in at ca, îm preună cu un coleg (Kottler şi Carlson
2010), să le iau interviuri terapeuţilor de marcă şi să-i rog să ne
povestească cum au fost transform aţi pe plan personal şi profe­
sional de către clienţi. Aşa cum se întâm plă în m ulte dintre căr­
ţile mele (şi mai ales în cartea de faţă), mă sim t intens motivat să
m ă ocup de un subiect care este foarte relevant pentru propriile
mele eforturi. Pur şi sim plu, am căutat validare şi aprobare că
este într-adevăr în regulă să înveţi atât de m ult din experienţele
clienţilor şi din şedinţe.
La început, proiectul nostru nu a mers aşa de bine. Mai mulţi
teoreticieni pe care îi admiram foarte m ult au decis să refuze, ne-
vrând să discute asemenea experienţe. N u mi s-a p ăru t deloc sur­
prinzător, având în vedere că ceea ce le ceream noi să facă celor
implicaţi era să vorbească sincer şi deschis despre cum clienţii
lor îi influenţaseră în mod decisiv. Apoi o personalitate din do­
meniu a spus ceva extraordinar, anum e că vrea foarte m ult să
participe la proiect, însă că nu putea da niciun exem plu de vreun
client care l-ar fi influenţat vreodată în cincizeci de ani de meserie.
Se întreba dacă, în loc de asta, ar putea vorbi despre cărţile care
l-au marcat.
Din fericire, noi am tot insistat şi în cele d in u rm ă am găsit
douăzeci şi patru de terapeuţi im portanţi, care să dorească să
vorbească despre cum îi transform aseră clienţii — pe plan pro­
fesional, dar şi la un profund nivel personal. A fost interesant cât
de diferit au receptat cei im plicaţi această întrebare, care a fost
destul de simplu formulată: să ne spună despre u n client care i-a
schimbat şi cum s-a petrecut acest lucru. în tim p ce unii au ales
să vorbească despre cazul care i-a ajutat să-şi dezvolte teoria şi

Jeffrey A. Kottler
sa-şi valideze cele m ai im portante idei, alţii ne-au vorbit despre 93
cum le-au fost afectate vieţile, chiar şi după relaţia cu un anumit
client.
Gândiţi-vă la oamenii din viaţa voastră pe care aţi încercat
să-i ajutaţi într-un fel sau altul, fie ca terapeut, fie într-o altă ca­
pacitate. Cine este clientul care a avut cel mai mult impact asu­
pra voastră, personal, profesional, sau din ambele puncte de ve­
dere? Aceste schimbări pe care le-aţi suferit ar putea să fi fost
deopotrivă pozitive şi negative, însă ele au avut loc ca urmare a
relaţiei voastre cu o altă persoană. De asemenea, aceste schim­
bări îşi mai fac încă simţite efectele.
Când vă gândiţi la dimensiunile esenţiale ale acestei întâlniri
care v-a marcat, care consideraţi că sunt elementele care au făcut-o
atât de memorabilă şi importantă în viaţa şi munca voastră?
Când li s-au pus aceste întrebări, unii teoreticieni au vorbit
despre transcendenţa empatică pe care au simţit-o sau despre
drama emoţională extrem de intensă care i-a marcat. O să vă fie
extrem de uşor să identificaţi unele din propriile voastre cazuri
în care nivelul şi intensitatea contactului au fost îndeajuns de pu­
ternice încât să vă taie respiraţia. Poate că a fost chiar un client
care v-a afectat la un nivel profund şi pe care astfel nu-1 veţi uita
vreodată.
Alţi teoreticieni au vorbit despre modurile în care au fost pro­
vocaţi de către clienţii care i-au forţat să treacă dincolo de ceea
ce ştiau şi înţelegeau deja. A fost interesant cum unii dintre aceşti
gânditori de marcă în dom eniul lor au fost capabili să identifice
un client anume care a fost responsabil pentru dezvoltarea eşa­
fodajului lor teoretic. Până în acel moment în carieră, aceşti tera-
Peuţi fuseseră mulţumiţi să urm eze un model deja stabilit şi ra­
finat. Apoi ei au întâlnit un client care nu răspundea la metodele

în culisele psihoterapie! ■Cum clienţii îşi schimbă terapeuţii


94 lor favorite şi care nu reacţiona pozitiv la nimic din ceea ce ştja
să facă ei. Datorită acestor probleme şi eşecuri repetate, teraPeU
uţii au fost nevoiţi să inventeze ceva nou, ceva ce nu mai înCer'
caseră sau despre care nu credeau că ar fi posibil.
Alţi terapeuţi au luat un ton m ult mai personal şi au vorbit
despre cum un anume client i-a marcat profund, dându-le o im.
portantă lecţie de viaţă. în ceea ce mă priveşte, eu am luat mul­
te decizii cruciale ca rezultat direct al contactului cu clienţii. Mu
toate schimbările au fost titanice sau m ult dorite, dar bănuiesc
că acesta este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru că le per­
mitem clienţilor accesul în viaţa noastră lăuntrică.

Bântuiţi de poveşti

Terapia este un meşteşug al poveştilor. Spunem poveşti ca să


ne câştigăm traiul — poveşti care sunt menite, sperăm noi, să
dea învăţăminte şi să insufle inspiraţie — dar mai ales ascultăm
poveşti care sunt atât de extraordinare, atât de mişcătoare, încât
sunt uneori dincolo de ceea ce putem conţine. In m ulte situaţii,
suntem singura persoană de pe păm ânt care are privilegiul (sau
povara) de a asculta nişte poveşti care sunt secrete şi interzise
până într-atât încât nu au mai fost niciodată spuse. în fiecare şe­
dinţă, auzim un alt episod din saga continuă a vieţii clientului,
o povestire care are la fel de multe turnuri ciudate ca filmele sau
telenovelele de la televizor.
Fiecare terapeut a strâns poveşti care l-au uim it peste măsu­
ră sau chiar zguduit profund. Unele sunt poveşti ale unor vieţi
pline de nenorociri, abuzuri, violenţă şi disperare. Unele par niş­
te seriale tv sau nişte reality show-uri care se iau la întrecere cu
ce vedem sau auzim în media. Altele sunt poveşti dramatice, atât

Jeffrey A. Kottler
de remarcabile, încât dacă s-ar face filme după ele, publicul şi-ar 95
putea imagina că vreun scenarist zurliu le-a născocit. Cu toate
acestea, ele sunt cât se poate de reale, sau cel puţin în mare par­
te reale.
Un terapeut notează, fără scuză sau ruşine, că perversiunile
şi secretele altora i se par absolut fascinante. „Ştiu că toată lumea
are vreun secret în legătură cu sine, lucruri pe care poate nu le
va împărtăşi niciodată cu partenerul de viaţă, dar pe care mi le
spune mie, iar mie îmi place asta la nebunie! îmi place să aud
despre «rufele murdare» ale altora în prim ul rând pentru că sunt
curios. Nu e ca şi cum aş sta toată ziua să um blu după secrete,
ci mai degrabă se întâm plă că lucrurile interzise mi se par ex­
trem de fascinante. Vreau să spun, lucrurile despre care lumea
nu vorbeşte, lucrurile pe care toţi le fac atunci când sunt com­
plet singuri/'
Ca şi acest terapeut, şi eu mă simt incitat de cele mai intime
momente şi cele mai secrete ipostaze ale oamenilor, de ceea ce /V

fac ei în spatele uşilor închise, când nu-i vede nimeni. Intr-un


proiect anterior (Kottler, 1990), am intervievat mai m ult de o mie
de oameni în cursul a zece ani, întrebându-i ce fac atunci când
sunt singuri. întotdeauna mă com port dezinhibat atunci când
sunt singur. Vorbesc cu mine însumi pe voci ciudate, uneori mă
prefac că extratereştrii mi-au invadat casa şi folosesc o puşcă cu
apă ca să scap de duşm ani. Mă rog, cam ce face toată lumea.
De fapt, voiam să mă fac să mă simt mai bine în legătură cu
ciudăţeniile pe care le fac şi m-am gândit că ar fi am uzant şi in-
citant să vorbesc cu alţii despre com portam entul lor secret. De
nault mi se pare că aceasta este o întrebare foarte bună pentru
clienţii mei şi deci mi s-a părut firesc să pun întrebarea celor din
profesia mea. Odată ce s-a aflat ce fac, oamenii m-au rugat să le

în culisele psihoterapie! ■Cum clienţii îşi schim bă terapeuţii


, iveală ipostazele secrete. Povestea
96
stmn poveştile şt să da“ ' ti care avea o aversiune la ge,me.
PI W lfavorită
mea este d r® P H e - teamăw saw nu se
d v u i n a ------------- ^
niiii din toaletele publice. Ii era aşa de teama sa nu se murdăreas­
că încât nu avea încredere în colacii de hârtie de unică folosimă
în loc de asta, se închidea în cabină, îşi scotea tot de pe el în ^
ră de pantofi şi ciorapi şi apoi se aşeza pe vine pe colac ca să-şi
facă treaba. Odată tocmai se pregătea să se aşeze aşa, când a au­
zit pe cineva la uşă care se pregătea să intre. Ar fi fost foarte stân­
jenitor, pentru că el era gol puşcă, aşezat ca o găină pe ou. Când
i-a spus intrusului că în cabină este ocupat, omul a încercat să se
uite pe sub uşă.
— Dacă-i ocupat, unde-ţi sunt picioarele?
Panicat, eroul nostru nu a putut decât să bolborosească:
— Sunt veteran de război!
Am mai auzit poveşti despre femei cărora nu le plăcea să spe­
le rufe şi care se răsplăteau stând pe uscător în tim p ce acesta
centrifuga hainele şi despre oameni care-şi realizează tot felul de
fantezii. Ap auzit şi voi multe asemenea poveşti.
Există o lume secretă a ceea ce este de nerostit, o lume paralelă
în care locuiesc clienţii noştri în viaţa lor de zi cu zi. Când ascul­
tăm aceste poveşti, suntem transportaţi într-o lum e pe care nici
nu ne-am imaginat-o, în locuri întunecate unde oamenii fac lu­
cruri vătămătoare, într-o realitate ciudată cu reguli diferite. Au­
zim poveşti atât de uimitoare, de bizare, de nemaipomenite, în-
t aproape că nu ne vine să le credem . în tim p ce ascultăm,
mp<-H1° ! T ^ *n s*nea n°astră: „Doam ne, cred că glu-
S vn f mm 3iUrea luCm pe care 1*am auzit!"
rvi7a™ l ^ P° Ve?tiIe T0astre' unele Pe care le-aţi spus la su-

Jeffrey A. Kottler
nu le-aţi spus nim ănui. Ca majoritatea terapeuţilor, şi eu am au- 97
zit la viaţa mea o seam ă de poveşti extraordinare, aşa de ciuda­
ta încât scepticismul mi-a scăzut întrucâtva. Sunt destul de fas­
cinat de acest fenom en, încât am strâns unele dintre cele mai
memorabile poveşti pe care le-au ascultat terapeuţii (Kottler şi
Carlson, 2004), incluzând-o pe aceea a unei alcoolice de trei ani
(Laura Brown), o m am ă care şi-a mumificat soţul m ort şi l-a ţi­
nut la masa din sufragerie vrem e de mai bine de zece ani (Jon
Carlson), o femeie care s-a spânzurat doar ca să vadă cât o să-i
ia soţului ei s-o salveze (Susan Johnson), un vraci care n-a avut
o viziune în viaţa lui (Bradford Keeney), o prostituată de optzeci
şi doi de ani (Jay Haley), şi chiar prim ul m eu caz, care implica
un bărbat angrenat într-o relaţie amoroasă cu o m em bră a spe­
ciei bovine (adică se îndrăgostise şi întreţinea raporturi sexuale
cu o vacă). Toate acestea nu sunt doar istorii interesante, ci re­
prezentative pentru genul de poveşti pe care le trăiesc cei care
au probleme sau trăiesc vieţi neobişnuite. Acestea ne bântuie toc­
mai datorită noutăţii lor, pentru că nu seamănă cu nimic din ceea
ce am mai auzit.

Lucruri pe care le aflăm

Poate cel mai mare avantaj al practicării terapiei este că învă­


ţăm în fiecare zi. Fiecare client aduce cu el sum a totală a cunoş­
tinţelor acumulate şi sarcina sa principală este aceea de a îm păr­
tăşi experienţele vieţii lui, alături de toate informaţiile esenţiale
de background. Astfel, ni se oferă ocazia de a privi în cea mai in­
timă lume a oamenilor. învăţăm obiceiuri, limbi, aflăm lucruri
noi despre cultura diverselor g ru p u ri etnice. Suntem astfel
expuşi la diferenţele structurilor familiale ale italienilor, persa-

în culisele psihoterapie! ■Cum clienţii îşi schim bă terapeuţii


98 nilor, chinezilor, mexicanilor, vietnamezilor, evreilor, afro
ricanilor, portoricanilor sau amerindienilor. Aflăm despre r v ^
feluri•i rlo
de mâncare
m a n r a r o şi
ci rchiar detalii intim
l l i a r Hptfllii e ddep comportament
intilTlP
§exu.
al sau social.
Pe m ăsură ce ne imersăm în vieţile clienţilor, petrecem mult
tim p aflând ceea ce lucrează aceşti oameni. Aflăm nu numai de
talii legate de cariere convenţionale, ci şi despre cei de la margj.
nea societăţii, despre cum e să trăieşti din ajutor de şomaj, cu im
asistent maternal, la şcoala de corecţie sau într-un penitenciar
Ca produs secundar al muncii de terapeut, aflăm cele mai inte­
resante detalii despre cum se iau deciziile într-o corporaţie, de­
spre cum se încheie afacerile cu droguri, cum se scrie un poem,
cum se fură haine mai uşor, ce fac chelnerii cu clienţii de care nu
le place, cum merge bursa, cum se antrenează un jucător de te­
nis, cum se fac cu adevărat alegerile, cum se împacă un munci­
tor în fabrică cu monotonia muncii la bandă, cum încearcă un
elev să-şi facă prieteni şi să influenţeze lumea, de unde-i vin idei­
le unui om care scrie reclame, cum îşi stăpâneşte un poliţist im­
pulsurile agresive, cum se descurcă un alt terapeut cu epuizarea
psihică şi fizică.
Avem privilegiul de a şti ce gândesc cu adevărat oamenii, ce
simt ei şi ce fac atunci când lasă garda jos. Şi suntem plătiţi pen­
tru aceasta. Informaţiile pe care le aflăm de la clienţii noştri nu
numai că ne ajută să îi înţelegem mai bine, dar ne ajută şi să ne
înţelegem mai bine pe noi înşine. într-adevăr, profesia de tera­
peut ne permite să trăim mai multe sute de vieţi, dar nu ca spec­
tatori pasivi, ci ca participanţi activi în procesul de a-i ajuta pe
alţii să-şi recreeze lumile. I
Profesia noastră ca terapeuţi poate fi interesantă şi personal
relevantă şi în acelaşi tim p satisfăcătoare d in p u n ct de vedere

Jeffrey A. Kottler
profesional, astfel încât uneori (dar nu pentru foarte mult timp) 99
mă simt dator să-i plătesc pe clienţii mei pentru ceea ce mă în­
vaţă. Cu toate acestea, e nevoie de o energie incredibilă ca să faci
bine terapie. Astfel, îmi displace, dar în acelaşi timp mă simt re­
cunoscător că îmi doresc mereu provocări.
învăţăm nu num ai de la clienţii noştri, dar în acelaşi timp cu­
riozitatea proprie ne completează pregătirea profesională. Progra­
mele de formare pentru terapeuţi, fie în medicină, educaţie, psi­
hologie, asistenţă m edicală, consiliere, terapie familală sau
asistenţă socială pun accent pe o perspectivă interdisciplinară pen­
tru a integra studiul minţii şi corpului. Biochimia este necesară
pentru a înţelege baza organică a mai multor tulburări emoţiona­
le precum şi a acţiunilor medicaţiei psihofarmacologice. Neuro­
psihologia este necesară pentru un diagnostic diferenţial al tulbu­
rărilor psihosomatice. Sociologia, psihologia socială, sociobiologia
şi antropologia socială ne ajută să explicăm contextul social al
simptomelor. Psihologia educaţională ne introduce în teoriile în­
văţării şi dezvoltării pe care le folosim pentru a facilita creşterea
sănătoasă. Filosofia şi sistemele teoretice de ordin general ne aju­
tă să raţionăm logic, să organizăm cunoaşterea şi să formulăm ex­
plicaţii coerente pentru fenomenele fizice şi spirituale.
Freud a găsit surse de inspiraţie în operele lui Dostoievski,
Sofocle şi Shakespeare, în sculpturile lui Michelangelo şi Leonar-
do, în filosofia lui Mill şi Nietzsche. Nu atât pregătirea sa m edi­
cală, cât mai degrabă lecturile sale din Regele Lear, Hamlet, Oedip
Rege şi Fraţii Karamazov au alcătuit punctul central al teoriilor
sale. Freud era în prim ul rând integraţionist, o personalitate ca­
pabilă de a învăţa din operele poeţilor, sculptorilor, neurologi­
lor, filosofilor, dram aturgilor şi pacienţilor pentru a crea o viziu-
ne unificată a universului uman.

în culisele psihoterapie! • Cum clienţii îşi schim bă terapeuţii


100 în tradiţia lui Freud, mulţi dintre adepţii săi s-au edu
generalişti, cu influenţe din diverse discipline academice r**
de exemplu, a fost profund influenţat de studiile sale clasi1^ '
teologice, de filosofia lui Goethe, Schopenhauer şi Kant, pre^6 ^
şi de cei care practicau noua ştiinţă a psihiatriei. Rollo May
motorul american al existenţialismului, a descris poate cea
practică formulă pentru un stil de terapie, care se baza pe ^
mente din filosofie (Kierkegaard, Nietzsche, Heidegger), ps^
analiză (Freud), fenomenologie (Merleau-Ponty, Husserl), artă
(Cezanne, van Gogh), teologie (Marcel, Jaspers), literatură (sar.
tre, Camus, Kafka) şi lagărele de concentrare (Franld). Aşadar
există un precedent istoric semnificativ în domeniul nostru care
să ne motiveze să învăţăm cât se poate de mult despre orice. Şti­
inţa noastră se bazează pe o experienţă — nu doar pe cercetarea
formală şi pe studiile de caz, ci şi pe literatură — care ne ajută
să înţelegem complexităţile emoţiei şi comportamentului. Fără
piesele lui Shakespeare, romanele lui Dostoievski sau povestiri­
le lui Henry James, nu am cunoaşte atât de profund suferinţa
umană şi conflictul iar autodezvăluirile noastre ar fi unidimen­
sionale.

Aprofundarea relaţiilor

„Ceea ce am învăţat practicând terapia este cum să stabilesc


legături cu ceilalţi. Vreau să spun legături adevărate. In familia
din care provin, am fost învăţată să relaţionez cu ceilalţi într-un
mod limitai inhibat. întotdeauna mă protejam şi nu aveam în-
16 ^ ar teraP*a m ~a învăţat să-mi dezvolt o mai mare
sensi i itate, intuiţie şi mi-a atenuat frica de a fi judecată". Aces­
tea sunt cuvintele unei terapeute.
Această terapeută datorează m ulte dintre progresele sale pro­ 101

fesiei pe care o practică. „Clienţii mei, dintre care m ulţi fusese­


ră etichetaţi ca bolnavi m ental sau disfuncţionali, au fost cei care
m-au învăţat să fiu un părinte mai empatic, o tovarăşă de viaţă
mai bună, o fiică m ai atentă şi o prietenă mai deschisă. Ei simt
cei care mi-au dezvăluit u n nivel de contact cu ceilalţi mai pro­
fund decât îmi im aginasem ".
Terapeuţii sim t specialişti în relaţii, experţi în navigarea prin
cele mai furtunoase conflicte şi cele mai turbulente interacţiuni.
Toată ziua, oamenii ne confruntă cu cele mai grele probleme ale
lor, cu cele mai cum plite coşm aruri, şi noi lucrăm cu ei pentru a
rezolva aceste lucruri sau pentru a găsi căi alternative de a ne
descurca cu ele. Ne petrecem vieţile învăţând să fim mai plini de
compasiune, mai empatici şi mai iubitori. Ne rafinăm competen­
ţele interpersonale pentru a putea comunica mai eficient. Toate
acestea ne fac terapeuţi mai buni şi în acelaşi timp fiinţe um ane
mai calde în toate celelalte relaţii.
Un terapeut s-a dus recent la o aniversare de şaizeci de ani şi
s-a întâlnit cu un prieten pe care nu-1 mai văzuse de treizeci de
ani: „Foarte repede am început să vorbim despre lucrurile care
contează în viaţă. La un mom ent dat, s-a oprit puţin şi mi-a spus
cât de surprins e că discutăm asemenea lucruri personale într-un
context public. Apoi mi-a îm părtăşit câteva dintre problemele pe
care le avea, precum şi o reuşită recentă care îl um pluse de m ân­
drie". Terapeutul a fost surprins de intim itatea şi dezvăluirile
profunde pe care şi le îm părtăşiseră, însă nu a fost chiar atât de
surprins, pentru că asta facem noi, terapeuţii: avem discuţii pro­
funde.
A.

Intr-un anumit sens, ne-am obişnuit, dacă nu am devenit chiar


dependenţi, cu aceste relaţii intim e pentru că asta este ceea ce

în culisele psihoterapie! ■Cum clienţii îşi schim bă terapeuţi


102 trăim " in tim pul pe care-1 petrecem cu clienţii. Indiferent de vâr.
sta, educaţia, cu.m ra sau pereonaUtarea » r nm
să relaţionăm la cel m ai intim nivel. N u P
conversaţie de

Îă ™ X o r b i n d aIe s p re cele m ai im p o rtan te subiecte Ori de


ta vrem e vuiui r . superficial sau banal, noi 0
câte ori conversaţia, . u n e * ■ £ % £ £ * m ai profundă. Pe cât
ducem înapoi (sau m ^ să vorbească d espre tabuuri şi lu.
posibil, ne mcuratam m ai secrete fantezii. De
cruri interzise, sa-ş. n n p a r t a ^ com ^ tenţele noas_
câte ori este necesar şi folositor, tăcem u k >
tre pentru a suscita reacţii em oţionale şi p e n tru a ne ajuta clien-
tre peimu
Hi că a ^ mai deschis. Noi aintăm
se exprime ajutam oamenii sa se °gandeas-
ţn
că sa
la se e pportam entul lor ,la m
com m oo da uu il sim bolic sa u metaforic,
Vorbim despre relaţia noastră cu ei şi despre felurile in care o pu­
tem aprofunda chiar şi m a i mult. C u alte c u v in e ne petrecem
m ul, din viaţă angajaţi in cea m ai intensă intim itate cu ceilalţi.
Apoi mergem acasă.
Aşa cum a fi terapeut este un privilegiu şi u n dar, o şansa pen­
tru noi de a continua să creştem şi să în v ăţăm , to t aşa, clienţii
noştri ne afectează în m oduri care n u su n t p lăcu te sau de dorit.
Există şi dificultăţi ce se asociază profesiei şi efecte care uneori
pur şi simplu nu vor dispărea.

JeffreyA. Kottler
CAPITOLUL 5

Dificultăţi ale profesiei de terapeut

Orice meserie implică atât avantaje, cât şi dezavantaje. Ca


să generalizăm, contabilii care îşi petrec tot timpul lucrând cu
cifre se ocupă foarte bine de propriile finanţe, dar nu sunt la fel
pricepuţi în ceea ce priveşte relaţiile cu ceilalţi. Asistentele me­
dicale de la urgenţă au capacitatea de a rezolva cu calm situa­
ţiile de criză, însă nu se pot relaxa atunci când nu mai este des­
tulă acţiune. Pădurarii se simt foarte bine atunci când muncesc
sau stau în aer liber, dar au probleme atunci când trebuie să
petreacă prea mult timp în casă sau la birou. Cât despre tera­
peuţi, ei sunt profesioniştii care ştiu să deosebească nuanţele
comportamentului omenesc, experţii în negocierea relaţiilor in-
terpersonale, care trebuie să se descurce cu consecinţele alege­
rii acestei cariere.
Nu este nicio îndoială că avem parte de anumite avantaje ca
urmare a alegerii acestei profesii. Am menţionat deja că ne bu­
curăm de o poziţie privilegiată în propria noastră cultură ca ex­
perţi în misterele comportamentului uman. Mulţi dintre noi au
foarte multă libertate în profesie: suntem capabili să determinăm
contextul, stilul, structura a ceea ce facem, pentru a se armoniza
cu preferinţele şi personalităţile noastre. Avem şansa sau chiar
“wigaţia — s i continuăm să învăţăm , să ne dezvoltăm, să ne

In culisele psihoterapie! ■Dificultăţi .le meseriei de terapeut


schimbăm şi să evoluăm. însă, în ciuda tuturor acestor beneficii
există alte consecinţe, mai întunecate, ale acestei profesii. în timp'
ce unele dintre aceste costuri au fost bine documentate, ca de pil­
dă cum să te împaci cu eşecurile (Capitolul Şase), cu clienţii di­
ficili (Capitolul Şapte) şi cu epuizarea (Capitolul Opt), altele nu
au fost recunoscute sau atent cercetate.

D ificultăţile legate de specializări

Diversele specializări din domeniul terapiei au propriile lor


zone de interes şi propriile lor probleme. Pe lângă riscurile lega­
te de întâlnirile cu clienţii şi funcţionarea în interiorul unei aso­
ciaţii, fiecare terapeut trebuie să contracareze cu ajutorul formă­
rii problemele de identitate pe care le moşteneşte. Aşa cum ştim
cu toţii, statutul, puterea, competenţa şi expertiza nu sunt îm­
părţite egal între specializările din terapie. Psihiatrii, de exem­
plu, trebuie să se lupte cu lipsa pregătirii timpurii în domeniul
terapiei şi cu o orientare către un model medical, care îi etiche­
tează, printre ceilalţi medici, drept şarlatani care nu fac nimic, şi
printre colegii lor care nu sunt medici, drept doctori care pre­
scriu pilule, care încearcă să facă prea multe.
Mulţi asistenţi sociali se luptă cu imaginea învechită de oa­
meni caritabili care vin acasă şi fac conversaţie. în domeniul să­
nătăţii mentale, ei sunt la fel de importanţi ca şi psihologii, care
au propriile lor probleme încercând să dovedească ce pot să facă
cu adevărat în profesia lor. Asistenţii din psihiatrie, terapeuţii de
familie sau consilierii în domeniul sănătăţii mentale îşi fac mun­
ca terapeutică fără surle sau trâmbiţe, dar sunt adesea frustraţi
de această lipsă de recunoaştere. Toţi cei care practică terapia
indiferent de domeniul în care s-au specializat, aduc cu ei 0

Jeffrey A. Kottler
vară foarte grea în şedinţele de terapie, chiar înainte ca pa- 105
cienţii să-şi deschidă gura.
Mai există şi dificultăţile speciale asociate cu tipul de cadru
în care se practică terapia. Un consilier care lucrează cu un copil
din sistemul corecţional sau un altul care lucrează pentru comi­
sia de eliberare pe cauţiune se simt pur şi simplu copleşiţi de po­
veştile pe care le aud: violenţă continuă, disperare, abuz, sufe­
rinţă. Un alt consilier care lucrează pentru serviciile sociale
evaluează criteriile de eligibilitate pentru ajutor financiar al celor
care nu au (sau pretind că nu au) domiciliu stabil. în decursul
meseriei sale, un astfel de consilier se confruntă nu numai cu să­
răcia tragică şi disperarea, dar şi cu frauda şi înşelăciunea. Un
consilier de la o şcoală elementară se ocupă de trei şcoli din zonă
şi nu are destul timp să trateze cazurile decât în cel mai superfi­
cial mod posibil. Un alt terapeut supervizează grupuri de oa­
meni care s-au făcut vinovaţi de violenţă domestică. Tribunalul
îi obligă să asiste la şedinţe timp de un an, însă mulţi nu simt
niciun fel de vinovăţie pentru acţiunile lor. Un asistent social care
lucrează pentru serviciile sociale ale autorităţii locale vorbeşte
fluent spaniola, dar acum trebuie să lucreze într-o zonă în care
clienţii săi sunt în majoritate vorbitori de vietnameză şi nu ştiu
prea multă engleză (darămite spaniolă!). Alţi practicanţi ai tera­
piei lucrează în centre de reabilitare, tabere de refugiaţi, clinici
de intervenţie în caz de criză, închisori, case de corecţie, adăpos­
turi pentru femeile abuzate, toate cu bugete care se diminuează,
cazuri care se înmulţesc şi tulburări acute.
Nici chiar cabinetele private nu mai sunt ce erau în vremuri
apuse. Competiţia este din ce în ce mai acerbă în domeniu. în
cazul pacienţilor pentru care plăteşte casa de asigurări, atât pla­
ta este redusă, cât şi lungimea tratamentului. Comisiile pentru

în cuKsele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


asigurarea calităţii (frumos num e, nu-i aşa?) gestionează la ni.
velul micro tratamentul şi cer d in ce în ce m ai m ultă documen­
taţie legată de servicii. Ceea ce era pe vrem uri considerată o via­
ţă profesională relativ lejeră, an u m e aceea de a răspunde
nevoilor oamenilor „cu stare", adică celor din păturile privile-
giate, este acum mult mai diversa şi interesantă in ceea ce pri­
veşte clientela. Există o cerere crescândă pen tru practici priva-
te care sunt pregătite să lucreze cu com unităţile de minorităţi
sau marginalizate şi să se expună la m ai m ari încercări şi pro­
vocări.

Problemele speciale ale în ce p ă to rilo r

Ezit să vorbesc foarte în detaliu despre dificultăţile practicii


terapeutice. La urma urmei, de ce să-i speriem pe începători când
cel mai adesea ei sunt plini de optimism, entuziasm şi nerăbda­
re în ceea ce priveşte noua lor profesie? Cu toate acestea, igno­
ranţa legată de încercările din profesie este ceea ce contribuie cel
mai mult la sentimentul că eşti luat pe nepregătite atunci când
apar acele încercări. Nu-mi doresc în vreun fel să temperez exu­
beranţa în ceea ce priveşte alegerea voastră de a deveni membri
ai respectabilei noastre profesii, însă ar fi o reală neglijenţă din
partea mea să nu vă ofer aceeaşi cunoştinţă de cauză pe care voi
sunteţi obligaţi în mod etic să le-o oferiţi clienţilor voştri.
Adevărul este că să fii terapeut îţi schimbă toate relaţiile, ş i0
grămadă de prieteni şi rude vor răm âne în urmă. Va trebui să vă
confruntaţi cu propriii demoni în fiecare săptăm ână şi aceasta
lasă urme. Veţi fi prost plătiţi şi nu veţi fi apreciaţi. Veţi vedea
oamenii în cele mai proaste stări, şi voi va trebui să fiţi mereu în
cea mai bună stare. Mereu.

Jeffrey A. Kottler
Terapeuţii în formare mai au şi povara adiţională legată de te- 107
merile lor că nu sunt adecvaţi şi de dorinţa de a evita eşecul (Ca­
pitolul Şase). Ei sunt şi sub presiunea competiţiei academice şi
se luptă să-şi creeze o identitate personală şi să reconcilieze o
parte dintre paradoxurile profesiei lor, anume să fie aproape, dar
nu prea aproape de clienţii lor, să fie plini de solicitudine, dar în
acelaşi timp detaşaţi, să ofere ajutor, fără să creeze dependenţă
şi să rezolve misterul suprem: cum este posibil pentru atâţia pro­
fesori şi supervizori să fie în mod constant eficienţi în munca lor,
în timp ce fac atâtea lucruri deodată?
Poate cel mai stresant pentru toţi începătorii este să se îm pa­
ce cu feedbackul discrepant pe care-1 primesc. Dacă prezinţi un
caz unui grup de colegi, vei vedea ce spectacol are loc.
Mă blocasem complet într-un punct cu o tânără care se dete­
riorase după un progres iniţial. Un punct crucial în relaţia noas­
tră îl constituia ambivalenţa pe care o simţea faţă de bărbaţi. Nu
fusese capabilă să consume o relaţie sexuală, din cauza unei in­
capacităţi de a se lubrifia suficient de mult, sau poate din cauza
unui vaginism, sau unei încordări a muşchilor vaginali. „De ce
mi-e aşa de frică de penetrare, din moment ce violul este fantezia
mea cea mai frecventă?", m-a întrebat ea într-un moment critic.
O întrebare bună. De altfel, o întrebare genială. Din păcate,
nu aveam nici cea mai mică idee cum să-i răspund. Pentru că nu
mai ştiam ce să fac, am reacţion at aşa cum ar face orice terape­
ut care se respectă în locul meu: am tras de timp şi m-am axat
asupra ei până când am p u tu t să primesc ajutor din afară. „E o
mtrebare excelentă", i-am spus eu după o lungă pauză, „Tu ce
Crezi că înseamnă?"
Ne-am tot învârtit în jurul acestei întrebări un timp. Şedinţa
a terminat cu hotărârea de a explora mai m ult problema data

In culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


108 următoare. în momentul în care a ieşit pe uşă, am apelat la ^
grup de colegi: „Bine, oameni buni, uite care-i treaba. Ce naiba
înseamnă asta?"
O altă problemă în joc aici era p ropriul m eu sentiment de
inadecvare: dacă aş fi un terapeut cu adevărat bun, aş şti ce în­
seamnă asta. Mă simţeam cu atât mai prost, cu cât colegii mei
mi-au dat repede de înţeles că ei înţelegeau problema. Ce mă ne­
dumereşte până în ziua de azi este că fiecare mi-a dat o interpre­
tare diferită!
— E clar că a fost abuzată sexual! Ai verificat, nu?
înainte să răspund, a intervenit altul.
— Eu cred că îi e frică de intimitate. Eu aş reinterpreta-o mai
degrabă ca pe o problemă de relaţionare, decât ca pe una se­
xuală.
Eu luam notiţe furios. U ltim ul răsp u n s p ărea bun, până
când am primit o altă sugestie, şi apoi o alta şi încă una mai
apoi. Am auzit cinci interpretări diferite ale cazului. Mă între­
bam cum ar reacţiona un doctor, dacă ar fi ru g at cinci colegi
să examineze acelaşi pacient şi ei i-ar fi oferit cinci diagnosti­
ce diferite.
Feedbackul discrepant pe care îl prim im de la superiori, co-
legi şi din cărţile pe care le citim nu face decât să ne sporească
confuzia, nesiguranţa şi stresul. în fiecare zi, ne confruntăm cu
oameni care vor răspunsuri şi noi facem ce putem ca să le satis­
facem nevoia de certitudine. însă, tot tim pul, avem îndoieli la
rândul nostru, sentimente de disconfort, care se agravează de
multe ori din cauza unei diversităţi de idei, fiecare cu adepţii lor,
care apar în domeniul nostru.

Jeffrey A. Kottler
Riscurile meseriei 109

Freud a fost cel care a sugerat ca terapeuţii să se supună la tra­


tament la fiecare cinci ani, ca urm are a efectelor regresive cauza­
te de contactul constant cu problemele cu încărcătură emoţiona­
lă ale clienţilor. Freud îşi punea clienţii pe canapea, în parte
pentru că nu suporta să se uite tot timpul la ei. Faptul că o pozi­
ţie culcată facilita asociaţiile libere era doar un avantaj adiţional.
în faţa unei incredibile izbucniri emoţionale, de mânie, tris­
teţe, panică, disperare sau conflict, terapeutul trebuie să se men­
ţină neutru, detaşat, tolerant faţă de frustrare, empatic, alert, in­
teresat şi să-şi controleze im pulsurile, fără să se simtă golit,
sărăcit şi izolat. în plus, profesia de terapeut îţi cere să fii con­
templativ, autocritic, reflexiv, să-ţi monitorizezi în mod conti­
nuu stările interioare, motivele şi dorinţele, comportamentul şi
modelele interpersonale. Deşi acest accent perm anent pe pro­
priile noastre stări interioare este m inunat pentru dezvoltarea
unei fine conştiinţe de sine, acesta conduce şi la un mare grad
de preocupare de sine, ceea ce reprezintă unul dintre simpto-
mele majore ale depresiei (Seligman, 2007). într-adevăr, unul
dintre lucrurile pe care le auzim adesea de la prietenii şi fami­
lia noastră, din afara cercului de colegi, este că gândim mult
prea mult.
De parcă aceste exigenţe n-ar fi îndeajuns, ni se mai cere şi să
fim drăguţi şi energici când ajungem acasă. Pentru că prietenii
şi familia ştiu ce profesie avem, ei au aşteptări mai înalte că vom
fi infinit de răbdători şi iertători, şi că vom lăsa de la noi în si
tuaţiile în care intrăm într-un conflict cu ei. Dacă greşim în vreun
fel sau ne pierdem răbdarea, unii o să ne spună pur şi simplu în
feţă: „Şi mai zici că eşti psihoterapeut?"

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


110 O asistentă socială lucrează pentru autoritatea locală de doi*
sprezece ani. Ea este complet înrădăcinată în sistem — politic
emoţional şi financiar. Este de asemenea cinică, distantă şi Sar
castică. Fişa postului ei, pentru poziţia de „specialist-titular'^
sună de parcă ar fi fost întocmită de un profesor distrat, naiv şj
altruist. Nu are destul timp pentru clienţi pentru că majoritatea
este dedicat menţinerii poziţiei ei în ierarhia aflată în schimbare
perpetuă. îi este teamă de femeile abuzate pe care trebuie să le
trateze — i se par jalnice şi îi amintesc prea m ult de ce simte ea
însăşi. Face naveta o oră în oraş în fiecare zi şi aşteaptă răbdă­
toare sfârşitul a optsprezece ani pentru a putea să se pensione­
ze. Se simte bătrână la treizeci şi patru de ani. A văzut mult prea
multă suferinţă. Are coşmaruri cu oameni distruşi, lipsiţi de spe­
ranţă şi vede feţe de copil arse cu ţigara. N u poate să părăseas­
că sistemul pentru că doreşte să primească o pensie adecvată. De
altfel, unde altundeva s-ar mai putea duce?
Un psiholog cu cabinet propriu pare să aibă toate avantaje­
le: multe cazuri, libertate, luxul de a fi propriul şef, autoguver­
nare, statut şi o relativă securitate financiară. N u-i aşa că e de
invidiat? Dar el este prizonierul propriului succes. Face patru­
zeci şi cinci de şedinţe pe săptămână, îşi neglijează sănătatea,
familia şi lucrurile care-i fac plăcere, doar pentru a plăti pentru
acest stil de viaţă. Nu şi-a luat o vacanţă de ani buni pentru că
i se pare că nu merită să piardă două săptămâni de venit, pe lân­
gă costul călătoriei. I se pare greu şi să se întâlnească cu un prie­
ten la prânz pentru că are impresia că pierde costul a două ore
de consultaţie.
O consilieră de familie, care-şi împarte tim pul între o colabo­
rare cu o agenţie comunitară şi un part-time la un cabinet pri­
vat, simte tot timpul că ar trebui să mai caute de lucru. Este o

Jeffrey A. Kottler
mamă singură, cu responsabilitate financiară completă pentru 111
copiii săi şi nu poate să iasă complet la liman. Multe dintre fa­
miliile şi cuplurile pe care le consiliază nu pot să-i plătească ta­
riful complet, deci veniturile ei au scăzut sub ceea ce ar trebui să
primească pentru a se descurca. înainte îi plăcea să facă terapie
familială, dar acum i se pare că este plătită cu mult sub calitatea
şi cantitatea de muncă pe care o face. Are sentimente ambivalen­
ţe când un cuplu contramandează şedinţa, simte că are în sfâr­
şit o oră pentru a-şi reveni după şedinţele de dinainte, din ziua
aceea, dar când nu munceşte, nu este plătită. Se gândeşte în mod
serios să-şi mai ia o slujbă la jumătate de normă, doar pe o pe­
rioadă scurtă, ca să se descurce cu banii.
Exemplele precedente legate de cum se descurcă specialiştii
cu dificultăţile profesiei de terapeut iau în calcul numai un grup
restrâns de terapeuţi şi desigur pe foarte puţini dintre aceia care
vor cumpăra şi citi această carte axată pe consecinţele persona­
le ale practicării terapiei. Cu toate acestea, cu toţii cunoaştem te­
rapeuţi care au lăsat efectele secundare ale terapiei să aibă un
impact asupra lor. Ne cutremurăm gândindu-ne că poate foarte
bine să ni se întâmple şi nouă exact acelaşi lucru, chiar acum. Şi
ce este „acel lucru" care le infectează sistemul nervos al oame­
nilor a căror meserie este să încerce să-i ajute pe alţii? Cum ne
afectează clienţii, cum ne sabotează controlul, cum ne bântuie cu
temerile lor?

Nopţile nedorm ite

Clienţii ne aduc cu ei coşmaruri, ni le servesc pur şi simplu şi


apoi ne lasă să ne descurcăm singuri cu ele. Clienţii au trăit cu
nopţi nedormite ani de zile şi acum ne solicită să le alungăm

în culisele psihoterapiei ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


112 demonii. Mai ales noaptea, când suntem relaxaţi şi avem garda
jos, imaginile se strecoară în visele noastre, sau, daca stăm treji,
ne tulbură pacea. Ne tot foim, probabil la unison cu clientul care

^ Povestea oricărui client poate să declanşeze aceste lucruri, dar


de obicei există câte o poveste extrem de trista sau terifianta care
se întoarce ca să ne bântuie atunci când suntem singuri in inhi-
neric. Ne spunem că era suferinţa altcuiva, dar e de,a prea târ­
ziu: reacţia în lanţ s-a declanşat şi noi ne afundam a ane m pro-

O imagine adusă de o clientă mă va bântui pana la moarte.


Chiar dacă am citit poveşti şi am văzut filme despre asemenea
lucruri, tot nu am fost pregătit pentru intensitatea pe care am
simţit-o fiind atât de aproape de cineva care a fost cu adevărat
terorizat.
într-o zi, când clienta mea locuia într-un oraş îndepărtat, s-a
întâlnit întâmplător cu un fost coleg de liceu care era în vacan­
ţă. Deşi îi era mai degrabă cunoştinţă decât prieten, ea îl ştia to­
tuşi destul de bine pentru că fusese şeful clasei în ultimul an.
Ambii au fost încântaţi că s-au întâlnit după atâta timp într-un
oraş mare. S-au oprit la o cafea, la o vorbă şi o poveste despre
ce mai făcuseră între timp. Apoi s-au despărţit. Ea s-a întors la
apartamentul ei şi, aşa cum îi era obiceiul, i-a citit fetiţei ei po­
veşti până când aceasta a adormit. Apoi a început să lucreze la
birou.
După câteva ore, s-a auzit un ciocănit la uşă. A întrebat cine
este şi a auzit vocea cunoştinţei ei din liceu, spunând că i-a adus
ceva ce uitase. în timp ce punea mâna pe clanţă, şi-a văzut feti­
ţa stând în uşa dormitorului. Atenţia i-a fost pentru scurt timp
distrasă şi, deschizând uşa, şi-a văzut prietenul stând în prag cu

Jeffrey A. Kottler

i
un rânjet oribil, desfigurat şi cu câte un cuţit de bucătărie în fie- 113
care mână.
Deşi şi-a revenit în cele din urmă după rănile primite, nu mai
deschide niciodată uşa fără să-şi ia măsuri de precauţie şi de
atunci nu s-a mai putut odihni bine nicio noapte.
Am auzit povestea asta demult, dar încă ezit când deschid
uşa străinilor. Şi noaptea târziu, văd oameni din trecut, cu rân­
jete oribile, atacându-mă cu cuţitul.
Fiecare terapeut a auzit astfel de poveşti de la clienţi: oameni
terorizaţi şi abuzaţi cumplit; oameni supuşi la cele mai crunte
nedreptăţi şi nenorociri; victime ale violului, mutilării, tentativei
de omor, culturilor sataniste, genocidului, dezastrului. întâlneşti
oameni care-şi abuzează fizic şi sexual propriii copii şi oameni
care au fost supuşi la asemenea lucruri. Fiecare dintre aceste po­
veşti, spusă cu lacrimi de disperare intensă, te cutremură până
în străfundurile sufletului. Şi în loc să trebuiască să te confrunţi
cu o singură atrocitate, tu trebuie să metabolizezi zeci, dacă nu
chiar sute de asemenea orori. Aceasta este doar una dintre sur­
sele de stres continuu din viaţa unui terapeut.

Sursele de stres

Mulţi terapeuţi spun că dacă ar fi lăsaţi în pace să-şi vadă de


meserie, aceea de a-şi vedea clienţii, şi dacă ar fi ocrotiţi de ce se
petrece în organizaţiile lor, atunci vieţile lor ar fi mai bune. Este
trist că multe colective seamănă foarte mult cu familiile disfunc
ţionale. Luptele pentru putere şi competiţia economică dictează
regulile jocului. Poţi fi permanent implicat în conflicte cu colegii
şi supervizorii care te seacă pur şi simplu de energie şi te demo
ralizează. Foarte adesea, ceea ce e bine pentru clienţi este consi-

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


114 derat mai puţin important decât orgoliul celor m ai nesiguri co­
legi. Cererile companiilor de asigurare şi politicile îngrijirii diri­
jate pot compromite planul tratamentului de dragul realităţilor
economice.
în timp ce mediul de lucru în sine ar trebui să fie o sursă de
ajutor, susţinere şi creştere, adesea încercăm să funcţionăm în
ciuda frustrărilor zilnice. în contextul unui cabinet privat, tera­
peuţii petrec mai m ult tim p încercând să înfrângă sistemul şi
să-şi menţină tarifele, mai degrabă decât să planifice moduri de
a-şi ajuta clienţii. într-un centru com unitar de sănătate mentală,
membrii colectivului îşi petrec tim pul discutând reducerile de
buget, incompetenţa supervizorilor şi reguli absurde. într-un cen­
tru de tratament pentru abuzul de substanţe, s-a pierdut un grant
substanţial ca sursă de finanţare, ceea ce a declanşat un adevă­
rat război civil între membrii colectivului care s-au luptat între
ei pentru puţinele resurse. Un grup de consilieri şcolari şi de asis­
tenţi sociali se plâng unii altora că nu mai au cum să ajute copiii
pentru că nu mai pot să-şi facă meseria cum trebuie din cauza
lipsei de sprijin din partea administraţiei, care le consideră ser­
viciile drept „nerelevante".
A

In fiecare dintre aceste cazuri profesioniştii îşi petrec la fel de


mult timp luptându-se cu problem e birocratice, pe cât petrec
ocupându-se de responsabilităţile clinice. Presiunile obişnuite
prin care trec ca rezultat al muncii clinice sunt exacerbate de ob­
stacole adiţionale. Rezultatul este o rată alarm antă a epuizării
psihice şi fizice şi un nivel semnificativ de disconfort în profesia
noastră. Presiunile legate de timp sunt adesea citate ca cea mai
importantă sursă de stres, deşi politica din interiorul unei orga­
nizaţii, volumul prea mare de muncă şi conflictele cu colegii sunt
de asemenea menţionate frecvent (Kim, 2007).

JeffreyA. Kottler
Pe baza mai multor studii (Deutsch, 1985; Elkind, 1992; Nor- 115
cross şi Guy, 2007; Sussman, 1995; Wicks, 2008), precum şi pe
baza propriilor mele interviuri cu cei care practică în acest do­
meniu, am realizat următoarea listă de surse de stres pentru te­
rapeuţi. Multe dintre aceste probleme, ca de pildă clienţii difi­
cili, plictiseala, epuizarea şi suferinţa autoprovocată, sunt
discutate în capitolele următoare ale acestei cărţi.

Stres in d u s d e c lie n ţ i S tr e s in d u s d e m e d iu l d e lu c r u

Izbucniri de furie Presiuni legate de timp


Acuzaţii de incompetenţă Politica organizaţiei
Depresie acută Restricţii ale libertăţii
Am eninţări sau tentative de suicid Colegi care nu te susţin
Triangulare în familie Incompetenţă în supervizare

întrerupere prem atură Birocraţie excesivă


Deteriorare majoră Loialitate divizată

Stres A u t o in d u s S tres legat de u n ev en im en t

Tendinţe către perfecţionism Probleme legale

Preocupare exagerată asupra cazurilor Probleme cu banii


Nevoia de aprobare Schimbări majore în viaţă (divorţ,
mutare şi aşa mai departe)
Schimbarea responsabilităţilor
A

îndoială de sine
de serviciu

Extenuare fizică Reduceri economice

Stil de viaţă nesănătos Boală fizică

Golire emoţională Conflicte personale şi familiale

Responsabilitate excesivă
pentru binele clienţilor

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


116 Aceste surse dau la iveală un model de disconfort care inclu­
de simptome psihologice (plictiseală, izolare, frustrare, iritabili-
tate, depresie), comportamentale (procrastinare, abuz de sub­
stanţe, productivitate scăzută, decizii primejdioase), simptome
fizice (tulburări de somn, probleme respiratorii, tensiune mus­
culară). Se pare că reţinerea şi concentrarea pe care trebuie s-o
practicăm mereu ne afectează sănătatea mintală şi fizică. Noi
dezvoltăm multe dintre simptomele care-i supără pe clienţii
noştri, numai că noi le negăm cu mai multă îndemânare. Nu nu­
mai corpurile şi minţile noastre suferă, dar şi relaţiile pe care le
avem.

Intimitatea unilaterală

Kovacs (1976) considera că defectul tragic al majorităţii tera­


peuţilor nu este nevoia de intimitate, ci evitarea acesteia. Tera­
peuţii se simt în siguranţă doar în contextul steril, ritualizat al
şedinţei terapeutice, unde clinicianul este atât şef, cât şi obser­
vator. Acolo, terapeutul poate nu numai să trăiască relaţii afec­
tuoase, dar poate şi să evite riscul specific unui contact familial
real. Fie că ne-am făcut consilieri pentru a salva lumea sau că am
ales această profesie ca să ne salvăm familia sau ca să ne salvăm
pe noi înşine, nouă ne face plăcere să ne apropiem de ceilalţi şi
să-i ajutăm să-şi rezolve problemele. Cu toate acestea, intimita­
tea pe care o trăieşte un terapeut cu clienţii este stranie — exis­
tă reguli şi structuri, chiar şi o plată pentru această atenţie.
O sursă majoră de reclamaţii în faţa comitetelor de etică pro­
fesională şi a comisiilor de stat o constituie aşa-numita intimita­
te sexuală dintre terapeuţi şi clienţi. Cercetând mecanismele din
spatele acestor incidente, Pope şi Bouhoutsos (1986) au identi-

]effreyA. Kottler
ficat un număr de tipuri, ce includ scenariile cu hipnotizatori ma- 117
lefici, în care terapeutul creează şi exploatează dependenţele
clienţilor. Altele includ un „ca şi cum", unde terapeutul confun­
dă transferul cu dragostea; „mi-a scăpat de sub control", în care
apropierea emoţională a crescut dincolo de limitele normale;
„dragostea adevărată" sau raţionalizarea acesteia ca justificare
pentru abandonarea graniţelor profesionale; „pauza" în care te­
rapeutul face distincţia arbitrară că ceea ce se întâmplă în afara
biroului său nu contează; şi „strânge-mă în braţe", în care con­
tactul erotic se dezvoltă din gesturi de liniştire. în toate cazurile
de mai sus, relaţia sexuală rezultă dintr-un nivel ridicat de inti­
mitate care face ambii participanţi mai vulnerabili la legături con-
traproductive.
Pentru clienţii noştri, noi devenim nu numai obiecte ale trans­
ferului, ci şi oameni în carne şi oase, iubitori şi atrăgători. Prie­
tenii şi colegii clienţilor nu se pot compara cu felul în care aceş­
tia ne văd, în lumina acceptării noastre necondiţionate şi a
competenţelor de relaţionare. Suntem arareori supăraţi, nervoşi,
irascibili sau pretenţioşi (cel puţin nu la serviciu). Ceea ce de­
monstrăm noi este răbdare şi compasiune fără limite, înţelepciu­
ne şi control. Clienţii noştri se simt atraşi de noi şi recunoscători.
Unii oameni, în special cei care ajung în terapie, vor să demon­
streze această afecţiune cu organele genitale.
Deci noi înţelegem de ce un client ar putea fi motivat să se­
ducă un model puternic, atrăgător, care poate să amintească de
relaţii anterioare nerezolvate. De ce atunci se simt şi terapeuţii
tentaţi? Pentru că şi noi avem nevoi nesatisfăcute. Hormonii
noştri nu diferenţiază ce persoane ar trebui să ne fie interzise.
Deci încercăm să ne ignorăm propriile nevoi de intimitate, de
contact sexual sau de prietenie cu clienţii. Mulţi dintre clienţii

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


noştri nu numai că arată bine în ochii noştri, dar sunt o compa­
nie plăcută. Ei sunt oameni destul de asemănători nouă -— oa­
meni motivaţi să crească. Sunt oameni care învaţă cu plăcere.
Unii dintre ei au făcut mari eforturi ca să devină o Galateea pen­
tru noi (aşa cum noi suntem Pygmalion). îşi exprimă sentimen­
tele fluent şi folosesc termeni care ne plac. Sunt deschişi şi sin­
ceri cu noi. îşi împărtăşesc poveştile, fanteziile, visele şi
dorinţele. Şi pentru că fac asemenea eforturi, nouă ne place ex­
trem de mult de ei.
Consecinţele consumării acestor impulsuri erotice sunt evi­
dente. Ne pierdem subiectivitatea şi punem în pericol încrede­
rea şi munca terapeutică pe care am realizat-o până acum. Con­
tactul sexual cu clienţii sau cu foştii clienţi reprezintă un abuz
de încredere şi de putere, care este întotdeauna autoindulgent şi
antiterapeutic. Multe dintre victimele „incestului terapeutic" au
o stimă de sine diminuată, disfuncţii sexuale, sentimentul că sunt
exploataţi, resimt mânie şi trădare, împreună cu un sentiment de
neîncredere faţă de toţi membrii profesiei, ceea ce îi împiedică
să mai caute tratament pentru problemele lor care s-au exacer­
bat (Celenza, 2007; Corey, Corey şi Callanan, 2007; Zelen, 1985).
Cu toţii ştim ce se întâmplă şi de aceea muncim din greu ca să
ne ţinem în frâu dorinţele fireşti (şi nefireşti).
Este în mod special im portant ca terapeuţii cu un factor
mai mare de risc, anume cei care divorţează sau sunt separaţi,
să recunoască această vulnerabilitate la tentaţia de a se com­
porta inadecvat. Terapeuţii care au fost victimele unui abuz
sexual, care sunt într-o criză personală, care nu menţin barie­
re e dintre terapeut şi client, care sunt izolaţi profesional sunt
m mod deosebit expuşi la acest risc (Jackson şi Nuttal, 2001;
Olarte, 1997).

Jeffrey A. Kottler
Desigur că mai sunt şi zonele ambigue în limitarea intimită­
ţii. Unii terapeuţi îşi limitează activitatea la cabinet, în timp ce
alţii lucrează foarte bine în exterior. Dificultatea de a menţine li­
mitele intimităţii creşte în tim pul muncii pe teren şi în şedinţele
care se desfăşoară în restaurante, la picnicuri sau la plimbare.
Tentaţia de a te apropia de client mai mult decât este necesar este
mai puternică. Terapeutul trebuie să exercite un mare autocon­
trol, o im portantă automonitorizare şi autodeprivare. Şi presiu­
nea creşte.

Reţinerea
i

Presiunile acum ulate din cauza m enţinerii unei intim ităţi


unilaterale prelungite sunt o dificultate îndeajuns de mare pen­
tru un profesionist care are nevoie şi de doze liberale de apro­
bare şi înţelegere. Tensiunea este exacerbată de alte moduri în
care terapeutul îşi manifestă reţinerea. începând cu formarea,
ni se spune adesea ce trebuie să nu facem în şedinţele cu clien­
ţii. în prim ul rând, suntem avertizaţi să nu facem prea mult
(chiar şi când practicăm abordările centrate pe acţiune, directi­
ve). Este responsabilitatea clienţilor să lucreze, să aleagă conţi­
nutul, să dea un ritm progresului, să dezvolte insight-uri şi să-şi
schimbe com portam entul. Ceea ce stă la baza avertizării de a
evita să faci prea m ult pentru a salva clientul este o listă lungă
de im perative negative mai specifice. Nu-ţi exprima opiniile
personale. N u lua partea nimănui. Nu fi prea pasiv sau prea
directiv şi autoritar. N u fă m orală şi nu-ţi im pune valorile.
Nu-ţi satisface propriile nevoi în şedinţă. Nu îm părtăşi prea
multe despre tine, dar nu fi nici prea închis. Fii genuin, dar nu
prea transparent. Fii sincer, dar nu spune prea mult din ce gân-

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


120 deşti. Găseşte-ţi calea şi stilul clinic şi nu da prea m ultă atenţie
listelor de genul acesta.
Această listă variază în funcţie de formarea ta, de abordările
teoretice şi de supervizori. Indiferent de context, predomină tema
„înăbuşă-te!" combinată cu îndem nul de a fi autentic.
Ştim ce se întâmplă cu copiii care îşi reprim ă în mod delibe­
rat adevăratele sentimente şi îşi reprim ă nevoile nesatisfăcute:
devin adulţi foarte disciplinaţi, nevrotici. Ştim ce se întâmplă cu
copiii dintr-o familie care trim ite mesaje contradictorii (adică
aduce o „dublă constrângere"): ajung dezorientaţi sau nebuni.
Ce se întâmplă cu terapeuţii care trăiesc asemenea lucruri?
Autodeprivarea este o parte integrantă a profesiei. Suntem
formaţi şi plătiţi pentru a pune binele altora m ai presus de al
nostru. Suntem disciplinaţi să ne înăbuşim propriile dorinţe:
„Admiţându-ne în mod detaşat nevoile personale, nu le mai în­
găduim să se ţină cu dinţii de acţiunile noastre. Tot mai mult, ne
obişnuim să ne observăm trebuinţele în loc să le lăsăm să ne mo­
tiveze acţiunile. Nu este atât că încercăm să le dăm deoparte, căci
negarea nu ne cumpără pacea, ci mai degrabă reuşim să nu mai
ţinem morţiş la motivele noastre, luând distanţă faţă de ele"
(Ram Dass şi Gorman, 1985, p. 193).
/V

In dorinţa de a fi buni terapeuţi, ne înfrânăm impulsurile


egoiste. Insă este greu să mergem pe apă cărând pe altcineva
în spinare, fără să ne înecăm. Este dificil să dai fără să ai nevo­
ie de sprijin în schimb. Şi tocmai când am reuşit acel miracol
de dragoste terapeutică, când ne sim ţim confortabili şi în sigu­
ranţă, când chiar aşteptăm cu nerăbdare întâlnirile cu clienţii
de care ne-am ataşat, ei bine, atunci este tim pul să le spunem
la revedere.

] e ffre y A. Kottler
Narcisismul — terapeutului, nu cel al clientului 121

Cu mulţi ani în urmă, în zilele de dinaintea telefoanelor mo­


bile, stăteam în foaierul unui cinema. Era o coadă lungă de oa­
meni care aşteptau să folosească singurul telefon public de aco­
lo. Am recunoscut un psihiatru celebru care s-a dus către telefon
şi s-a apropiat de femeia care tocmai vorbea la el. Ea i-a întors
spatele şi a continuat să vorbească.
— Mă scuzaţi, a spus el, dregându-şi tare glasul. Mă scuzaţi,
vă rog.
Vocea lui tunătoare a atras imediat atenţia tuturor celor din
preajmă, dar femeia l-a ignorat şi a continuat să vorbească.
Psihiatrul a bătut-o nerăbdător pe umăr.
— Da? a spus ea, uitându-se la el, cam enervată de întrerupere.
— Scuze, a spus psihiatrul, dar sunt doctor.
Spunând aceasta, a arătat spre receptorul din mâna ei.
— Mama ta e probabil foarte mândră de tine, i-a răspuns ea
şi apoi s-a întors ca să-şi continue conversaţia.
Toată lumea din jur a aplaudat frenetic. Stimabilul doctor a
pufnit şi s-a făcut nevăzut.
Aroganţa acestui psihiatru nu este din păcate un caz special
pentru cineva din comunitatea terapeutică (şi medicală). Uneori
ne luăm atât de în serios, încât ne credem speciali şi ni se pare
că avem dreptul la privilegii aparte. Suntem obişnuiţi ca oame­
nii să ne acorde respect, să fie deferenţi cu noi datorită poziţiei
noastre. Clienţii noştri ne tratează ca pe nişte înţelepţi. Străinii
ne tratează cu o oarecare deferenţă pentru că le e teamă că noi o
să vedem până în adâncul sufletului lor. Cu toate acestea, iluzi­
ile noastre proprii că suntem fiinţe perfect empatice, infailibile,
ne alimentează narcisismul.

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


Acest m od particular de aspiraţii narcisice la terapeuţi se poa­
te manifesta în diverse forme. Acea sensibilitate interpersonală
care ne face în mod ideal potriviţi acestei profesii este m acelaşi
timp o sursă de probleme. Acel acordaj relaţional se poate să fi
fost dezvoltat pe tot timpul formării profesionale, dar m multe
cazuri, el a apărut încă din familiile de unde provenim , unde
ne-am format un fel de
aprobare şi validare. Mulţi terapeuţi autrebuit!sa-şi asume rolul
de îngrijitori de copii, punând semnul de egalitate intre dragos-
te şi răsplata tranzacţională pentru servicii.
După ce tatăl meu a plecat de acasă atunci când aveam doi­
sprezece ani, a trebuit să am grijă de doi fraţi mai mici şi de o
mamă alcoolică, cu tendinţe suicidale. îm i amintesc că de mai
multe ori l-am sunat pe terapeutul ei când ea se închidea în baie,
beată şi nefericită, ameninţând că o să se omoare. In acelaşi timp
când mă luptam cu propriile nesiguranţe de adolescent, eram
nevoit să asum rolul de copil investit cu atribuţii parentale care
trebuia să aibă grijă de ceilalţi nu m-am simţit niciodată adec­
vat sau pregătit pentru acest rol şi mereu încercam tot mai mult
să corespund. De atunci am aspirat tot timpul către perfecţiune.
Unul dintre pericolele narcisismului nerezolvat la terapeut
este o mai mare tendinţă către stres şi epuizare pentru că el are
prea puţină înclinaţie sau practică în ceea ce priveşte grija de
sine. Clinic, terapeutul îşi doreşte cu ardoare să-şi salveze clien­
ţii pentru că este foarte mult în joc pentru propria lui stimă de
sine. Nu vă sună cunoscut? Mie da.
Nu pot să pretind că secretul meu abia acum a ieşit la lumi­
nă, pentru că mă tot lupt cu exact această problemă de mai mulţi
ani. Este doar uimitor să descopăr că eu sunt doar unul dintre
cei foarte mulţi care au fost atraşi de această profesie pentru că

JeffreyA. Kottler
au fost pregătiţi pentru ea în copilărie. Şi în ziua de astăzi, îna­ 123
inte să merg la culcare, mă întreb cât bine am făcut şi câţi oameni
am ajutat, măsurându-mi succesul în termenii calităţii şi cantită­
ţii acestui bine. împreună cu această dorinţă care este poate lău­
dabilă, dar în mod sigur nevrotică, vine aspiraţia către perfecţiu­
ne împreună cu evitarea sentimentului că eşti un şarlatan. De ce
scrii trei, patru cărţi pe an, dacă nu ca să-ţi demonstrezi că eşti
demn de stimă? Cine alege să studieze imperfecţiunea din pro­
fesia sa, dacă nu cel care vrea să-şi examineze propriile eforturi?
Cine ar scrie o carte ca aceasta, dacă nu cel care încearcă să se
împace cu propriile sentimente ascunse?
Să ne ţinem în frâu eurile este un lucru pe care nimeni dintre
noi nu-1 va reuşi complet. Cu toate diplomele, titlurile şi cabine­
tele noastre alese cu grijă, ne este greu să nu ne luăm în serios.
Această preocupare faţă de imaginea pe care o proiectăm către
lume este periculoasă pentru sănătatea noastră mintală. Deve­
nim nişte fiinţe pur raţionale, separate de propriile noastre sen­
timente şi de ale celor pe care încercăm să-i ajutăm.
în tratatul lui Lowen (1986) asupra narcisismului, el descrie
boala răspândită a epocii noastre care-i loveşte atât pe terapeuţi
cât şi pe clienţi. O lipsă de sentiment, dorinţa de a proiecta o ima­
gine bună, dorinţa de a-i ajuta pe alţii pentru a avea putere şi
aroganţa, toate acestea sunt simptome familiare. Mai departe Lo­
wen se zugrăveşte pe sine şi pe mulţi dintre colegii săi ca pe niş­
te modele exagerate de încredere în sine, de energie, demnitate
şi superioritate. Ne comportăm de parcă ştim ce se petrece în cea
mai mare parte a timpului.
Gândiţi-vă puţin la satisfacţia reală pe care ţi-o aduce rolul de
terapeut, în afară de privilegiile de care te bucuri. Bănuiesc că în
sufletul meu zace o dorinţă fierbinte de a-i influenţa pe ceilalţi.

În culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


Mi-e frică de moarte şi desigur, chiar şi mai frică de uitare. Simt
de parcă aş fi în curs de imortalizare cu fiecare discipol care iese
în lume cu o parte din mine înăuntrul său. E ca şi cum aş putea
înşela moartea, de parcă aş putea să ţin o parte din mine vie.
Oare afectează acest motiv ceea ce fac în şedinţe? Fără îndoială.
Impietează această imensă preocupare de sine calitatea muncii
mele? Fără discuţie. Mă simt limitat în capacitatea mea de em-
patie datorită narcisismului? Sigur că da. Dar mă simt în sigu­
ranţă.
Să renunţăm la postura noastră narcisică înseamnă să riscăm
o mai adâncă, mai înfricoşătoare formă de preocupare de sine:
confruntarea cu sentimentele de care ne este cel mai teamă. Ca
mulţi obsesivi, noi ne distragem cu succes atenţia de la lucruri­
le pe care nu dorim să le înţelegem. Putem evita o intimitate re­
ală chiar şi în cămăruţele noastre sacre, ţinându-ne clienţii la dis­
tanţă. Putem să ridicăm în slăvi influenţa pe care am avut-o
asupra clienţilor noştri, negând în acelaşi timp influenţa lor asu­
pra noastră. Putem să ne distanţăm de durere, afundându-ne
adânc în postura pe care o avem când stăm pe scaun în şedin­
ţe — ne scărpinăm în bărbie, privim în gol, ne iluzionăm că avem
puterea de a vindeca.
Vine o femeie de cam treizeci şi cinci de ani, care pare foarte
tulburată. Se vede că suferă cumplit, are lacrimi în ochi. Se sim­
te disperată, deznădăjduită, extrem de deprimată. Aceasta este
cea de-a treia ei încercare să caute ajutor în mai multe luni. Cu
ultimul terapeut a făcut şase şedinţe.
— Şi ce-a spus?
— Nu ştiu.
— Nu-ţi aminteşti?
Ba îmi amintesc foarte bine. Nu mi-a zis nimic.

Jeffrey A. Kottler
— Nimic? 125
— Nu.
— Păi atunci ce făcea cât eraţi îm preună?
— îşi lua notiţe.
— Aha.
— îmi m ulţum ea când îi dădeam banii la sfârşit.
— De ce te-ai mai dus la el dacă ai simţit că nu te ajuta?
— Mi se părea im portant. Avea referinţe excelente. Părea ex­
trem de ocupat. A trebuit să facă modificări în orar ca să mă poa­
tă prim i şi de câteva ori a răspuns la telefon oam enilor care
aveau nevoie de el. M-am gândit că, dacă o să mai aştept, poate
că o să aibă tim p şi de mine. Dar el părea preocupat numai de el
însuşi. E ca şi cum s-ar fi uitat prin mine, de parcă nu eram aco­
lo. Mă simţeam ca o insectă pe care o inspecta. Lua notiţe tot tim­
pul. Chiar şi când izbucneam în plâns, se uita la mine peste masă
şi tot scria într-un carnet.
Femeia s-a oprit brusc şi m-a privit pe sub masca de tristeţe.
Am întrebat-o dacă vrea să-mi dea şansa de a o ajuta. Mi-a spus
că s-a săturat de terapeuţi, dar că o să se gândească la asta. S-a
dus direct acasă, şi-a um plut cada, a înghiţit douăsprezece anti-
depresive, a băut o jum ătate de sticlă de whisky şi şi-a tăiat ve­
nele. A m urit din cauza indiferenţei cronice şi a narcisismului te­
rapeuţilor care au refuzat s-o vadă ca pe o fiinţă umană.
Este riscantă folosirea unui astfel de material anecdotic pen­
tru a pune în evidenţă caracteristicile şi experienţele terapeutu­
lui. Ştim cu toţii că există oameni în profesia noastră care se cred
nişte zei şi care cer omagii de la discipoli. „Domeniul psihotera-
piei atrage în m od inevitabil oameni care au complexul lui dum ­
nezeu şi de obicei exacerbează această condiţie când ea există"
(Maeder, 1989, p. 4 5 ). Cu toate acestea, într-un studiu menit să

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


126 analizeze dacă terapeuţii sunt mai narcisici decât alte persoane
Clark (1991) nu a găsit nicio dovadă p en tru această idee. Deşi
această investigaţie se baza pe u n grup foarte mic, aceasta ne
aminteşte că trebuie să fim atenţi să n u exagerăm o problemă
care, deşi nu este poate răspândită, este ceva ce trebuie să moni­
torizăm la noi înşine. Terapeuţii sim t de altfel trataţi în societa­
te ca şi cum ar avea puteri speciale care le perm it să vadă în su­
fletul oamenilor, să prezică viitorul şi să vindece suferinţa. Este
astfel greu pentru noi să nu ajungem până la urm ă să credem că
suntem cu adevărat speciali.
De multă vreme simt că sunt dotat cu puteri supraomeneşti
De fapt, pare (în ochii celorlalţi, dacă nu în ochii mei) că am pu­
terea de a citi gândurile, de a prezice viitorul, de a auzi, simţi şi
percepe lucruri peste putinţa muritorilor de rând. M-am străduit
să-mi dezvolt intuiţia, sensibilitatea şi fluenţa verbală cu mult
peste nivelul acelora care nu au educaţia şi competenţele mele.
Nu e de mirare, atunci, că mă iau prea în serios şi că mă simt cât
se poate de important. Mai mult, ştiu că nu sunt singurul dintre
confraţii mei care se poartă astfel.

Când ştii prea m ult

N u e rău să fii neştiutor până într-un anum it grad, sau măcar


ocrotit de partea întunecată. Dar noi nu avem unde să ne ascun-
^ ecare Zl' 'n fiecare ceas, oamenii ne dezvăluie cele mai
urătoare şi disfuncţionale comportamente. D upă un timp, ne
pierdem puterea de a ne lăsa surprinşi de lucrurile ciudate, în­
fricoşătoare, bolnave sau vătăm ătoare pe care oamenii şi le fac
îng u n sau altora. Oamenii ne spun secrete care n-au mai fost
împărtăşite — abuz, traumă, suferinţă, adicţie, compulsie, per-

JeffreyA. Kottler
versiune, mânie — şi noi nu trebuie să le mai spunem nimănui. 127

Oamenii ne încredinţează cele mai cumplite instincte, fantezii,


halucinaţii, idei delirante şi obsesii, şi nouă ni se cere să le ascul­
tăm şi să le conţinem. Nimic din ce vedem la televizor sau în pre­
să nu se compară cu realitatea cu care venim în contact la birou,
îi vedem pe oameni în cea mai proastă stare a lor, când sunt pe
punctul de a ceda nervos. Suntem supuşi atacurilor lor de furie,
ruşine, indignare, seducţie şi manipulare, într-un moment când
ei se simt neputincioşi şi lipsiţi de control. Vorbim cu oamenii
despre lucruri interzise, despre ce nu se spune.
Nu avem doar o portiţă către inima şi mintea oamenilor, ci
pur şi simplu vedem în sufletele lor. Şi care sunt efectele acestei
apropieri de oameni care se luptă cu cele mai grele probleme ale
existenţei, sensului vieţii şi supravieţuirii?
Graham, un fost preot care mai târziu s-a făcut terapeut, mi-a
vorbit despre tranziţia de la ascultarea unui tip de confesiune ce
oferea iertarea lui Dumnezeu, către unul diferit, unde oamenii
trebuie să înveţe să se ierte singuri. „Acum mă lupt alături de
/V

oameni, încercând să dau un sens vieţii lor. încerc să-i ajut să gă­
sească un fel de înţeles. Mi se pare că sunt o oază în viaţa lor, un
loc unde se odihnesc şi îşi revin atunci când s-au rătăcit. Când
eram preot, lumea se aştepta de la mine să ştiu răspunsurile. Ca
terapeut, acum accept că, deşi ştiu multe, nu am deja răspunsu­
rile. Ştiu doar că noi nu putem să le aflăm complet singuri. Este
frustrant să ştii că liniştea sau mulţumirea n-o să vină niciodată."
La fel ca toţi terapeuţii, noi suntem adesea forţaţi să ne lăsăm
în urmă iluziile. N u putem pretinde că lucrurile sunt simple.
Ştim prea mult despre ce se întâmplă când oamenii se autoînşa-
lă. Şi toată ziua îi ascultăm pe alţii minţindu-ne, minţindu-se şi
încercând să se descurce cumva. Menirea noastră este aceea de

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


a ne confrunta cu înşelăciunea. Seara, când plecăm acasă, rămâ­
nem singuri, faţă în faţă cu propria noastră autoamăgire.

Patologizarea ta şi a altora

Este atât amuzant cât şi potenţial periculos când cineva care


se educă pentru a deveni terapeut studiază DSM-ul (Manualul
de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale) şi învaţă proce­
sul de diagnostic. La început, aceste cunoştinţe oferă putere, sen­
timentul că avem până la urmă mijloacele de a clasifica şi etiche­
ta marea diversitate a tulburărilor pe care suntem rugaţi să le
tratăm. Există o precizie aproape matematică în învăţarea eva­
luării multiaxiale, unde apar numerele asociate cu fiecare varie­
tate posibilă a unei categorii date: „demenţă de tip Alzheimer"
(290.0), „demenţă cauzată de maladia Creutzfeldt-Jacob (290.10),
„demenţă, debut tardiv, cu idei delirante" (290.20), „demenţă, cu
debut precoce, cu depresie" (290.13). Cam atunci când ne apu­
căm să învăţăm despre tulburările de personalitate, începem să
vedem tot felul de asemenea exemple peste tot printre prieteni,
în familie, printre colegi şi în media. începem să folosim noua
terminologie pe care am acumulat-o, încântaţi de simptomele pe
care le recunoaştem la oamenii care ne înconjoară. în mintea
noastră, chiar dacă nu cu voce tare, începem să-i num im pe cei
din jur histrionici, narcisici, evitanţi, compulsivi sau, când sun­
tem enervaţi rău, borderline. Smith (1995) descrie această per­
spectivă patologizantă ca pe „boala terapeutului" în care tindem
în mod constant să căutăm probleme la alţii, ce e disfuncţional,
neadaptat, ieşit din comun, anormal, autodistructiv, nebunesc,
obsesiv compulsiv. Cu cât mai m ult ne obişnuim cu terminolo­
gia şi cu etichetele de diagnostic, cu atât mai fluent incorporăm

J e ffr e y A . Kottler
termenii în gândirea noastră de zi cu zi. Deşi acest tip de gândi- 129
re este o parte naturală şi im portantă din procesul de a deveni
un terapeut competent, în acelaşi timp ne şi modelează felul în
care privim lumea, pe ceilalţi, pe noi înşine.
în ciuda influenţelor din partea mişcării psihologiei poziti­
ve în care cercetarea şi scrisul şi-au reîndreptat atenţia către
punctele tari şi resursele fiinţei umane, terapeuţii răm ân ferm
înrădăcinaţi într-o perspectivă psihopatologică. Suntem specia­
lişti în aflarea a ce este în neregulă cu oamenii. Clienţii noştri
vin la noi când sunt prinşi în vâltoarea com portam entului dis-
funcţional. Perm anent clasificăm cererile, poveştile de viaţă şi
prezentările clienţilor pentru a putea identifica problemele şi
tulburările pe care trebuie să le tratăm. Mai mult, este foarte,
foarte greu să dezactivăm acest filtru patologic atunci când nu
suntem în şedinţe.
Este foarte uşor pentru noi să devenim ipohondri psihici, în
mod constant atenţi la fiecare nuanţă a posibilelor probleme
din propria noastră funcţionare. Suntem învăţaţi să devenim
extrem de conştienţi de sine fiindcă trebuie să ne rafinăm la ma­
ximum competenţele clinice şi să rezolvăm reacţiile de contra-
transfer. Suntem învăţaţi să lucrăm perm anent cu propriile
noastre probleme ca să nu ne polueze munca. Aşa cum am dis­
cutat, acesta este un dar, în acelaşi timp însă este o povară ex­
traordinară.
Mya, o terapeută în formare, mărturiseşte deschis că a ales
domeniul atât pentru a-i ajuta pe alţii, cât şi pentru a lucra la pro­
pria ei creştere. Ea este încântată de ceea ce a câştigat deja pe
plan personal — comunicare îmbunătăţită, o intimitate mai mare
în relaţii, o empatie intensificată, o autocunoaştere şi conştiinţă
de sine sporite. în acelaşi timp, se simte neexperimentată şi

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


130 vulnerabilă. „Suntem foarte m ult încurajaţi de supervizori să fim
deschişi, sinceri şi autentici, dar adesea aceasta nu este lipsit de
primejdii. Oare sunt acceptată pentru ceea ce sunt? Cum sunt ju.
decată dacă nu sunt destul de bună? Primesc tot felul de mesa­
je conflictuale. Ni se spune să ne deschidem, să avem încredere
şi să ne îm părtăşim sentimentele, dar în acelaşi tim p să nu fim
prea lacşi cu noi înşine. Performanţele noastre sunt evaluate în
perm anenţă şi ni se spune să ne evaluăm d upă fiecare şedinţă.
Mărturisesc că toate astea îmi dau dureri de cap. Mă simt slabă
şi vulnerabilă şi extrem de obosită.

Extenuarea

într-un articol despre stilul său de viaţă, un terap eu t foarte


cunoscut descrie o zi tipică din viaţa sa ca una cu un program
foarte strict organizat începând cu ora 7.00 dim ineaţa şi termi­
nând cu 2.00 noaptea, întreaga zi fiind organizată astfel încât
fiecare segment de câte un sfert de oră era m eticulos aranjat.
Terapeutul are şedinţe una după alta fără pauză. îşi ia mesele
rapid între sarcini administrative, scris şi consultaţii şi trebuie
să programeze chiar şi conversaţiile din tim p. Deşi îşi apără
regimul inuman ca pe „o muncă de suflet", acesta ar putea fi
descris mai degrabă ca un caz de dependenţă de m uncă, par­
te a unui cerc vicios dezadaptativ. C hiar la do u ăzeci de ani
după această descriere a m uncii sale, te ra p e u tu l cu pricina,
care are acum nouăzeci de ani, munceşte tot de dim ineaţă până
seara.
După cum am arătat mai devreme, presiunile legate de timp
sunt printre primele surse de stres din viaţa terapeutului. Nu
există niciodată destule ore pentru a-i vedea pe toţi oamenii pe

Je ffre y A. Kottler
care trebuie să-i vedem, să răspundem la telefoane, să mergem 131
la întâlniri, să facem hârtii, să facem contacte cu specialişti din
alte domenii, să ne informăm, să mâncăm, să dormim şi să avem
o viaţă în afara biroului. De multe ori rămânem în urmă. Cei care
muncesc în sectorul public au tot timpul oameni pe lista de aş­
teptare şi în acelaşi timp sunt mereu supuşi presiunii de a mai
lua încă un client.
Cei care lucrează în domeniul privat au alte limite de timp şi
alte temeri, majoritatea legate de stabilitatea financiară în faţa
concurenţei crescânde şi a presiunilor economice. Când aveam
un cabinet privat la care lucram full-time, mereu mă temeam că
telefonul nu o să mai sune şi că nu o să-mi mai vină clienţi. Nu
refuzam aproape niciun client de teamă că o să vină din nou vre­
muri grele şi, în mod inevitabil, aşa se întâmpla. Deci de obicei
o duceam fie foarte bine, fie foarte greu şi timpurile bune adu­
ceau cu ele problemele diferite legate de crearea unui echilibru
între munca excesivă şi un stil de viaţă sănătos.
Te gândeşti că odată ce se închide uşa şi ne imersăm într-o şe­
dinţă, faptul că ne concentrăm îndeaproape pe o singură viaţă şi
îndatorire ne va mai da puţin respiro de la ritmul extenuant. Pen­
tru că am suspendat toate bruiajele şi întreruperile, ritmul zilei
s-a încetinit, devenind egal cu cel al bătăilor de inimă ale clien­
tului şi atunci începem să ne simţim propria oboseală. Este greu
să stăm nemişcaţi. Ne dor genunchii, ne ustură ochii. După o a
opta, a noua, a zecea sau chiar a unsprezecea şedinţă la rând sun­
tem complet storşi de puteri.
Obosim aşa de tare să stăm, să ascultăm, să vorbim, să gân­
dim. Această oboseală vine atunci când ne luăm prea mult de lu­
cru din mândrie, lăcomie, obişnuinţă, escapism, teamă sau dacă
ne lăsăm duşi de val. Griswell (1979, pp. 50-51) observă că se

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


simte obosit atunci când blochează un anum it sentiment:
şedinţă cu un client, când mă simţeam obosit, am descoperit °
resentiment pe care îl reprimasem în legătură cu telefonul pe Care
mi-1 dăduse în ultimul moment ca să anuleze şedinţa. în alta aitl
privit adânc în sentimentele de oboseală şi am descoperit nişte
sentim ente sexuale pe care nu le admisesem faţă de mine. Cu o
altă clientă, era vorba de sentim ente de pericol şi clienta mi-a
spus că se simţea autodistructivă şi că nu-m i îm părtăşise aceas­
ta până acum."
De cele mai multe ori, ne îndem năm clienţii să evite munca
în exces. îi îndem năm către m oderaţia care va reduce stresul
oboseala şi extenuarea mentală. îi învăţăm pe oam eni să apre­
cieze mai m ult momentele prezente, să trăiască o existenţă liniş­
tită. Facem însă toate acestea în timp ce noi muncim cu mult prea
mult. Până nu reuşim să creăm un echilibru în vieţile noastre în­
tre muncă şi repaos, până nu încetăm să căutăm perfecţiunea ne
va fi foarte greu să-i învăţăm pe clienţi să aibă un stil de viaţă
mai moderat.
Cunosc terapeuţi (şi cred că şi voi) care se specializează în teh­
nici de relaxare şi de reducere a stresului, în tim p ce de fapt văd
cincizeci de clienţi pe săptăm ână, în afară de responsabilităţile
profesionale. Cunosc terapeuţi care conduc cabinete private în
afară de munca de patruzeci de ore pe săptăm ână. Cunosc tera­
peuţi care muncesc de la nouă dim ineaţa la zece seara în fiecare
zi şi o m are parte din w eekend. Cunosc u n terapeut care scrie
câteva ore pe zi începând cu ora şase dim ineaţa şi apoi se duce
să predea la universitate. N u poate să doarm ă bine noaptea dacă
nu şi-a realizat producţia creativă pe acea zi şi de m ulte ori scrie
în acelaşi tim p la patru, cinci sau chiar şase cărţi. (Da, aţi ghicit,
eu sunt acela).

Je ffre y A . Kottler
Avem simptome de m uncă în exces când nu m âncăm sau 133

continuăm să nu refuzăm munca suplimentară când avem deja


prea multe de făcut. Nu prea avem timp să fim singuri, să gân­
dim, să simţim, să facem diverse lucruri. Unii dintre noi nu do­
resc să-şi ia concediu mai m ult de câteva zile pentru că ne te­
mem că ne vom pierde veniturile sau puterea în structura
organizaţională. Celorlalţi le este destul de uşor să-şi dea sea­
ma că putem fi înlocuiţi, chiar dacă întreţinem iluzia că trebuie
să facem totul singuri şi că nimeni altcineva nu poate deţine
acelaşi post.
Când nu lucrăm, reflectăm asupra cazurilor noastre. Ne gân­
dim în ce direcţie se vor îndrepta pacienţii noştri, ne gândim la
lucrurile pe care am vrea să nu le fi făcut şi la planurile pentru
săptămâna urm ătoare. Uneori, ne întrebăm ce mai fac clienţii
noştri. De ce nu s-au mai întors la noi? I-om fi alungat noi? Aceşti
oameni ne preocupă constant. Indiferent de cât de m ult încer­
căm să ne păstrăm detaşarea profesională, indiferent de cât de
mult încercăm să ne disciplinăm ca să-i alungăm din minte când
se termină şedinţa, aceşti oameni ne stăruie în minte. Cum să nu
fie extrem de importanţi în viaţa noastră şi cum să nu ne preo­
cupe atâta timp cât noi petrecem săptămână de săptămână dis­
cutând detaliile preţioase ale vieţii lor?
Mă simt epuizat. Mi-a secat energia numai cât am început să
mă gândesc la poverile pe care le ducem zilnic. Este ciudat, dacă
stăm să ne gândim, că muncim atât de mult în timp ce stăm pe
scaun. Poate suntem aşa de obosiţi pentru că trebuie să răm â­
nem nemişcaţi şi alerţi în acelaşi timp. Dacă am putea să ne des­
prindem de scaun... Ce bine ar fi dacă existenţa noastră în afa­
ra scaunului ar fi la fel de plină de sens ca tim pul pe care îl
petrecem pe scaun.

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


134
Terapeutul dependent de muncă

Un
, t precursor comun al
,1 epuizării ? .,r
«ic o problemă pe care sun-1
Qt-»ii7ării este
tem adesea rugaţi s i o ttatim la alţii, anum e sindrom ul depen­
denţei de m unci. Acesta are loc când o persoana devine depen­
d e n ţi de munca sa, este obsedată de rezultate ş. srm e un impuls
perpetuu de a munci multe ore, cam depăşesc aşteptările colegi-
t a L (Maslach, 1986). Pentru ci terapeuţi. care sunt dependenţi
de profesia lor capătă o mare satisfacţie din ceea ce ac, compor­
tamentul lor este de obicei o problemă pe care o detectează la
ceilalţi, dar nu şi la ei înşişi, ta special daca e, se a d a p t a ca per-
goanele care le sunt colegi s i le semene în aceasta privinţa
Dacă nu suntem îndeajuns de atenţi, viaţa de familie a tera-
peutului va suferi şi, într-un final, simptomele de epuizare pot
să se dezvolte din stresul cronic. Aşa cum am dori sa sugeram
clienţilor care au această problemă (şi care vin probabil pentru
că ei sau familiile lor îşi dau seama că aceasta este o problema),
trebuie să ne confruntăm şi să înţelegem episoadele din trecutul

Primul şi cel mai important semn al unei schimbări pozitive


de stil de viaţă este acela că terapeutul doreşte să încetinească
ritmul.
Tony nu vrea cu niciun chip să facă asta. El are treizeci de şe­
dinţe individuale şi de familie pe săptămână, are două şedinţe
de grup sâmbăta şi îşi administrează clinica încă douăzeci de ore
pe săptămână. îi place acest stil de viaţă?
— Nu ştiu. Nici nu mă mai gândesc. Da, să zicem. Altfel pro­
babil că n-aş mai face ce fac acum.
— Crezi că-ţi ajuţi clienţii dacă vezi atâţia unii după alţii?
— Păi, gândeşte-te că ei tot vin la mine.

Jeffrey A. Kottler
La polul opus se află Deirdre, care îşi dă seama singură că nu
se mai poate controla. Acest lucru a început de când a divorţat,
cu hotărârea de a le arăta fostului soţ, copiilor, părinţilor — tu­
turor — că se poate descurca foarte bine de una singură. Deja
avea o slujbă grea pentru serviciile de sănătate de stat, unde tra­
ta familii care se luptau cu boli cronice sau terminale. Şi-a supli­
mentat mai apoi această slujbă cu consultaţii private part-time
care s-au dezvoltat aşa de bine încât avea mai mulţi clienţi decât
îi permitea timpul. însă ei i se părea dificil să refuze un client sau
să limiteze clar orarul. Se bucura de succesul profesional şi fi­
nanciar, dar îi părea rău că nu-şi vede crescând copiii. Ei se obiş­
nuiseră ca ea să nu fie deloc pe acasă.
Ca mulţi dintre noi, Deirdre a avut o revelaţie atunci când s-a
văzut pe sine într-un client, care avea aceleaşi mecanisme de apă­
rare, aceleaşi scuze identice de a nu se schimba: „Sigur, ar trebui
s-o iau mai încet şi la un moment dat aşa o să fac. Numai că
acum vreau să văd dacă mai ţine puţin aşa."
Pentru Deirdre, s-o ia mai încet a însemnat să renunţe la une­
le dintre avantajele ei financiare. A însemnat că a trebuit să-şi pri­
vească cu luciditate viaţa socială jalnică. A însemnat că a trebuit
să înveţe din nou cum să fie părinte pentru copiii ei. Mai presus
de toate, faptul că şi-a stopat dependenţa de muncă a însemnat
că a trebuit să-şi construiască o viaţă, o identitate diferită de
aceea de terapeut.

Izolarea

Terapia există pentru a asigura un refugiu bun pentru oame­


nii care vor să-şi rezolve problemele subiacente. Fără garanţia pe
care i-o oferim clientului că ceea ce discutăm va fi păstrat cu cea

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de


136 mai mare sfinţenie, nu prea putem să oferim un ajutor construc­
tiv. Pentru a proteja dreptul clientului la intimitate, confidenţia­
litate şi demnitate, noi promitem să respectăm codul de compor­
tament referitor la informaţiile cu caracter privilegiat. Obligaţia
noastră de bază este, mai presus de toate, să respectăm şi să apă­
răm confidenţialitatea informaţiilor primite în timpul şedinţelor.
Desigur, clienţii ne apreciază integritatea şi onoarea. După
atâta pregătire, pentru noi acest lucru devine o a doua natură.
Mai degrabă ne-am divulga cele mai ruşinoase secrete, decât să
compromitem siguranţa clientului. Când vorbim despre munca
noastră în orice context, cu colegii, familiile clienţilor, prietenii
şi chiar partenerii de viaţă, monitorizăm în mod obişnuit ceea
spunem, astfel încât identitatea clientului să rămână secretă şi
tainele sale nedezvăluite. Acest scut îi serveşte clientului, aşa
cum îi slujesc şi precauţiile pe care le luăm pentru a-i proteja in­
timitatea. însă, ca toate barierele, acest scut nu numai că împie­
dică lucrurile să iasă la suprafaţă, ci, în acelaşi timp, se asigură
că alte lucruri nu pătrund.
Timpul petrecut cu clienţii este una dintre cele mai impor­
tante, esenţiale şi satisfăcătoare părţi din viaţa unui terapeut.
Uneori, de-abia aşteptăm să le spunem prietenilor despre oame­
nii importanţi cu care lucrăm. însă nu putem să spunem nimă­
nui detalii despre ce facem exact.
Dacă ne întâlnim cu un client în vreo ocazie publică, etiche­
ta ne cere să ne pierdem în mulţime dacă clientul nu doreşte să
ne recunoască. Dacă numele clientului intervine în vreo con­
versaţie, noi trebuie să ne prefacem indiferenţi ca să nu dăm pe
faţă legătura cu acesta. Este ca şi cum am avea nişte aventuri
secrete cu cincizeci de persoane deodată! Ne şi organizăm ora­
rele şi birourile astfel încât clienţii să nu se întâlnească unii cu

Jeffrey A. Kottler
aiHi. Toate acestea ne transform ă cabinetul într-un fel de sanc­ 137

tuar pentru oamenii pe care îi ajutăm şi într-un fel de tem niţă


pentru noi.
Fizic, ne simţim separaţi de lumea din afară, ascunşi în came­
ra noastră izolată fonic. N u răspundem la telefon, nu deschidem
uşa şi nu tolerăm întreruperi de niciun fel în şedinţă. în interva­
lele dintre şedinţe, avem timp doar să ne ocupăm de hârtii sau
să ne ducem la baie, astfel încât nu prea e timp să mai interac-
ţionăm cu altcineva. Avem foarte rar vizitatori pentru că cel mai
des nu putem să-i prim im sau suntem în şedinţă. Este ca şi cum,
atunci când suntem în şedinţă, încetăm să existăm pentru lumea
din afară.
Care sunt efectele aceste izolări spaţiale? Poate că aceasta con­
tribuie la sentimentele terapeuţilor că sunt persoane speciale, ca
un fel de sfinţi, care suferă pe acest pământ pentru ca ceilalţi să
nu mai sufere. Putem de asemenea să ajungem secretoşi, miste­
rioşi, distanţi şi evazivi atunci când nu lucrăm, în timp ce tot în­
cercăm să fim autentici, transparenţi şi sinceri cu clienţii noştri.
Ne retragem în noi înşine pentru alinare şi ne felicităm singuri
că suntem profesionişti. De fapt, ne simţim ca nişte martiri.
A.

In tot oraşul, sunt baruri şi restaurante la care nu ne putem


duce pentru că clienţii sau foştii noştri clienţi lucrează acolo. La
petreceri, trebuie să monitorizăm exact cât bem, ştiind că dacă
ne pierdem controlul, ne stricăm şi reputaţia. Vecinii se tot uită
la copiii noştri ca să vadă dacă au vreo problemă emoţională, ca
să găsească o confirmare a mitului psihiatrului sonat de alături.
Oamenii ne cer mereu sfaturi în legătură cu ce vor să facă cu via­
ţa lor. Alţii se simt intimidaţi pentru că sunt convinşi că terape­
uţii le pot citi gândurile. N u se apropie prea mult de teamă că le
vom da pe faţă punctele vulnerabile dintr-o singură privire:

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


„Aha, deci eşti terapeut. Ar trebui să am grijă când eşti prin
preajmă" (spun ei râzând).
Aşadar suntem ca într-un fel de vitrină. Dacă clienţii sau vii­
torii clienţi văd ce reputaţie avem în comunitate, atunci speram
că o să descopere că suntem nu numai buni în meseria noastră,
dar şi oameni de treabă. Pentru că suntem supravegheaţi, ne con­
trolăm şi cultivăm o imagine egală. Privim, ascultăm, vorbim
când ni se vorbeşte şi nu deschidem gura decât atunci când tre­
buie.

Banii

Terapia se practică diferit, în cadre diferite. Tipul de terapie


ales, durata tratamentului şi tehnicile pe care le folosim se ba-
/V

zează, în mare parte, pe realităţile economice. Intr-un centru de


sănătate mentală cu o listă de aşteptare de două săptămâni şi
fonduri care depind de numărul de noi pacienţi internaţi, pro­
babil că tratamentul psihanalitic nu este foarte popular. Pe când
în practica privată, când traiul terapeutului depinde de faptul că
acesta este sau nu capabil să-şi vândă în mod constant timpul cu
ora, este destul de neobişnuit să găseşti pe cineva care să practi­
ce doar intervenţii terapeutice scurte. Un terapeut cu profit mare
poate să aibă nevoie de patru sute de clienţi noi recomandaţi în
fiecare an doar pentru a supravieţui, în timp ce un altul se poa­
te descurca foarte bine doar cu zece sau doisprezece.
Noi facem parte dintr-o profesie ai cărei membri nu se pot de­
cide dacă sunt oameni de ştiinţă, filosofi, tehnicieni sau artişti.
Nu putem să ne punem de acord dacă terapeuţii ar trebui pre­
gătiţi în şcoli de medicină, sănătate, educaţie, arte liberale sau
asistenţă socială. Nu ne putem pune de acord dacă terapia

Jeffrey A. Kottler
trebuie să dureze mai mult timp sau mai puţin timp, dacă tre­ 139

buie să se concentreze asupra trecutului sau asupra prezentului,


dacă terapeutul sau clientul trebuie să definească problema la
care lucrăm sau chiar dacă terapeutul ar trebui să muncească mai
mult sau mai puţin. Şi poate cel mai important este că nu ne pu­
tem decide dacă terapia este o profesie sau o afacere. Frank
(1979) mărturiseşte sincer că demult făcea terapie ca să-i ajute pe
oameni şi că acum o face pentru bani. în timp ce cândva era fru­
mos să-i ajuţi pe alţii, acum este doar munca ta. Şi nu îi este ru­
şine să mărturisească că petrece o parte din fiecare oră de tera­
pie calculând cât de mult a câştigat, în timp ce ascultă povestea
clientului.
Avem relaţii încurcate cu banii, ceea ce duce la vinovăţie şi
conflict în vieţile noastre (Herron şi Welt, 1992). Mellan (1992)
descrie câteva dintre modurile diferite în care practicienii se con­
fruntă cu ambivalenţa privitoare la faptul de a lua bani pentru
o relaţie de consiliere. Unii o consideră un fel de profesie mesia­
nică, în care cred că prea mulţi bani îi vor corupe, şi au sentimen­
te puternice de anxietate şi conflict în ceea ce priveşte aspectele
financiare ale profesiei lor. Alţii simt că se prostituează, ca şi cum
ar oferi clienţilor intimitate contra cost. Şi mulţi practicanţi ai te­
rapiei în sistem privat se simt vinovaţi că sunt plătiţi atât de mult
pentru o profesie care le place. Fiecare dinte noi trebuie să se în­
trebe la un moment dat: „Ce valoare are ceea ce fac eu? Cât cos­
tă, de fapt?" Acestea sunt întrebări deosebit de pertinente mai
ales pe aceste vremuri grele din punct de vedere economic (Gro-
man, 2009).
Când amestecăm în toată această situaţie şi sentimentele pe
care le au mulţi terapeuţi, anume că nu fac foarte mult în profesia
lor oricum, că sunt şarlatani plătiţi ca să asculte poveşti, această

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


140 vinovăţie poate crea un cerc vicios. Pentru că aceşti terapeuţi simt
că de fapt n-au câştigat aceşti bani şi vor să scape de ei cât mai
repede posibil, angrenându-se într-un stil de viaţă de consum:
munceşte şi cheltuieşte, munceşte şi cheltuieşte (Schor, 1992). Un
cunoscut de-al meu, terapeut, era foarte prins cu cincizeci până
la şaizeci de clienţi pe săptămână, câştigând mult mai mulţi bani
decât i-ar trebui unui om obişnuit. Pentru că nu avea timp să se
ducă la cumpărături, cumpăra online între şedinţe şi ajungea să
comande mult mai multă marfă decât avea nevoie, sfârşind prin
a avea datorii mari.
Ca să complicăm şi mai mult problemele financiare, chiar
atunci când ne confruntăm cu vinovăţia de a primi bani pentru
ceva ce uneori pare atât de puţin, când ne minunăm că suntem
plătiţi ca să facem ceva ce ne place, ne luptăm cu sentimentul in­
vers că tot aurul din lume nu ne-ar putea compensa pentru plic­
tiseala şi abuzul pe care le îndurăm. Nimeni din lume nu mun­
ceşte cât muncim noi pentru a media conflicte dintre membrii
unei familii, pentru a ne confrunta cu adolescenţi rebeli pe care
nimeni altcineva nu-i poate controla şi pentru a ne întâlni cu oa­
meni care suferă.
Mai mult, fiecare dintre noi are o relaţie personală cu banii, o
circumstanţă care duce la şi mai multe greutăţi în profesia noas­
tră. Vedem cupluri care se ceartă pentru bani sau cupluri care nu
discută deloc acest subiect. Vedem clienţi care nu au bani şi
aceasta ne face vinovaţi că noi avem prea mulţi. Vedem oameni
bogaţi care aruncă banii pe fereastră pentru a se simţi împliniţi.
. V1 ia' re®en^menbil şi mila se pun în calea compasiunii noas-
,. . Can es^e vorba să ne gestionăm propriile resurse, fiecare
cmcaeiucmrilePr°bleme ^ afectează munca & care Pot 'm'

Jeffrey A. Kottler
Cândva, practicarea terapiei era o vocaţie, la fel ca medicina 141
sau dreptul. Era mai puţin o meserie sau o carieră, şi mai mult
un angajament de a-i ajuta pe ceilalţi. Era o lume mai simplă, cu
idei mai simple, caracterizată de pasiune şi dăruire. Apoi imagi­
nea terapeutului s-a transformat din doctorul blajin de la ţară
care dădea sfaturi, în profesionistul cu ajutor computerizat şi psi-
hometric. Organizaţiile profesionale au impus un cod de condui­
tă. Companiile de asigurări s-au implicat la rândul lor, împreu­
nă cu organizaţiile de sănătate şi sistemul de asistenţă dirijată.
Acum, pentru mulţi terapeuţi şi multe organizaţii de sănătate
mentală este cel mai important să aibă cât mai mulţi clienţi.
Terapeuţii sunt prinşi între două extreme: imaginea de misio­
nar şi comportamentul de specialist. Ne simţim frustraţi că sun­
tem prost plătiţi şi pentru că nu suntem apreciaţi. Uneori pare
că nicio sumă din lume nu poate compensa pentru supărarea,
intensitatea trăirilor, tulburarea emoţională, conflictul şi frustra­
rea pe care le simţim. Alteori, ne simţim vinovaţi că suntem plă-
A

tiţi prea bine pentru nimic. In schimbul a patruzeci şi cinci de


minute ascultând povestea cuiva şi apoi spunându-i ce credem
despre asta, primim destui bani cât să cumpărăm zece cărţi sau
o zi de concediu. Pare că, în ciuda tuturor greutăţilor, terapeuţii
au o viaţă ca în poveşti.
Cu toate acestea, există îndoieli care stăruie şi ne apasă con­
ştiinţa. încercăm să facem tot ce putem, dar uneori aceasta nu
este destul. Printre cele mai mari greutăţi cu care ne confruntăm
se află limitele propriei noastre puteri de a ajuta pe cineva. Mai
sunt şi dezamăgirile. Şi eşecurile.

în culisele psihoterapie! ■Dificultăţi ale meseriei de terapeut


CAPITOLUL 6

Imperfecţiunea şi
confruntarea cu eşecul

Dacă te gândeşti, perspectiva de a petrece cu cineva zece,


douăzeci, sau chiar o sută de ore, încercând să determ inăm
acea persoană să-şi modifice com portam entul este destul de
futilă, atâta timp cât persoana respectivă trăieşte în jur de un
milion de ore. Indiferent ce facem sau cât m uncim , cât de pri­
cepuţi sau de experimentaţi suntem, cât de m ulte seminarii am
avut sau câte cărţi am citit, este inevitabil că starea unora din­
tre clienţii noştri nu se va îm bunătăţi, iar a altora chiar se va
înrăutăţi de-a lungul terapiei.
Chiar ceea ce fac eu cu voi în această carte este în mare par­
te sortit eşecului. Ce şanse sunt ca ceva din ceea ce vă spun eu
în aceste pagini să aibă vreun impact semnificativ asupra voas­
tră sau să producă un im pact p ro fu n d care să vă facă să vă
schimbaţi radical viaţa? Aveţi zeci şi sute de cărţi pe raft care
reprezintă toate încercările voastre anterioare de a păstra ce-aţi
învăţat. Dacă sunteţi sinceri, veţi fi de aco rd că de cele mai
m ulte ori p u r şi sim plu nu se p rin d e, de voi genul acesta de
lucruri.

) e ffre y A. Kottler
Definiţia terapiei proaste 143

Cu toate că rolul jucat de client este crucial în rezultatul final


al tratamentului, mai sunt şi alţi factori care intră în calcul şi noi
suntem răspunzători de ceea ce se întâmplă. Putem să lucrăm
foarte bine în majoritatea timpului, dar ne este greu să vorbim
despre greşelile, erorile de judecată, dezamăgirile şi eşecurile
noastre. Cu toţii greşim la un moment dat sau nu calculăm bine
ce credem că poate duce un client, îl forţăm prea mult sau deloc,
sau facem o gafă pe care o regretăm.
Mai multe studii referitoare la cei care renunţă la terapie
estimează că aproximativ o treime dintre clienţi nu se întorc
după prima întâlnire şi că aproape jum ătate nu revin după
primele două şedinţe. M ajoritatea terapeuţilor nu-şi explică
de ce (Schwartz şi Flowers, 2006). Acei clienţi care se întorc în
şedinţe, fără vreo îm bunătăţire constatată sau aparentă, vor
continua în general tratam entul în medie cam încă vreo două­
zeci şi patru de şedinţe înainte să ajungă la concluzia că lu­
crurile nu merg (Stewart şi Chambless, 2008). Aceasta nu in­
clude procentul estim at de 10 sau 20 la sută dintre clienţi a
căror stare chiar se înrăutăţeşte în terapie, cu procente în mod
clar mai mari pentru terapeuţii care lucrează cu cei care au
pierdut o persoană apropiată, probleme de stres traumatic sau
tulburări disociative. Pentru a ne simţi mai bine în astfel de
cazuri şi altele de acest tip, facem uz de o serie de tactici şi
scuze:

• Externalizarea responsabilităţii pentru rezultat: „Clientul nu a


fost îndeajuns de motivat."

în culisele psihoterapie! ■Imperfecţiunea şi confruntarea cu eşecul


144 • Raţionalizarea lipsei de progres: „Uneori trebuie să te simţi
mai rău ca să te simţi apoi mai bine."
• Consolarea cu sprijinul unui coleg care-ţi spune: „Aceasta este
parte din procesul de rezistenţă/'
• Definirea eşecului ca succes: „Nu s-a întors în terapie pentru
că s-a vindecat."
• Adoptarea unor aşteptări minime: „Atâta timp cât clientul mai
vine, atunci totuşi terapia îi ajută la ceva."
• Iluzionarea că am reuşit: „Se îm bunătăţeşte, dar nu vrea să
recunoască."
• Blamarea unor factori pe care nu-i putem controla: „Cum să-l
ajut, când are probleme aşa de grave?"
• Insistenţa că defapt clientul nu este gata să se schimbe: „Treaba
mea este să aştept pur şi simplu până când clientul se de­
cide să-şi ia viaţa în mâini."

Adevărul-adevărat este că uneori pur şi sim plu lucrăm prost


şi doare să recunoaştem că ne-am dezam ăgit clienţii. Este ceva
ce considerăm ca fiind un eşec personal.
Dacă vă face să vă simţiţi mai bine, o să vă povestesc despre
cazurile celebre de terapie proastă povestite de terapeuţi celebri
(Kottler şi Carlson, 2010). Terapeutul lui Judy Garland se întâl­
nea cu ea de două ori pe zi în şedinţe şi-i prescria tot felul de me­
dicamente care s-o adoarmă, s-o ţină trează şi să-i reducă depre­
sia, anxietatea şi singurătatea. (Actriţa a m urit de o supradoză.)
Terapeutul lui Brian Wilson de la form aţia The Beach Boys s-a
mutat cu acesta timp de un an, insistând să fie trecut pe post de
coautor pentru toată muzica pe care acesta a compus-o în acest
timp şi cerându-i lui Wilson un milion de dolari plată. Exemplu
meu favorit este acela al terapeutului lui M arilyn Monroe, car

Jeffrey A. Kottler
e posibil s-o fi omorât cu un supozitor cu barbiturice (Este ulti­ 145

ma persoană care a văzut-o înainte ca ea să moară). El o punea


pe actriţa deprimată să-i facă comisioane şi îi dădea acces neli­
mitat la nembutal, seconal şi cloral hidrat, obligând-o să-şi cum­
pere o casă aproape de el, ca el să aibă acces acolo nestingherit.
Cu toate că acestea sunt în mod clar cazuri de terapie proas­
tă şi de eşecuri de tratament, nu toată lumea este de acord în le­
gătură cu ce anume determină un rezultat negativ. I-am rugat pe
câţiva terapeuţi cunoscuţi să definească ceea ce considerăm ca­
zuri de terapie proastă (Kottler şi Carlson, 2008a). Aceştia ne-au
oferit următoarele sugestii:

• Să foloseşti metode învechite care nu sunt susţinute de cer­


cetare
• Să faci ceva (sau să nu faci ceva) care determină un efect
negativ asupra clientului
• Să-ţi pierzi controlul
• Să faci asumpţii invalide în legătură cu clientul, fără date
suficiente
• Să nu asculţi ceea ce-ţi spune clientul cu deplină atenţie şi
compasiune
• Să repeţi aceleaşi greşeli de mai multe ori, mereu cu ace­
laşi efect negativ
• Să demonstrezi rigiditate şi dogmatism nerespectând con­
cepţiile clientului
• Să arăţi aroganţă şi prea mare încredere în sine
• Să te simţi inept, incompetent sau pierdut
• Să nu creezi o legătură strânsă cu clientul
• Să nu ai un plan clar
• Să fii incapabil să-l ajuţi pe client să se simtă înţeles

în cuNsele psihoterapie! ■Imperfecţiunea şi confruntarea cu eşecul

A
146 Nu-i aşa că e interesant că terapeuţii cu experienţă au concepţii
atât de diferite despre ce constituie terapia proastă? In timp ce unii
teoreticieni şi-au bazat aprecierea numai pe opiniile şi acţiunile fi­
nale ale clientului, alţii s-au axat pe sentimentele proprii în legătu­
ră cu ce s-a întâmplat. Putem oare vorbi despre un succes atunci
când terapeutul face clientul lasă un client fericit, satisfăcut, chiar
dacă nimic fundamental nu s-a schimbat în comportamentul aces­
tuia? Ce se petrece în cazul clientului care pretinde că nu a făcut
niciun progres, dar despre care alţii spun că s-a îmbunătăţit sub­
stanţial? Putem să conchidem deci că terapia proastă implică un fel
de evaluare din ambele părţi că terapia nu a fost satisfăcătoare.

Evitarea eşecului

Rezultatele negative îi dezamăgesc nu numai pe clienţi, ci ne


ameninţă şi pe noi. Având în vedere că suntem oameni inteli­
genţi, sensibili şi sofisticaţi, o să găsim scuze foarte plauzibile
atunci când vom vrea să justificăm efectele negative. Desigur,
aceste explicaţii au şi ele valoarea lor.
Metodele de evitare a confruntării cu eşecul şi, implicit, de re­
ducere a stresului nu iau în considerare ce cred mulţi terapeuţi,
anume că cel care reuşeşte sau eşuează este clientul şi nu tera­
peutul. Cu toate acestea, fie că admitem sau nu, nu putem să nu
fim afectaţi de clientul care se înrăutăţeşte sub ochii noştri şi pen­
tru care nu mai putem face nimic pentru a opri deteriorarea.
Acestea sunt cazurile care ne bântuie cel mai mult, care ne tul­
bură somnul, ne ocupă timpul liber şi ne domină conversaţia cu
colegii. în unele situaţii, aceşti clienţi sunt persoanele cele mai
importante pe care le vom cunoaşte vreodată, cei care ne deter­
mină teoriile şi întregul stil de terapie.

Je ffr e y A. Kottler
în timpul formării, mă uitam cu admiraţie la înregistrări cu te- 147
rapeuţi celebri. Aveam impresia că aşa ar trebui să arate şi psiho­
terapia mea, ca aceste şedinţe magice în care terapeutul reuşeşte să
facă descoperiri extraordinare. Când mergeam la seminarii, era
chiar şi mai rău, pentru că cei care prezentau voiau de multe ori să
convingă că abordarea lor era optimă, demonstrând prin înregis­
trări cât de eficient şi repede se pot produce schimbările mult vi­
sate. Unul dintre secretele mele cele mai mari era că şedinţele mele
nu au arătat niciodată ca ceea ce am văzut înregistrat: erau adesea
haotice, derutante şi stângace, durând uneori foarte mult ca să adu­
că rezultatele dorite. Aceasta m-a făcut să petrec ultimii douăzeci
de ani vorbind cu terapeuţii despre propriile lor experienţe cu eşe­
cul, ca să mă simt mai bine în legătură cu propriile mele eşecuri
(Kottler şi Blau, 1989; Kottler, 1993; Kottler şi Carlson, 2008a).
Când am fost în cele din urmă invitat să-mi înregistrez pro­
pria demonstraţie, eram hotărât să încerc ceva diferit. Mă sătu­
rasem ca maeştrii din domeniu să se tot laude cât de buni erau,
să arate cât de siguri sunt pe ei şi ce uşor îşi fac treaba. Voiam să
fac o şedinţă care chiar semăna a terapie, cu toate negocierile
stânjenitoare care au loc la început.
Am fost surprins să aflu când m-am dus la înregistrări că tre­
buia să mă întâlnesc cu trei clienţi diferiţi. Când am întrebat de
ce, având în vedere că modul de terapie pe care-1 fac este diferit
cu fiecare persoană şi că eu puteam să arăt orice fel de exemplu,
mi s-a răspuns de către producător că mulţi dintre maeştrii pe
care-i vedem înregistraţi nu fac terapie foarte bine şi că au nevo­
ie de cel puţin trei încercări ca să le reuşească o şedinţă bună. Mi
s-a părut amuzant (şi mi-a confirmat bănuielile).
Prima şedinţă filmată s-a desfăşurat surprinzător de bine
şi-mi dau seama şi de ce. înainte să mergem pe scenă, în lumina

în cuKsele psihoterapie! ■Imperfecţiunea şi confruntarea cu eşecul


reflectoarelor, sub ochii publicului şi sub supravegherea came­
relor, m-am întors către clientă şi am întrebat-o dacă se simţea la
fel de emoţionată ca şi mine. Când m-a luat de mână ca să mă
încurajeze, am ştiut pur şi simplu că totul va fi în ordine: am fost
în comuniune încă din acel moment, chiar înainte să se filmeze,
între noi a fost un contract implicit: „Uite, dacă ai grijă de mine,
o să am şi eu grijă de tine/'
Prima şedinţă a mers bine, iar a doua a fost acceptabilă. A treia
însă a fost pur şi simplu oribilă. Adică a fost aşa de rău, încât aproa­
pe că m-am ridicat de pe scaun să plec în mijlocul filmărilor. Clien­
tul adolescent nu voia să vorbească. Spunea că nu are despre ce să
discute. Cu cât mai mult îl îmboldeam eu, cu atât devenea mai re­
ticent. Am violat tot ce aveam mai sfânt în meserie şi mai ales nu
i-am respectat ritmul şi nevoile, insistând să-mi urmăresc proprii­
le scopuri. La un moment dat în şedinţă, mă vedeţi aplecându-mă
asupra lui şi pur şi simplu luându-1 de braţ, încercând să-l fac să
mi se dezvăluie. Este şi acum umilitor pentru mine să mă uit la în­
registrare, însă aceasta demonstrează cu acurateţe cum arată o pri­
mă şedinţă cu un adolescent (mai ales în faţa unui public).
Odată ce s-a terminat calvarul, am susţinut că acesta este ca­
zul care ar trebui înregistrat pentru demonstraţie. Voiam ca toa­
tă lumea să vadă cum arată terapia atunci când eşuez lamenta­
bil. Mi se părea că ar fi mai instructiv.
Producătorul n-a fost de acord. Până la urmă am selectat cea
mai bună şedinţă, cea care mă arată de parcă aş avea habar ce
fac. Dar această întâmplare a dat naştere ideii de a-i ruga pe cei
mai celebri terapeuţi să vorbească despre eşecurile lor cele mai
răsunătoare.
Tema principală care a reieşit din acest studii şi din cele ce au
urmat este că eşecurile sunt foarte importante în dezvoltarea

Jeffrey A. Kottler
noastră, dacă, bineînţeles, suntem pregătiţi să le admitem. în ma- 149
ioritatea cazurilor, rezultatele negative ne-au ajutat să devenim
mai flexibili, mai creativi, mai perseverenţi, mai umili şi mai des­
chişi. Când lucrurile merg prost, suntem forţaţi să ne gândim de
ce merg prost şi ce putem schimba. Când lucrurile merg bine şi
atât, trecem la pasul următor, fără să ne mai uităm în urmă.

Cauzele eşecului

Eşecul într-o îndatorire, în special una aşa de complexă pre­


cum terapia, se leagă de o serie de factori. în mod clar, unii din­
tre aceşti factori ţin de caracteristicile clientului şi de ce el adu­
ce în şedinţă în ceea ce priveşte motivaţia, aşteptările nerealiste
sau scopurile ascunse. Când clienţii sunt trimişi la terapeut îm­
potriva voinţei lor (aşa cum li se întâmplă multora), când sunt
şantajaţi de familie să meargă la tratament sau sunt ambivalenţi
în ceea ce priveşte schimbarea (şi cu toţii sunt aşa), este foarte
probabil să nu se înregistreze progrese adecvate. Apoi, mai simt
şi caracteristicile personale şi atitudinile care influenţează rezul­
tatele, pe lângă alte atitudini şi concepţii contraproductive, ca de
exemplu „Ştiu că asta nu mă va ajuta şi tu n-ai ce face." Mai sunt
şi personalităţile diferite ale oamenilor (borderline, narcisică, his­
trionică) care ar putea să cauzeze probleme, precum şi factorii
organici care pot afecta capacitatea clientului de insight şi de pro­
cesare a informaţiei.
în al doilea rând, există variabile care contribuie la eşec, pe
care nu le putem controla. Aceştia sunt factorii externi ce fac par­
te din realitatea şi situaţia clientului, ce pot include o familie
care-1 sufocă sau sabotează, lipsa unui sistem suportiy, abuzul
continuu de substanţe, sărăcia sau lipsurile, absenţa unor mijloace

în culisele psihoterapie! ■Imperfecţiunea şi confruntarea cu eşecul


de transport sigure pentru a veni pur şi simplu la şedinţă. Dacă
un client nu poate să vină regulat la terapie, atunci rezultatele
vor fi compromise. Dacă familia sau prietenii sabotează în mod
activ şi subminează progresele, atunci lucrurile se complică foar­
te mult. Când un client nu are sprijin solid pentru a putea intro­
duce noi comportamente, atunci este greu să se menţină progre­
sul în afara şedinţelor şi efectele nu pot dura.
în al treilea rând, există factori care se leagă de procesul şi re­
laţia terapeutică în sine. Uneori există o incompatibilitate prima­
ră între clinician şi pacient, iar lucrurile nu se leagă din cauza
conflictului de personalitate, valori sau stil. Ritmul sesiunilor
poate fi prea rapid sau prea lent, ceea ce-1 forţează pe client să
abandoneze prematur. Relaţia este inadecvată, şi nu există anga­
jament, încredere sau înţelegere reciprocă. Aici ar putea fi în joc
probleme de dependenţă sau procese de transfer care fac toate
parte din relaţie.
în cele din urmă, nu sunt de neglijat caracteristicile terapeu­
tului care pot împiedica succesul, nu doar cu un client anumit,
ci în munca sa în general. Terapeuţii care îşi comunică atitudini­
le negative, care sunt percepuţi ca rigizi şi aroganţi, care se ara­
tă narcisici sau plini de sine pot alunga clienţii. Terapeuţii pot de
asemenea să nu aibă competenţele adecvate, prezentând proble­
me, de exemplu, cu confruntarea sau alte intervenţii pe care le
calculează sau execută prost.

Procesarea eficientă a eşecurilor]

Eşecul poate fi perceput ca informaţie utilă că ceea ce facem


nu merge. Să admitem acest lucru necesită o evaluare onestă din
partea noastră, precum şi ajutorul clientului care să ne spună ce

, Kottler
merge mai bine şi ce merge mai prost. De fapt, un element ce 151
poate anticipa un rezultat pozitiv şi ce poate produce o răstur­
nare a rezultatelor negative este încercarea sistematică a terape­
utului de a solicita feedback la finalul fiecărei şedinţe. Chiar şi
atunci când lucrurile nu merg bine, clienţii se vor arăta totuşi
mai mulţumiţi că le permitem să ne spună ceea ce le place şi ceea
ce nu (Miller, Hubble şi Duncan, 2007).
Este esenţial nu numai să ne recunoaştem eşecurile, dar să ne
şi iertăm aceste scăpări. Ceea ce deosebeşte terapeuţii de marcă
pe care i-am intervievat de majoritatea este perseverenţa lor şi
faptul că acceptă că sunt doar nişte oameni imperfecţi, cărora din
când în când le mai scapă câte ceva. Este de asemenea folositor
să putem să remodelăm eşecul ca pe un feedback constructiv,
pentru că aceasta permite un mai mare nivel de flexibilitate pen­
tru a face ajustările necesare când lucrurile merg bine.
Eşecul este folositor din multe puncte de vedere şi ne învaţă
să fim mai creativi şi mai experimentali, să încercăm noi strate­
gii atunci când cele vechi nu mai merg. Ne învaţă umilinţa şi răb­
darea, şi ne face să reflectăm mai mult asupra a ceea ce facem şi
a impactului, bun sau rău, pe care comportamentul nostru îl are
asupra celorlalţi. Eşecul se plasează la limita creşterii personale
în viaţă şi în muncă.
Aseară am condus un grup de terapie care a fost una dintre
cele mai frustrante experienţe din viaţa mea. Nimic nu părea să
meargă. S-a tăcut mult. Nimeni nu voia să ia cuvântul sau să în­
cerce să lucreze cu problemele principale pe care le comunicase­
ră la începutul şedinţei. Când am încercat să confrunt această re­
zistenţă, majoritatea membrilor au negat aceste sentimente. Când
am încercat să demarez lucrurile şi să aprofundez discuţia, vor­
bind despre propriile mele sentimente de frustrare, unii dintre

în culisele psihoterapie! ■Imperfecţiunea şi confruntarea cu eşecul


152 membri au folosit această ocazie ca să-şi exprime furia în mo­
duri indirecte, manipulative. Am încercat să separ grupul în mai
multe unităţi, ca să se vorbească despre ce rămânea nespus. Am
delegat autoritatea câtorva membri care să preia coordonarea
grupului. N-a mers nimic şi nimic decisiv nu s-a întâmplat. Din
câte grupuri condusesem în trecut, la niciunul nu mai avusesem
asemenea probleme. M-am simţit pierdut, derutat şi chiar nu
ştiam ce să mai fac.
E drept că nu am dormit prea bine noaptea trecută, încercând
să-mi dau seama ce s-a întâmplat şi ce să mai fac cu acest grup
„eşuat". M-am uitat mai îndeaproape la intervenţiile mele de li­
der de grup. Am repetat în minte momentele cruciale ale şedin­
ţei, făcând legături cu ce se petrecuse mai înainte. Mi-am scris
nişte posibile ipoteze demne de explorat în şedinţele viitoare
(dacă grupul nu se destramă). Mai presus de toate, am reflectat
adânc la tot ce ştiu, tot ce cred că ştiu şi ce nu înţeleg deloc. E o
muncă grea, derutantă şi destul de interesantă. Şi toată cunoaş­
terea şi creşterea care au loc acum, în acest moment în care scriu
aceste cuvinte, sunt rezultatul direct al acestui eşec mărturisit.
Indiferent de ce se întâmplă la următoarea şedinţă de grup, fap­
tul că am fost şi m-am simţit blocat m-au făcut să iau în consi­
derare moduri alternative de lucru pentru viitor. Deşi nu pot să
spun sincer că sunt recunoscător pentru această şansă, am să pro­
fit de ea cât pot.

Să vorbim cu noi înşine despre eşec

Ellis (1984) spunea că este superficial, dacă nu chiar iraţio-


nal, ca terapeuţii să creadă că pot avea succes cu absolut toţi
clienţii. Sunt sigur că avea dreptate. înţelegem că nu ne stă în

JeffreyA. Kottler
putere să-i ajutăm pe toţi, însă faptul că ne dăm seama de acest 153

lucru nu ne scuteşte de concepţii de tipul: „Toate interpretările


mele trebuie să fie profunde", „Trebuie mereu să dau dovadă
de un instinct impecabil", „Clienţii trebuie să-mi aprecieze mun­
ca şi trebuie să fie foarte recunoscători", „Clienţii trebuie să
muncească la fel de mult în afara şedinţelor cum muncesc eu cu
ei în şedinţă".
Unul dintre cele mai relevante interviuri pe care le-am făcut
despre atitudinile asupra eşecului a fost cu psihiatrul Frank Pit-
tman, care mi-a răspuns la întrebare spunând:
— Vrei să-ţi dau un exemplu de eşec? îl vrei pe cel de azi? Am
aşa de multe, că nu ştiu de unde să încep.
— Păi, povesteşte-mi despre eşecul tău favorit, l-am îmbol­
dit eu.
Pittman a început atunci să-mi povestească despre cum făcea
o demonstraţie cu o familie, pe scenă, în faţa unui public nume­
ros. L-a presat pe pacient într-atât încât băiatul a plecat furios de
pe scenă. Apoi mama şi surorile băiatului au fost atât de supă­
rate că-1 tratase aşa încât i-au spus verde-n faţă ce cred despre el
şi au plecat şi ele de pe scenă, fără să se mai întoarcă. Publicul a
protestat faţă de tratamentul pe care Pittman îl aplicase pacien­
tului şi cu toţii au plecat, lăsând u-1 pe Pittman singur pe scenă.
Organizatoarea atelierului a fost atât de supărată încât l-a con­
dus pe Pittman la aeroport fără să-i adreseze un cuvânt. Nici mă­
car nu era aeroportul de la care trebuia să plece el, ci cel mai la
îndemână aeroport.
— Păi şi cum te-ai împăcat cu chestia asta? l-am întrebat eu
pe Pittman. Cum ai mai apărut în public după o treabă ca asta?
— Ce să zic, uneori pierzi, alteori câştigi, mi-a răspuns el dând
din umeri.

In culisele psihoterapie! ■ Im p e rfe c ţiu n e a şi c o n fru n ta re a cu e şe c u l


I

154 — Aşa simplu? Aşa te-ai consolat după ce-ai dat-o în bară atât
de rău?
— Uite cum stă treaba. Nu poţi să faci terapie bună decât
dacă-ţi asumi nişte riscuri. Uneori merge, alteori nu.
încă nu-mi dau seama cum de a putut să treacă atât de uşor
peste acest incident, dar mi s-a părut foarte înţelept felul în care
el mi-a amintit că un terapeut trebuie să se împace cu greşelile
şi eşecurile, pe care nu le poate nega. Este important însă să în­
văţăm din aceste experienţe.

Să ne îm păcăm cu zădărnicia

Cea mai neplăcută surpriză este când primeşti o cerere pen­


tru informaţiile din dosarul pacientului de la un alt terapeut care
lucrează acum cu fostul tău client. La început te simţi furios şi
trădat, iar apoi începi să te îndoieşti de tine din ce în ce mai mult.
Dacă e vreun coleg prin preajmă căruia să ne plângem, vom auzi
mereu următoarea consolare: „Ai fost aşa de bun încât clientu­
lui îi e teamă să se întoarcă la tine, pentru că ştie că trebuie să se
schimbe." Aiurea.
Adevărul este că suntem cu toţii derutaţi şi incompetenţi la
un moment dat în viaţa noastră. Nu putem să avem acces la unii
oameni din cauza deficienţelor şi limitărilor noastre (sau ale lor),
în majoritatea timpului, nici nu ne dăm seama ce n-a mers. Clien­
tul pur şi simplu nu mai vine la noi şi nu ne mai răspunde la te­
lefon. într-un fel, e chiar şi mai rău când clientul continuă să
vină, dar nu ne lasă să avem un impact asupra sa. Se simte în­
deajuns de puternic sau în siguranţă pentru a continua terapia
fără teama de-a trebui să se schimbe. Nu ne mângâie în niciun
fel gândul că de fapt primim bani indiferent dacă clientul se

Jeffrey A. Kottler
schimbă sau nu. Tot trebuie să ne confruntăm cu faţa sa impasi- 155
bilă, hotărâtă. Trebuie să suportăm jocurile, reacţiile defensive,
rezistenţa încăpăţânată şi să nu ne lăsăm afectaţi.
Există şi clienţi care continuă să vină mereu: personalităţile
pasive, dependente, care au nevoie de cineva care să-i aprobe;
narcisicii care au nevoie de un public; clienţii borderline care,
atunci când nu se suie pe pereţi, au nevoie să plătească pe cine­
va care să le suporte abuzurile. Pare uneori inutil să lucrezi cu
aceşti oameni pentru că adesea ei se vor îmbunătăţi lent şi rare­
ori se vor vindeca. Progresul printre cei cu tulburări severe se
măsoară de fapt în termeni destul de modeşti. Aveam îndrăznea­
la de a crede că putem să schimbăm structura genetică a unei
persoane, ierarhia rigidă a familiei sale sau trăsături stabile ale
personalităţii care sunt prezente încă de la naştere. Este un mi­
racol până şi că avem un impact asupra vieţilor clienţilor noştri.
Şi nu este deloc ciudat că întâlnim o forţă mai puternică decât
putem înfrânge. Chiar şi atunci când reuşim să jucăm un rol sem­
nificativ în schimbarea unei persoane, aceasta nu înseamnă că
efectele vor dura prea mult.

Pare zadarnic să încercăm să convingem un băiat de şapte­


sprezece ani că îi putem oferi un antidot pentru dorinţa lui de
senzaţii tari care să fie mai bun decât iarba, berea, Ecstasy sau
metadona. Pare inutil să încercăm să ajutăm o fată care a fost
abuzată fizic şi sexual şi care stă într-un cămin, pentru că nu
poate să fie dată în grija părinţilor şi nimeni nu vrea să-şi asu­
me responsabilitatea pentru ea, cu atât mai puţin s-o adopte.
Pare, de asemenea, inutil să încercăm să facem un alcoolic să se
lase de tărie, doar în virtutea simplei promisiuni că i se vor în­
tâmpla numai lucruri bune. Este futil să încercăm să ajutăm un

în culisele psihoterapie! ■ Im p e rfe cţiu n e a şi c o n fru n ta re a cu e şecu l

ft
A
adolescent furios, atunci când propriii părinţi îi sabotează
156
tratamentul. Când cineva se întâlneşte cu amtcn, imediat după
ulecat de la cabinetul nostru, e nerealist sa ne gândim că
putem să-i schimbăm sistemul de valori. Avem sentimentul că
suntem inutili atunci când încercăm să ajutăm pe oricine. Ni­
meni nu are nevoie de noi, până când nu îşi dă seama că nu are
de ales. Şi chiar şi atunci, clienţii doresc numai nişte schimbări
de suprafaţă, doar ca să mai câştige nişte timp. Le putem da
ceea ce-şi doresc, puţina alinare, dar ştim prea bine ca pana şi
acesta este un lucru zadarnic.

Procesarea eşecurilor

Deci ce putem să conchidem din această discuţie despre eşe­


cul din terapie? Pe de-o parte, poţi să faci o treabă mizerabilă nu
numai când faci ceva prostesc sau neelegant, ci şi atunci când
dai dovadă de o oarecare neglijenţă. Munca ta poate deveni me­
diocră dacă eşti leneş, te complaci sau funcţionezi pe pilot auto­
mat.
In al doilea rând, dacă reflectezi asupra eşecurilor şi a rezul­
tatelor slabe, îţi poţi îmbunătăţi competenţele în mod considera­
bil pe viitor, învăţând cum să fii mai flexibil şi mai inventiv în
ceea ce priveşte intervenţiile şi mai sensibil la nevoile clienţilor,
însă, autoreflecţia poate să aibă efecte secundare, să contribuie
la o mai mare preocupare de sine, la îndoială şi sentimente de
perfecţionism, pentru că nu te vei putea niciodată măsura cu
idealul din mintea ta.
A

In al treilea rând, cheia către procesarea eficientă a eşecurilor


începe cu mărturisirea lor, cu recunoaşterea faptului că ai greşit,
cu o discuţie onestă cu colegii în care ai încredere. Aceasta nu în-

Jeffrey A. Kottler
seamnă să te plângi de rezistenţa unui client şi de reticenţa lui, 157
ci să vorbeşti despre comportarea ta şi de modurile în care ai pu­
tea-o îmbunătăţi. Este important nu numai să-ţi accepţi proprii­
le limite, ci şi să te ierţi pentru că eşti, până la urmă, doar un biet
muritor. Indiferent cât de multe eforturi faci, indiferent cât de
mult studiez,, inveţi şi practici, o să faci şi terapie bună şi tera-
pie proasta. y

două * ^ POtl SPera 6Ste Să ţi dai S6ama de diferen*a dintre cele

« rai

în culisele psihoterapie! • Im p e rfe c ţiu n e a şi c o n fru n ta re a cu eşecu l


C A PITO LU L 7

Pacienţi care ne pun răbdarea


la încercare

Lucram de zece ani ca terapeut când clienţii au început să mi


se pară cu toţii la fel. Ajunsesem în punctul în care mă îndrep­
tam şi eu către depresie pentru că mi se părea că munca deveni­
se foarte rutinantă, dacă nu chiar zadarnică. Am început să mă
gândesc la clienţii mei în bătaie de joc, să nu-i mai suport pe unii
dintre ei şi să mă bucur când anulau întâlnirile, gândindu-mă cu
groază la unele şedinţe. La vremea aceea mi-a venit ideea unei
cărţi care ar fi trebuit să aibă mare succes: voiam să-i spun C lienţi
d e iad şi fiecare capitol trebuia să se centreze pe un client care-mi
făcuse viaţa amară.
Nu ştiu pe cine aţi include voi într-o asemenea carte, dar eu
am întocmit cu uşurinţă o listă de potenţiali candidaţi (mulţi din­
tre cei pe care-i consultam la vremea respectivă). Aveam un ado­
lescent ursuz care nu vorbea absolut niciodată, adică chiar nu
scotea o vorbă, exprimându-se doar prin gesturi sau îmbufnân-
du-se. Singurul lucru pe care-1 făcea nesilit în terapie era să joa­
ce un joc de cărţi pe nume „Război", care e cel mai plicticos joc
de pe lume şi care nu cere absolut nicio îndemânare. Mai a v e a m
o femeie în vârstă căreia nu-i tăcea gura şi care nu mă lăsa să

Jeffrey A. Kottler
spun absolut nimic. Tot îi dădea cu aceleaşi poveşti la nesfârşit 159
şi refuza să răspundă la cea mai mică întrebare. Mai era o clien­
tă care-mi spunea că sunt cel mai mare terapeut din lume, dar
care nu schimba nimic din viaţa disfuncţională pe care o avea şi
era în cea mai abuzivă relaţie pe care o întâlnisem vreodată. Mai
era un tip care venea săptămânal ca să se plângă cât de incom­
petent sunt şi că nu fac nimic pentru el, dar care nu voia să ple­
ce din terapie până nu-1 fac bine. Mai era... Bănuiesc că aţi pu­
tea să vă faceţi şi voi lista voastră.
Eram foarte încântat de acest proiect despre clienţii dificili
care ne pun răbdarea la încercare şi ne scot peri albi. Nu am avut
nicio problemă să-i fac pe ceilalţi terapeuţi să vorbească despre
cei mai dificili clienţi, nici să găsesc materiale despre aşa-zişi
clienţi rezistenţi, reticenţi, nerecunoscători, rigizi, insensibili, sfi­
dători, problematici, rebeli, necooperanţi, încăpăţânaţi, pur şi
simplu nesuferiţi. Găsisem o adevărată mină de aur şi de-abia
aşteptam să-i scot bogăţiile la iveală. Deja începusem să mă simt
mai bine în legătură cu cât de puţin apreciat eram de clienţii care
aveau îndrăzneala să reziste la cele mai mari eforturi pe care le
făceam ca să-i ajut.
Am trimis manuscrisul la referenţi şi unul dintre ei mi-a spus:
„Cred că domnul Kottler are o problemă de vreme ce crede că
toţi clienţii vin din iad doar ca să-i facă viaţa amară". Citind
aceste cuvinte, mi-am dat seama că eram absolut de acord cu ce
mi se reproşa. „Mai mult, cred că autorul şi-a pierdut compasiu­
nea", mai adăuga referentul respectiv.
Au! Asta m-a lovit drept în inimă. Referentul mersese drept
la ţintă: îmi pierdusem compasiunea şi empatia pentru clienţi. Ii
vedeam ca pe nişte duşmani şi mă simţeam în conflict cu mulţi
dintre ei, aşteptându-mă să pierd bătălia. Nu mai aveam răbda-

ln culisele psihoterapiei ■Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare


160 re pentru că ei nu se mişcau aşa de repede precum voiam eu şj
de fapt nu se mişcau pe cât de repede aveam eu nevoie, dat fiind
că propria mea viaţă mi se părea searbădă şi lentă. Mi-am dat
seama pe loc că nu clienţii mei erau cei problematici, cât mai de­
grabă propria mea atitudine.
Am luat mai multe decizii im portante odată ce mi-am însu­
şit comentariul incisiv al referentului. Mai întâi am schimbat nu­
mele cărţii din Clienţi de iad în Compasiunea în terapie. Am reo-
rientat tot proiectul pentru a mă opri nu numai asupra rezistenţei
clienţilor, dar şi asupra modului în care terapeuţii înrăutăţesc lu­
crurile şi asupra specialiştilor care încearcă totuşi să fie de aju­
tor. Faptul că mi s-au deschis ochii a mai avut o consecinţă, anu­
me că mi-am dat seama că este tim pul să-mi iau un alt post,
pentru că nu mai funcţionam bine în situaţia curentă.
Şi, apropo, cine credeţi că era referentul care mi-a deschis
ochii asupra im portanţei compasiunii, înţelegerii şi empatiei
în munca cu cei care nu cooperează aşa cum ne-am dori? Cine
a fost cercetătorul care mi-a ream intit cât de im portant este să
ai răbdare şi să accepţi punctul în care se găsesc clienţii? Poa­
te că numele lui vă sună cunoscut: nim eni altul decât Albert
Ellis.

Clienţi doriţi şi nedoriţi

Unele dintre pericolele pe care terapeutul le întâlneşte fac im­


plicit parte din meserie. Aşa cum un muncitor din construcţii nu
se prea poate plânge că trebuie să lucreze la o altitudine ridica­
tă şi un soldat n-ar trebui să fie mirat că oamenii trag în el la răz­
boi, terapeutul trebuie să-şi petreacă timpul cu oameni tulburaţi
şi care au adesea probleme interpersonale. Din păcate, există

Jeffrey A. Kottler
dovezi din ce în ce mai numeroase că afecţiuni de tipul depre­
siei sunt chiar contagioase, mai ales în contextele intime ale fa­
miliei şi ale relaţiei terapeutice (Yapko, 2009). Mai mult, anumiţi
clienţi au tulburări extreme de personalitate sau comportament,
care nu numai că ne supără, dar ne afectează până în adâncul
sufletului.
Terapeuţii au preferinţe destul de definite în legătură cu cine
ar vrea sau nu să lucreze. Majoritatea preferă să lucreze cu clienţi
inteligenţi, verbali, intuitivi şi atrăgători. Aceşti clienţi nu numai
că se dezvoltă repede, dar sunt şi răbdători, politicoşi, prompţi,
recunoscători şi-şi plătesc facturile la timp.
Ceea ce însă nu se spune întotdeauna este cât de bine se sim­
te terapeutul să lucreze cu oameni asemănători sieşi în ceea ce
priveşte religia, rasa, mediul socio-economic şi sistemul de va­
lori. O tânără americană de origine japoneză îmi spune că-i este
frică să lucreze cu tinerii afro-americani din inima oraşului, care
sunt de altfel majoritatea pacienţilor care-i vin. Un psiholog şco­
lar latino-american care se trage dintr-o comunitate omogenă are
probleme cu fetele asiatice de la şcoala lui primară, care i se par
prea liniştite şi prea pasive în comparaţie cu alţi copii. Un pas­
tor afro-american care face consiliere familială nu prea primeşte
cu plăcere unii enoriaşi albi din parohia sa şi de multe ori se sim­
te vinovat pentru că-şi doreşte ca ei să nu mai vină. Şi unei tera-
peute liberale de clasă mijlocie îi place ideea de a ajuta persoa­
nele din medii defavorizate, dar nu poate să aibă cu aceşti
oameni legăturile strânse pe care le poate forma cu cei din me­
diul ei. Deşi rar se spune aceasta în public, concluzia firească este
că ne simţim mult mai bine cu oameni asemenea nouă (oricum
vreţi să o luaţi).
Terapeuţii îşi bazează adesea preferinţele pe următorii factori:

în culisele psihoterapie! ■Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare


• Asemănarea cu cazurile anterioare care au mers bine
• Probabilitatea de a se confrunta cu probleme care nu-i ame­
ninţă la nivel personal
• Potenţialul cazului de a-i învăţa ceva nou
• Dacă clientul vine ziua mai degrabă decât seara (sau in­
vers)
• Ce tip de asigurare are clientul
• Dacă cazul ţine de domeniul de expertiză al terapeutului
• Posibilitatea redusă ca acel client să fie dificil

Profesia de terapeut implică travaliul cu aceia care, dintr-o se­


rie de motive, îţi vor pune la încercare răbdarea, flexibilitatea şi
ingeniozitatea în feluri pe care nu ţi le-ai fi imaginat. In unele si­
tuaţii, ei vor atinge o coardă sensibilă şi vor provoca o serie de
reacţii personale intense care pot avea sau nu legătură cu pro­
blemele clientului în sine.

Contratransferul

Poate cel mai intens dezbătut risc al terapiei constă în clasice­


le reacţii de contratransfer la clienţii problematici. Termenul co n -
tr a tr a n s fe r se foloseşte în mai multe moduri: (1) pentru a denumi
toate sentimentele pe care terapeutul le are faţă de client, (2) pen­
tru a se referi la reacţiile terapeutului la transferul clientului,
(3) pentru a defini sentimentele de transfer ale terapeutului faţă
de client. Ca multe alte procese din terapie, contratransferul poate
fi clasificat în funcţie de reacţiile ce pot fi reactive, induse, de de­
plasare sau de proiecţie (Rowan şi Jacobs, 2002). în fiecare
din aceste cazuri, există posibilitatea de distorsionare ce poate
duce la dificultăţi de tratament precum şi la faptul că ca aceste

Jeffrey A. Kottler
sentimente să aibă fie efecte benefice, fie efecte nocive. în unele
cazuri, aceste reacţii foarte personale pot fi folosite ca instrum en­
te decisive în terapie, prin care terapeutul poate să ofere feedback
şi impresii care altminteri nu ar fi exprimate (Gelso şi Hayes, 2007;
Strean, 2002). Sunt complicaţii omniprezente şi necesare care ade­
sea formează nucleul muncii terapeutice (Wishnie, 2005).
Fiece interpretare oferită de terapeuţi conţine o afirmaţie care
spune ceva nu num ai despre client, dar şi despre terapeutul în­
suşi. Toate deciziile clinice de a alege un anum it parcurs şi nu al­
tul se bazează pe mai m ult decât o analiză detaşată a ce este mai
bine pentru client, reprezentând lumea interioară subiectivă a te­
rapeutului.

MANIFESTĂRI ÎN RELAŢIA TERAPEUTICĂ


I

In contextul relaţiei noastre pot apărea dovezi de implicare ex­


cesivă. Treadway (2000) se plânge de cel mai mare eşec al său: „Par­
că o văd din nou pe Amy aşezată acolo, cu picioarele încrucişate
şi mâinile pe piept. Era cocoţată pe capota maşinii mele, deşi şe­
dinţa noastră se terminase de cinci ore" (p. 34). Terapeutul pierdu­
se controlul asupra cazului, în principal pentru că nu reuşise să-şi
controleze sentimentele pentru femeia complet dependentă. Voia
s-o salveze şi, distorsionându-şi propriile puteri, căzuse în plasa
propriilor idei grandioase că e capabil să vindece pe oricine.
Manifestările acestei distorsionări a terapeutului — suprai-
dentificarea şi implicarea excesivă — pot să apară sub diverse
forme:

• Apariţia vinovăţiei din conflictele personale nerezolvate care


merg în paralel cu aceste impulsuri şi emoţii ale clientului

în culisele psihoterapie! ■Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare


• Empatie com prom isă, când terapeutului îi vine greu să
simtă dragoste şi respect faţă de pacient
• Atracţie puternică sau repulsie faţă de client ce poate să re­
zulte din nevoile nesatisfacute ale terapeutului
• Sentimente erotice faţă de client
• Interpretări nepotrivite ale sentimentelor clientului dato­
rită identificării şi proiecţiei terapeutului
• Sentimentul că eşti blocat, neajutorat şi frustrat din cauza
unui anumit client
• Dovezi ale plictisului şi nerăbdării în lumea interioară a te­
rapeutului, când acesta lucrează cu clientul
• Lapsusuri stranii legate de detaliile cazului
• Trecere la act reciprocă (acting out) când clientul începe să
trăiască cu valorile terapeutului, iar terapeutul repetă în
viaţa sa patologia clientului
• Tendinţa de a vorbi despre client în termeni derogatori
• Senzaţia că terapeutul munceşte mai mult decât clientul

Contratransferul a fost prima dată semnalat de Freud în rela­


ţiile sale cu pacienţii (ca Dora) şi colegii (Fleiss şi Jung). în 1910,
într-o scrisoare către prietenul său Ferenczi, într-o perioadă de con­
flict, Freud (1955) a admis că nu este supraomul psihanalitic pe
care şi-l imagina Ferenczi şi că nu a putut evita contratransferul.
A dezvoltat aceste idei într-o lucrare publicată câţiva ani mai târ­
ziu, în care a arătat că sentimentele personale ale terapeutului faţă
de client sunt atât cel mai bun instrument în tratament, cât şi cel
mai mare obstacol (Freud, 2010). Această concepţie a fost dezvol­
tată în mai mare detaliu de alţii care vedeau sentimentele de con-
tratransfer nu numai ca pe o complicaţie nedorită, ci şi ca pe niş-
te adevărate atuuri m întreţinerea unei legături profund umane.

Jeffrey A. Kottler
Teoreticieni psihodinamici precum Frieda Fromm-Reichmann, 165
Franz Alexander şi Therese Benedek au simţit că, deşi reacţiile per­
sonale ale psihanalistului faţă de pacient îi pot tulbura pe ambii,
pericolele sunt minime, dacă analistul face tratament intensiv şi
este supervizat în propria analiză (Alexander şi Selesnick, 1966).
De la Freud încoace, tehnica terapeutică a fost mult rafinată,
însă terapeuţii încă se mai luptă cu aceste sentimente, distorsio-
nări, reacţii inconştiente, conflicte nerezolvate, reprezentări de­
formate, antagonism şi experienţe subiective în legătură cu anu­
miţi clienţi. în cel mai bun caz, aceste reacţii personale pot fi
văzute ca un act creativ de autoexplorare şi ca o reuşită terape­
utică (Rosenberg, 2006). în cel mai rău caz, asemenea experien­
ţe pot să provoace o criză personală pentru terapeut, în moduri
neaşteptate.
Watkins (1985) a clasificat reacţiile de contratransfer în func­
ţie de mai multe teme mari, care includ atitudini prea zeloase şi
prea părinteşti, precum şi tendinţele de a încerca să câştigi apro­
barea clientului fiind prea prietenos, care pun în pericol distan­
ţa terapeutică. Apar şi reacţii total opuse, atunci când devenim
punitivi şi distanţi ca răspuns la cererile şi dependenţa clientu­
lui. în cazuri extreme, terapeutul devine în mod deschis ostil şi
abuziv din punct de vedere verbal, atunci când vrea să se dis­
tanţeze de patologia clientului.
Este evident că nu avem cum să ne purtăm la fel cu toţi clien­
ţii noştri. Dacă aruncăm o privire la agenda cu întâlniri, ne amin­
tim de cei pe care-i aşteptăm cu plăcere şi de cei de care ne este
groază. Suntem mai prietenoşi cu unii clienţi decât cu alţii. Pe
unii dintre ei îi întâm pinăm cu un zâmbet cald şi le oferim ceva
de băut, în timp ce pe alţii îi trimitem scurt la locul lor, amintin-
du-ne că au o factură restantă.

în culisele psihoterapie! - Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare


166 Desigur, în mod teoretic ar trebui să ne tratăm toţi clienţii cu
un grad egal de respect, solicitudine şi grijă, indiferent de me­
diul din care provin, de rasă, religie, clasă socio-economică,
orientare sexuală, personalitate sau problemele cu care vin. Aşa
se stipulează şi în codul etic. Dar ştim că aproape niciodată nu
se întâmplă aşa. Pur şi simplu, unii clienţi ne plac mai m ult ca
alţii şi suntem atraşi de aceştia (sau chiar prea atraşi) pentru că
împărtăşesc unele dintre valorile pe care le avem mai scumpe.
De asemenea, avem reacţii puternice faţă de cei din medii care
ne sunt străine ca experienţă. Sensibilităţile noastre social libera­
le, corecte din punct de vedere politic, ne pot îndem na adesea
să-i considerăm exotici sau interesanţi pe aceşti oameni, dar une­
ori suntem înspăimântaţi şi deconcertaţi de diferenţe.
Un emigrant chinez îşi spune povestea tristă, spune că şi-a
părăsit familia ca să-şi construiască o viaţă în noua ţară, dar este
greu să te concentrezi să-i asculţi povestea pentru că el tot scui­
pă într-o batistă, ceea ce e un obicei din ţara lui.
O adolescentă din inima oraşului vorbeşte despre certurile ei
cu prietenul, iar terapeutul nu se poate concentra decât pe pier-
cingurile care-i ies din nas, urechi, buze, limbă şi sprâncene.
Un psiholog şcolar cu convingeri feministe stă în faţa unei fa­
milii, îngrozită de scena din faţa ochilor ei. Familia este persană,
iar mama poartă un ciador, un văl tradiţional islamic. în timp ce
ea şi fiul ei stau supuşi şi cuminţi, tatăl vorbeşte cu autoritate şi
condescendenţă despre cum şcoala e de vină că nu tolerează
„creativitatea fiului lui. De fiecare dată când psihologul încear­
că să-i adreseze o întrebare mamei, tatăl răspunde pentru ea şi
face acest lucru într-un mod care sugerează că dacă femeia ar fi
mai supusă, poate că nu ar avea asemenea greutăţi. Psihologul
încearcă să se stăpânească şi să nu sară peste masă ca să-l

Jeffrey A. Kottler
u n ească pentru obrăznicie. A devărul este că deja şi-a pierdut 167

cumpătul şi capacitatea de a înţelege contextul cultural a ce se


trece, pentru că a fost lovită în ce are mai scump.
Astfel de reacţii inadvertenţe, inconştiente, care sunt total nor­
male predomină chiar şi atunci când trebuie să simţim compa-
siune şi să fim complet neutri. în realitate, uneori ne simţim des­
tul de deconcertaţi, dacă nu chiar dezgustaţi, de unii dintre
clienţii pe care-i vedem. O parte dintre aceste lucruri pot fi re­
zultatul comportamentului lor antisocial sau neplăcut, dar alte­
ori această repulsie vine m ai m ult din prejudecăţile noastre, din
rasism, idei preconcepute şi lipsă de experienţă cu oamenii din
alte medii.
Mulţi terapeuţi consideră că, dacă sunt recunoscute, aceste re­
acţii personale intense pot ajuta în a conştientiza cum alţi oameni
tratează clientul în lumea exterioară. Astfel de reacţii pot fi indi-
cii preţioase pentru a ne da seama de modele cronic disfuncţio-
nale.
Un client vorbeşte la m odul general, abstract despre ce-1 de­
ranjează, dar eu am reuşit să delimitez o problemă de comuni­
care cu prietena lui. De fiecare dată când încerc să-l încurajez
să-mi spună mai m ult în acest sens, el îmi spune hotărât că nu
vrea să vorbească. Mă lupt să-i respect dreptul de a merge în rit­
mul lui, dar încep să mă simt din ce în ce mai frustrat. Acum îmi
cam dau seama ce simte prietena lui de fiecare dată când vrea să
vorbească deschis cu el.
Nu este nicio ruşine să admitem că avem reacţii personale in­
tense faţă de clienţi. Dacă nu adm item sau dacă nu controlăm
aceste reacţii, ele vor persista, fierbând înăuntrul nostru şi pot
ajunge să compromită calitatea muncii din şedinţe. Un loc des-
tel de interesant de explorat este zona noastră de fantasme.

în culisele psihoterapie! ■Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare


168 UNELE FANTASME ALE TERAPEUTULUI

Când se ignoră, se neagă, se distorsionează şi proiectează sen­


timentele reactive, suferă atât tratamentul clientului cât şi sănăta­
tea mentală a terapeutului. Mai mulţi cercetători (Herron şi R0-
uslin, 1984; Kiesler, 2001; Pope, Sonne şi Greene, 2006) îndeamnă
terapeuţii să-şi examineze fantasmele cu clienţii ca indiciu a cum
funcţionează contratransferul. Aceste fantasme pot fi centrate pe
salvare ori sex, sau pot să exprime furia, frustrarea sau supărarea.
Indiferent de natura lor, majoritatea terapeuţilor au aceste fantas­
me şi au reverii cu mulţi dintre clienţii lor. Descrierile de reacţii
faţă de clienţi prezentate mai jos vin dintr-un grup eterogen de
asistenţi sociali, terapeuţi de familie, consilieri şi psihologi:
A

îmi iubesc sincer unii pacienţi. Adică, îi iubesc aşa cum îmi
iubesc sora, prietena cea mai bună sau soţul. într-un fel, pot să
spun că pacienţii îmi devin cei mai buni prieteni. Mă gândesc
la ei în timpul zilei şi atunci mă simt plină de dragoste. O cu­
nosc pe pacientă de şapte ani şi-mi place foarte mult de ea. De
multe ori mă simt tristă că o cunosc doar în calitate de terapeut,
pentru că-mi face plăcere s-o văd la prânz şi să-i povestesc ce
mai fac şi eu.

Tipul pe care-1 tratez de câteva luni este preşedintele unei


mari corporaţii. Are multă putere şi responsabilitate. Angajea­
ză şi concediază oameni toată ziua şi mi-a spus că mă are şi pe
mine în vizor. Cred că dacă l-aş putea ajuta, atunci poate că
m-ar angaja să lucrez pentru el într-una dintre companiile lui.
Are birouri în toată lumea şi mi-ar plăcea să călătoresc de la
Bangkok la Rio ca să rezolv situaţii de criză.

Jeffrey A. Kottler
Tratez un puşti mexican drăguţ, care nu are un cămin stabil. 169

Mama lui nu prea dă pe-acasă şi cine ştie ce-o fi făcând. Tatăl


s-a întors în Mexic şi încearcă să ţină familia. Bietul copil e sin­
gur şi părăsit aproape mereu. Mă gândesc că aş putea să-l
adopt, să-l iau acasă cu mine şi să-i dau un cămin adevărat, în
loc să-i pun săptămânal plasturi care să-l ajute să funcţioneze.

Lucrez cu o femeie foarte frumoasă. E îndrăgostită de mine


şi ştim amândoi. Se îmbracă tot felul de haine decoltate şi se
poartă seducător. Desigur, eu am interpretat aceasta ca încer­
cări de a sabota şedinţele şi s-a mai potolit. Uneori însă, simt
un impuls de nestăvilit să mă pun în genunchi şi să-mi bag ca­
pul sub rochia ei.

Aş vrea să-l strâng de gât pe omul ăsta. Se plânge şi se smior-


căie tot timpul. Are toate defectele pe care le urăsc la alţii şi la
mine: pasivitate, locus extern al controlului, neputinţă, incom­
petenţă. Ştiu că ştie că nu-mi prea place de el, dar s-a obişnuit
ca lumea să nu-1 placă, aşa că relaţia mea cu el i se pare norma­
lă. Ajung să mă simt la fel de neputincios ca el, pentru că refu­
ză să se schimbe. îl aud vorbind cu vocea lui plângăcioasă şi
monotonă şi mă întreb ce lucruri creative aş putea să fac să-l de­
termin să iasă din carcasa asta inhibată. îmi imaginez că-1 ples­
nesc sau că-mi bat joc de el. Apoi mă simt vinovat pentru că îmi
pierd compasiunea.

Uneori îmi imaginez cum ar fi să fiu căsătorită cu unul dintre


clienţi. E un tip aşa de dulce şi încearcă aşa de mult să se schim­
be. E chiar genul meu — puternic şi reflexiv. Uneori, în timpul
săptămânii, mă întreb ce face şi cum ar arăta dezbrăcat.

Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare


în culisele psihoterapie! ■
Fantasmele de mai sus reprezintă doar o mică parte din lu­
mea fenomenologică a terapeutului şi n u sunt tipice pentru fe­
lul în care ne gândim la clienţi în majoritatea timpului. Ocazio­
nal însă, asemenea fantasme ne dau indicii în legătură cu felul
în care reacţionăm la clienţi. N um ai când suntem pregătiţi să
identificăm şi explorăm ce simţim pentru clienţii noştri şi cum
ne afectează aceste sentimente judecata clinică, putem să sperăm
că vom controla această energie în scopuri constructive.
în momentul în care procesăm reacţiile intense de contratrans-
fer faţă de unii clienţi, putem să aflăm mai multe dacă ne punem
următoarele întrebări:

• Ce m-a făcut atent la aceste sentimente puternice?


• în ce măsură reacţionez exagerat la ce se întâm plă între
mine şi client?
• Cum încerc să scap de problemă, învinovăţind clientul
pentru ce se întâmplă?
• La ce lucru m-aş putea aştepta din partea clientului pe care
acesta nu poate sau nu vrea să-l facă?
• Cum aş putea să modific sau să regândesc diagnosticul cu
care lucrez în aşa fel încât să mă simt mai puţin frustrat
sau inutil?
• De cine-mi aminteşte persoana respectivă?
• Cum ar putea propriile mele sentimente proiectate să dis-
torsioneze felul în care îmi apare clientul?
• Ce nevoi pe care le am (de a fi apreciat, respectat, validat,
iubit, investit cu autoritate şi aşa mai departe) nu sunt sa­
tisfăcute în această relaţie?
• Cum îmi pune la îndoială competenţa această persoană?
• Ce puncte sensibile din mine atinge clientul?

Jeffrey A. Kottler
• Ce are la bază conflictul dintre noi? 171

Pentru că aceste întrebări necesită un grad mare de sincerita­


te, este adesea dificil să le examinezi la modul productiv fără
sprijinul unui coleg sau supervizor care să te ajute să te confrunţi
cu încercările de a-ţi nega propriul rol în impasul terapeutic. Este
foarte tentant să dai vina pe client pentru ce se întâmplă, consi­
derând că rezistenţa şi mijloacele lui de apărare sau pur şi sim­
plu ciudăţenia lui iţi fac viaţa deosebit de grea.

Cazurile dificile

Terapeuţii cu experienţă au ajuns la un oarecare consens în


ceea ce priveşte clienţii problematici. Personalităţile borderline,
personalităţile sociopate şi cei care au tulburări comportamen­
tale pun răbdarea şi mecanismele de apărare ale terapeutului la
încercare ca nimeni alţii. Prognozele nu sunt bune şi, dacă se în­
registrează progres, acesta este lent. Terapeutul se confruntă de
cele mai multe ori cu manipulare, transfer dramatic şi dureros şi
identificare proiectivă.
Mai multe studii legate de comportamentul clienţilor consi­
derat stresant de către terapeuţi compun un portret destul de
complet al celor mai frecvent menţionate ocurenţe: ameninţări
cu sinuciderea, exprimări ale furiei, manifestări ale ostilităţii,
depresie acută, apatie extremă şi încheiere prematură. în mai
multe studii legate de caracteristicile dificile şi stresante ale
clienţilor, aşa cum sunt percepute ele de către terapeuţi (Corey
şi Corey, 2007; Farber şi Heifetz, 1981; Deutsch, 1984; Robbins,
Beck, Mueller şi Mizener, 1988; Kottler, 1992), aceştia s-au refe­
rit la clienţi care:

în culisele psihoterapie! ■Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare


172
• Suferă de tulburări fiziologice (atacuri cerebrale sau trau­
me cerebrale)
• Dau dovadă de simptome psihotice (halucinaţii, delir), dar
sunt obligaţi să meargă mai departe la terapie
• Au motive ascunse (compensaţii din partea angajatorului
sau decizii judecătoreşti)
• încalcă limitele (întârziere extremă sau şedinţe pierdute)
• Extemalizează vina („Nu e vina mea")
• Refuză să accepte că sunt responsabili („Tu trebuie să mă
vindeci")
• Sunt certăteţi (ostili, sceptici)
• Sunt copleşiţi de emoţii
• Sunt incompatibili (vor ceva ce nu poţi sau nu doreşti să
le dai)
A

• Iţi ating punctele sensibile (scot la iveală problemele tale


nerezolvate)
• Nu au răbdare („Fă-mă bine repede")
• Sunt săraci în exprimare (nu sunt în contact cu trăirile lor
interioare sau nu le pot verbaliza)
• Sunt în mod activ suicidali
• Au un slab control al propriilor im pulsuri (criminali sau
persoane cu abuz de substanţe)
• Sunt în momente ale vieţii (nu au domiciliu fix, se luptă cu
sărăcia) care fac ca terapia să pară inutilă în comparaţie cu
lucrurile de care chiar au nevoie
• Au o competenţă limitată a limbii principale pe care o vor­
beşti tu (la modul literal şi figurat)

Din această listă apare că toţi clienţii ar fi dificili. Ca terape­


uţi, ne întâlnim cu umanitatea cea mai perversă, bizară şi chiar

Jeffrey A. Kottler
cea mai malefică. Suntem adesea expuşi la cruzime, conflict, în­ 173
şelăciune, manipulare, cinism, neîncredere şi trădare. îi vedem
pe oameni în cea mai proastă stare. Suntem martori la faţetele
lor cele mai ascunse. Suntem oamenii care trebuie să strângă şi
să lipească cioburile după o dezamăgire, un divorţ sau o moarte.
Unii clienţi pe care-i avem trăiesc numai pentru a-i face nefe­
riciţi pe alţii. Au învăţat foarte bine comportamentul sociopat,
narcisic, isteric sau borderline. Ştiu cum să ţi se vâre pe sub pie­
le şi se simt foarte bine când le reuşeşte. Dincolo de toată mânia,
dincolo de disperare sau conflict, noi trebuie să rămânem netul­
buraţi. Simpla energie pe care o necesită calmul şi controlul în
faţa acestui comportament ne epuizează resursele.
Este, cu toate acestea, interesant că nu toată lumea e de acord
că aceleaşi tipuri de cazuri sunt dificile. Există terapeuţi cărora
le e teamă să lucreze cu tulburări borderline sau disociative, dar
şi terapeuţi cărora le place dramatismul şi dificultatea acestor ca­
zuri. Cel mai im portant în asemenea explorare este să examinaţi
cu atenţie ce clienţi vă plac mai mult şi ce clienţi detestaţi, încer­
când să vedeţi ce spune aceasta despre voi.

COMPORTAMENTE DIFICILE ALE CLIENŢILOR

După cum am menţionat, unii terapeuţi se simt bine când lu­


crează cu tulburări de personalitate. Alţii sunt foarte răbdători
şi eficienţi cu cei care au simptome psihotice, cu dependenţii de
droguri sau cu cei cu retard. Majoritatea terapeuţilor însă consi­
deră extrem de dificile anumite modele comportamentale.
„Am stat în trafic". în toate manifestările sale, rezistenţa nu se
reduce la dorinţa de a bloca terapia, aşa cum credea cândva
Freud. Indiferent dacă clienţii sunt prea receptivi sau îngrozitor

în culisele psihoterapie! ■Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare


174 de ostili, acum înţelegem că ceea ce fac ei este să încerce să func­
ţioneze în m odul în care pot. Trebuie să ne ream intim constant
că, dacă pierd o şedinţă sau întârzie la ea, n u încearcă să ne facă
să ne sim ţim prost, ci se străduiesc să aibă u n oarecare control
asupra unei situaţii am eninţătoare. La m odul ideal, clienţii vor
veni mai m ult timp, iar noi o să avem destulă răbdare pentru a
im pune lim ite ferm e şi p en tru a le rezolva problem ele de re­
zistenţă.
Rezistenţa manifestată prin nerespectarea aranjam entelor de
spaţiu şi timp este unul dintre lucrurile pe care începătorii sunt
învăţaţi să le anticipeze, dar nim eni nu este pregătit să se des­
curce optim în această situaţie. N im ănui nu-i place să-i fie trasă
clapa (ne am intim cu toţii de adolescenţă), chiar dacă suntem
plătiţi pentru timpul în care stăm degeaba. Unii terapeuţi se pro­
tejează de aceasta, ţinând un roman care le place la îndem ână pe
masă şi dacă clientul „a rămas blocat în trafic", „are probleme
cu maşina" sau dacă „i s-a prelungit şedinţa", poate să-şi petrea­
că timpul în mod plăcut. Mie însă tot nu-m i place când mi se în­
tâmplă aşa ceva şi este cu adevărat enervant să aştepţi pe cine­
va, chiar dacă aceasta face parte din tratam ent.

„Vreau să mor". Moartea este eşecul suprem . Este foarte trist


când cineva îşi pune capăt zilelor, nu num ai pentru victimă, dar
şi pentru cei pe care-i lasă în urmă. Prietenii, familia şi cei care
au încercat să ofere sprijin se simt vinovaţi, responsabili şi chiar
regretă ce s-a întâmplat. Un terapeut care a pierdut un client prin
sinucidere cade pradă unei tristeţi deosebite, unei vulnerabilităţi
şi temeri că s-ar mai putea întâm pla pe viitor. Pe lângă aceasta,
există foarte puţine căi social acceptabile prin care terapeuţilor
li se perm ite să-şi exprime durerea la m odul public.

Jeffrey A. Kottler
Clienţii suicidali reprezintă o provocare la mai multe niveluri. 175
]x[ sufletele noastre se cuibăreşte teroarea emoţională pură de a
fi aproape de cineva care este atât de deznădăjduit, încât nean­
tul îi pare ° °p ţiune viabilă. Cu toţii am avut mom ente când
ne-am lăsat pradă deznădejdii şi acestea sunt momente pe care
nU vrem să ni le amintim.
în al doilea rând, ne simţim extrem de responsabilizaţi atunci
când încercăm să ajutăm un client suicidal. Există şi riscuri şi
consecinţe legale dacă lucrurile se termină rău. Există şi obliga­
ţia morală de a ne forţa mai m ult decât de obicei, de a face tot
ce ne stă în putere să fim vigilenţi şi eficienţi. O greşeală sau o
eroare de calcul poate să aibă consecinţe fatale. Trebuie să fim
la dispoziţia clientului zi şi noapte, de gardă când are loc o cri­
ză reală sau la alarmele false. Fiecare ameninţare trebuie luată
în serios.
în al treilea rând, odată ce am apreciat riscul sinuciderii, se
pune în mişcare o maşinărie terapeutică diferită. Toate şedinţe­
le sunt documentate meticulos. Tot personalul clinic este foarte
circumspect, luându-şi toate măsurile de precauţie şi făcând to­
tul ca la carte. Dar este foarte greu să lucrezi bine când îţi tratezi
clientul cu mănuşi. Confruntările şi interpretările profunde sunt
lăsate la o parte, în favoarea unor explorări superficiale ale sen­
timentelor. Până când clientul ajunge la liman, majoritatea efor­
turilor se îndreaptă către menţinerea funcţiilor vitale primare şi
realimentarea dorinţei de a trăi. Mergi ca pe sârmă încercând să
îmboldeşti clientul să ajungă la capăt, fără să-l împingi în abis.
Nu prea ai loc să greşeşti şi presiunea asupra terapeutului este
foarte mare.
Cea de-a patra provocare este aceea de a lăsa problemele
clientului potenţial suicidal la serviciu. Dacă te îngrijorezi

Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare


în culisele psihoterapie!
- rvrpvii tragedia. Terapeuţii care îşi pe-
176 nenecesar, nu vei Putea 53 P ţi d e clienţii cu factor de risc fac
trec timpul a n d ca s5 fie distraşi şi investiji
acest lucru mai mult pe nţi cU beeper-ele noastre care ne
cu autoritate. Ne \ P_ ^ lumea are nevoie de noi atunc
sm
cheamă
ctod cu disperare,
suntem in o p o rtubn ap
j de insistentă care ne tot întrea-

bă: „Ai făcut tot ce-ar putut.

„Ce sentimente ai faţă de mine?" La un mom ent dat, clienţii îţi


vor dori afecţiunea. Fac acest lucru ca parte din transfer, ca să ia
de la noi ceea ce au vrut de la o altă persoană, sau pentru că în
rolul nostru ca model avem autoritatea de a le da aprobare pen­
tru acţiuni care sunt de dorit. Aceasta se mai poate datora fap­
tului că le suntem confidenţi, că le păstrăm secretele şi astfel ei
sunt în mod natural curioşi să ştie ce credem despre ei. Deşi pu­
tem folosi tactici evazive ca să negăm că simţim ceva, sau putem
alege să nu exprimăm astfel de opinii, clienţii înţeleg regulile jo­
cului.
Cu clienţii seducători ne vine foarte greu să ne reţinem. Unii
dintre ei sunt foarte hotărâţi să câştige. Să-l câştigi de partea ta
pe terapeut este cea mai mare victorie şi arată că oricine poate fi
corupt. Acesta este felul în care clientul poate să-şi recâştige con­
trolul asupra relaţiei şi să capete autoritate şi aprobare. Aceasta
satisface dorinţa de a te juca cu focul şi îi dă clientului un mijloc
de a-şi frustra terapeutul aşa cum clientul a fost frustrat la rân­
dul său de experienţa terapeutică. Este de asemenea cel mai bun
mod pentru client de a-şi fenta relaţia, de a încetini tratamentul
şi de a preveni alte asalturi terapeutice.
Eforturile terapeutului de a-şi confrunta clientul în legătură
cu com portam entul seducător duc adesea la frustrare. Dacă

JeffreyA. Kottler
sentimentele sunt discutate direct şi terapeutul respinge blând, 177
dar ferm, aceste avansuri, clientul se poate simţi um ilit sau
chiar respins. Dacă se interpretează sentimentele de transfer,
clientul poate să revină la starea de negare. Dacă însă terapeu­
tul încearcă să se retragă şi să lase lucrurile în voia lor un timp,
eforturile de seducţie s-ar putea amplifica. Soluţia nu e nicio­
dată simplă.
Mai există un aspect al problemei asupra căruia trebuie să ne
oprim: clienţii se pot purta seducător din alte motive decât cele
sexuale. De multe ori sexualitatea este confundată cu intimita­
tea, în special când cei doi oameni din cameră simt o atracţie se­
xuală unul faţă de celălalt. Mulţi clienţi seducători nu au nici cel
mai mic interes în relaţia fizică, ci ar vrea să construiască una
emoţională. Această problemă este la fel de răspândită când
clientul şi terapeutul sunt de acelaşi sex. Clientul simte că dă
mereu şi că primeşte prea puţin la nivel personal. Această sen­
zaţie este corectă şi face parte din marea schemă a lucrurilor. De
aceea clientul poate da dovadă de multă ingeniozitate pentru a
afla ce crede despre el terapeutul. Ca semne de afecţiune reală,
clienţii pot contabiliza timpul care trece până le întoarcem ape­
lurile telefonice, câte minute stăm peste şedinţă sau de câte ori
le zâmbim.
Relaţia terapeutică este un contract unic şi asimetric în care
terapeutul deţine controlul complet de a dezvălui numai ce do­
reşte despre sine. Pentru oamenii care sunt deja nesiguri în legă­
tură cu valoarea lor în ochii altora, detaşarea terapeutului îi alie­
nează şi mai mult. Clienţii care se vindecă scapă până la urmă
de această nesiguranţă şi astfel devin mai autonomi. Dar există
Şi unii clienţi care încearcă din răsputeri să aibă acces la terape-
ut, dacă nu la modul fizic, atunci la modul emoţional.

In culisele psihoterapie! • Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare


178 „Asta nu mă ajută, dar am să mai vin". Există mai multe moduri
de a rezista la tratament, ca de pildă acela de a fi exagerat de dor­
nic („Ce mult îmi place!") sau să foloseşti mecanisme clasice de
refulare şi negare („Am avut o copilărie fericită/'), dar cel mai
greu de înghiţit este o ameninţare la adresa competenţei noas­
tre. Uneori, aceşti clienţi rezistenţi sunt cei mai scrupuloşi în le­
gătură cu şedinţele, vin întotdeauna la timp şi fac sau pretind că
fac ceea ce trebuie ca să se îmbunătăţească. Dar starea lor se în­
răutăţeşte şi noi uneori nu ştim de ce. Desigur că avem răspun­
suri gata pregătite de genul: „O să te simţi mai bine când eşti
gata să te simţi bine", „Te-ai schimbat, dar nu-ţi dai tu încă sea­
ma" sau „E frustrant pentru tine să nu-ţi dai seama de schimbă­
rile pe care le-ai făcut".
în sinea noastră, ne e teamă să admitem adevărul-adevărat:
nu ştim ce facem cu clientul şi nu suntem în stare să ne dăm sea­
ma de ce clientul tot vine ca să ne amintească de propria noas­
tră incompetenţă. Desigur, cheia acestui mister stă în ceea ce pri­
meşte în realitate clientul din aceste şedinţe la care revine, fără
niciun câştig aparent. Clientul are scopurile sale ascunse.
Nouăzeci de şedinţe la rând, Brenda a intrat în cabinet la fix.
Mi-a plătit mereu cu bani gheaţă, în bancnote noi pe care tot
timpul a insistat să le număr. în fiecare săptămână s-a aşezat şi
s-a uitat urât la mine. Remarca cu care-şi începea şedinţele, muş­
cătoare şi cinică, îmi dădea fiori pe şira spinării: „După cum te
aşteptai probabil, nu mă simt mai bine. Ştiu că sunt o tâmpită
că tot vin aici şi că-ţi dau bani buni ca să te prefaci că-ţi pasă de
viaţa mea. Ştim amândoi că nu te interesează decât să-mi iei ba­
nii, dar să ştii că arăţi ca un dobitoc, aşa cum stai acolo şi te pre­
faci că ştii ce-i cu mine. Nu ştii nimic. Nu vrei să renunţi şi să
mă dai afară?"

Jeffrey A. Kottler
într-o zi, chiar când îmi pierdusem orice speranţă, această fa- 179
ţadă s-a năruit, dând la iveală o fiinţă umană vulnerabilă. Sin­
cer, nu cred că am făcut ceva în mod special, aceasta dacă nu pui
la socoteală nouăzeci de şedinţe la rând, cât am aşteptat ca ea să
facă primul pas. Mi-a explicat mai apoi că a tot aşteptat să vadă
dacă poate să aibă încredere în mine.
Atâta timp cât clienţii ne ţin în şah, nu vom fi capabili să ne
apropiem de ei. Pentru că ei sunt obişnuiţi să funcţioneze în re­
laţii antagonice şi nici măcar dispreţul nostru nu-i deranjează
prea mult. Scopul lor este să ne ţină în şah până când se simt pre­
gătiţi să renunţe la bătălia verbală. între timp, se distrează cum­
va să îşi bată joc de statutul nostru, de simbolurile de autoritate
şi înţelepciune.
Uneori, rezistenţa clientului nu există decât în mintea noas­
tră. Problema nu este cu ceea ce face clientul ca să ne respingă
bunele intenţii, ci cu ceva din noi care stă în calea răbdării, ier­
tării şi acceptării.

„Ăăăă. Păi. Nu." Una dintre regulile de aur ale terapiei este să
laşi clientul să vorbească. Când conversaţia este sincopată, totul
devine nesigur. Ocazional, lucrăm cu oameni, adesea copii, care
nu prea verbalizează, care ne dau răspunsuri monosilabice la în­
trebări, care sunt nesiguri şi indecişi şi care sunt mai încăpăţâ­
naţi decât noi. Degeaba încercăm toate şmecheriile — concursuri
de cine lasă primul ochii în jos, interpelări, monologuri, trucuri
cu cărţi de joc — pentru că tot o să ne lovim de un zid de tăce­
re. Este mai uşor cu copiii pentru că sunt o grămadă de opţiuni
nonverbale de a-ţi petrece timpul în mod constructiv.
Cu adulţii foarte pasivi şi retraşi, o oră poate să pară că du­
rează o eternitate. Cred că timpul pur şi simplu încetineşte, dacă

în culisele psihoterapie! ■Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare


nu chiar se opreşte, când oamenii aceştia intra in C3iH6r3. Ceva
(Jirj hormonii lor probabil că acţionează asupra timpului. La în­
ceput ne simţim ca nişte artişti de circ, care trebuie să-i facă sa
râdă. Am putea să cântăm, să dansăm şi probabil să facem strip-
tease, în timp ce clientul tăcut ne-ar privi cu mare indulgenţă:
— Şi de ce-ai venit aici?
— Nu sunt sigur.
— (Pui în funcţiune ascultarea activă.) Te simţi nesigur şi de­
rutat.
— Îhî.
(Aştepţi să-ţi răspundă, dar tace timp de patru minute.)
— (Recurgi din nou la ascultarea activă.) Ţi-e greu să vorbeşti
aici.
— Îhî.
A

— (încerci din nou. Vrei să-l linişteşti.) Sigur, cu un străin ţi-e


destul de greu să te deschizi.
— Da. A

— (încerci să afli mai multe.) Poţi să-mi spui ce te supără?


— Mama.
— (Insişti.) Asta-i tot? Nu vrei să-mi povesteşti mai pe larg?
— Ea nu mă înţelege.
în sfârşit am reuşit ceva! Şedinţa se târăşte în ritm de melc.
Din când în când mai afli vreun sentiment, vreo părere sau tea­
mă. încet şi hotărât, se conturează lucrurile şi în cele din urmă
aceşti oameni încep să se deschidă, dar e mult de muncă.
La fel de dificil este clientul care vorbeşte încontinuu, dar nu
spune mare lucru şi nu te ascultă niciodată. Şi aceşti clienţi au
puterea de a opri timpul în loc. Vorbesc compulsiv de atâta vre­
me, încât svrnt practic insensibili la întreruperi, confruntări, sfo-
răieli, căscat, la orice în afară de alarma de incendiu. Asemenea

Jeffrey A. Kottler
oameni ajung fie politicieni, fie la terapie pentru că nimeni alt­
cineva n-are răbdare să-i asculte.
Ocazional, când îşi mai trag sufletul şi beau ceva sau se
opresc să scrie un cec, ne lasă să vorbim vreun minut sau chiar
câteva minute, dacă putem vorbi repede, dar ei îşi continuă mo­
nologul după această scurtă întrerupere. în mod surprinzător,
la începutul fiecărei şedinţe, clientul îşi aminteşte exact unde s-a'
oprit şi o să continue de parcă săptămâna a trecut într-o clipă.
Desigur, intenţia clientului este aceea de a evita să audă ceva
potenţial neplăcut. Până la urmă, cu multă răbdare, odată ce am
întemeiat o relaţie de încredere, îl vom determina pe client să se
schimbe.
Cu clienţii tăcuţi sau exagerat de verbali, terapeutul trebuie
să facă mai mult, ceea ce înseamnă de fapt mai puţin. Cu cât în­
cercăm să ne controlăm şedinţele, cu atât continuă comporta­
mentul obstructiv. Putem să înţelegem aceasta la modul teoretic,
dar nu suntem capabili sau vrem să ne stăpânim impulsul de a
controla. Pare o muncă herculeană să stai cu cineva oră după oră,
atâta timp cât persoana este prinsă în lumea sa.

„Dar n-am probleme cu drogurile". Clienţii dependenţi de sub­


stanţe fac parte dintre aceia care se vor îmbunătăţi doar dacă vin
la cabinet. Odată ce pleacă, de multe ori revin la vechile obiceiuri
de a se droga pentru a uita de durere. Avem de dus o bătălie
grea, pentru că terapia nu poate în niciun fel rivaliza cu plăce­
rea imediată pe care o poate da un drog. Este destul de greu să
contracarezi efectele traumei din trecut şi obişnuitele reacţii de­
fensive. Odată ce un alcoolic sau un drogat înrăit îşi pune tacti-
cile în mişcare, terapeutul care crede că poate să ajute clientul
înainte ca acesta să fie pregătit, e posibil să se aleagă el însuşi cu

în culisele psihoterapie! ■Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare


182 o dependenţă de substanţe. Pe lângă negarea dependentului că
ar avea probleme cu drogurile sau alcoolul, pe lângă manipula­
rea, înşelăciunea şi ascunzişurile acestuia, mai sunt şi efectele fi­
ziologice. Clientul are probabil o adicţie fizică şi o dependenţă
psihologică şi uneori poate să înregistreze deteriorări şi pierderi
de memorie. Nevoia de a evada este mult mai puternică decât
aceea de a înţelege, iar evitarea învinge confruntarea.
Consilierea pentru abuzul de substanţe şi Alcoolicii Anonimi
au devenit specializări separate în mare parte pentru că terapia
tradiţională nu funcţiona cu un client cu o dependenţă chimică.
Atâta timp cât îşi are xanaxul, cocaina sau vinul pentru a-şi uşu­
ra nemulţumirea şi durerea, clientul nu prea are de ce să lucre­
ze cu problemele care au cauzat aceasta.
Chiar şi un drog destul de inofensiv ca marijuana poate să sa­
boteze orice încercare pe care terapeutul o poate face pentru a
ajuta un client să acţioneze în mod constructiv. Atâta timp cât
clientul stă drogat, închis în cameră, uitându-se la televizor şi
mâncând floricele, el nu este îndeajuns de motivat să facă ceva
care să necesite prea multă energie.
Clienţii cu probleme cu drogurile sau alcoolul care nu vor să
admită că sunt dependenţi sunt tipici pentru un gen de muncă
ce poate fi extrem de frustrantă pentru terapeut. Pentru că şan­
sele de reuşită sunt mult reduse, neputinţa clientului ajunge să
fie reflectată în sentimentele de neputinţă ale terapeutului.

„îmi pare rău că te sun acasă". Cel mai sigur mod de a atrage
atenţia terapeutului este acela de a-1 suna panicat acasă la trei
noaptea. Este greu de spus ce-a determinat un telefon în toiul
nopţii, pentru că atunci când în sfârşit ne trezim, conversaţia
durează deja de vreo cinci minute. Putem s-o rezumăm pe scurt:

Jeffrey A. Kottler
(1) Te-am trezit? (2) îmi pare rău că te deranjez; (3) Mi-ai spus să 183
te sun dacă am nevoie de tine; (4) E o urgenţă.
Telefoanele acasă, una dintre multiplele tactici specifice clien­
ţilor borderline, sunt enervante, dar inevitabile. Cei care sunt
foarte deprimaţi sau predispuşi către atacuri de panică au nevo­
ie să fie asiguraţi că pot suna dacă e neapărat necesar. Două sau
trei asemenea telefoane pe an nu sunt chiar aşa de deranjante.
Mai mult de câteva pe an par însă o pedeapsă destul de crudă şi
nedreaptă.

Reuşita în cazu rile dificile

Mulţi terapeuţi sunt prost plătiţi, exploataţi şi neapreciaţi, dar


nu este nici cea mai mică îndoială că cel mai mare beneficiu al
profesiei noastre este bucuria pură pe care o simţim atunci când
culegem roadele eforturilor noastre, în special în cazurile difici­
le. Devenim mari exploratori sau călăuze, moaşe „în naşterea a
ceva minunat, eliberator şi înălţător" (Yalom, 2002, p. 258).
Francine, o femeie cu tulburări serioase, avea tendinţe către
comportamente autodistructive, manipulative, care o făceau
demnă de diagnosticul de temut de borderline. îşi suna terape-
uta acasă şi-o ameninţa cu sinuciderea la intervale regulate. Se
baza pe o serie de mijloace de a-şi sabota progresul, doar ca să-i
intre pe sub piele terapeutei.
Terapeuta a tratat-o câţiva ani, a strâns din dinţi, le-a cerut
sfatul colegilor, a mers la conferinţe, a citit numeroase cărţi şi a
încercat orice ar fi putut fi de ajutor. în două ocazii distincte, a
trimis-o pe Francine la alţi terapeuţi, doar ca să se trezească cu
ea, ca un bumerang, înapoi în cabinet, cu o serie întreagă de noi
simptome.

în culisele psihoterapie! ■Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare


Am pierdut legătura cu terapeuta un timp. Când am reluat-o,
am întrebat-o ce mai făcea Francine. M-am aşteptat ca terapeu­
ta să dea ochii peste cap şi să înceapă să se plângă, aşa cum o
mai auzisem deseori în trecut. De aceea am fost foarte surprins
când mi-a adresat un zâmbet angelic şi i-au lucit ochii de mân­
drie. Nu fusese vreo reuşită dramatică, dar încet şi sigur, Fran­
cine făcuse progrese. Trecuseră patru ani de muncă extraordinar
de grea, dar acum, atât terapeuta cât şi Francine puteau să vadă
o îmbunătăţire substanţială: „Tot mă înnebuneşte uneori, dar să
ştii că a meritat! I-am rămas alături. Am stat acolo unde toţi o
părăseau. Nu vreau să fac paradă, dar ştiu că i-am salvat viaţa
şi, prin asta, mi-am salvat şi eu în parte viaţa."

Cum să ne descurcăm cu pacienţii problematici

Mulţi dintre noi au ales această profesie pentru că le place ca


oamenii să aibă nevoie de ei sau să depindă de ei. Este deci ridi­
col să ne plângem când clienţii au exact calităţile de dependen­
ţă, neputinţă şi manipulare pe care au venit să şi le vindece. Tre­
buie să ne aşteptăm la o anumită intruziune, la oameni care ne
vor sufoca cu cereri şi chiar se vor băga în viaţa noastră aducând
cu ei strigăte de ajutor târziu în noapte. Nu ar trebui să ne sur­
prindă unde poate ajunge o persoană tulburată ca să primească
atenţia pe care el sau ea o consideră echivalentă cu dragostea.
Trebuie să urmăm mai multe principii atunci când ne confrun­
tăm cu clienţi problematici:

1. Să determini dacă problema este a clientului sau a ta. în


multe cazuri propria ta nerăbdare şi nevoie de control poa­
te duce la eforturi şi conflicte nenecesare.

Jeffrey A. Kottler
2. Să respecţi scopul şi funcţia rezistenţei şi mecanismele de- 185
fensive ale clientului. Este de presupus că de ceva timp în­
coace clientul s-a slujit cu succes de un asemenea compor­
tament iritant sau manipulativ. Faptul că te simţi enervat
şi descumpănit este dovada că acest comportament func­
ţionează şi cu tine.
3. Când te simţi încolţit, urmează principiile practicantului
reflexiv, care îi permit omului de ştiinţă, arhitectului, ma­
nagerului sau terapeutului să restructureze problema
într-un asemenea mod încât descoperă un alt tip de ac­
ţiuni.
4. Nu încerca să vindeci ce nu poate fi vindecat. Este necesar
să-ţi accepţi limitele şi să împărţi cu clientul responsabili­
tatea succesului în tratament.
5. Admite faţă de tine însuţi că clientul este supus altor re­
guli decât cele pe care ţi le-ai dori. Nu riposta când eşti fu­
rios. Păstrează-ţi compasiunea şi grija, impunând în ace­
laşi timp limite adecvate.
6. Fii cât se poate de flexibil. Pacienţii ne pun răbdarea la în­
cercare tocmai pentru că au nevoie de un tratament mai
inovator decât cel pe care-1 folosim în mod obişnuit. Per-
mite-le clienţilor aşa-zişi dificili să-ţi stimuleze potenţialul
creativ.
7. Educă-te în legătură cu clienţii care vin din medii despre
care nu ai prea multă experienţă sau care au mijloace de
trai diferite de ale tale. Ştiu că acesta este un sfat standard
care se dă mereu, dar este repetat pe bună dreptate; prea
des apar idei fixe, prejudecăţi, rigidităţi sau exagerări din
cauza ignoranţei în legătură cu contextul cultural de com­
portament.

în culisele psihoterapiei ■Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare


t

186 8. Când nu merge nimic altceva, permite-le clienţilor să-şi


păstreze comportamentul disfuncţional. Este ceva ce le
aparţine şi au dreptul să-l părăsească când vor ei. Se vor
schimba atunci când sunt pregătiţi să se schimbe, iar
munca noastră este sa-i ajutam sa faca aceasta la timpul
potrivit.

Toate tipurile de clienţi prezentate în acest capitol ne îngreu­


nează viaţa, dar ne-o fac şi mai interesantă şi mai plină de pro­
vocări. Soluţia de a preveni plictiseala şi epuizarea, să supravie­
ţuim în acest domeniu cu un minimum de consecinţe personale
negative este să facem doar ce putem, nici mai mult, nici mai
puţin.

Jeffrey A. Kottler
CAPITOLUL 8

Plictiseala şi epuizarea

Dintre toate problemele cu care se confruntă un terapeut —


de la cineva care vrea să sară pe fereastră la cineva care sare în
sus de teamă — nimic nu e mai greu decât menţinerea unui ni­
vel de vioiciune şi energie în legătură cu profesia sa. Dacă epui­
zarea (burnout) are loc ca urmare a unei stimulări prea mari, plic­
tiseala apare în absenţa stimulării, cel puţin în termenii
experienţei percepute subiectiv. Atât plictiseala, cât şi epuizarea
implică discrepanţă între ceea ce se dă şi ceea ce se primeşte.
Prima parte a acestui capitol va discuta fenomenul de plictis
sau lehamite a terapeutului; cea de-a doua se va opri asupra su-
prastimulării, epuizării emoţionale şi a senzaţiei că eşti înfrânt.
Atât în plictiseală cât şi în epuizare, terapeutul se confruntă cu
o pierdere a motivaţiei, energiei, controlului şi direcţiei. Dacă nu
sunt tratate la timp, aceste probleme pot deveni cronice sau in­
curabile.

Despre plictiseală

Plictiseala implică o pierdere a interesului şi a energiei, fie tem­


porar, fie la m odul cronic. Deşi este o stare de mare inconfort, ea
oferă odihnă m inţii şi spiritului p entru a le da tim p să-şi revină.

în culisele psihoterapie! ■Plictiseala şi epuizarea


188 S-a murit de plictiseală, iar pe unii aceasta i-a adus în pragul
nebuniei. Plictiseala este modul naturii de a-ţi spune: „întoar-
ce-te la lucru!". Dacă oamenii ar fi mulţumiţi să lâncezească şi
să nu facă nimic constructiv, specia noastră ar muri de pe faţa
pământului. Instinctul ne îndeamnă să procreăm pentru a duce
mai departe genele şi ne îndeamnă să ne protejăm şi îngrijim
progeniturile. Ambiţia ne mână să avem mult, din ce în ce mai
mult, din ceea ce avem deja, nu pentru că avem nevoie de lu­
cruri noi, ci pentru că o voce interioară ne tot spune că nu-i bine
să ne mulţumim cu ce avem.
Kierkegaard (2009) credea că plictiseala este sursa tuturor re­
lelor. El a fost primul care să-i recunoască natura duală, arătând
că este menită atât să motiveze, cât şi să distrugă. Plictiseala cre­
ează un gol care este adesea umplut cu o nechibzuită căutare de
senzaţii tari, cu societatea de consum sau cu drogurile. Când un
terapeut se plictiseşte, el devine vulnerabil la riscurile meseriei,
care simt enumerate într-o altă secţiune a cărţii.
Când munca a devenit rutinantă şi previzibilă, când nu prea
există lucruri care să te stimuleze, când unei persoane nu-i mai
place propria companie şi nici cea a celorlalţi, se poate strecura
plictiseala sau demotivarea. Ea este mai puţin o afecţiune, cât
mai degrabă un mod de a privi lumea, în special pentru terape­
uţii cu experienţă, care sunt mult mai predispuşi către plictisea­
lă decât novicii (Williams, Polster, Grizzard, Rockenbaugh şi Jud-
ge, 2003).
Plictiseala poate apărea când oamenii şi-au pierdut sensul
(Healy, 1984). A fost odată ca niciodată un terapeut care voia să
salveze lumea. Avea o diplomă, o haină comodă, un fotoliu de
piele şi cele mai bune intenţii. Apoi a descoperit că majoritatea
clienţilor săi nu-i doreau ajutorul şi ceilalţi oameni de pe lume

Jeffrey A. Kottler
mergeau la alţi terapeuţi. Zi după zi, terapeutul nostru le-a tot 189
spus acelaşi lucru clienţilor săi şi ei i-au spus aceleaşi lucruri, la
rândul lor. El le spunea: „Dacă sunteţi aşa de nefericiţi, de ce nu
vreţi să vă schimbaţi?", iar ei răspundeau: „Nu putem." Şi aşa a
trecut timpul şi haina i s-a făcut ferfeniţă, şi la fel s-a întâmplat
şi cu răbdarea sa. r
Fotoliul lui de piele a început să i se pară din ce în ce mai
strâmt şi oricum, spătarul se rablagise de tot. Diploma de pe pe­
rete i se îngălbenise, iar clienţii au încetat să mai spună „Nu pu­
tem" şi, în loc de aceasta, au început să spună „Nu vrem". Şi lui
nu i se părea că mai ajunge nicăieri, iar zidurile temniţei sale pă­
reau să-l înăbuşe.
„Dacă noi, care ne-am dedicat viaţa altora, suntem într-o tem­
niţă, atunci care-i vina pentru care am fost azvârliţi aici? Că am
forţat uşile altora pentru a le face bine? Că ne-am asumat în mod
criminal responsabilitatea personală? Că am vândut castraveţi
grădinarului? Şi cum ne vom apăra? Vom spune că am fost în­
văţaţi aşa încă din copilărie? Domnule judecător, părinţii mi-au
citit până la opt ani povestioare instructive despre copii săritori,
în casa mea, când se striga «Ajutor!» era musai să sari în ajutor"
(Ram Dass şi Gorman, 1985, p. 125).
Plictiseala are şi ea avantajele ei, aşa cum atestă experimen­
tele de deprivare senzorială. Atleţii care aleargă, înoată sau merg
pe bicicletă în maratoane de opt ore pot să spună că repetiţia la
nesfârşit poate oferi lecţii preţioase în ceea ce priveşte concen­
trarea şi autodisciplina. Atunci când ne plictisim avem timp să
„ne dezbrăcăm de armura personajului nostru şi sa ne dezbaram
strat după strat de motivaţii şi valori impuse, ajungând mai
aproape de propria noastră esenţă" (Keen, 1977, p. 80). ste tim^
pul să ne dezgolim pieptul şi să ne confruntăm cu durerea, fara

în culisele psihoterapie! ■Plictiseala şi epuizarea


190 alte bruiaje sau diversiuni. Alergătorii de nivel mondial pot sa
simuleze o perfectă stare de plictiseală în căutarea unei perfor­
manţe optime. Ei refuză să se retragă în fantezie atunci când du­
rerea se intensifică şi aleg să se împace cu durerea şi disconfor­
tul: „Nu numai că sunt atent la corpul meu atunci când alerg,
dar îmi şi amintesc să mă relaxez, să mă detensionez, să nu mă
congestionez" (Morgan, 1978, p. 45). Alergând neîncetat metru
cu metru, oră de oră, aceşti atleţi se concentrează doar asupra ni­
micului unde se găsesc, sunt atenţi cum pun piciorul, cum res­
piră, cum îşi mişcă braţele. Ei excelează pentru că acceptă să se
pună într-un loc de unde nu mai au spre ce să evadeze.

VULNERABILITATEA TERAPEUTULUI LA PLICTISEALĂ

Experienţa plictiselii este în parte afectată de concepţia per­


soanei respective asupra timpului. Cei care se uită mereu la ceas
(ceea ce tind întotdeauna să facă terapeuţii), cei care sunt mereu
conştienţi că trece timpul aşteaptă de cele mai multe ori să se în­
tâmple diverse lucruri. Viaţa le este guvernată de ceea ce dictea­
ză ceasul. Natura profesiei, care cere o cronometrare precisă a
conversaţiei, la secundă, şi ne obligă să ne uităm adesea la ceas
(de cinci sau de zece ori pe oră), îi face pe terapeuţi mai vulne­
rabili la curgerea subiectivă a timpului. Pentru că plictiseala apa­
re când timpul pare să se încetinească, cei care se uită la ceas pen­
tru că au înclinaţia sau pentru că au fost educaţi să o facă sunt
mult mai conştienţi de acest fenomen.
Când oamenii au o concepţie radical diferită asupra timpu­
lui, ca de exemplu cei din culturile latino-americane, plictiseala
apare mai puţin frecvent. întreabă pe cineva de pe stradă cât este
ceasul şi nu vei auzi o voce precisă a unei persoane cu un ceas

Jeffrey A. Kottler
digital spunând „8.48", ci o persoană care îţi va spune senin ,,in
A
191

. r de nouă", ridicând din umeri parcă pentru a-ţi arăta: „Şi ce


contează.
în culturile latino-americane se acordă un mare respect pre­
zentului şi o importanţă mai mică viitorului. Nimic nu e mai im­
portant decât ceea ce faci acum, fie că vorbeşti cu un câine, ter­
mini o conversaţie sau te uiţi la un accident de maşină. Astfel că,
indiferent de ce spune ceasul, orice faci în momentul de faţă nu
ar trebui grăbit. Timpul o să aibă răbdare şi, dacă nu, cui îi pasă?
Unele dintre cele mai bune şedinţe de terapie pe care le-am
avut sunt cele unde am ajuns într-o stare de curgere, de concen­
trare intensă şi lipsită de efort, în care timpul nu mai pare să aibă
importanţă (Csikszentmihalyi, 1975,1998). Plictiseala este impo­
sibilă pentru cei care sunt total absorbiţi de ceea ce fac, încât par
să-şi piardă sentimentul de sine; ei devin ceea ce fac. Pentru ve­
terani, aceasta înseamnă să stopăm factorii interni şi externi care
ne distrag atenţia pentru a rămâne într-o stare de curgere; pen­
tru novici, aceasta înseamnă să stopăm gândirea autocritică (Wil­
liams, 2003). Factorii care distrag atenţia pot apărea sub diverse
forme: gânduri intrusive („Trebuie să-mi amintesc să-mi iau scri­
sorile"), bruiaje în fundal (telefon, e-mail, zgomote), semnale ale
corpului (indigestie, foame, disconfort, oboseală), limitări de
timp şi probleme din viaţă care ne cer atenţia.
Atunci când nu ne mai simţim stimulaţi de ceea ce facem,
atunci când credem că ştim unde se îndreaptă lucrurile, ne cu­
prinde plictiseala. Timpul pare să se oprească în loc. Ne simţim
stânjeniţi de câte ori trebuie să ne uităm la ceas. După ce plă-
nuieşti un meniu de cină, după ce stai să te gândeşti ce ingre­
diente ai la îndemână, ce facturi ai de plătit şi după ce te pierzi
Pe tărâmul fanteziei, auzi pe cineva vorbind cu tine: „Ce tot faci

în culisele psihoterapie! • Plictiseala şi epuizarea


192 aici, de ce nu te duci acasă?". Repetiţia este foarte greu de supor­
tat, nu numai datorită asemănării dintre problemele clienţilor, ci
şi datorită celor ale mesajelor terapeutice pe care le transmitem.
De exemplu, anumite stiluri de terapie pot deveni repetitive în
executarea lor aşa cum spune Ellis (1972, p. 119): „M-am văzut
făcând de mii de ori acelaşi lucru cu clienţii şi mi-am dat seama
că este o problemă, ceva ce chiar nu-mi place."
Burton (1972) ne arată că terapeuţii au dificultăţi deosebite le­
gate de plictiseală şi, astfel, aleg un stil de viaţă care le permite
să realizeze o varietate de sarcini, le permite să ajungă repede la
punctul nevralgic al problemei şi le dă posibilitatea de a lucra cu
oameni foarte interesanţi şi foarte stranii. El susţine că terapeu­
ţii se simt rareori plictisiţi ascultând secretele incitante ale clien­
ţilor care încearcă din răsputeri să le atragă atenţia. Oamenii care
vin la noi sunt într-adevăr unici şi personali, însă după ani buni
de experienţă profesională, încep cu toţii să sune la fel:

Un consilier marital: „Nu ştiu ce fac dacă mai aud vreun


soţ spunând că o să încerce orice ca să-şi salveze căsnicia,
dar că n-are timp săptămâna asta pentru o şedinţă..."
Un psihiatru: „Toţi vor pastile. Vin aici gata să se dea
peste cap să arate ce bolnavi sunt, sperând să primească
pastila fermecată pe care cred ei c-o deţin eu."
Un psiholog: „Am făcut peste patru mii de evaluări psi­
hologice de copii în ultimii ani. Parcă le fac în somn. Sigur
că toţi copiii sunt diferiţi, dar întrebările sunt mereu ace­
leaşi."
Un asistent social: „Am făcut nu ştiu câte vizite la case­
le copiilor abuzaţi şi e mereu la fel. Merg şi intervievez
părinţii, care se jură că copilul a alunecat în baie şi apoi

Jeffrey A. Kottler
mărturisesc că au v rut să-l înveţe m inte şi că n-o să m ai 193

facă niciodată aşa ceva. «Trebuie să le arăţi copiilor că n u


pot să-şi bată joc de tine»; «Da, domnule Walker, dar fiica
dumneavoastră are optsprezece luni. Cum şi-a bătut joc de
dum neavoastră un copil aşa de mic?» Niciodată nu înţe­
leg şi niciodată nu se schimbă. Copilul este trim is la un
asistent m aternal şi probabil că o să fie bătut de altcineva.
Poate că mai dem ult mi se părea interesant, dar acum mă
simt frustrat şi plictisit".

English (1972, p. 95) ne povesteşte experienţele sale în ceea ce


pri\ eşte plictiseala în dom eniul terapiei: „Erau pacienţi pe
care-mi făcea plăcere să-i tratez şi alţii de care îmi era pur şi sim­
plu groază. Erau unii care mă amuzau şi alţii care mă plictiseau
enorm. Unii m ă adorm eau de a dreptul şi mi-era greu să nu
adorm literalmente în faţa lor. Mă gândeam: «Doamne, ce somn
îmi e. O să trag un pui de somn când pleacă pacientul ăsta. Dar
când pleca pacientul, nu mai puteam să adorm nici să mă tai.»
O terapeută spunea că atunci când se simţea plictisită în tim­
pul şedinţei, aceasta se întâm pla în momentul în care îşi dorea
să se abstragă de la problemele ameninţătoare. îmi place premi­
sa aceasta p en tru că presupune un anum it control din partea
noastră. C ând o şedinţă sau o întâlnire devine plicticoasă şi se
pare că durează la nesfârşit, ar trebui să ne uităm în primul rând
la noi şi la ce ascundem sub această mantie de lipsă de interes.
O a doua posibilă explicaţie pentru plictiseala noastră este că
nnii oameni pe care-i întâlnim sunt în m od obiectiv, intrinsec,
complet lipsiţi de viaţă şi energie. Unii clienţi ne vin la cabinet
Pentru că nu găsesc pe nimeni altcineva care să-i asculte. Vorbesc
Monoton. Poate că unii suferă de alextimie, adică sunt incapabili

în culisele psihoterapie! ■ Plictiseala şi epuizarea


să descrie gânduri şi sentimente interioare. Sunt concreţi, repe­
titivi şi foarte previzibili in ceea ce fac şi in cum fac acest lucru.
Din fericire, nu exista foarte mulţi asemenea oameni. Aceştia
pun la încercare răbdarea şi compasiunea oricărui terapeut pen­
tru că nu răspund foarte bine la îndemnurile subtile sau la ex­
ploziile nucleare care încearcă să-i forţeze să se exprime mai bine.
Există şi întrebarea, dacă, neurologic vorbind, aceştia au capaci­
tatea de a face acest lucru.
Cea de a treia posibilitate când ne întâlnim cu plictiseala în
profesia noastră are de a face mai puţin cu clientul şi/sau cu anu­
mite probleme prezente, ci mai degrabă cu propriile noastre ce­
reri narcisice de stimulare. Deşi nu am dori să admitem, mulţi
dintre noi au ales această profesie pentru că suntem tentaţi de
plăcerile voyeuriste de a intra în viaţa altcuiva. Este ca televiziu­
nea prin cablu, fiecare canal oferindu-ţi o fereastră către o viaţă
diferită. Dar atunci când canalul ne dă acelaşi program de fieca­
re dată când îi dăm drumul, poate o emisiune de pescuit, ne sim­
ţim înşelaţi: „Nu-ţi faci treaba! Nu ştii că trebuie să te duci în
lume şi să faci chestii interesante şi după aceea să vii să-mi po­
vesteşti?"
A

In acest al treilea caz, plictiseala rezultă din aşteptările noas­


tre faţă de performanţele clienţilor. Aceasta este situaţia în legă­
tură cu care putem face cel mai mult. Oamenii care par plictisi­
tori în mod cronic cred că nimeni nu-i poate iubi şi au descoperit
un mod foarte bun de a-i ţine pe ceilalţi la distanţă. Menirea
noastră este atunci să-i iubim în ciuda încercărilor lor de a ne ţine
la distanţă. Aceasta este mai uşor de zis decât de făcut. Pentru a
face aceasta, trebuie să ne forţăm dincolo de limitele răbdării şi
concentrării.

Jeffrey A. Kottler
PLICTISEALA ŞI EVITAREA RISCURILOR 195

La un capăt, găsim un terapeut înecat de plictiseală, dem ora­


lizat, nemulţumit, agitat şi epuizat. La celălalt, se află cineva care
a ajuns fricos, nehotărât şi reticent să-şi mai asume riscuri. Schim­
barea la unii clienţi este sufocată de reticenţa de a ne purta dife­
rit sau de a experimenta noi m oduri de a fi. în acelaşi mod, unii
dintre terapeuţi tind către siguranţă, stabilitate şi certitudine, în
defavoarea creşterii lor personale.
Terapeuţii pot evita asum area riscurilor constructive în mai
multe moduri. Aici nu vorbim despre căutarea de senzaţii tari,
ci mai degrabă de acele oportunităţi ocazionale de a merge pe o
cale neumblată şi de a ne trezi într-un loc complet diferit. Este
normal să fii reticent la a te expune la hazard şi pericol, atunci
când pierderile sunt substanţial mai mari decât câştigurile. Dar
şi mai mare decât dorinţa de a ne proteja de riscuri nenecesare
este evitarea patologică a riscului care ar putea să ne arate ca ne­
putincioşi, ineficienţi şi inadecvaţi. Când cineva este în siguran­
ţă şi confortabil, trebuie să te străduieşti foarte tare să convingi
această persoană să se arunce la riscuri. De aceea s-ar putea să
fim la fel de vinovaţi ca toată lum ea că am ânăm să acţionăm
până când devine im perativ sau că evităm necunoscutul cu ori­
ce preţ.
Terapeuţii care nu-şi prea asumă riscuri în meserie se pot mul­
ţumi cu reuşitele lor modeste. Vor face îndeajuns ca să-şi termi­
ne treaba, dar nu destul pentru a avea mari rezultate. Cu scuza
de a proteja bunăstarea clientului, ei evită confruntarea şi con­
flictul, preferând să se mişte într-un ritm egal cu cel al toleran­
ţei clientului pentru plictiseală. O să tot aştepte, ştiind că aştep­
tarea are valoare terapeutică şi că majoritatea clienţilor o să se

în cuKsele psihoterapie! ■ Plictiseala şi epuizarea


fâcă bine singuri sau in ciuda a ceea c g fac terapeuţii. Or sa spu­
nă numai c g au mai spus. O să facă num ai ceea c g au mai făcut.
Orice abatere de la aceasta formula trebuie sa fie precedată de o
consultare a operelor mentorului lor.
Desigur, nu este nici potrivit, nici util să faci intervenţii te­
rapeutice riscante doar pentru a linişti spiritul tău nerăbdător.
Din contră, cei care sunt capabili să-şi satisfacă nevoile de sti­
m ulare şi aventură în vieţile lor personale nu su n t interesaţi
să-şi folosească clienţii pe post de cobai în experim ente gratui­
te. De fapt, terapeuţii au obligaţia de a-i proteja pe pacienţi în
a se expune la pericole nenecesare. Dar există mai m ulte mo­
duri în care terapeutul poate să adopte în mod sigur şi respon­
sabil noi strategii de intervenţie fără să pună în pericol securi­
tatea clientului.

ANTIDOTURI LA PLICTISEALĂ

Deşi plictiseala este un oaspete nepoftit inevitabil, nu este ne­


apărat un oaspete care stă mult. Dar, în momentul în care clini­
cianul se simte apatic şi neajutorat, plictiseala poate deveni un
musafir perpetuu. Uneori, în ciuda dorinţei fierbinţi a terapeu­
tului de reînnoire, plictiseala continuă oricum.
Entuziasmul şi stimularea rezultă din percepţia unei provo­
cări pe măsura capacităţilor noastre. Acesta este unul dintre me­
sajele principale pe care le transmitem clienţilor noştri: orice sta­
re emoţională, şi plictiseala mai presus de toate, este o consecinţă
logică a activităţii cognitive alese. Leacul principal pentru plic­
tiseală în terapie este deci să ne centrăm asupra unicităţii fiecă­
rui caz, a individualităţii fiecărui client şi a oportunităţii de a
creşte cu fiecare întâlnire. Când minţile noastre funcţionează

Jeffrey A. Kottler
rutinant şi intervenţiile au devenit mecanice, ne simţim pur şi 197

simplu sătui.
Când îmi dau seama că sunt blazat în legătură cu magia care
are loc între client şi mine, fac o schimbare deliberată de percep­
ţie. Dacă la început îmi schimb poziţia pe scaun şi mă concen­
trez pe respiraţie şi postură, dacă mă reîntorc la lecţiile de bază
învăţate în studenţie, simt că se întâmplă ceva minunat. Clien­
tul devine mai special şi cuvintele sale au mai multă forţă, expe­
rienţa devenind de-a dreptul energizantă. Simt noua energie şi
clientul o simte şi el. Observă interesul meu reînnoit şi începe să
se comporte mai interesant, nu ca să mă distreze şi să scape de
plictiseală, ci pentru că eu pun preţ pe timpul pe care-1 petrecem
împreună. Şi clientul începe se creadă că este mai interesant. La
început, schimbările sunt minime: uit să arunc ochii la ceas şi de­
păşesc timpul rezervat şedinţei.
Un terapeut povesteşte despre strategia sa de a evita plictisul
în meserie: „Nu m-am plictisit niciodată... Mă consider foarte
norocos să fac o profesie aşa de incitantă, mai ales când pot să
mă îndrăgostesc într-un fel de pacient. Aceasta nu este o ame­
ninţare la adresa căsniciei mele, ci mai degrabă o nouă contribu­
ţie către rezolvarea poveştii de dragoste pe care o am cu părin­
ţii şi fraţii mei. A tunci când nu o să mă mai îndrăgostesc de
pacienţii mei, îmi voi fi epuizat vitalitatea de terapeut (Warken-
tin, 1972, pp. 258-259).
Când aud asemenea declaraţii, simt o admiraţie instantanee,
urmată de o oarecare ruşine, pentru că experienţele mele nu sunt
deloc aşa. Trebuie să mă reinventez mereu la câţiva ani pentru
că mă plictisesc de mine însum i. Mă plictisesc să tot ascult ce
spun, să-mi ascult poveştile şi să tot trăiesc aceleaşi lucruri. Cât
de des ne repetăm în şedinţă şi le spunem clienţilor noştri

în culisele psihoterapie! ■ Plictiseala şi epuizarea


198 aceleaşi lucruri, în acelaşi fel? De fapt suntem leneşi: este mult
mai uşor să scoţi de la naftalină intervenţii mai vechi, decât să
inventezi ceva nou.
Unul dintre motivele pentru care am oferit câte o ediţie revi­
zuită a acestei cărţi la câţiva ani este că nu mai sunt persoana
care exista la vrem ea ediţiei anterioare. M-am schimbat, am
avansat, am învăţat lucruri noi. Am citit ce am scris acum cinci
ani şi îmi dau seama că nu mai cred în aceleaşi lucruri sau nu
mai lucrez în felul acela. Am această fantezie că dacă oricare doi
clienţi s-ar putea întâlni ca să-şi descrie terapia, ar crede că au
un terapeut complet diferit, pentru că tot tim pul încerc să
schimb ce fac şi cum fac. Aceasta este una dintre cheile care mă
ţine energizat şi mă face să-mi iubesc meseria, chiar şi după trei­
zeci de ani.
Mă ajută şi să exprim sentimentele de plictiseală în şedinţe,
cel puţin cu acei clienţi care sunt gata de o mai mare sinceritate
şi autenticitate în relaţie. Preferând să lucreze în prezent în ma­

?
joritatea împrejurărilor, Yalom (2002, p. 66) descrie cum poate re­
aliza acest lucru: „In ultimele minute mi-am dat seama că nu mă
mai simt conectat cu tine, că sunt la distanţă... Mă întreb ce ni­
vel de conexiune cu mine simţi azi? Ai acelaşi sentiment? Haide
să încercăm să înţelegem ce se întâmplă."
Wiseman şi Scott (2003) rezumă o mare parte din literatura
legată de plictiseala terapeutului şi conchid că, deşi nu există o
unică soluţie pentru a rămâne energizat şi concentrat, este mai
înţelept să încerci mai multe lucruri: să devii mai activ şi mai im­
plicat în relaţia ta, să găseşti sens în acea experienţă, să-ţi folo­
seşti sentimentele ca instrument de diagnostic, să realizezi că e
timpul să-ţi diversifici viaţa şi să schimbi m odul de a lucra. Alţi
terapeuţi se im unizează cu succes îm potriva plictiselii luând

Jeffrey A. Kottler
cazuri incitante care nu le perm it să aibă o atitudine laxă. De ase- l"
menea, poate fi folositor să stai sub supervizarea cuiva care te
va ţine perm anent în şah, te va învăţa să fii m odest şi te va su r­
prinde mereu în m od plăcut. Plictiseala poate în acest m od să fie
ţinută la distanţă dacă lucrezi constant şi deliberat să ţii lucruri­
le vii, în special căutând u n sens în ceea ce faci.

Despre e p u iz a re ( b u r n o u i )

Epuizarea este cea m ai întâlnită consecinţă asupra vieţii per­


sonale ce rezultă din practicarea terapiei. Indiferent cât de iscu­
sit este terapeutul în evitarea riscurilor meseriei (inclusiv a plic­
tiselii), va exista în to td eau n a o perioadă de tim p, o zi, o
săptămână, o lună sau o eternitate, în care acesta se va gândi în
mod serios să-şi schimbe profesia. Poate e una din acele zile când
clienţii nu au venit în m od succesiv şi aceasta s-a combinat cu
un telefon furios de la un părinte iraţional. Sau o săptămână din
acelea în care descoperi că supervizorul de care îţi place s-a dus
pe altă poziţie şi că postul lui a fost ocupat de colegul pe care-1
deteşti, în loc să fii prom ovat tu. Sau una dintre acele luni în care
un fost client pe care crezi că l-ai ajutat îţi dezumflă cauciucuri­
le şi tu însuţi te dezum fli din cauza colegilor care încearcă să-ţi
submineze autoritatea, din cauza lipsei de încredere a autorită­
ţilor care-ţi trim it pacienţi, unui supervizor care se simte ame­
ninţat de superioritatea ta intelectuală şi unor clienţi care nu-ţi
mai răspund la telefon.
întrebarea este, atunci, n u cine se va confrunta cu epuizarea,
dar cat o să dureze urm ătoarea fază.
De fapt, epuizarea n u este cel mai bun termen pentru a de
scrie delăsarea şi deteriorarea care au loc atunci când terapeuţii

în culisele psihoterapie! ■Plictiseala şi epuizarea


200 îşi pierd interesul şi eficienţa; poate că lâncezeala este cea mai
bună descriere pentru că reprezintă mai bine procesul de degra­
dare înceată care macină spiritul terapeutului (Gmelch, 1983). Va
puteţi trezi într-o bună zi şi veţi descoperi că focul vostru a ars
dintr-odată, consumându-se ca o torţă; de fapt, de-a lungul tim­
pului, au fost sute de asemenea dimineţi care au contribuit la
deziluzionarea voastră totală.
Ţine de natura condiţiei umane în general şi de condiţia tera­
peutului în particular să ai parte de suişuri şi coborâşuri în ceea
ce priveşte fericirea. Aceasta este o profesie încărcată de emoţie,
cu multe stări contradictorii. Uneori ne simţim aproape nişte zei,
puternici, eleganţi, iscusiţi, înţelepţi, iar alteori ne simţim total
nepricepuţi, încât ne întrebăm cum de suntem lăsaţi să conti­
nuăm să practicăm meseria aceasta. Indiferent de câţi oameni am
ajutat, în sufletul nostru avem un sentiment groaznic că n-o să
mai fim niciodată în stare să ajutăm pe nimeni. Eu nu ştiu ce-am
făcut ultima oară. Şi când vine un nou client, se aşază şi-şi pre­
zintă cazul, aşteptând să-mi spun părerea, există întotdeauna un
moment de panică în care stau să mă gândesc: „Habar nu am ce
se petrece, n-am nici cea mai mică idee cum să-l ajut pe nenea
ăsta". Acum, respir adânc, intervin şi spun ceva, orice, chiar dacă
e numai ceva de genul: „Nu ştiu încă ce se întâmplă, dar sunt si­
gur că o să ne dăm seama împreună."
Epuizarea sau lâncezeala are loc atunci când realizezi că nici
nu ştii şi nici nu-ţi pasă ce se întâmplă cu clienţii. Invers, aceste
probleme pot apărea şi când eşti prea sigur de ce se întâmplă şi
de ce e mai bine pentru toţi, simţindu-te frustrat că nu eşti as­
cultat.
Pe acei începători în domeniu care citesc (sau răsfoiesc) acest
capitol, pentru că epuizarea sau plictiseala nu-i prea preocupă

Jeffrey A. Kottler
acum, la începutul carierei, eu îi previn că toţi terapeuţii au în­ 201

ceput cu optimism, entuziasm şi avânt nemaipomenit. Puteţi să


promiteţi solemn că nu veţi deveni niciodată victima eroziunii
emoţionale pe care aţi văzut-o la terapeuţii veterani, dar, cre-
deţi-mă pe cuvânt că anii de m uncă în tranşee o să-şi spună la
un moment dat cuvântul. Cel mai bun m od de a preveni aseme­
nea efect negativ este să dezvoltaţi un sistem care să vă prevină
din timp, pentru a p u tea recunoaşte sim ptom ele iniţiale care
apar.

SEMNE SI SIMPTOME ALE EPUIZĂRII

Epuizarea (burnout) este în general descrisă ca având mai mul­


te trăsături: (1) oboseală emoţională sau extenuare fizică, (2) ati­
tudini negative faţă de clienţi (depersonalizare, cinism, judecăţi
critice), (3) o percepţie care diminuează reuşitele personale şi pro­
fesionale (frustrare, pesimism, futilitate). Deşi mai multe surse
(Farber, 1990; Maslach, 2003; Norcross, 2000) par foarte clare în
ceea ce priveşte simptomele acestei afecţiuni, nu există un con­
sens general în legătură cu cauzele, care au fost puse pe seama
a mai mulţi factori, ca de pildă atmosfera de la locul de muncă,
numărul de clienţi, compensaţia, imaginea de sine şi lipsa de sus­
ţinere colegială sau familială (Rupert şi Morgan, 2005).
Discut epuizarea nu num ai ca pe o problemă care îl împiedi­
că pe terapeut să se simtă fericit şi m ulţum it în legătură cu m un­
ca lui, ci şi ca pe o afecţiune care poate să ducă la o importantă
deteriorare a eficienţei profesionale şi la o probabilă încălcare a
codului etic (Corey, Corey şi Callanan, 2007; Remley şi Herlihy,
2009; Welfel, 2002). Suntem m ult m ai vulnerabili la un com­
portament sexual inadecvat: ne sim ţim atraşi sexual de client,

în culisele psihoterapiei ■Plictiseala şi epuizarea


discutăm probleme sexuale ce ne interesează pe noi mai degra­
bă decât pe client, ne întâlnim cu clienţii în afara cabinetului din
motive aparent legitime sau le solicităm clienţilor să adopte
anumite comportamente sexuale pentru a ne bucura de acestea
în mod indirect (Pope şi Bouhoutsos, 1986). Marea majoritate a
terapeuţilor mărturisesc că ştiu de un coleg care s-a ars rău şi o
treime din practicanţii terapiei adm it că au avut la un moment
dat o asemenea problemă (Mahoney, 1997; Wood, Klein, Cross,
Lammes şi Elliot, 1985).
Epuizarea sau incapacitarea terapeutului arată la prima ve­
dere ca o depresie. Există o pierdere de energie şi motivaţie, sen­
timente de neputinţă şi zădărnicie, ceea ce este foarte deprimant.
„Aceşti oameni, cândva atât de dedicaţi profesiei lor, aduc în
munca lor un val de deziluzie, disperare şi epuizare, care ajung
să înece toate bunele intenţii." (Wylie şi Markowitz, 1992, p. 20).
Cu toate că depresia este starea care domină, epuizarea se con­
centrează şi este alimentată în special de munca noastră.
Mai mulţi indici comportamentali destul de specifici ai epui­
zării acute au fost descrişi de diverşi autori. Următoarea discu­
ţie a simptomelor, cauzelor şi remediilor pentru epuizare a fost
inspirată de mai muie surse (Brems, 2000; Edelwich şi Brodsky,
1980; Freudenberger, 1975; Maslach şi Leiter, 1997; Norcross şi
Guy, 2007; Rupert, Stevanovic şi Hunley, 2009; Skovholt, 2001).
Simptomele de mai jos sunt cele mai clare semne ale unei pro­
bleme incipiente:

1. Există o reticenţă generală în a discuta despre muncă în


cercurile sociale şi familiale. Când e întrebat de prieteni ce
mai e nou pe la cabinet, terapeutul ridică din umeri şi
sprâncene, dar nu spune nimic. De fapt, terapeutul, dacă

Jeffrey A. Kottler
răspunde până la urmă, poate să-şi dreagă glasul şi să-şi 203
folosească toate competenţele terapeutice pentru a schim­
ba abil cursul discuţiei către altcineva sau altceva.

Există o reticenţă în a verifica căsuţa vocală, e-mailul, în a


suna la birou sau în a verifica mesajele de pe robot şi o re­
zistenţă de a întoarce apelurile. Este ca şi cum nu mai exis­
tă niciun mesaj care să merite. în cele mai pesimiste stări, te­
rapeuţii epuizaţi pot să creadă că mesajul nu va consta decât
în una din cele trei posibilităţi: (1) cineva care îşi anulează
şedinţa în ultim ul moment şi care lasă astfel o gaură mare
în orarul terapeutului, în mijlocul zilei, (2) un nou pacient
care a sunat şi vrea să se strecoare într-un program deja prea
plin sau (3) un agent de asigurare pe viaţă care vrea să vor­
bească cu terapeutul despre moartea sa inevitabilă.

Când un client sună pentru a anula o şedinţă, terapeutul se


bucură un pic cam prea mult. Dacă dansezi sau cânţi pe
hol, acesta poate fi socotit un semn de deteriorare avansa­
tă. Dacă-ţi şopteşti în barbă lucruri de genul „Slavă Dom­
nului!" sau alte expresii de uşurare, lucrurile par un pic mai
adecvate din punct de vedere social, dar indică de aseme­
nea că ai ajuns să te temi din punct de vedere profesional.

Unul din cele mai clare semne ale epuizării la un terapeut


este când m ai m ulţi clienţi se plâng de simptome similare.
Când există o avalanşă de plângeri de disperare, frustrare,
pesimism şi îndoială în procesul terapeutic, e posibil ca te­
rapeutul să le aprobe tacit. Cum clienţii rezonează la con­
cepţiile şi părerile noastre, ei simt şi ne imită disperarea la

In culisele psihoterapie! ■Plictiseala şi epuizarea


204 rândul lor. Terapeuţii frustraţi şi nem otivaţi nu fac îndea­
juns ca pacienţii lor să crească. Dacă clienţii se îmbunătă­
ţesc, aceasta este în mare parte în ciuda, mai degrabă de­
cât datorită ajutorului terapeutului. De fapt, unii clienţi se
vor îm bunătăţi doar pentru a scăpa de rutina punitivă a
şedinţelor lor.

5. Ceasul deşteptător este mai puţin un semnal de a începe


ziua, cât un ordin de a-ţi continua sentinţa. Nu-ţi vine să
te scoli din pat şi-ţi găseşti tot felul de scuze ca să nu-ţi în­
cepi ziua. In timpul zilei, terapeutul funcţionează la jumă­
tate din capacitate şi este letargic, apatic, absent. Stă mult
în pauzele de cafea şi trage de timp.

Ca şi în cazul stresului prelungit, terapeuţii au tendinţa de


a se anestezia cu medicamente pe care şi le-au prescris ei
A

înşişi. In anumite cazuri, folosesc cu regularitate medica­


mente prescrise în reţetă. La fel de des, terapeuţii stresaţi
recurg la un abuz al unei anumite substanţe recreaţionale.
Aşa cum se întâmplă cu restul lumii, terapeuţii pot să se
medicamenteze şi cu alte strategii compensatorii: mânca­
tul în exces, cumpărăturile compulsive, jocurile de noroc,
exerciţii fizice exagerate, comportamentele sexuale ieşite
din comun, adicţiile, riscurile distructive.

7. Cinismul se manifestă în mai multe moduri. Colegilor sau


prietenilor, terapeutul le poate împărtăşi o serie de remarci
depreciative la adresa clienţilor, ridiculizându-i pentru slă­
biciunile lor şi glumind pe seama neputinţei lor. Şi terape­
utul se poate pomeni cu următorul comentariu în minte în

Jeffrey A. Kottler
1

timpul şedinţelor: „Dacă ai şti că arăţi ca un dobitoc", sau 205


„Eşti aşa de plicticos... Nu-i de mirare că te-a părăsit ne­
vasta", „Nu-mi pasă ce-o să faci. Atunci de ce mă tot în­
trebi?"

8. Şedinţele îşi pierd scânteia, elanul, savoarea şi spontanei­


tatea. Râsul sau mişcarea dispar aproape de tot. Camera
pare încremenită. Vocile devin monotone. Se cască mult şi
se lasă tăceri apăsătoare. Şedinţele se termină devreme.

9. Terapeutul nu mai reuşeşte să se ocupe de documente la


timp. Se tot aglomerează rapoarte, chitanţe, planuri de tra­
tament şi rezumate trimestriale. Chiar şi în vremurile bune,
aceste sarcini nu sunt o plăcere, iar terapeutul epuizat pe­
trece în general mai mult timp plângându-se de formula­
rele de completat decât completându-le. Administraţia îl
trage de mânecă, de multe ori impunând măsuri punitive
pentru a-1 face să respecte regulile organizaţionale.

10. în timpul liber, există preferinţa pentru distracţii pasive.


Să te uiţi la filme, la televizor sau să stai pe internet este
mai simplu decât să ieşi în lume pentru a face ceva. Un te­
rapeut a comentat în legătură cu aceasta: „M-am săturat să
am grijă de vieţile altora şi vreau să aibă cineva grijă şi de
a mea. Pur şi simplu nu am energie pentru nimic altceva".

11. Terapeutul devine mult prea ataşat emoţional de profesia


sa, care este cu mult mai importantă decât viaţa lui socia­
lă. Nu vrea să lase nimic din mână şi simte că trebuie să
facă totul singur. Există o excesivă presiune internă de a

în culisele psihoterapie! ■Plictiseala şi epuizarea


206
reuşi şi o supraidentificare cu clienţii, până în punctul de
a-şi pierde propria identitate.

12. Terapeutul este reticent să exploreze cauzele şi remediile


pentru epuizare. Decât să facă schimbările necesare sau să
se confrunte cu dificultăţile emoţionale care îl împiedică să
fie satisfăcut, acesta preferă să-şi găsească scuze şi să-i cri­
tice pe alţii pentru această problemă. O mare parte a mun­
cii terapeutului presupune tocmai întreruperea acestui ci­
clu distructiv în cazul altora; de aceea, un simptom al
epuizării va reprezenta incapacitatea sau reticenţa sa de a
aplica experienţa terapeutică la problema proprie. Există
un soi de răzbunare ironică în crearea unei pedepse aşa de
îngrozitoare pentru cei care practică terapia cu ipocrizie şi
delăsare.

13. în cele din urmă, visarea cu ochii deschişi şi fanteziile es-


A

capiste sunt foarte răspândite. In timpul şedinţelor, ochii


terapeutului se îndreaptă fără voie către fereastră sau că­
tre uşă. Trebuie să fii mereu alert atunci când eşti cu clien-
/V

tul. Insă, în ciuda celor mai bune intenţii, mintea ta se în­


dreaptă către un alt spaţiu şi timp. în timpul perioadelor
de reapaos, gândirea escapistă continuă şi terapeutul poa­
te să-şi imagineze că salvează prinţi la ananghie pe o pla­
jă în Tahiti.

Călătoriile fantastice ca indicii

Conţinutul şi modelul fantasmei tale, atât în timpul şe­


dinţelor, cât şi altundeva, oferă indicii bogate în legătură cu

i
relativa prevalenţă a simptomelor de epuizare şi incapacita­ 207

te. Cred că este interesant să-i punem terapeutului două în­


trebări*.

1. în timpul şedinţelor tale tipice, care este proporţia timpu­


lui pe care-1 petreci complet absorbit şi concentrat? Cu alte
cuvinte, cât de des asculţi atent ceea ce spun clienţii tăi,
fără să te abstragi, să fantasmezi sau să te gândeşti la alte
lucruri?
2. Când pleci din şedinţă în mintea ta, unde te duci?

Pun aceste întrebări adesea. în ceea ce-o priveşte pe prima,


am auzit estimări de la douăzeci până la şaptezeci şi cinci la sută,
ceea ce înseamnă că terapeuţii mărturisesc că dau atenţie reală
clienţilor lor undeva între o cincime şi trei pătrimi din timp. Per­
sonal, eu cred că e un lucru pozitiv că ascultăm cu adevărat apro­
ximativ jumătate din timp, având în vedere că în sinea noastră
se petrec o groază de lucruri. Un client spune ceva şi aceasta de­
clanşează o serie întreagă de semnale interioare prin care noi fa­
cem legătura cu propriile noastre vieţi, ne lăsăm duşi de val un
minut şi începem să fantasmăm, plănuind apoi ce vrem să facem
mai târziu în şedinţă sau mai târziu în acea zi. Apoi ne reconec-
tăm pentru câteva minute, până ne distrage altceva, când pără­
sim încăperea pentru câteva minute, în sinea noastră. Unii pot
spune că aceasta este plictiseală, desigur, dar o grămadă dintre
aceste călătorii imaginare sunt rezultatul inevitabil al procesării
tuturor lucrurilor pe care le ascultăm şi trăim în timpul unei con­
versaţii extrem de intense.
Ceea ce vreau să spun este că frecvenţa cu care ne menţinem
concentrarea în timpul şedinţelor — şi frecvenţa cu care părăsim

în culisele psihoterapie! ■Plictiseala şi epuizarea


208 în mintea noastră camera — sunt indicatori relativi a cât de ab­
sorbit eşti de munca ta. Aceştia vor varia de la client la client, de
la zi la zi, de la terapeut la terapeut. Unii terapeuţi pretind că au
o putere fenomenală de concentrare şi spun că îi ascultă pe clien­
ţii lor cam optzeci sau nouăzeci la sută din timp. (îmi vine greu
a crede, pentru că eu însumi nu mă ascult pe mine atât de mult).
Unii dintre noi pot să facă muncă clinică excelentă, conectân-
du-se cam jumătate din timp sau mai puţin; chiar putem să că­
pătăm multă energie creativă în timpul acelor călătorii reflexive.
Pe lângă întrebarea legată de frecvenţa fanteziilor, există o alta
şi mai interesantă: Când pleci din şedinţă şi te duci într-o fante­
zie preferată, unde te duci exact?
O vreme, pe la vârsta de douăzeci de ani, lumea mea inte­
rioară era dominată de fantezii intense, vii, incredibil de deta­
liate, de natură sexuală, atât în timpul şedinţelor cât şi în afa­
ra lor. Nu vorbesc despre fantezii sexuale cu clienţii mei (deşi
am avut şi aşa ceva), ci de idile din trecut sau întâlniri imagi­
nare cu străine atrăgătoare. Apoi, când mi s-au potolit hormo­
nii, plecam din şedinţe gândindu-mă în mod destul de descrip­
tiv la o lume a viitorului pe care voiam s-o creez. Mă imaginam
într-o slujbă ideală diferită de cea prezentă. Retrăiam conver­
saţii cu cineva cu care fusesem în conflict, repetând ceea ce
voiam să spun. înainte de patruzeci de ani, când aveam un ca­
binet privat stabil, de succes, s-a declanşat o avalanşă de fan­
tezii materialiste, despre lucrurile pe care voiam să le cumpăr
şi călătoriile pe care voiam să le fac. Ştiţi cam despre ce e vor­
ba... şi voi aveţi fanteziile astea.
Deci, să ne întoarcem la întrebare: Unde vă duceţi când ple­
caţi din şedinţă şi faceţi călătorii imaginare? Şi ce vă spune acest
lucru?

Jeffrey A. Kottler
CAUZELE ep u iz ă r ii

DeP " e S1Stemul imur*itar, de puterea de recuperare şi


de mediu e ucru, stagnarea terapeutului poate fi ori o incon­
venient temporara, ori o problemă perm anentă care necesită o
schimbare de cariera. Durata şi intensitatea acestei crize profe­
sionale şi personale este determinată de mai mulţi factori

Factorii predispoziţionali. în ciclul vieţii omeneşti este natural


să ai perioade de calm relativ care alternează cu m om ente de
dezorientare urm ate de creştere personală. Specialiştii în psiho­
logia dezvoltării au scris cum creşterea şi evoluţia înaintează în
funcţie de o secvenţă ordonată de stadii care se bazează pe ex­
perienţe de adaptare anterioare. Şi de-a lungul carierei terapeu­
tului există stadii de creştere predeterminate care sunt facilitate
de variabile precum formarea, episoadele critice, expunerea la
teorii, mentori şi experienţe. Conform noţiunii de creştere pro­
fesională din psihologia dezvoltării, o să se dezvolte anumite
puncte nevralgice previzibile. Terapeuţii sunt foarte vulnerabili
în timpul tranziţiilor din ciclurile vieţii, în timpul perioadelor de
schimbări accelerate de metabolism, după intervale de zeci de
ani între schimbările teoretice.
Unii terapeuţi sunt în pericol nu numai din cauza tranziţiilor
din dezvoltare, ci şi din cauza caracteristicilor de personalitate.
Cei care nu tolerează frustrarea şi ambiguitatea şi doresc cu ar­
doare să fie aprobaţi şi controlaţi şi cei care au modele rigide de
gândire vor fi în mai mare pericol. De exemplu, un asistent so-
cial practică de douăzeci de ani psihanaliză convenţională. El are
abonamente la toate revistele de rigoare, se duce la conferinţe cu
religiozitate şi este m ândru de faptul că nu şi-a schimbat stilul

în culisele psihoterapie! ■Plictiseala şi epuizarea


210 de douăzeci de ani, de când el însuşi şi-a terminat formarea în
analiză. E reticent la schimbare chiar şi în cercurile sale restrân­
se şi strâmbă din nas la psihologia eului sau analiza jungiană,
considerându-le prea radicale. în şedinţe de fapt face foarte pu­
ţin, deşi vorbeşte ore întregi cu colegii despre toate lucrurile in­
teresante care se întâmplă. E adesea frustrat pentru că nu i se
pare că se vede mare progres la clienţii săi şi primeşte prea pu­
ţin feedback de la ei în legătură cu ce simt ei pentru el.
Deşi folosesc exemplul cuiva care practică psihanaliza, aş pu­
tea să fi selectat pe oricine din această profesie care ţine la nişte
convenţii rigide legate de un comportament specific, repetitiv. în
special unii terapeuţi cognitivi sunt cuprinşi de plictiseală, epui­
zare şi îşi pierd energia discutând aceleaşi credinţe iraţionale la
nesfârşit, aşa cum specialiştii în terapia realităţii se pot sătura
să-i tot întrebe pe alţii care sunt consecinţele alegerilor lor, iar
specialiştii în tehnicile narative ajung să nu mai considere cău­
tarea rezultatelor unice un lucru atât de interesant. Astfel ne stră­
duim să creăm un stil terapeutic bine întocmit, solid, conforta­
bil, care să fie în acord cu teoria şi cercetarea de actualitate, dar
care să permită îndeajuns de multă flexibilitate şi creativitate în­
cât să ţinem atmosfera proaspătă şi vie.
Seminţele deziluziei se sădesc şi uneori dau şi rod după ter­
minarea ciclului de licenţă. Terapeuţii au probleme cu aşteptări­
le nerealiste şi scopurile nerezonabile. Indiferent ce spun manu­
alele şi profesorii, nu poţi să vindeci schizofrenia reflectând
sentimentele şi nu poţi să tămăduieşti depresia cronică modifi­
când credinţele iraţionale. începătorii naivi intră în meserie pre­
gătiţi să conducă şedinţe de terapie ordonate, elegante şi orga­
nizate, cu oameni care o să se schimbe rapid, o să plătească o
grămadă de bani şi o să fie extrem de recunoscători. Durează mai

Jeffrey A. Kottler
jiuilţi ani până realizează că unii clienţi o să fie mereu aceiaşi in­
diferent de ceea ce faci pentru ei, că nu o să te îmbogăţeşti nici­
odată sau că nu o să ajungi celebru ca terapeut şi că majoritatea
timpului vei fi subapreciat şi supraaglomerat.

Constrângerile birocratice. Există factori în majoritatea structu­


rilor organizaţionale care conduc la operaţiuni eficiente, direc­
tori mulţumiţi şi bugete echilibrate, dar care dăunează moralu­
lui angajaţilor. Birocraţia este un exemplu de produs care
mulţumeşte agenţiile de finanţare şi acreditare, dar care pur şi
simplu scoate peri albi personalului clinic. La fiecare şedinţă de
terapie, terapeutul trebuie să petreacă cincisprezece minute de­
scriind ce a discutat cu clientul în cele mai mici amănunte, ce in­
tervenţii a folosit, cum a contribuit întreaga şedinţă la scopurile
generale ale tratamentului şi cum s-a simţit clientul după ce a
plecat. într-unele cadre, acest material trebuie repetat la nesfâr­
şit pentru fişe, formulare de asigurare, raporturi de caz şi dosa­
re departamentale.
Unele agenţii de sănătate mentală, spitale, departamente de
servicii sociale, universităţi şi clinici sunt celebre pentru războa­
iele politice pe care le duc. Au loc lupte pentru putere nu numai
între şefii de departamente şi în ierarhia administrativă, dar în
special între grupurile profesionale. Psihiatrii, asistenţii sociali,
terapeuţii de familie, consilierii, psihologii, asistenţii psihiatrici
şi specialiştii în sănătate mentală sunt adesea uniţi în grupurile
lor separate, fiecare dintre acestea cu propriile prejudecăţi împo­
triva altora. Rezultatul acestei competiţii adeseori acerbe este cm
ntediu în care personalul luptă pentru control, statut, recunoaş­
tere şi putere. în acest cadru, nu este surprinzător că urni aleg să
renunţe.

în culisele psihoterapie! ■Plictiseala şi epuizarea


212 Chiar şi celui mai devotat şi bine intenţionat profesionist
care a evitat toate capcanele de mai sus poate să-i vină greu să
reziste contaminării cu dezamăgirea altora. Când norma insti­
tuţională este să te plângi de mâncare, sigur că nu te mai poţi
bucura când mănânci. Când alţi membri ai personalului se
plâng de cum au fost abuzaţi de către administraţie, este greu
să-ţi faci treaba ca şi cum altora le pasă de binele tău. In cel mai
rău caz, un nou-venit îşi pierde entuziasmul în doar câteva săp­
tămâni.

Stresul emoţional. Majoritatea problemelor care contribuie la


epuizare se centrează mai puţin pe munca cotidiană şi mai de­
grabă pe dificultăţile emoţionale nerezolvate. Mai mulţi terape­
uţi pot fi expuşi la aceiaşi clienţi sau probleme şi în timp ce unii
vor intemaliza disperarea, ceilalţi vor scăpa uşor de ea. Aceasta
ţine nu numai de stilul terapeutic, de activitatea cognitivă şi de
mecanismele de apărare, dar şi de nivelurile de stres acumulat
şi de sursele de stres din viaţa terapeutului.
Unii profesionişti investesc prea mult în rezultatele terapiei,
care depind foarte mult de motivaţia şi comportamentul clien­
tului. Astfel, aceştia vor încerca să facă prea mult în şedinţe, să-şi
asume o responsabilitate prea mare de a umple tăcerile, de a oferi
o uşurare imediată a simptomelor şi de a genera uri. Cu
cât mai mult îşi asumă terapeutul controlul, cu atât mai puţin
şi-l asumă clientul. Cu cât face mai mult terapeutul, cu atât face
mai puţin clientul.
Una dintre cele mai mari probleme pe care le am eu este că
atribui prea multă putere şi influenţă propriilor competenţe în
şedinţe (şi în viaţă). Aceasta înseamnă că îmi asum mai multe
merite pentru rezultatele obţinute şi mai multă vinovăţie pentru

Jeffrey A. Kottler
eşecurile înregistrate. Ştiu de multă vreme acest lucru şi am lu­ 213

crat mult în terapie, supervizare şi consultaţii cu colegii în acest


sens, însă eu tot refuz să-mi schimb comportamentul (şi aceasta
este o alegere deliberată). Ştiu ce trebuie să le spun supervizori-
lor şi studenţilor — că trebuie să-şi lase clientul să lucreze, că pu­
terea terapeutului e limitată şi că restul depinde de factori pe
care ei nu-i pot controla — însă îmi place iluzia de putere care
merge împreună cu impresia că pot să controlez anumite lucruri,
care de fapt sunt dincolo de forţele mele. îmi mai place şi creş­
terea continuă care însoţeşte acest stil autocritic, chiar dacă aceas­
ta mă predispune mai repede către epuizare dacă nu controlez
foarte strict ce se întâmplă.
Terapeuţii care sunt mai evoluaţi decât mine în acest dome­
niu nu au dreptul însă să asume un rol pasiv, detaşat, distant,
care să le permită clienţilor să rătăcească fără ţintă. Desigur, îm-
părţim cu clienţii responsabilitatea de a planifica şedinţele, de a
contribui la alegerile lor şi de a-i ajuta să ajungă la un anumit
grad de autoînţelegere pentru a acţiona în consecinţă. Problema
apare când, dintr-un sentiment de proprie importanţă, terapeu­
tul simte că are o miză foarte mare în legătură cu ceea ce face
clientul sau cu cât de repede acţionează acesta.
Factorii emoţionali apar nu numai în viaţa terapeutului care
se străduieşte prea mult, dar şi în viaţa aceluia care se suprai-
dentifică cu situaţia clientului. Indiferent de câte ori aud un client
tânăr plângându-se cu furie sau deznădejde că este necăjit de co­
legii sau prietenii lui, mă simt de fiecare dată de-a dreptul îndu­
rerat. Când copilul îmi povesteşte că a ratat la baseball a treia
oară în faţa colegilor de echipă batjocoritori, încep să tremur din
tot corpul. Eu eram imul dintre puştii aceia care erau mereu exi­
laţi să joace în apărare la baseball.

în culisele psihoterapiei ■Plictiseala şi epuizarea


214 Adesea, o rană veche se poate redeschide atunci când este ata­
cată de problemele emoţionale ale clienţilor. Uneori, nu putem spe­
ra decât să fim mereu cu ochii în patru: „Nu simt unul şi acelaşi cu
clientul. El nu este eu. Eu stau aici în fotoliu. Eu sunt plătit să stau,
să ascult, să reacţionez, nu să-mi examinez propriile griji".
O ultimă problemă emoţională demnă de menţionat se leagă
de acei terapeuţi care nu au sprijinul familiei în munca lor. Cei
din profesiile de consiliere şi psihoterapie au nevoie de multă
grijă, înţelegere şi semne de afecţiune. După ce tot dăruiesc cât
e ziua de lungă, vin de multe ori acasă foarte iritaţi şi cu multe
cereri faţă de familie. Aceştia trebuie îngrijiţi cu dragoste până
se reîntorc printre cei vii. Aceasta este o problemă în special pen­
tru femeile din domeniu, care adesea au prea multe îndatoriri
familiale şi domestice, în afară de un program încărcat la servi­
ciu. De asemenea, părinţii fără partener care-şi îngrijesc copiii
duc o povară financiară grea şi trebuie să se ocupe mereu sin­
guri de transport, rufe sau curăţenie când vin seara obosiţi.

REMEDII PENTRU EPUIZARE


Nu există un remediu pentru epuizare, întrucât stresul conti­
nuu face parte din profesia de terapeut. Dar dacă acest stres duce
la incapacitare, unde simptomele afectează funcţionarea cotidia­
nă şi compromit eficienţa personală, atunci este necesară o inter­
venţie, de obicei din partea supervizorului sau a terapeutului
personal. Problema majoră cu terapeuţii epuizaţi este atitudinea
pe care o aduc în muncă şi în viaţă. „înainte ca terapeuţii să-şi
controleze epuizarea", spune Watson (2000, p. 23), „aceştia tre­
buie să-şi controleze propriile atitudini referitoare la grija şi sti­
ma de sine."

Jeffrey A. Kottler
Ca şi pentru clienţi, pentru noi negarea este o piedică majoră 215
în terapia epuizării. în munca sa cu specialişti în sănătate men­
tală stresaţi, cu doctori, dentişti, asistente medicale, preoţi, far­
macişti şi ofiţeri de poliţie suprasolicitaţi, Freudenberger (1986)
a subliniat că cei din aceste profesii erau foarte reticenţi să ad­
mită că viaţa le scăpase de sub control. Când se confruntă cu un
număr de clienţi diminuat, plângeri din partea clienţilor şi cole­
gilor, probleme familiale sau comportament în mod cert disfunc-
ţional (abuz de substanţe, depresie, probleme sexuale, responsa­
bilitate financiară, afecţiuni psihosomatice), oamenii din aceste
profesii refuză să recunoască că au o problemă, sperând că lu­
crurile se vor rezolva de la sine. După cum bine ştim, aceasta se
întâmplă doar arareori.
Mulţi dintre aceşti factori care contribuie la epuizare determi­
nă o retragere şi o izolare a terapeutului. Ca şi în alte cazuri, spri­
jinul din partea familiei şi a prietenilor este de o mare importan­
ţă în medierea efectelor epuizării (Rupert et al., 2009). Pentru că
este adesea dificil pentru cei din profesiile de asistenţă să ceară
ajutor, modelele autodistructive se înrădăcinează şi mai adânc şi
sunt foarte greu de tratat. Poate fi de ajutor, în orice caz, dacă în­
cercăm anumite metode de a le preveni şi de a le remedia sin­
guri.

Să recunoaştem epuizarea atunci când o vedem sau o trăim. Nu este


greu să observăm când un coleg suferă de epuizare psihică şi fi­
zică. Semnele se văd foarte clar — este nervos, are simptome cla­
sice de depresie şi de anxietate, bea prea mult, nu-şi mai înde­
plineşte obligaţiile, pare epuizat, face greşeli şi, mai ales, nu vrea
să admită că e vreo problemă. Este mult mai greu să recunoşti
aceste semne şi simptome de epuizare la tine însuţi.

In culisele psihoterapie! • Plictiseala şi epuizarea


Ce ar fi însă mai interesant să întrebăm nu este dacă suferim
de epuizare, ci în ce măsură suferim de epuizare în acest mo­
ment. Oameni suntem cu toţii. Ne luptăm să ne ţinem pe linia
de plutire. Ne războim cu propriii noştri demoni. Avem tot felul
de necazuri care nu ne dau pace. Şi pe scena terapiei nu prea
avem unde să ne ascundem, oricât de mult am încerca.
Iată câteva întrebări la care ar trebui să ne gândim. înainte să
săriţi peste secţiunea aceasta şi să treceţi la următoarea, vă rog
să-mi faceţi favoarea mie (şi vouă înşivă) de a citi aceste între­
bări, gândindu-vă care dintre ele sunt relevante pentru voi. Poa­
te că o să vă fie de ajutor să vorbiţi cu cineva şi să vă scrieţi apoi
în jurnal, ca să procesaţi reacţia declanşată de aceste întrebări.
Amintiţi-vă că acesta este privilegiul profesiei noastre: nu numai
că ni se permite, dar suntem şi încurajaţi să fim reflexivi şi foar­
te sinceri cu noi înşine (şi cu alţii).

• Ce te obsedează mai mult, mai ales când te simţi rănit şi


vulnerabil?
A

• In ce fel condiţii nu funcţionezi pe cât de bine şi de eficient


ai putea?
• Care sunt aspectele din stilul tău de viaţă care sunt în mod
special nesănătoase?
• Care sunt relaţiile tale cele mai conflictuale şi mai disfunc-
ţionale?
• Unde îţi ţii durerea?
• în ce fel te medicamentezi (fie cu substanţe, fie prin anu­
mite comportamente)?
• Ce minciuni îţi spui?
• Ce eviţi sau de ce te ascunzi de cele mai multe ori?
• Cine te afectează cel mai mult şi ce înseamnă aceasta?

Jeffrey A. Kottler
• Care sunt problemele nerezolvate care te-au chinuit toată 217
viaţa?
• Cum îţi afectează toate acestea munca cu clienţii?
• Ce ţi se pare cel mai ameninţător la aceste întrebări?

Pentru că autoidentificarea cu problemele ridicate de aceste


întrebări este dificilă, este de dorit să le discutaţi cu un coleg sau
prieten de încredere, sau, şi mai bine, să le discutaţi la supervi­
zare sau terapie personală. Această ultimă opţiune este însă ara­
reori exercitată: mai puţin de unu la sută dintre terapeuţi discu­
tă la terapia personală probleme legate de cazurile lor (Norcross
şi Connor, 2005).

Să facem diferit terapie. Modul cel mai simplu de a anima o


muncă nesatisfăcătoare este fie de a face altceva, fie de a face ceea
ce faci într-un mod uşor (sau substanţial) diferit. Industria pro­
fitabilă a atelierelor şi seminariilor arată că această strategie este
populară, chiar dacă efectele ei nu durează prea mult. După pri­
mul val de entuziasm care-i cuprinde după ce se întorc de la un
atelier sau un seminar, mulţi terapeuţi revin la starea de inerţie.
Un bun vorbitor te poate impresiona, dar, aşa cum se întâmplă
în terapie, dacă participantul nu aplică zi de zi ideile care i-au
fost insuflate, este probabil să apară regresul.
După mulţi ani în care te-ai căznit să-ţi găseşti calea prin di­
versele orientări teoretice, tehnici terapeutice şi ipoteze conflic-
tuale, te simţi mai sigur dacă păstrezi reţeta care îţi este deja fa­
miliară. Chiar dacă nu ai nimic împotrivă să înveţi noi concepte,
noi reguli, o nouă terminologie şi un nou set de competenţe, a
încerca ceva nou pare să fie echivalent cu a arunca în uitare ceea
ce făceai înainte. Nu este de fapt chiar aşa, pentru că mereu vom

II
în culisele psihoterapie! • Plictiseala şi epuizarea
218 păstra ideile care ne sunt de ajutor. Cu toate acestea, până când
terapeuţii nu dau de o problemă îndeajuns de gravă, ei vor fi
destul de reticenţi să facă o schimbare radicală. Secretul este deci
să-ţi dai voie să te schimbi puţin câte puţin, să experimentezi, să
fii mai creativ.
Un psiholog le dăduse clienţilor exerciţii de relaxare cu suc­
ces timp de mai mulţi ani. Găsise o formulă bună de a crea
tehnici de sugestie efective şi eficiente, imagini vii şi de a obţine
rezultate pozitive. Clienţii lui se îmbunătăţeau (deşi se îmbună­
tăţiseră mai puţin în ultimele luni), dar el se simţea mult mai rău.
Deşi se tot plângea cât de searbădă şi plictisitoare îi devenise
munca, deşi se gândise să renunţe la strategiile comportamenta­
le, nu îi trecuse prin minte să-şi schimbe pur şi simplu exerciţii­
le de relaxare. Nu prea avea nevoie să le mai citească, dar făcea
aşa tot timpul, pentru că nu avea încredere în sine că va putea
lucra în mod spontan. Acesta este un exemplu deosebit de rigi­
ditate şi ne arată că psihanalistul nu trebuie să devină specialist
în masajul Rolfing sau că terapeutul gestaltist nu trebuie să adop­
te tehnica modificării comportamentale pentru a insufla o nouă
energie muncii sale.
Să faci terapie în mod diferit înseamnă să te forţezi să te aven­
turezi în teritorii neexplorate, unde destinaţia nu este aşa de cla­
ră. înseamnă să i te alături clientului ca partener într-o odisee
spirituală. Mai presus de toate, înseamnă, în mod paradoxal, să
învingi epuizarea, muncind la început chiar şi mai mult, până
când nu ţi se va mai părea un efort.

Să-i învăţăm pealţii. Foarte mulţi profesori fac c


lângă predare şi foarte mulţi terapeuţi predau. Motivul pentru
care fac aceasta are mai puţin de a face cu banii, cât cu faptul că

' Jeffrey A. Kottler


vor să-şi redeştepte entuziasmul. Terapeuţii nu predau doar pen­ 219
tru a-şi răspândi teoriile, pentru a-şi mări numărul de pacienţi
şi pentru a-şi consolida reputaţia, dar pentru a da un sens mai
profund muncii lor clinice. Când le explici altora ce faci, cum şi
de ce faci acest lucru intr-un anumit fel, eşti obligat să cauţi ar­
gumente pentru fiecare intervenţie pe care ai făcut-o.
O fostă profesoară, fostă terapeută, în prezent cu o funcţie în
administraţia universităţii, încă mai are câţiva clienţi pentru a-şi
ţine competenţele treze şi pentru a avea o perspectivă proaspă­
tă. Ea face eforturi să predea câte un curs practic fiecare semes­
tru, deşi aceasta înseamnă să muncească în plus. N u primeşte
nimic în plus, iar cei de la conducere nu văd aceasta cu ochi
buni, pentru că înseamnă că va petrece mai puţin timp la birou.
Ea face acest lucru pentru propria ei sănătate mentală: „Preda­
rea mă ajută să fiu mai sinceră şi mai autocritică. Mă ajută să
devin mai bună dacă vorbesc despre ce înseamnă să fii un bun
terapeut."
Un alt terapeut predă un curs postuniversitar chiar dacă
aceasta înseamnă o seară pierdută în fiecare săptămână pentru
o plată simbolică: „De obicei mă aleg cu acele cursuri pe care
nu vor să le predea profesorii cu normă întreagă, dar nu mă de­
ranjează. Este un mod de a vorbi cu oamenii din domeniu care
sunt încă entuziaşti şi vii. E un privilegiu şi o onoare să lucrez
cu studenţii cu adevărat buni. Aş face-o pe gratis. Predau câte
o oră referitoare la o tehnică ce de fapt nu-i place nimănui, nici
profesorilor, nici studenţilor, pentru că se referă la producerea
Şi analizarea transcrierilor a ceea ce s-a discutat. Terapia mea
s~a schimbat foarte m ult de când am început să studiez munca
începătorilor care nu ştiu aproape nimic. Ei folosesc un tip de
ascultare activă de nivel mic şi destul de greoaie, dar cu toate

în culisele psihoterapie! ■Plictiseala şi epuizarea


acestea sunt eficienţi. De când m-am întors la rădăcinile
profesiei, descopăr cu surprindere că îmi place la fel de mult
ca şi prima dată."
Un profesor cu normă întreagă povesteşte despre impactul
predării asupra muncii clinice: „întrebările mă înnebunesc! Ce
întrebări pun unii studenţi... De pildă, unul care făcea pe deş­
teptul m-a întrebat cum ştiu dacă clienţii se fac mai bine. Poate
că se prefac. Tipul ăsta n-avea nici cea mai mică intenţie să spu­
nă o chestie profundă, se prostea pur şi simplu. I-am tăiat-o cu
o remarcă bine ţintită. Dar după aceea am stat şi m-am gândit la
motivele pentru care ştiu sigur că pacienţii se schimbă cu ade­
vărat şi nu doar se prefac. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât
mai bine mă simt în legătură cu terapia."
Terapeuţii care fac cercetare, ţin cursuri, publică articole şi
scriu cărţi împărtăşesc experienţe similare. Să predai înseamnă
să-ţi măreşti sfera de influenţă. Să predai înseamnă să evaluezi
în mod continuu ceea ce faci, din perspectiva unui novice. Nu
numai îmbunătăţirea unor vieţi izolate dă mai mult înţeles vieţii
noastre, dar şi felul în care ajutăm la îmbunătăţirea acestor vieţi
ne ajută să înţelegem şi să îmbunătăţim procesul de schimbare.

Săne asumăm responsabilităţi personale. în fiecare instituţie din


fiecare oraş al lumii, există terapeuţi care sunt relativ imuni la
epuizare. Aceştia se bucură grozav când fac să zâmbească un co­
pil care plânge şi când fac să plângă un adult cu zâmbet forţat.
Ei se ţin departe de intrigi, dar îşi menţin autoritatea prin profe­
sionalism, conştiinciozitate şi mare competenţă. Au grijă de ei
înşişi şi de oamenii din jurul lor. Aşteaptă respect şi sinceritate
de la ceilalţi. Chiar şi într-un mediu restrâns, putem să alegem
să ne împrietenim cu astfel de colegi. Putem să găsim moduri de

Jeffrey A. Kottler
a exercita mai mult control personal asupra felului în care mun- 221
cim, pentru că tocmai lipsa de control duce la epuizare (Rupert
şi Morgan, 2005).
Să cauţi colegi entuziaşti este una dintre strategiile practice,
care includ mai multe posibilităţi:

• Să asumi la fel de multă responsabilitate pentru creşterea


ta cât asumi cu clienţii tăi.
• Să foloseşti mai multe măsuri de succes în munca ta, nu
numai recunoştinţa explicită a clientului.
• Să impui limite cu clienţii pretenţioşi şi colegii, în legătu­
ră cu ceea ce vrei să faci şi ceea ce nu poţi să faci.
• Să-ţi dezvolţi interesele externe ca o formă de reînnoire, în
special prin activităţi care solicită părţi din mintea şi cor­
pul tău care nu sunt folosite în profesie.

Să ne creăm pauze de lucru. Unii terapeuţi sunt în favoarea pa­


uzelor de lucru, folosite ca nişte tampoane împotriva stresului,
ca nişte momente de respiro care-ţi dau timpul şi spaţiul să te
relaxezi şi ca nişte supape care-ţi permit să te răcoreşti. Pentru
unii terapeuţi, aceasta înseamnă să nu-şi mai programeze atâ­
tea întâlniri una după alta. Alţii sunt mai sistematici în efortu­
rile lor: „Pentru că în mod normal încep să obosesc după-masa
devreme şi încep să mă întreb de ce mai fac profesia asta după
atâţia ani, am învăţat să-mi programez orele de la două la pa­
tru pentru sănătatea mea mentală. Am citit undeva că aceasta
este ora la care majoritatea mamiferelor trag un pui de somn şi
când au loc accidentele industriale. Mi se pare logic. Oricum,
fee o pauză atunci, ca să merg la plimbare, să fac gimnastică sau
Sa citesc o carte."

In culisele psihoterapie! ■Plictiseala şi epuizarea


222 Pentru a exemplifica cum procedează un terapeut care lucrea­
ză într-o şcoală sau o agenţie şi astfel are mai puţină flexibilita­
te decât într-o practică privată în ceea ce priveşte modul în care-şi
împarte timpul, un practicant al terapiei explică cum se fereşte
de epuizare: „îmi creez momente de odihnă în tim pul zilei ori
de câte ori pot. Fur câteva minute ici-colo ca să meditez sau ca
să citesc o revistă. Uneori, când cineva anulează şedinţa în ulti­
m ul moment, şi aici se întâm plă în fiecare zi aşa, mă oblig să
nu-mi folosesc timpul în mod productiv. îmi închid uşa de la bi­
rou şi joc jocuri pe calculator."
/V

Să examinăm influentele tehnologiei ca sursă de stres. In mai


multe cazuri, stresul de la serviciu apare dintr-o sursă precisă,
identificabilă. Mediul în care te situezi poate să fie un factor,
de exemplu dacă împărţi spaţiul cu un coleg. Relaţia pe care o
ai cu superiorul direct poate fi şi ea un factor. Nimic nu este
mai frustrant decât un şef incom petent căruia îi face plăcere
că-i are pe alţii la mână; te monitorizează foarte strict; îi place
hârţogăria; dă ordine conflictuale; încurajează feedbackul sin­
cer, dar numai dacă acesta este plăcut; ştie foarte puţine de­
spre terapie.
A

In prima lui slujbă după terminarea facultăţii, un bărbat ne


povesteşte că în timp ce el consilia adolescenţi într-o cămăruţă
fără uşă, de fiecare dată când spunea ceva cu care supervizoarea
nu era de acord, aceasta îi bătea în perete şi îi striga: „Nu-1 între­
ba chestia asta!". Când copilul uimit şi consilierul începător îşi
continuau conversaţia în şoaptă, se mai auzea o bătaie în pere­
te, urmată de cuvintele: „N-ar mai trebui să discutaţi deloc, dacă
sunteţi aşa de secretaşi!". Consilierul în cauză şi-a schimbat sluj­
ba şi acum e agent de vânzări.

Jeffrey A. Kottler
O altă sursă majoră de stres în viaţa contemporană este de-co­ 223

nectarea ce rezultă din faptul că suntem în mod permanent co­


nectaţi la atâta tehnologie. Avem toate maşinăriile accesibile prin
niobile, telefoane, Facebook, bloguri, chaturi, sms-uri, laptopuri,
reţele, agende digitale, Black-Berry-uri, telefoane cu internet,
iPoduri, şi, în curând, prin implanturi de comunicare. Putem ob­
serva cât de mult s-au schimbat relaţiile ca rezultat al progrese­
lor tehnologice din ultimii ani. Unele dintre aceste descoperiri
au fost remarcabil de folositoare şi interesante, în timp ce alte­
le — de la tipul care insistă să-şi verifice emailul la fiecare câte­
va minute deşi e la cinema, la cineva care urlă când răspunde la
mobil — sunt de-a dreptul agasante. Indiferent unde te afli zile­
le astea, la teatru, la mall, la aeroport sau la coadă, în orice loc
public, mereu dai de cineva vorbind la mobil. Nu este deloc ne­
obişnuit să vezi o familie de patru persoane la masă, ai cărei
membri vorbesc fiecare la telefon sau trimit mesaje în timp ce
stau împreună. Adesea, clienţii mei răspund la mobil sau la
e-mail în şedinţă (şi noi ne dorim adesea să facem acelaşi lucru!).
■A.

E de parcă nimeni nu mai este prezent. In ultimii ani, a avut loc


o erodare a atenţiei şi o adicţie la tehnologia care ne ţine conectaţi
la ştiri, reţele, informaţii şi prieteni, dar ne deconectează de cei care
sunt în cameră cu noi. Astăzi nu mai poţi capta atenţia cuiva în to­
talitate decât foarte rar. De asemenea, este foarte posibil ca în ace­
laşi timp în care citiţi aceste rânduri să faceţi altceva.
Oricât preţ am pus pe avantajele tehnologice în ceea ce pri­
veşte productivitatea şi eficienţa, fără a mai pune la socoteală
plăcerea, există consecinţe care afectează fiecare aspect al vieţi­
lor noastre şi mai ales al relaţiilor noastre. Atâţia stimuli ne per­
mit foarte puţin timp liber şi astfel ne vine chiar şi mai greu să
ne revenim după toate aceste interacţiuni diferite.

în culisele psihoterapiei ■Plictiseala şi epuizarea


224 Terapeutul incapacitat

Termenii de epuizare şi de incapacitare sunt adesea folosiţi în


mod echivalent în literatura de specialitate, deşi vedem o dife­
renţă semnificativă în aceea că epuizarea nu duce în mod nece­
sar la o incapacitare care poate să afecteze în mod negativ clien­
ţii. Terapeuţii epuizaţi pot să le dăuneze pacienţilor, pentru că
nu funcţionează la capacitate maximă. Cu toate acestea, un tera­
peut incapacitat este disfuncţional până în punctul în care le poa­
te face rău altora. Mai mult, epuizarea poate fi limitată doar la
cadrul de serviciu, în timp ce incapacitarea afectează fiecare do­
meniu al vieţii profesionale.
Epuizarea sau lâncezeala poate fi o afecţiune comună sufe­
rită de aproape toată lumea la un moment dat în carieră. Inca-
pacitarea serioasă poate fi probabil limitată la zece sau două­
zeci la sută din profesie la un moment dat, dacă punem la
socoteală depresia clinică, abuzul de substanţe, boala cronică,
singurătatea extremă, încălcarea barierelor şi aşa mai departe
(Bermak, 1977; Schoener, 2005; Thoreson, Miller şi Krauskopf,
1989). Printre terapeuţii care lucrează cu oamenii ce au suferit
de o traumă severă, până la douăzeci şi cinci la sută se luptă cu
o traumă secundară aferentă şi cu epuizarea cauzată de com­
pasiune, o afecţiune care apare mult mai repede decât formele
insidioase de epuizare, contratransfer şi incapacitare (Figley,
2002).
Apoi mai există şi cei care suferă de tulburările de personali­
tate obişnuite, de anxietate şi de tulburările obsesiv-compulsive
care i-au îndemnat să caute o profesie în care să se poată „ascun­
de". Cunoaştem cu toţii pe cineva în profesia noastră care are
probleme serioase şi care se foloseşte de clienţi, exploatându-i

Jeffrey A. Kottler
sexual, îndoctrinându-i cu valori inadecvate sau folosind forme 225
de manipulare patologică şi control.
Doctorul Narcis este o asemenea persoană. Ca majoritatea ma­
nipulatorilor şarmanţi, el a găsit în practicarea terapiei mana ce­
rească prin care-i seduce pe oameni, determinându-i să facă ceea
ce vrea el. Cândva, se imagina mântuitorul omenirii. Pentru că
era mai deştept şi mai chipeş decât majoritatea şi pentru că avea
talente speciale, simţea că i se cuvin elogii de la clienţi şi colegi
deopotrivă.
La începuturile carierei sale, clienţii nu-i acordau respectul
cuvenit şi nici nu se simţeau îndeajuns de recunoscători pentru
eforturile sale de a-i ajuta. Unii erau chiar mânioşi şi indignaţi
de aroganţa sa. Doctorului nostru a început să i se pară searbă­
dă şi nemulţumitoare munca de terapeut. Având în vedere că nu
avea alte alegeri la îndemână (ca toate persoanele cu tulburări
serioase, suferea de distorsionări ale percepţiei care-i întunecau
judecata), a început să experimenteze, căutând modalităţi de a-şi
face mai plăcută munca.
Totul a început destul de inocent, cu cereri ca pacienţii săi să-i
arate puţin mai multă consideraţie. Lucrurile au ajuns până în
punctul în care-i seducea emoţional şi, uneori, chiar sexual. Ra­
ţionând în dulcele stil de tip Raskolnikov din Crimă şi Pedeapsă,
că indivizii extraordinari sunt mai presus de legile cărora li se
supun simplii muritori, el a considerat că nu făcea nimic rău, în­
trucât de fapt le făcea un serviciu clienţilor săi.
După ce a tras o sperietură bună în care o clientă a amenin­
ţat că o să se plângă în mod oficial şi pentru că şi-a dat seama că
atmosfera generală devenise din ce în ce mai potrivnică exploa­
tării sexuale, el s-a limitat mai apoi doar la seducţii emoţionale.
I~a manipulat şi şantajat pe mulţi dintre clienţii săi, astfel încât

In culisele psihoterapie* ■Plictiseala şi epuizarea


226 aceştia au devenit total dependenţi de el. S-a ajuns în punctul în
care, atunci când se ducea în vacanţă, mai mulţi dintre clienţii
săi închiriau camere în aceeaşi staţiune, în acelaşi timp cu el, ast­
fel încât să-i poată trata în această perioadă.
Cu toţi cunoaştem poveşti cu colegi care continuă să practi­
ce terapia, deşi fac foarte mult rău. Dacă i-am confrunta direct
în legătură cu bănuielile trezite de ceea ce am aflat despre ei,
ne-ar privi şocaţi şi indignaţi. Insă dacă un terapeut este afec­
tat, aceasta nu înseamnă neapărat că este incapacitat. Este în
mod teoretic posibil să fi avut o criză sau traumă în viaţă şi să
poţi să-ţi faci meseria, dacă nu la modul optim, cel puţin în mod
adecvat.
Este neplăcut când epuizarea duce la o incapacitare serioasă,
pentru că această disfuncţie obligă în mod natural terapeutul să
nege că e ceva în neregulă cu el. Există un gol în conştiinţa aces­
tuia, o dovadă de sociopatie sau, foarte adesea, un fel de încer­
care oarbă de a se salva pe sine cu orice preţ, pe socoteala alto­
ra. Şi atunci când nu mai poate să ţină în frâu stresul sau să
controleze simptomele de epuizare, terapeutul va adopta cel mai
probabil un comportament inetic şi va lua decizii egoiste care le
vor dăuna celorlalţi.
Deşi este puţin probabil că cineva dintre cei care citesc aceste
rânduri să fie incapacitat în mod serios (bănuiesc că o asemenea
persoană nu ar fi dispusă să citească o carte care se leagă de con­
fruntarea subtilităţilor profesiei sale), mulţi dintre noi simt că lu­
crurile le scapă din mână şi că se îndreaptă în mod inevitabil că­
tre lâncezeală şi în cele din urmă către deznădejde.
Terapeutul incapacitat din punct de vedere psihologic şi-a ig­
norat probabil problemele luni de zile sau poate chiar ani buni.
Nu mai are energie şi este cuprins de un fel de disperare cinică.

Jeffrey A. Kottler
227
O să-şi contamineze mulţi colegi şi clienţi până când boala se va
sfârşi odată cu pensionarea, invalidarea sau moartea.
Pentru a-i încuraja pe terapeuţi să ceară ajutor, mai multe
organizaţii au înfiinţat servicii de asistenţă telefonică pentru te­
rapeuţii incapacităţi. în speranţa de a reduce numărul terape­
uţilor care se manifestă negativ în şedinţe şi de a controla abu­
zul de medicamente printre colegii lor, mai mulţi terapeuţi
profesionişti sunt gata să ofere ajutor unde şi când este nevo­ [
ie. Cu toţii avem datoria şi responsabilitatea de a ne îngriji nu
numai de bunăstarea pacienţilor şi de propria noastră sănăta­
te mentală, ci şi de buna funcţionare a colegilor noştri. Plicti­
seala şi epuizarea duc adesea în mod inevitabil la consecinţe
personale mai grave precum depresia, abuzul de substanţe, si­
nuciderea, divorţul şi năruirea eficienţei profesionale. Cu toţii
am ales această profesie pentru că am vrut să schimbăm lumea.
Trebuie să începem cu noi înşine, continuând mai apoi cu cei
din domeniul nostru.

In cuKsele psihoterapie! ■Plictiseala şi epuizarea


I

CAPITOLUL 9

Ceea ce nu se spune

Ca toate profesiile, practicarea terapiei are secrete ce se as­


cund în fundalul a ceea ce facem. Acestea sunt lucruri arareori
rostite chiar printre terapeuţi, şi cu atât mai puţin în public.
M-am referit deja la unele dintre aceste lucruri, dar aş vrea să le
rezum ca bază pentru ceea ce urmează în acest capitol despre ta­
buurile şi interdicţiile din viaţa terapeutului.

Secretele esenţiale

Poate că nu sunteţi de acord cu aceste probleme. Poate că,


în mod justificat, veţi crede că exagerez pentru a dovedi ceea
ce doresc. Dar va trebui să recunoaşteţi că este un grăunte de
adevăr în ceea ce priveşte faptul că bazele a ceea ce facem sunt
fragile.

DE CELE MAI MULTE ORI NU AVEM HABAR CE FACEM


Nu vreau să insinuez că terapeuţii nu sunt nişte specialişti
competenţi, pricepuţi, foarte bine pregătiţi, care au un plan clar
de tratament şi o raţiune justificată pentru a face ceea ce fac, ba­
zată pe cercetarea empirică şi pe experienţa clinică susţinută de

Jeffrey A. Kottler
dovezi. Ceea ce vreau să spun este că în majoritatea timpului 229
bâjbâim în întuneric, pretinzând că ştim mult mai mult decât fa­
cem cu adevărat şi nu avem adesea habar ce se petrece cu un
client într-un anum it moment. Uite aşa. Mă simt bine că am
spus-o.
Nu este neobişnuit ca terapeuţii să se simtă dezorientaţi şi
incompetenţi şi aceştia admit că se îndoiesc de eficienţa lor în
aproximativ douăzeci şi cinci la sută din timp, adesea pe tot par­
cursul carierei (Theriault şi Gazzola, 2006). Nu vreau să spun că
este ceva în neregulă cu reveriile ocazionale în care ne pierdem
la fel de m ult ca şi clienţii noştri. Ni se cere să pretindem că
avem mai multă încredere în ceea ce facem decât avem în rea­
litate şi să găsim răspunsuri pe care de-abia le înţelegem. Avem
teoriile noastre preferate care nu sunt uneori prea folositoare în
a ne da seama de ceea ce observăm şi trăim în orice moment.
Dacă trebuie să fiţi chiar cinstiţi şi să daţi o notă de la unu la
zece în legătură cu câtă încredere aveţi că diagnosticul pus unui
client este bun şi că îl înţelegem deplin, că strategia de tratament
aleasă este corectă şi că aţi optat pentru cea mai bună alternati­
vă, aş fi surprins (şi sceptic) dacă vreunul dintre voi ar putea
lua mai mult de cinci sau de şase.
Am lucrat câteva luni cu Kyle, care avea atacuri de panică. A
fost un diagnostic uşor de pus pentru că mi-a spus o poveste cla­
ră, incluzând palpitaţiile bruşte, problemele de respiraţie, pier­
derea controlului, anxietatea continuă şi sentimentele de dezas­
tru iminent. Mai mult de atât, nu a mai fost niciun alt eveniment
sau o altă cauză organică identificată.
Kyle a fost un client extrem de receptiv şi cooperant. A fă­
cut tot ce i s-a cerut. A lucrat din greu în şedinţe, şi-a exersat
uoile competenţe în afara şedinţelor şi a avut o mare capacitate

în culisele psihoterapie! • Ceea ce nu se spune


230 de insight cu privire la problemele sale şi la sursa lor probabi­
lă. Singura problemă este că, după tot acest timp, simptomele
nu s-au redus ca frecvenţă sau intensitate, poate chiar s-au în­
răutăţit.
Am consimţit amândoi că ar fi bine să oprim terapia un timp
şi să consultăm un psihiatru pentru medicamentaţie care să re­
gleze simptomele. Povestea însă nu s-a încheiat aici.
După câteva luni, Kyle şi-a programat o şedinţă şi eu am asu­
mat că vrea să reia terapia. După ce s-a aşezat pe scaunul obiş­
nuit, mi-a spus că de curând îşi vânduse casa, care trebuise con­
trolată în amănunt.
L-am încurajat să continue, întrebându-mă de ce îmi poves­
tea toate acestea. Am observat cum Kyle arăta m ult mai relaxat
ca de obicei. Am asumat că toate lucrurile pe care-1 învăţasem
eu îşi făcuseră în cele din urmă efectul şi că-şi revenise foarte
bine din atacurile de panică.
Kyle mi-a explicat mai departe că atunci când s-a făcut con­
trolul casei lui, s-a descoperit că în casă era o scurgere de la sis­
temul de încălzire, care producea nivelurile toxice de gaz ce-i ca­
uzaseră simptomele. Odată ce s-a reparat încălzirea, aşa-zisele
atacuri de panică au dispărut. De fapt nici nu avusese nevoie de
un terapeut, ci de un reparator!
Mă gândesc mult la Kyle atunci când mă simt sigur că ştiu
ceea ce se petrece cu clientul şi mi se pare că totul e clar în legă­
tură cu simptomele, etiologia şi cursul tratamentului. Când îmi
aud colegii vorbind cu autoritate la conferinţe, la întâlnirile de
supervizare şi în cărţi despre ceea ce cred ei că e adevărul în ceea
ce priveşte experienţele cu clienţii, nu pot să nu-mi amintesc de
Kyle. Acest episod îmi aminteşte că mult din ceea ce pretindem
că ştim este iluzie, asumpţie, supoziţie şi mit.

Jeffrey A. Kottler
CHIARATUNCI CÂNDCREDEMCĂŞTIMCESE PETRECE, 231
ALŢII NUSUNT DEACEEAŞI PĂRERE

Dacă nu sunteţi absolut deloc de acord cu ce am afirm at m ai


sus şi credeţi că aveţi dovezi indiscutabile că ştiţi ce se petrece
cu clienţii aproape tot tim pul, gândiţi-vă câţi alţi experţi bine
pregătiţi şi instruiţi nu ar fi de aceeaşi părere cu voi. Oricât de
convinşi aţi fi în legătură cu conceptualizarea unui anum it caz
şi plan de tratam ent, este destul de incomod de recunoscut că
există experţi notabili din dom eniu care ar obiecta îm potriva
căii pe care o alegeţi şi chiar ar recomanda un tratam ent exact
opus.
Cât de des aţi cerut supervizare de la diverşi colegi şi aţi pri­
mit sfaturi foarte diferite în legătură cu ce ar trebui să faceţi? Cât
de des aţi auzit dezbateri pasionate între respectivii terapeuţi
care, fiecare dintre ei, recom andă să acţionaţi în mod diferit?
Cum putem să ne împăcăm cu faptul că un client vine la trata­
ment, prezintă simptome de depresie şi că mai mulţi dintre cei
din domeniul psihiatriei pot să spună că cel mai bun tratament
sunt fie medicamentele, fie exerciţiile fizice, fie meditaţia, fie te­
rapia cognitivă, fie terapia psihodinamică pe termen lung, fie te­
rapia de familie sistematică sau, mă rog, înţelegeţi.
Sunt mai m ulte aspecte asupra cărora (aproape) toţi practi­
canţii terapiei ar fi de acord. De exemplu, majoritatea terapeuţi­
lor sunt de acord că relaţia este un element crucial în orice tip de
tratament, indiferent de intervenţiile sau strategiile folosite. De
asemenea, probabil toată lumea este de acord că terapia bună ne­
cesită un grad ridicat de insight şi acţiune constructivă, din cele
care duc la o schimbare durabilă atunci când terapia se sfârşeş­
te. Există dovezi destul de convingătoare că astfel de factori

în culisele psihoterapie! • Ceea ce nu se spune


232 comuni funcţionează în orice terapie reuşită. Cu toate acestea, în
ciuda câtorva puncte de consens, multe dintre ideile în legătură
cu care sunteţi siguri pot fi respinse de alţii care vor apăra cu în­
dârjire o poziţie diametral opusă, aducând propriile dovezi în
acest sens.

NU PUTEMFI NICIODATĂSIGURI DACĂŞI CÂNDAjUTĂMPECINEVA

Acesta este un secret care mă înnebuneşte. Sunt clienţi pe care


credem — pe care suntem sută la sută siguri — că i-am ajutat,
dar la un moment dat în viitor vom descoperi că de fapt aceştia
ne „înşelau" sau că schimbările nu au durat mai m ult de câteva
săptămâni. Clienţii mint în legătură cu progresele făcute. Ei mint
în ceea ce priveşte progresele dintre şedinţe şi chiar inventează
poveşti de viaţă care n-au avut niciodată loc (Kottler, 2010).
Clienţii ne spun că au progresat remarcabil, dar vom afla mai
târziu că totul nu este decât distorsiune, negare şi m inciună.
Chiar atunci când suntem îndeajuns de siguri că s-au înregistrat
progrese importante, doar rareori aflăm dacă schimbările au du­
rat în timp sau dacă a avut loc un regres. Mai mult, ne este greu
să decidem cum să măsurăm rezultatele pozitive, dacă să avem
încredere în ce ne spun clienţii, ce ne spune familia sau în pro­
priile observaţii asupra comportamentului clientului în timpul
şedinţelor.
Gândiţi-vă la cazurile de care aţi fost siguri, dincolo de orice
îndoială, că aţi contribuit la îmbunătăţirea pacienţilor şi i-aţi aju­
tat. Cum ştiţi că dovada pe care v-aţi bazat este cu adevărat com­
pletă, de încredere, validă şi corectă?
De asemenea, puteţi să aflaţi mai târziu că aparentele eşecuri
de tratam ent au avut succes. Un client pleacă fără de veste din

Jeffrey A. Kottler
terapie. N u m ai aveţi nicio legătură cu acesta şi niciun răsp u n s
la încercările voastre de a-1 contacta. Ce înseam nă aceasta? A ple­
cat persoana respectivă pentru că nu a fost satisfăcută de rezul­
tate sau pentru că şi-a îndeplinit deja scopurile? Trăim cu reali­
tatea că în majoritatea tim pului chiar nu ştim ce s-a întâm plat cu
clienţii noştri.

CHIARŞI CÂND CREDEMCÂAMAJUTAT PECINEVA,


NUPUTEMFI SIGURI CEADETERMINATSCHIMBAREAÎN BINE

Aţi găsit un caz despre care spuneţi cu certitudine că este un


succes. Fără cea mai mică îndoială. Aveţi dovezi incontestabile.
Vă mai întreb ceva: Ce credeţi că a determ inat schimbarea în
bine şi a dus la acest rezultat?
Orice explicaţie aduceţi, orice gânduri aveţi despre relaţia ca-
uză-efect, cum puteţi fi sută la sută siguri că acesta este lucrul
care chiar a determ inat schimbarea în bine?
Soluţia evidentă este să întrebaţi clientul ce l-a ajutat cel mai
mult, în tim pul ultim ei şedinţe sau chiar după ce a trecut ceva
timp de la tratam ent. Această abordare presupune că clientul
chiar ştie răspunsul, ceea ce duce la alte întrebări. Dacă aţi pro­
cedat aşa cu clienţii, la întâm plare sau sistematic, ştiţi că acesta
este un drum riscant. Răspunsul pe care-1 primiţi este adesea im­
previzibil şi de m ulte ori nu este cel aşteptat. Clienţii vă vor
povesti o grăm adă de lucruri pe care le-aţi spus şi le-aţi făcut şi
pe care nu vi le amintiţi. Vor pune schimbările pe seama unor
elemente accidentale sau predestinate care nu au nici cea mai
nucă legătură cu şedinţele. Or să vă amintească de un incident
care acum pare trivial şi nerelevant. Sau or să vă spună că nu
Ştiu, vor ridica din um eri şi vor inventa ceva.

în culisele psihoterapie! ■Ceea ce nu se spune


D eparte de mine de a sugera să nu-i m ai rugăm pe clienţi
să-şi dea cu părerea în legătură cu ceea ce i-a ajutat m ai mult.
Ceea ce încerc să subliniez este că trebuie să vă am intiţi că ceea
ce spun ei este incomplet şi de m ulte ori com prom is. Un lucru
im portant pe care-1 facem în profesia noastră este acela de a so­
licita feedback de la consum atorii serviciilor noastre în legătu­
ră cu ce i-a ajutat cel mai m ult sau cel m ai puţin din ceea ce am
făcut. Cu toate acestea, suntem nesiguri şi nedum eriţi în legă­
tu ră cu ceea ce facem, neştiind cum şi de ce acest lucru are
efect.

D espre ce nu vorbim ?

Pe lângă supervizarea şi terapia personală la care ne supu­


nem, adesea discutăm cu colegii, familia sau prietenii despre ceea
ce facem. Cu toate acestea, există zone de care nu ne putem atin­
ge; ne referim la ele doar în şoaptă sau în glumă. Un terapeut
mi-a mărturisit: „Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât îmi
dau mai bine seama cât de m ult din viaţa şi munca mea ţin doar
pentru mine. După ce am văzut peste trei mii de clienţi pe
parcursul experienţei mele profesionale, aş putea să deschid o
adevărată cutie a Pandorei".
Deci, despre ce exact nu prea vorbesc terapeuţii? Există câ­
teva lucrări anterioare care s-au oprit asupra acestei proble­
me (de exem plu, Freudenberger şi Robbins, 1979; Guy, 1987;
Henry, Sims şi Spray, 1973; Sussman, 1995; Pope, Sonne şi Gre-
ene, 2006; Schw artz şi Flowers, 2006) şi au identificat unele
dintre principalele subiecte tabu. Care sunt secretele pe care
le ţinem în diversele stări de negare sau lucrurile de care ne
distanţăm ?

Jeffrey A. Kottler
NUASCULTAM pe cât de m ult pr etin d em

în teorie, există m itul că terapeuţii sunt absolut, com plet şi


continuu concentraţi în şedinţă, întinşi ca un arc. Prindem fieca­
re cuvinţel, ne im ersăm total în lum ea clientului şi m anifestăm
tipul de atenţie alertă necesar pentru a cerceta înţelesurile ascun­
se a ceea ce se face şi se spune. Analizăm mereu, procesăm, inter­
pretăm, facem legături, form ulăm ipoteze, m onitorizăm progre­
sul, revizuim diagnosticele, reform ulăm planurile de tratam ent,
pregătim urm ătoarea intervenţie şi pe cea de după aceasta şi tot
aşa — ca şi cum am face o partidă de şah şi am anticipa deja o
serie de mutări.
Nu vreau să sp u n că nu există şedinţe care să nu ne capte­
ze întreaga atenţie, şedinţe care trec aşa de repede încât n u ne
vine să credem că am term inat în câteva clipe. Am m enţionat
mai devreme că unul dintre secretele noastre este că, în m are
parte a tim pului (uneori în m ajoritatea tim pului), nu suntem
deloc prezenţi. Există un dialog continuu în orice conversaţie,
nu numai cu persoana cu care vorbim, dar şi cu noi înşine, iar
psihoterapia nu este o excepţie în acest sens. Uneori ne simţim
adânciţi în gândurile trezite de ceva care a apărut în şedinţă.
Mereu personalizăm conţinutul întâlnirilor, întrebându-ne cum
se leagă de propriile noastre vieţi. Cuvintele, sintagmele, su­
biectele apărute în discuţie, im aginile ne trim it cu toate în că­
lătorii imaginare, ne lansează în fantasm ări elaborate şi ne duc
cu gândul la lucruri pe care n-am îndrăzni niciodată să le spu­
nem cu voce tare.
Haideţi să auzim un fragm ent din dialogul interior al tera­
peutului în şedinţă:

în culisele psihoterapie! ■Ceea ce nu se spune


236 Ce? Adică ce înseamnă privirea asta? Evită să se uite la mine?
Se ascunde? S-a plictisit? Poate că doar se uita la ceas. Nu pot
să-i văd cadranul ceasului ca să văd cât e ora. Oare să mă uit şi
eu la ceasul meu cât nu observă?
Trebuie să-mi amintesc să-mi notez numele surorilor ei după
şedinţă. Carrie, Kyla, Meghan. Sau Maggie? La naiba. Nu, cred
că e Meghan.
Şi dacă tot vorbeam de uitare. Trebuie să-mi amintesc să în­
torc apelul de dimineaţă. N-am avut timp să mănânc nimic şi
iar îmi chiorăie stomacul. Unde să mă duc la prânz? Mi-e pof­
tă de o salată bună.
Aha. Acum se uită la mine şi aşteaptă să spun şi eu ceva. Nu
eram atent. Nu contează. Se tot repetă şi vorbeşte despre fostul
prieten la nesfârşit. Se smiorcăie. Se plânge. Nu se prinde că re­
laţia aia s-a terminat. Şi nu o să mă asculte oricum.
De ce-mi vine aşa de greu s-o ascult? De ce îmi zboară aşa
gândurile? E din cauza mea sau din cauza ei? Mă întreb dacă e
în ordine s-o întreb asta. Nu, probabil că aş speria-o. Dar ar tre­
bui să-mi amintesc să mă refer la asta pentru că se întâmplă me­
reu. Am impresia că şi altora le e greu s-o asculte. Ar trebui să
văd ce crede ea. O s-o întreb.
„Şi ce crezi că înseamnă toate astea?"
Perfect. Asta o să-i dea de lucru un timp. Unde eram? Aha, în­
cercam să nu adorm. Vreau cafea. Deci ar cam trebui să-mi cum­
păr aparatul de espresso. Cred că dacă-1 iau o să economisesc
nişte bani pe termen lung. O să mă uit ce modele au online
după ce pleacă... doar douăzeci şi două de minute.
Of. Avem şedinţă azi. Ar trebui să vorbesc despre cazul aces­
ta şi de ce mi-e greu să mă concentrez la ce spune ea. Dar o
să-mi pună tot felul de întrebări şi eu n-o să ştiu să răspund.

JeffreyA. Kottler
Dar e interesant de ce nu pot să mă concentrez cu ea şi acum în- 237
cep să cred că de fapt e ceva cu mine.

Ultimul gând din acest flux al conştiinţei îl determină pe te­


rapeut să se confrunte cu vocea sa interioară şi cu ceea ce înseam­
nă aceasta.

CÂNDASCULTĂM, 0 FACEMÎN MOD CRITIC

Teoretic, terapeuţii ar trebui să arate compasiune, grijă, res­


pect, afecţiune şi sinceritate în relaţiile cu clienţii. Pentru aceas­
ta ne străduim şi de aceea suntem plătiţi. Cu toate acestea, în re­
alitate, ce se petrece în ău n tru l nostru în şedinţele cu anum iţi
clienţi este foarte diferit de ce se cere teoretic. în mintea noastră
există o voce critică, una pe care o recunoaştem arareori şi de­
spre care nu prea vorbim. Este o voce care ne şopteşte şi uneori
chiar ne strigă lucruri de genul:

• „Ce tot spui tu acolo?"


• „Nu te mai smiorcăi! M-am săturat să ascult aceleaşi mi­
zerii!"
• „Ce vorbeşti?! N u-m i vine să cred că ai spus chestia asta!"
• „Dacă te-ai auzi acum, ţi-ai lua lumea în cap şi ai face ceva
mai bun în viaţă."
• /,A surzit sau ce? N-ai auzit ce-ai spus? De ce te tot repeţi?"
• „Când o să-ţi intre în cap că nimic n-o să se schimbe dacă
nu încetezi să-i tot învinovăţeşti pe alţii?"
• „Crezi că-mi place de tine? Glumeşti. De-abia suport şe­
dinţa asta cu tine."

în culisele psihoterapie! ■Ceea ce nu se spune


238 • „Este cel mai aiurea lucru pe care l-am auzit vreodată. Nu
pot să cred că faci asta/'
• „Pe cuvântul meu că dacă te mai aud cu aceeaşi poveste
încă o dată, te strâng de gât!"

Sigur, asemenea gânduri critice sunt dovezi destul de clare că


em patia şi com pasiunea terapeutului su n t com prom ise. Dar,
amintiţi-vă, acestea sunt gânduri secrete pe care nu le recunoaş­
tem şi despre care nu vorbim. Desigur, aceasta nu înseamnă că
nu avem un comentariu interior care poate fi destul de critic şi
acerb. De fapt, dintre toate subiectele menţionate în carte acesta
este cel despre care terapeuţii intervievaţi au vrut să vorbească
cel mai m ult pentru că părea interzis. Aş vrea să vă împărtăşesc
câteva dintre poveştile lor.
O terapeută a vorbit despre o clientă care vine la ea de m ult
timp, cineva cu care-i place să lucreze, deşi aceasta „spune po­
veşti". Ceea ce vrea să spună terapeuta este că pacienta diva­
ghează destul de mult şi se îndepărtează de la subiect, până când
i se reaminteşte să se întoarcă la ce a început. „Tot vorbeşte şi nu
ajunge în niciun punct pe care să pot să-l lămuresc."
Terapeuta ajunge la un nivel de frustrare unde îi este foarte
greu să se controleze. „într-o zi a fost absolut imposibilă. Şi ştiu
că a fost din cauză că eu însămi am nişte probelme legate de aş­
teptări şi devenisem foarte nerăbdătoare. Deci după un timp, am
încercat mai multe lucruri ca să văd dacă pot s-o fac să se con­
centreze şi n-a mers nimic. Pur şi simplu mi-am pierdut empa­
tia. Şi tot ce auzeam în cap era propria-m i voce care tot striga:
„TACI DIN GURĂ! Taci taci taci!". Următoarele câteva minute
n-am p u tu t decât să-mi aud vocea interioară urlând în cap şi
spunându-i clientei să tacă şi nici nu mai ştiu ce-mi spunea.

Jeffrey A. Kottler
Terapeuta a trebuit să facă m ari eforturi ca să se calmeze şi 239

să-şi recapete cum pătul, reducându-şi la tăcere vocea interioară,


fyl-am concentrat pe respiraţie, încercând în acelaşi tim p să-mi
regăsesc empatia. Dar a fost foarte greu. A trebuit să dau atenţie
corpului meu şi la cum mă enervasem şi la cum simţeam asta în
corp. Mi-a luat ceva timp, dar am reuşit să ies la liman. Am de­
cis să las să treacă şi să accept punctul unde se afla clienta şi ce
dorea ea să facă. O dată ce am fost în stare să fac asta, am p u tu t
s-o accept din nou. Dar toată experienţa a fost un chin."
O altă terapeută mi-a spus o poveste despre o voce interioa­
ră critică destul de diferită. Terapeuta a descoperit ceva despre
clientă în legătură cu care avea m ari obiecţii de ordin m oral.
Clienta vorbea despre un m em bru al familiei pe care îl respecta
enorm şi care avea cele mai misogine, sexiste şi autocratice pă­
reri imaginabile. „Când mi-am auzit clienta vorbind despre per­
soana asta cu atâta adm iraţie, nu mi-a venit să cred! Era clienta
mea preferată şi m -am sim ţit trădată. Am sim ţit cum puneam
distanţă între m ine şi ea. N u era prim a dată când nu eram de
acord cu valorile clientei, dar a fost prim a dată când chiar m-am
simţit dezamăgită de ea."
Terapeuta a fost foarte dezorientată în legătură cu incidentul
pentru că nu se simţea pregătită să se confrunte cu asemenea lu­
cruri. „Suntem învăţaţi că pacienţii ne pun pe piedestal, dar aici
era exact invers, pentru că eu îmi aşezasem clienta pe un piedes­
tal de unde căzuse." îşi idealizase clienta şi atunci când a reali­
zat că unele dintre valorile acesteia erau compromise, a devenit
foarte critică, ajungând în punctul în care aceasta a devenit o pro­
blemă.
Un al treilea exem plu legat de cum funcţionează vocea inte­
rioară critică a terapeutului se leagă de tema recurentă a invidiei

în culisele psihoterapie! ■Ceea ce nu se spune


240 faţă de alţii. Toată săptămâna terapeuta vede clienţi care au mai
mult succes financiar decât ea. Cu toate acestea, ei sunt afectaţi
şi disfuncţionali şi nu au nimic special faţă de terapeuta însăşi:
„Mă simt ca o şarlatană şi o ipocrită. Mă simt meschină că măr­
turisesc aşa ceva, dar tu m-ai întrebat ce secrete am ... Deci când
îmi ascult clienţii vorbind despre realizările lor şi şansele pe care
le au, mă gândesc mereu «Eu de ce n-am norocul ăsta?»"
Terapeuta mărturiseşte că această invidie şi voce critică sunt
problematice pentru ea din două puncte de vedere: „Nu numai
că mă simt prost când mărturisesc că mi-e ciudă pe succesele
clienţilor mei, dar nu prea am încredere în oameni când îmi spun
că se bucură de realizările mele. Nu am încredere în ei. Deci nu
numai că nu mă pot bucura pentru alţii, dar nu sunt în stare să
mă bucur nici de urările de bine ale celorlalţi."
Deşi majoritatea clienţilor pe care terapeuta îi vede sunt din
medii dezavantajate, puţinii clienţi cu situaţii privilegiate trezesc
cel mai intens vocea sa critică. „Vreau din tot sufletul să îi accept
pe clienţii mei pentru ce au dobândit sau pentru oportunităţile
pe care eu nu le voi avea niciodată. Dacă există ceva ce n-am sau
nu-mi pot permite, încerc să mă conving că nu mi-am dorit de­
loc lucrul respectiv vreodată. Aceasta, după cum vă puteţi da
seama, creează propria sa lume de «lucruri nerostite»".
Uneori, lucrurile pe care le auzim de la clienţi sunt atât de tul­
burătoare încât i-ar îngrozi până şi pe sfinţii din cer. Un terape­
ut făcea o şedinţă cu un nou client şi-l asculta cum tot spune că
el bea de fapt pentru că nevasta îl cicălea tot timpul: „Poate în­
cerca să mă şocheze sau ceva de genul acesta, dar mi-a spus cum
voia să fie lăsat în pace. Şi ce-a făcut? Mi-a zis că a scos pistolul
şi că l-a pus la tâmplă, a apăsat pe trăgaci — de două ori! A apă­
sat pe trăgaci de două ori doar ca s-o facă pe nevasta lui să tacă!"

Jeffrey A. Kottler
în timp ce asculta povestea, terapeutul îşi m anifesta aproba- 241
rea, dădea din cap şi îşi ţinea expresia im pasibilă, dar în sinea
lui se gândea: „Ce naiba? Ce nem ernic e tipul acesta. Nici nu-m i
vine să stau în cam eră cu el. Voiam doar să scap cât m ai repede
de el. Mă străduiam din răsputeri să fiu em patic şi înţelegător,
dar nu mă p u tem abţine. Tot restul şedinţei, n u m -am p u tu t
gândi decât că nem ernicul a avut noroc că ambele dăţi pistolul
nu s-a descărcat. Mi-e ruşine să spun, dar cred că nevasta ar fi
fost mai câştigată dacă pistolul mergea."
în fiecare din aceste exemple, terapeuţii mărturisesc că sunt şi
ei oameni şi că au reacţii personale la ceea ce aud, lăsând uneori
garda jos. Aceasta nu este surprinzător sau neaşteptat. Şi nu este
un secret mai im portant decât un subiect despre care nu vorbim
decât atunci când suntem forţaţi de supervizori sau când ne dăm
seama că această atitudine critică ne împiedică să fim de ajutor.

CÂNDNESIMŢIMSUPERIORI
t

Putem să ne p u rtăm m odest şi reţinut, dar în sinea noastră,


avem sentim entul că suntem deosebiţi. E de înţeles că ajungem
să credem asta, având în vedere că avem competenţe speciale şi
cunoaştere. înţelegem lucrurile pe care muritorii nu le pot price­
pe. Auzim nuanţe de limbaj care le scapă altora şi observăm sub­
tilităţi de com portam ent care n u se văd cu ochiul liber. Putem
chiar să părem că citim gândurile datorită sensibilităţii noastre
ieşite din com un şi a puterii de a discerne intenţii şi motive as­
cunse, să dăm la iveală gân d u ri inconştiente şi să prezicem ce
vor spune sau vor face oamenii.
O terapeută vorbea despre cum faptul că ascultă problemele
altora în fiecare zi o face să se sim tă mai bine: „Şi cu am avut

în culisele psihoterapie! ■Ceea ce nu se spune


242 parte de o grămadă de idile sfărâmate , spune ea. „Deci, când
aud că oamenii celebri se despart sau că clienţii mei au proble­
me în relaţiile lor, nu mă mai simt aşa de prost. Desigur că îmi
place să ascult necazurile altora, pentru că vreau să uit de pro­
priile mele probleme/'
în acest caz, terapeuta a mai spus cum îi face plăcere să fie cu
clienţii, în parte pentru că sunt într-o stare mai proastă decât va
fi ea vreodată: „Mă simt superioară şi pe drept cuvânt. Unii din-
A

tre clienţi aproape că nu sunt funcţionali. Intr-un fel, mă simt în


siguranţă cu ei pentru că nu-mi pot face rău. Mă respectă. Mă
simt plină de încredere şi în siguranţă cu ei."

COLEGI DISFUNCTIONALI
t

Unul dintre cele mai prost păstrate secrete din profesia noas­
tră este că avem colegi care sunt mai nebuni decât unii dintre cei
mai tulburaţi clienţi pe care-i avem. Par să fi ales această profe­
sie din alte motive decât acelea de a ajuta oamenii. Le face plă­
cere să manipuleze şi să controleze alţi oameni pentru că ei în­
şişi simt că şi-au pierdut controlul. Exploatarea altora le dă un
sentiment de putere. în multe situaţii, ei nu se pot abţine: simt
victimele unor tulburări mentale — depresie acută, tulburări de
personalitate, atacuri de panică, schizofrenie — care îi afectează
pe restul oamenilor.
Este interesant că, deşi mai bine de jumătate dintre terapeu­
ţii practicanţi admit că au avut accese de depresie gravă sau pro­
bleme personale (Deutsch, 1985), nouăzeci la sută dintre terape­
uţi cunosc colegi care sunt bolnavi mental (Bermak, 1977). Deşi
aceste studii sunt vechi, nu am avea de ce să credem că aceste
cifre nu sunt la fel şi astăzi.

Jeffrey A. Kottler
Desigur că avem o serie de colegi cu probleme psihice. Unii 243
dintre ei se luptă cu adicţia sau se comportă în m oduri care le
fac rău lor şi altora. Aşa cum am discutat deja, oamenii aleg acest
domeniu din diverse motive, nu neapărat ca să-i ajute pe alţii, ci
în primul rând ca să se ajute pe ei înşişi. Poate că prin munca lor
vor să ţină sub control o depresie de o viaţă, anxietatea, o perso­
nalitate disfuncţională. Poate că încearcă să-şi rezolve propriile
probleme, încercând să-i ajute pe alţii cu probleme similare. Poa­
te manifestă u n narcisism extrem care vine din faptul că se iau
prea în serios.
Pe lângă strategiile disfuncţionale pe care terapeuţii le poartă
cu ei, mai este şi stresul legat de profesie, care-i afectează pe tera­
peuţi, extenuându-i din cauza imersiunii constante în materialul
toxic al clienţilor (Rothschild şi Rând, 2006). Trauma indirectă, ex­
tenuarea datorată compasiunii, identificarea proiectivă, conflicte­
le în relaţii, disputele cu colegii, lipsa susţinerii, problemele finan- ^
dare, problemele de familie şi pur şi simplu munca în sine pot să
ducă la diverse forme de automedicaţie. Abuzul de alcool şi de
substanţe sunt m oduri frecvente de a trece peste probleme.
M ass-media adoră să ridiculizeze terapeuţii prezentându-i
drept inetici (Barbara Streisand în Prinţul mareelor), excentrici
(Mei Brooks în Marea nelinişte, Bob Newhart sau Fraizer în seria­
lele lor de televiziune), nesiguri (Billy Crystal în Cu naşul la psi­
hiatru), egoişti, sadici (infirmiera Ratched din Zbor deasupra unui
cuib de cuci), cu m ari defecte (dr. Melfi din Clanul Soprano sau
Paul Weston din La tratament) sau cu mari suferinţe (Robin Wil-
liams în Bunul Will Hunting,Tom Cruise în Cu ochi
sau Richard Dreyfus în Psihiatrul în vacanţă), sau chiar ca ucigaşi
în serie care-şi m ănâncă clienţii (H annibal Lecter din Tăcerea
mieilor). în tr-u n stu d iu b azat pe m ai bine de peste o mie cinci

în culisele psihoterapie! • Ceea ce nu se spune


244 sute de filme în care psihoterapeuţii erau personaje, optzeci la
sută din filme îi prezentau pe aceştia într-o lumină negativă ca
inetici, m anipulativi, incom petenţi sau răi (Flowers şi Frizler,
2004).
N u cred că sunt naiv în legătură cu unii terapeuţi excentrici
din branşa noastră. Deşi marea majoritate a terapeuţilor sunt nu
num ai etici şi corecţi, dar de asemenea realizaţi în vieţile perso­
nale, există câţiva din domeniul nostru care se comportă în mod
bizar şi-i fac pe clienţii noştri să pară nişte mieluşei, prin com­
paraţie. Unii dintre aceşti oameni sunt inofensivi, excentrici în
mod încântător, dar alţii sunt de-a dreptul periculoşi.
Ridicaţi mâna dacă ştiţi pe cineva din profesia voastră care
este foarte bizar, ba chiar de-a dreptul tulburat.
Mi s-a cerut să supervizez o psihoterapeută care era aşa de
anxioasă şi de fragilă încât a insistat să stăm în colţuri opuse ale
camerei cu uşa deschisă. Când mi-am scăpat pixul pe jos şi m-am
aplecat să-l ridic, aproape că a intrat în fibrilaţii, gândindu-se pe­
semne că voiam să-i fac rău în vreun fel. Bănuiesc că fusese abu­
zată de cineva dintr-o poziţie de putere, dar n-a vrut deloc să
vorbească despre aceasta. De fapt, aproape că nu mi-a vorbit.
Ceea mi se pare foarte curios este că clienţii ei păreau să se
îmbunătăţească, în ciuda problemelor ei personale. Probabil că
se simţeau în siguranţă în prezenţa cuiva care era atât de vulne­
rabil. Desigur, această experienţă a zdruncinat din temelii ceea
ce credeam, anum e că esenţialul din munca terapeutică se ba­
zează pe felul în care ne modelăm eficacitatea profesională.
Am cunoscut terapeuţi care ţipă la clienţii lor şi-i terorizează
ca să li se supună. Am auzit de alţii care fac lucruri ce par atât
de bizare şi nelalocul lor, încât este de mirare că mai vine cine­
va la ei, dar aceştia au cabinete prospere!

Jeffrey A. Kottler
ţv4-am întâlnit cu o nouă pacientă acum ceva timp şi când am 245
întrebat-o ce aşteaptă de la mine, ea mi-a spus că speră să-i dau
atenţie.
— Ce vrei să spui? am întrebat.
— Ştii, mi-a spus, adică să te uiţi la m ine şi să-mi dai atenţie.
— Păi nu asta trebuie să fac? am întrebat-o eu, foarte mirat.
Apoi mi-a povestit despre terapeuta pe care o avusese înain­
te, care-şi făcea unghiile în şedinţe. O dată pe lună dădea cu as­
piratorul şi ştergea praful în tim pul discuţiei.
— Şi cât tim p ai rezistat aşa? am întrebat eu.
— Nu foarte m ult, doar câţiva ani.
Cam pe la aceeaşi dată, u n prieten a venit la mine ca să-mi
pună o întrebare despre terapia lui. N-am prea vrut la început
să mă amestec, bineînţeles, dar mi-a spus că voia doar să-i răs­
pund la o singură întrebare. Se ducea de cincisprezece ani la
aceeaşi terapeută şi aceasta îl ajutase cumva, dar de curând el în­
cepuse să aibă dubii în legătură cu abordarea ei.
Precaut, am întrebat ce făceau în şedinţe. El mi-a povestit că
terapeuta se întâlnea cu el, cu soţia lui, cu cei doi copii adulţi (de
treizeci de ani) pentru şedinţe individuale o dată pe săptămână,
plus o şedinţă de familie cu toţi patru împreună. Aceasta nu mi
s-a părut nerezonabil până când el mi-a spus că aceasta dura de
ani de zile şi că ea insista ca el să plătească pentru toţi pentru că
el era responsabil pentru toate problemele lor. Prietenul meu a
socotit că îi plătise peste o sută de mii de dolari. Şi mai grav, mi-a
mărturisit că lucrurile se tot înrăutăţeau.
Aş putea continua (şi o voi face), dar fiecare din noi poate să
dea exemple de terapeuţi ciudaţi sau disfuncţionali, care de-abia
pot funcţiona în propriile lor vieţi, şi cu atât mai puţin să-i aju­
te pe alţii. Acesta ar putea fi cel mai întunecat secret al meseriei

în culisele psihoterapiei ■Ceea ce nu se spune


246 noastre: că există printre noi oameni profund afectaţi, şi chiar
persoane care se hrănesc cu vulnerabilitatea altora.
Profesia noastră îi atrage în mod natural pe cei schilodiţi sau
răniţi din punct de vedere psihologic. Unii dintre noi am fost
abuzaţi, neglijaţi sau traumatizaţi în copilărie. Alţii suferă de de­
presie, anxietate, adicţie şi alte probleme emoţionale care i-au de­
terminat să ceară ajutor şi, până la urmă, să se pregătească în ca­
litate de terapeuţi pentru a profita cât mai m ult de experienţele
noastre. încercările grele prin care am trecut au avut sens şi va­
loare în vieţile noastre şi astfel că lecţiile pe care le-am învăţat
ne-au oferit autenticitate şi o mai mare em patie faţă de clienţii
care suferă ca şi noi. Decât să ne descalifice, faptul că am fost ră­
niţi ne oferă o înţelegere şi o compasiune specială faţă de alţii,
dacă suntem conştienţi de aceste lucruri şi lucrăm cu ele în su­
pervizare şi în terapia proprie.
Shub (1995), care se consideră afectat din punct de vedere al
caracterului din cauza experienţelor din copilărie cu o mamă
schizofrenică, îşi vede acum propria suferinţă ca o resursă pen­
tru munca cu clienţii. Pentru el, şi pentru alţii dintre noi care mai
au probleme emoţionale, cheia este faptul că-şi dau seama de
propriile limite şi că sunt sinceri în legătură cu comportamentul
lor şi impactul pe care îl au.
Poate că suntem atât de reticenţi să ne confruntăm colegii care
şi-au pierdut controlul pentru că suntem obişnuiţi cu perspecti­
ve m ultiple a ceea ce este normal şi ce este bolnav. Deşi etica ne
obligă să îi confruntăm (şi să-i reclamăm) pe colegii care sunt
disfuncţionali, aceasta se întâmplă doar arareori. De exemplu,
u n studiu ne arată că doar o treime dintre terapeuţii cu grave
problem e cu drogurile sau cu alcoolul au fost vreodată interpe­
laţi de colegi (Good, Thoreson şi Shaughnessy, 1995).

Jeffrey A. Kottler
Am abordat aspectele incomode şi negative legate de profesia 247
de terapeut, nu pentru că intenţionez să dau la iveală lucruri ne­
plăcute, ci pentru că vreau să ne fie mai uşor să vorbim despre
aceste lucruri unul cu altul în moduri mai sincere şi mai con­
structive. Aşa cum va arăta următorul capitol, minciunile, pe care
ni le spunem nouă şi pe care le spunem altora, sunt cele care ne
erodează integritatea şi echilibrul.

în culisele psihoterapie! ■Ceea ce nu se spune


CAPITOLUL 10

Minciuni pe care ni le spunem


nouă — şi pe care le spunem altora

Unele dintre consecinţele personale negative ale profesiei de


terapeut nu sunt atât rezultatul presiunii din partea clienţilor,
supervizorilor şi programelor de lucru, cât vin din faptul că ne
autoînşelăm. în spatele suprafeţei lustruite a adevărurilor pro­
fesionale poate zăcea, bine ascuns, un ghem încâlcit de minciuni.
Majoritatea lor sunt ficţionalizări inofensive de care suntem con-
A

ştienţi şi pe care preferăm să le ignorăm. Insă există şi lucruri ce


merg dincolo de partea conştientă, adânc înrădăcinate în siste­
mul nostru de negare, raţionalizare şi distorsionare.
Există minciunele nevinovate şi minciuni îngrozitoare. Exis­
tă minciuni care sunt atât de evident neadevărate, încât nici nu
ni se mai par menite să inducă pe cineva în eroare. Minciunile
ne înconjoară pretutindeni — în regulamentele, codurile şi ma­
nualele profesiei noastre, în procesele-verbale ale şedinţelor de
consiliu şi ale comisiilor superioare, în scopurile unei organiza­
ţii: nu num ai de a-i ajuta pe oameni sau de a face lumea mai
bună, ci de asemenea de a lua bani, de a scuti de taxe, de a plăti
pentru favoruri politice, de a umfla burţile şi orgoliile sau de a
satisface obligaţii birocratice.

Jeffrey A. Kottler
Trăim mai ales cu minciunile pe care ni le servesc clienţii în 249
fiecare zi. Clienţii cu adevărat oneşti nici nu se obosesc să-şi facă
prea credibile fabulaţiile. Şi noi le facem pe plac, m inţind când
ne prefacem că credem că au avut o copilărie fericită, că le pla­
ce să vină la terapie sau că au trimis prin poştă suma pe care ne-o
datorează.
Aproape fiecare şedinţă iniţială de terapie începe cu o m in­
ciună, când clientul spune lucruri de genul „Am nevoie de aju­
tor", când de fapt el vrea să zică „Vreau să mă faci bine". Dacă
clientul ar fi cu adevărat cinstit, prima lui declaraţie ar suna ca
ceva de genul:

U ite, d e fa p t n u a ş v r e a să fiu a ici. D a că v r e i să ş tii, d e fa p t


n-am n ic io p r o b le m ă . A lţii a u p r o b le m e , n u eu . Ei ar treb u i să
vin ă a ici, n u e u . Şi p e n tr u că m ă în treb i ce v re a u d in ş e d in ţe le
astea, m i-e u ş o r să -ţi r ă sp u n d : v re a u să -m i d a i d rep ta te . D a că
nu p o ţi să fa ci a sta c o m p le t, a tu n c i m ăcar ai p u te a să faci c e -o i
face ca să m ă v in d e c i. D a r n u v r e a u să m u n c e sc n im ic. Şi, m a i
ales, n u v r e a u să m ă d o a ră d elo c ! N u m ă d era n jea ză să fac p u ­
ţină c o n v e r s a ţie , d a r n u m ă p resa , n u m ă lu a la b a n i m ă ru n ţi şi
m ai a le s n u m ă c o n tr a z ic e !

După ce clienţii îşi spun minciunile, putem să le zicem şi noi


pe ale noastre. Până la urm ă, cine ar mai veni să ne vadă dacă
le-am spune clienţilor ce părere avem şi ce-i aşteaptă de fapt:
A

U ite, n u a m n ic i cea m a i m ică in te n ţie să fac c e -m i ceri. In p ri­


m u l rân d p e n tr u că n u p o t să te fac e u b in e . N u m a i tu sin g u r
p o ţi să fa ci a sta . în a l d o ile a r â n d , să ştii că ai o p r o b le m ă . Te
c u n o sc d o a r d e c in c i m in u t e ş i d eja n u - m i p rea p la c e d e tin e

In culisele psihoterapie! ■Minciuni pe care ni le spunem nouă.


250 p en tr u că dai v in a p e toţi şi p e to a te p e n tr u c e ţi-a m ers rău în
v ia ţă şi refu zi să a ccep ţi că e şti în v r e u n fe l d e v in ă . în a l trei­
lea rân d , habar n u am ce se în tâ m p lă c u tin e şi n ici n u ştiu d acă
te p o t ajuta sa u nu.

Pentru că această introducere nu ar merge prea bine, prefe­


răm să le spunem clienţilor cam ceea ce ar vrea să audă (cel pu­
ţin în prima şedinţă), pentru că, altminteri, nu se mai întorc. Le
spunem că ne bucurăm că au venit la noi (o minciunică, pentru
că nu suntem încă siguri), că or să beneficieze de pe urma m un­
cii noastre (o minciună mai mare, pentru că nu avem idee ce se
petrece de fapt) şi că ni se pare că ei îşi înţeleg destul de bine si­
tuaţia (un compliment drăguţ, dar în acelaşi tim p o exagerare
grosolană).
întâlnim atâtea minciuni în dezvăluirile clienţilor noştri —
unele, omisiuni inconştiente, altele, invenţii deliberate — încât
uneori uităm de neconcordanţa dintre o amintire din copilărie şi
repetarea acesteia după mai mulţi ani, după ce aceasta a fost fil­
trată în mod protector de mintea noastră. Diferenţa dintre po­
vestire şi adevăr istoric năruieşte de-a dreptul mitul clientului ca
narator obiectiv şi al terapeutului ca ascultător neutru. Pentru a
susţine acest argument, Spense (1982) a recapitulat procesul din
terapie: clientul spune o poveste neterminată într-o formă fini­
tă, investind amintiri destul de confuze cu sens, creând legături
între acestea şi completându-le; se pierde m ult din adevărul is­
toric în procesul de transpunere a imaginilor în cuvinte; în cele
din urm ă, terapeutul distorsionează adevărul a ceea ce s-a pe­
trecut chiar şi mai mult, oferind asumpţii contextuale pentru a
umple golurile. Baza pe care se întemeiază terapia constă de fapt
în informaţii foarte distorsionate, înşelătoare, inexacte şi subiec-

Jeffrey A. Kottler
tive, care seam ănă foarte p u ţin cu ce s-a petrecut cu adevărat în 251
viaţa clientului (Kottler, 2010). Mai este şi problema a cât contea­
ză această distorsionare a adevărului; mişcările constructiviste
(Neimeyer şi Mahoney, 1999) şi social-constructiviste (McNamee
şi Gergen, 1992) din terapie, de exemplu, se bazează pe concep­
ţia că adevărul este m ai degrabă un construct individual, decât
o realitate obiectivă.
Pentru că este dificil, dacă nu chiar imposibil, să afli ce s-a pe­
trecut cu adevărat în viaţa clientului — din cauza scăpărilor de
memorie, lim itării limbajului, subiectivităţii percepţiei şi influ­
enţelor culturale — ne îm păcăm cu un anumit nivel de prefăcă­
torie, distorsionare şi neadevăr. Ne m ulţum im cu un adevăr
aproximativ, atât la clienţii noştri cât şi la noi înşine. Rezultatul
acestei situaţii, com binat cu o minte pregătită să detecteze sub­
tilităţile ce ţin de raţionalizare şi intelectualizare, este un terape­
ut care trăieşte cu iluzia Adevărului şi a Dreptăţii. Dar dacă ne
iei la bani m ărunţi, nu suntem ceea ce părem a fi.

Jocurile pe care le jo a că terapeuţii

Ne cultivăm în m od deliberat aura de mister şi omnipotenţă,


nu pentru a-i înşela pe ceilalţi, ci doar ca să ne mărim influenţa.
Niciun magician, niciun vrăjitor şi de altfel niciun profesionist
nu poate să fie eficient, dacă-şi dă pe faţă ascunzişurile meseriei.
Şi avem o serie specială de competenţe pe care le folosim ca să-i
convingem pe Dorothy şi pe Sperie-Ciori că avem mare putere
în Ţara lui Oz.
De exem plu, clienţii noştri sunt m ereu uimiţi cum de ştim
exact când s-a term inat şedinţa, de parcă am avea un ceas
interior care ne arată cum trece tim pul. După ani de muncă,

în culisele psihoterapie! Minciuni pe care ni le spunem nouă...


252 arareori ne pot prinde uitandu-ne distraţi la ceasul de pe zidul
din spatele clientului.
Ne ascundem defectele şi scăpările, având în m od îndreptă­
ţit impresia că or să ne strice imaginea de vindecători atotputer­
nici. De exemplu, am pus la punct o întreagă strategie ca să nu
fim văzuţi căscând. Şi pentru că nu vrem ca clientul să ştie că
suntem plictisiţi şi obosiţi, ne punem mâna în faţa bărbiei, ca şi
când am medita adânc. Mai merge şi să sorbi din când în când
cafea în mod strategic.
Pe lângă strategia de a evita căscatul, mai există aceea de a te
preface alert atunci când de fapt eşti absorbit de propriile fante­
zii. Putem să dăm din cap, să ne încruntăm şi să mormăim a în­
cuviinţare în timp ce de fapt ne luptăm cu problemele persona­
le. Desigur, mai suntem şi prinşi, întrucât clientul ne poate
verifica în mod explicit puterea de concentrare, zicând: „Ştii ce
vreau să spun?". Aceasta poate arăta dacă eşti un terapeut cu ex­
perienţă, ceea ce ne aduce la o altă strategie: ce faci când nu ai
ascultat ceea ce tocmai ţi-a spus clientul. Chiar şi cel mai autori­
tar terapeut poate să dea o replică de tip Cari Rogers: „Văd că îţi
pasă de părerea mea". O alternativă ar fi să spui ceva de genul:
„Am tot vorbit pe larg despre asta. Crezi că poţi să-mi spui ce
consideri tu că este esenţa acestei probleme?"
O postură atotcunoscătoare, mistică, ne poate ajuta să tragem
de timp până găsim un răspuns mai bun la întrebare. Cu toţii
greşim, dar nu este de dorit ca terapeuţii să-şi vadă puterea sub­
minată de scăpări. Avem o serie de strategii defensive împotri­
va scăpărilor, atunci când interpretările noastre nu sunt potrivi­
te. Putem să luăm pe ocolite şi să ne redefinim eroarea de
judecată ca pe „o simplă ipoteză de lucru" sau ca pe „o posibilă
teorie", dar bineînţeles că clientul îşi va pierde încrederea.

Jeffrey A. Kottler
O alternativă bună este să explicăm în cele din urm ă că de fapt
interpretarea a fost o strategie paradoxală m enită să trezească
exact reacţia pe care a stârnit-o.
Două variaţiuni pe aceeaşi temă oferă răspunsuri similare. Fie
când clientul nu înţelege ceva ce tocmai am spus noi, fie când
noi nu înţelegem ceea ce tocmai a spus clientul, noi ne putem
purta de parcă clientul ar fi de vină. O expresie împietrită, indes­
cifrabilă este foarte potrivită pentru a da de înţeles că, atunci
când s-a făcut o eroare de judecată, terapeutul nu este neapărat
de vină. Regula nescrisă este de asemenea că trebuie să răm â­
nem impasibili atunci când nu ştim ce să facem. Clientul se poa­
te simţi responsabilizat să întreţină discuţia şi poate ajunge să
spună ceva em oţionant sau inteligent.
Poate că aceste jocuri sunt necesare să ne consolideze statu­
tul, omnipotenţa şi puterea de influenţă, dar aceasta se întâmplă
întotdeauna în detrim entul sincerităţii, umanităţii şi apropierii
care sunt cruciale în relaţia cu clientul. Oamenii se simt legaţi
emoţional de noi nu num ai datorită competenţei profesionale,
dar de asemenea, datorită unicei noastre aure personale. Felul în
care zâmbim, râdem , iubim, dăruim, felul în care ne lucesc ochii,
îi învaţă pe clienţi la fel de m ult despre ei înşişi ca cele mai so­
fisticate intervenţii. De asemenea, dacă le arătăm că şi noi sun­
tem oameni, că greşim sau că nu ştim destul, clienţii pot fi ade­
sea motivaţi să facă şi ei la fel, abordând o relaţie mai deschisă
şi mai sinceră.

INFORMAŢIA contrafăcută
Mai există u n tip de autoiluzionare, care este cea mai uni­
versală înşelăciune a terapeuţilor. Stăm acolo cu diplomele şi

în culisele psihoterapie! ■M inciuni pe care ni le spunem


254
suvenirurile noastre, purtandu-ne de parcă «un avea habar ce fa-
(20|ţ^ Colecţia de cărţi şi aerul profesionist arată ca suntem ex­
perţi în ceea ce facem. Clientul vine la noi nesigur pe el şi dezo­
rientat, deci n-are idee daca e adevarat sau nu. U n client obişnuit
are nevoie de câteva şedinţe ca să se acom odeze şi ca să decidă
dacă expertul la care a venit este b u n de ceva sau nu.
Pot să citez ad literam pagini întregi din Freud, Erickson, R0-
gers, Ellis sau alţi m ari specialişti pe care i-am studiat. Ştiu exact
cum să mă port ca terapeut, adică am o privire pătrunzătoare,
răspund monosilabic, am u n zâm bet plăcut şi o înfăţişare de-a
dreptul înţeleaptă. Ştiu cum să p un întrebări inteligente, să men­
ţin o conversaţie şi din când în când m ai spun şi lucruri deştep­
te. Dacă sunt solicitat neapărat, pot să-i spun unui client perse­
verent ce probleme are după părerea mea şi ce ar trebui să facă
pentru a se simţi m ai bine (şi, să sperăm , pentru a se comporta
mai eficient). Dar adevărul-adevărat este că, în cea mai mare par­
te a şedinţei, sunt dezorientat, nesigur, indecis şi neînlargul meu.
Pe scenă sau în cabinetul terapeutului, publicul arareori îşi dă
seama de aceste scăpări.
Un foarte cunoscut psihanalist care are o experienţă de două­
zeci de ani mărturiseşte: „îmi spun că, pentru că am douăzeci
de ani în spate, pot să mă descurc cu orice pacient îmi intră pe
uşă. D ar de fapt nu am de unde să ştiu dacă o să m ă descurc
sau nu. îmi spun minciuni atât mie, cât şi pacienţilor ca să ca­
p ăt încrederea de care am nevoie pentru a profesa. De fapt, simt
foarte em oţionat de fiecare dată când îmi vine un nou pacient.
O are o să-l înţeleg sau o să mă fac p u r şi sim plu de râs? O să
greşesc oare? O să ştiu ce-i de făcut? N u şi nu. Dar îmi spun atât
m ie, cât şi clientului. «Sigur că pot să te ajut», chiar şi atunci
când ştiu că nu pot".

Jeffrey A. K o ttle r
Este folositor să le sp u i clienţilor că-i poţi ajuta, chiar dacă 255
aceasta nu este strict adevărat. A şteptările favorabile şi ră sp u n ­
surile de tip placebo sunt date în principal de încrederea terape­
utului în sine şi în procesul terapeutic. Dacă arătăm că avem în ­
credere în noi, oricât de fals ar părea acest lucru, îi insuflăm
speranţă şi m otivaţie clientului. N e-am pierde foarte rep ed e
clienţii dacă, d u p ă fiecare greşeală de interpretare sau decizie
proastă, ne-am tot şopti în barbă, astfel încât ei să audă totuşi:
„Aoleu, am dat-o în bară!". N u ne-am putea face clienţii să revi­
nă, dacă am fi com plet sinceri cu ei din primele şedinţe.
Cu alte cuvinte, ca să se facă bine, clientul ar trebui să creadă
această m inciună şi altele pe care le vom mai spune. Niciun doc­
tor în toate m inţile nu lasă să se vadă ce incertitudini are, nu n u ­
mai pentru că are nevoie să se protejeze împotriva proceselor de
malpraxis, dar pentru că oamenii trebuie să aibă încredere în cei
care-i vindecă. Im aginaţi-vă cum ar fi să auzim un doctor spu­
nând „Aoleu!" în mijlocul unei operaţii.
Fără credinţă n u se pot realiza miracole.
Deci, anum ite m inciuni sunt necesare, dacă nu chiar terape­
utice. Dacă să m inţi un client, în m od deliberat sau neintenţio­
nat, poate fi considerat inetic, la urm a urmei, tot la fel de inetic
ar fi să spui întregul adevăr (fie că e sau nu în interesul clientu­
lui) doar p en tru ca terapeutul să se simtă cu conştiinţa împăca­
tă. înşelarea în m od tactic îşi are, astfel, locul său în protejarea
clienţilor îm potriva unei realităţi pe care nu sunt pregătiţi s-o în­
frunte sau în intervenţiile paradoxale care sparg modelele dis­
tructive ce rezistă unor atacuri convenţionale. Cu toate că min­
ciunile p o t fi strateg ii foarte eficiente şi foarte folositoare în
procesul terapeutic, acestea n u constituie în general prima ale^
gere. Indiferent de cât raţionalizăm necesitatea de a minţi, fie că

în culisele psihoterapie! ■M inciuni pe care ni le spunem nouă


256 exagerăm puterea acesteia sau a propriei noastre încrederi, este
foarte util să păstrăm o oarecare precauţie, m odestie şi nesigu­
ranţă, care ne vor împiedica să ne luăm nasul la purtare. Doar
pentru că trebuie să le spunem clienţilor că ştim cum să-i ajutăm,
nu înseamnă că trebuie să şi credem acest lucru. Cu toate aces­
tea, e clar că asta ajută.

CÂND NE PREFACEM CĂ SUNTEM PERFECŢI

în strânsă relaţie cu un sentiment fals de încredere este afişa­


rea unei com petenţe contrafăcute. Aceasta se întâm plă atunci
când pretindem că ştim să facem ceva ce de fapt nu ştim să
facem.

• Cât de des ţi-ai spus ceva ce chiar tu nu ai înţeles, deşi


clientul a pretins că ar fi înţeles?
• De câte ori te-ai ascuns în spatele unei pauze grăitoare doar
pentru a-ţi acorda tim pul de a-ţi da seam a încotro s-o
apuci?
• Cât de adesea ţi-ai auzit clientul spunând, după o săptă­
mână de reflecţie, „Am înţeles acum ceea ce ai făcut în şe­
dinţa trecută şi ce-a însemnat", fără să ai nici cea mai mică
idee ce insight profund ai provocat?
• Cât de des te-au sunat organizaţiile, colegii sau clienţii pen­
tru a te întreba dacă ştii să tratezi o anum ită tulburare şi
tu ai răspuns afirmativ, în timp ce te uitai prin cărţile de
pe raft sau pe internet ca să te informezi rapid?
• De câte ori ai fost întrebat de un client curios ce se petre­
ce şi i-ai întors întrebarea ca să ai tim p să născoceşti
ceva?

Jeffrey A. Kottler
257
Să ne prefacem că suntem perfecţi poate să fie în beneficiul
clientului, dar îl afectează şi pe terapeut. Dacă am crede că su n ­
tem cu adevărat com petenţi şi atotştiutori, aşa cum ne arată im a­
ginea pe care o afişăm în faţa clientului, atunci am fi de-a d re p ­
tul îngrozitori. însă, dacă am fi m ereu sinceri cu noi înşine în
legătură cu ceea ce ştim, ce înţelegem şi ce ne stă în putere să fa­
cem, atunci de-abia am putea funcţiona. Poziţia de com prom is
este să acceptăm că ne exagerăm capacităţile şi că această distor-
sionare este uneori spre binele clientului, dar că n u trebuie nici-
o clipă să uităm că noi doar ne prefacem. Lui Milton Erickson îi
plăcea să spună că dacă te prefaci foarte bine, atunci clienţii o să
se prefacă şi ei că-şi schim bă viaţa. Şi, dacă lucrurile merg bine,
după un tim p, chiar or să uite că se prefac.

CÂND NE SIMŢIM INDISPENSABILI

De fiecare dată când acţionăm din alte motive decât acelea de


a facilita creşterea clientului, sinceritatea noastră se m acină.
Aceasta se în tâm p lă uneori, mai ales când ne obişnuim cu u n
client pe care -1 cunoaştem de ceva vreme. în timp ce ne îngrijim
de clienţi, avem grijă şi de noi înşine. Aceasta se întâm plă une­
ori la iniţiativa clientului şi alteori din proprie iniţiativă.
Este atât o plăcere, cât şi o durere să te desparţi de un client
Şi multor terapeuţi le vine greu să se desprindă de clienţii lor.
Clientul şi-a învăţat bine lecţia, şi-a îndeplinit scopurile, şi-a di­
minuat suferinţa şi (să sperăm ) s-a vindecat de dependenţa sa
de terapeut în acest proces. Se simte puternic, încrezător, plin de
msighf-uri şi m otivat să-şi vadă m ai departe de viaţă. Se simte
recunoscător celui care l-a ajutat, trist, em oţionat şi ambivalent
m legătură cu sfârşitul relaţiei. Terapeutul îm părtăşeşte multe

în culisele psihoterapiei ■M inciuni pe care ni le spunem nouă...


258 dintre trăirile clienţilor: se simte emoţionat, uşurat şi poate chiar
un pic dezorientat.
Faptul că îi pleacă în lume clientul lasă un gol în program ul
şi în viaţa sa. Aceasta înseamnă o pierdere de venit şi o tulbura­
re a unei rutine săptămânale care a durat luni, dacă nu chiar ani
de zile. Aceasta mai înseamnă şi să spună la revedere unui prie­
ten foarte drag.
Chiar şi atunci când este în interesul clientului să înceteze te­
rapia, când terapeutul spune că face tot ce-i stă în putinţă pen­
tru a-1 ajuta să-şi prom oveze autonom ia, com portam entul său
poate da la iveală alte intenţii. La urma urmei, dacă ţine clientul
blocat în tratament, fără nicio speranţă sau dorinţă de scăpare,
terapeutul îşi poate asigura un venit pe viaţă. Este neconvenabil
să înlocuieşti un client „bun", care cunoaşte regulile şi nu cere
foarte m ult pentru timpul sau banii lui.
Cunoaştem cu toţii terapeuţi care-şi ţin clienţii dependenţi de
ei zeci de ani. Ei îi învaţă pe oameni că au nevoie de ei, că au ne­
voie să-i vadă săptămânal sau chiar zilnic pentru a funcţiona. De­
sigur, unii oameni foarte tulburaţi chiar au nevoie de terapie pe
tot parcursul vieţii doar ca să nu intre în spital. Aici însă mă re­
fer la acei terapeuţi care-şi ţin clienţii peste punctul în care îi mai
ajută cu ceva. Un asemenea psihiatru vede de zeci de ani aceiaşi
douăzeci de clienţi de trei-patru ori pe săptămână. Clienţii lui au
venituri atât de bune (şi el nu prea vrea să-şi piardă propriul ve­
nit) încât îşi poate permite o vacanţă pe an în Caraibe, unde re­
zervă o aripă întreagă la motel, pentru ca clienţii să-şi continue
tratamentul. După părerea lui, şi clienţii sunt de acord cu el, aceşti
oameni nu pot funcţiona nici două săptămâni fără medic.
La scară mai mică, toţi terapeuţii au probleme când trebuie să-şi
lase clienţii să plece. Este uşor de spus că, atâta timp cât vin la

Jeffrey A. Kottler
şedinţe, probabil că beneficiază de ele. C ând lucram p en tru o or- 259
ganizaţie de stat, vedem u n client de cel m ult cincisprezece sau
douăzeci de ori. La vrem ea aceea, trăiam sub im presia că fac o
treabă m inunată. N u este deloc o coincidenţă că, atunci când
flu-am deschis u n cabinet privat, unde traiul îm i depindea de p u ­
terea de a îmi m enţine un program plin, num ărul m ediu de şedin­
ţe cu un client s-a m utat de la vreo zece la treizeci. Desigur că m ă
convinsesem că această abordare pe term en lung era m ai b u n ă
pentru client; era m ai intensă, mai detaliată, mai elegantă, m ai sa­
tisfăcătoare, mai eficientă şi, fără îndoială, mai costisitoare.
Chiar şi atunci când este vorba de tratam ent acoperit de asi­
gurare, când terapia în general durează o perioadă scurtă, tera­
peuţii iau decizii diferite, ce depind de cadrul în care lucrează.
Dacă lucrezi cu o organizaţie de stat sau cu o şcoală unde ai sute
de cazuri, iei decizii clinice diferite de acelea pe care le iau cole­
gii tăi care lucrează în privat şi au un program mai flexibil.
Un psiholog cu cabinet privat care vrea să ajungă la o inde­
pendenţă financiară şi care totuşi vrea foarte m ult să-şi ajute p a­
cienţii, m ărturiseşte foarte ruşinat: „Mint când îmi spun că pot
să văd treisprezece clienţi pe zi cu aceeaşi eficienţă. Mă oblig să
cred că pot să o ţin tot aşa în ritm ul ăsta infernal. M int mai ales
atunci când sp u n că nu sunt în profesia asta ca să fac bani. Pen­
tru că de fapt asta îm i doresc." Desigur, m ulţi terapeuţi cu cabi­
nete private sunt m otivaţi în acest sens, nu num ai pentru că vor
să fie in d ep en d en ţi, ci şi p e n tru că vor să se îm bogăţească. Şi
această atitudine afectează fără îndoială ritm ul şi stilul în care
lucrăm.
Se pot spune m ulte lucruri despre terapeuţi, că suntem învă-
laţi/ dăruiţi, miloşi, dar niciodată n u am fost lăudaţi pentru vi­
teza noastră, cel p u ţin , n u de-a lu n g u l istoriei. C hiar şi acum

în culisele psihoterapie! ■M inciuni pe care ni le spunem nouă


când sunt la modă terapiile scurte şi tratam entele standardiza­
te, nu ne grăbim să ajungem la miezul problemei, ne înfrum u­
seţăm insight-urile prin poezii şi poveşti şi mergem pe un drum
ocolit către temerile ascunse ale clientului. M inciuna faţă de
clienţi şi faţă de noi înşine este că îi vom scăpa de simptome pe
cât de repede putem. Chiar şi un rezident din prim ul an ştie că
dacă îl scăpăm prea repede pe client de probleme, o să-l pierdem
foarte repede de muşteriu.

IMPERATIVE ABSOLUTE

Un profesor de psihologie ne spune: „îmi este greu să recu­


nosc că mint. Nu pot să mă gândesc la vreo ocazie... sau poate
că da. Le spun studenţilor că am încredere în capacitatea uma­
nă de vindecare. Le vorbesc ca şi cum ar fi o chestie absolută, dar
de fapt nu este aşa. Sunt o grămadă de oameni în care n-am în­
credere sau care nu sunt în stare să aibă grijă de ei. N-au instinct
de conservare."
A

Intre teoriile noastre şi comportamentul nostru efectiv este o


mare diferenţă. Publicului, clienţilor, colegilor, le prezentăm mo­
delul ordonat, coerent conform căruia merg lucrurile aşa cum
merg. Când sunt întrebaţi, majoritatea terapeuţilor pot să articu­
leze teorii destul de detaliate legate de dezvoltarea umană, psi­
hopatologie, dezvoltarea personalităţii şi psihoterapie. Alături
de aceste modele de cunoaştere, adoptăm şi anumite sisteme lo­
gice, morale sau epistemologice. în sfârşit, folosim titluri pentru
a rezuma abordările teoretice pe care le preferăm: umanist, com­
portamental, cognitiv-comportamental, existenţialist, construc-
tivist, feminist, structuralist, adlerian, freudian, psihodinamic. Şi
de fapt şi aceasta este o minciună.

Jeffrey A. Kottler
La drept vorbind, terapeuţii n u aplică aceste teorii convenţio­
nale în şedinţă şi au u n m otiv foarte b u n în acest sens. O dată ce
o persoană, orice persoană aplică o m etodă inventată de altcine­
va, metoda nu m ai este aceeaşi. Fiecare terapeut este prea p er­
sonal — este un individ distinct, cu propriile sale valori, propria
personalitate, propriul com portam ent şi propria voce — pentru
a practica terapia în exact acelaşi m od ca ceilalţi. Mai m ult, in­
teracţiunile cu clienţii ne obligă să luăm decizii pe m om ent, in­
stantaneu, instinctiv, indiferent de formarea noastră iniţială. Dacă
am sta să ne gândim , să reflectăm asupra teoriilor noastre, atunci
am tulbura cursul lin al lucrurilor şi am fi pur şi sim plu parali­
zaţi de toată com plexitatea. Cu alte cuvinte, nu putem să func­
ţionăm profesional în felul în care spunem că funcţionăm sau
chiar credem că funcţionăm .
A

In ciuda etichetelor noastre ca asistenţi sociali, psihologi, con­


silieri, terapeuţi de cuplu sau psihiatri, în ciuda identificării noas­
tre cu anum ite teorii, noi ne purtăm conform nevoilor clientului
şi conform intuiţiilor noastre din momentul respectiv. Majorita­
tea convingerilor absolute şi a regulilor pe care spunem că le fo­
losim sunt întrebuinţate num ai când se potrivesc sau convin. Cel
mai puţin autoritar terapeut o să dea sfaturi. Cel mai convenţio­
nal psihanalist o să se arate în m od profund uman. Cel mai ri­
gid terapeut cognitiv o să se ocupe şi de sentimente. Cel mai dă­
ruit terapeut n arativ o să se uite la factori care nu se leagă
neapărat de naraţiunea principală şi de rezultatele unice. Şi apoi
mai sunt şi im perativele absolute ale profesiei, pe care le neso­
cotim uneori în profesie:

• Nu da sfaturi. C u toţii facem aceasta atunci când un client


e pe punctul de a face ceva distructiv.

în culisele psihoterapie! • M inciuni pe care ni le spunem


262
• Nu răspunde la întrebările directe. Dar noi răspundem tot
tim pul când ne săturăm să ne tot jucăm sau când ştim răs­
punsul şi nu rezistăm să nu-1 spunem.
• Nu vorbi despre tine. Deşi acest sfat este demn de urmat, este
idealist şi de-a dreptul imposibil.
• A i încredere în capacitatea de vindecare a clientului. Dacă aces­
ta ar şti ce e mai bine pentru el, atunci nu s-ar afla la tera­
pie.
• Nu te amesteca în viaţa clientului. Aceasta e posibil num ai
dacă dorm i la toate şedinţele.
• Trebuie să-ţi placă de clienţi ca să-i poţi ajuta. M ult timp însă,
unii dintre ei sunt pur şi simplu antipatici.
• Trimite la altcineva clienţii pe care nu este de competenţa ta să-i
tratezi. Dacă ai face aceasta, ai avea o creştere personală
foarte mică şi foarte puţini clienţi.
• Lasă-ţi clientul să conducă şedinţa. Dacă clientul n u poate
să-şi guverneze viaţa, de ce ar fi el în stare să preia contro­
lul propriei vindecări?

Pentru fiecare dintre aceste imperative absolute, există şi ex­


cepţii. Pentru m ulte dintre regulile din manualele standard sau
codurile etice, există dăţi în care trebuie să ne luăm propriile de­
cizii în interesul şi spre binele clienţilor.

MITUL NEUTRALITĂŢII /

U nul dintre fundam entele profesiei noastre este că suntem


specialiştii şi experţii care, asemenea judecătorilor sau arbitrilor,
p o t pretinde că sunt obiectivi, detaşaţi, fără prejudecăţi sau idei
fixe, n eu tri din p u n c t de vedere m oral. G eneraţii întregi de

JeffreyA . Kottler
terapeuţi şi clienţi s-au am ăgit cu m itul neutralităţii în profesia 263
Aq consiliere şi terapie — anum e că neutralitatea este nu num ai
Ae dorit, ci şi posibilă. Ni se atrage atenţia să nu ne arătăm ade­
văratele sentimente, prejudecăţi, convingeri şi valori, ca să n u ne
folosim influenţa deosebită şi ca să nu im punem altora proprii­
le noastre valori morale. Dacă cei din consilierea pastorală nu as­
cund defel faptul că ceea ce fac are un substrat moral, terapeu­
ţii laici au şi ei valorile lor. Poate că se referă la un stil anum e de
viaţă, la un anum it fel de a gândi sau simţi, la o orientare politi­
că sau la o predilecţie pentru anum ite idei. Dar, în mare, noi do­
rim să ne im punem valorile în ceea ce priveşte sănătatea, riscul,
sinceritatea, controlul emoţiilor, autonom ia, independenţa şi
dreptatea socială. Acestea sunt considerate a fi valori „bune" şi
deci sunt scutite de interdicţia de a fi subiective. Dar valorile
„rele", ca de exemplu dependenţa şi siguranţa, nu trebuie comu­
nicate, chiar dacă uneori ne întrebăm dacă s-a petrecut ceva cu
adevărat rău cu doi oameni care sunt ancoraţi într-o căsătorie fu-
zională, parazitară. Există multe dezbateri filosofice pe margi­
nea acestei teme şi până la urmă aceasta este problema. Având
în vedere că terapeuţii au concepţii diferite despre dragoste, că­
sătorie, fidelitate, sexualitate şi relaţii, ei vor lucra diferit în şe­
dinţe. Unii clienţi înţeleg acest lucru şi deci preferă să ne ignore
minciunile.
Sună telefonul.
— Faceţi terapie de cuplu?
— Da.
— Sunteţi pentru sau împotriva căsătoriei?
— Asta depinde de tipul căsătoriei.
— Haideţi să vă întreb altceva. Majoritatea cuplurilor pe care
le vedeţi rămân îm preună sau divorţează?

în culisele psihoterapiei ■Minciuni pe care ni le spunem nouă


2 64 Unii clienţi profunzi m erg d rep t la ţintă cu aceste întrebări.
Există într-adevăr terapeuţi care preferă divorţul sau abstinenţa
în loc de o viaţă sexuală activă, alţii care preferă sexul m ai de­
grabă decât plictiseala, religia m ai degrabă decât educaţia, m iş­
carea mai degrabă decât televizorul, ceaiul în loc de cafea. N u
suntem niciodată neutri, chiar dacă nu ne spunem părerile alto­
ra. Avem păreri în legătură cu tot ce spun şi fac clienţii noştri. Şi
dincolo de toată acea postură de totală acceptare, afecţiune ne­
condiţionată şi neutralitate, uneori ne spunem în sinea noastră,
Tareaş vrea sănu faci asta.
London (1985) crede că în ciuda m itului neutralităţii, terape­
uţii nu sunt defel lipsiţi de valori, sunt arareori obiectivi şi ne­
utri şi sunt, de fapt, nişte agenţi morali ai propriilor convingeri.
Ca fiinţe um ane şi ca membri ai societăţii, terapeuţii îşi iau anu­
mite angajamente morale. London ne arată că neutralitatea mora­
lă este în sine o poziţie morală care legitimează preferinţa terape­
utului către libertate, democraţie, independenţă, responsabilitate
şi productivitate. Mai mult, există terapeuţi care cred că rolul
nostru este acela de a susţine activismul politic (Roy, 2007), drep­
tatea socială (Aldarondo, 2007; Doherty, 2008; Gerber, 2007; Kot-
tler şi Marriner, 2009), feminismul (Ballou, Hill şi West, 2008;
Brown, 2004; Enns, 2004) şi abolirea rasism ului (Comas-Diaz,
2007; Watts-Jones, 2004).
Se poate argumenta că ar trebui să fim mai fermi în ceea ce
priveşte valorile noastre şi mai puţin neutri din punct de vede­
re moral, sau cel puţin să terminăm cu această iluzie. Dacă un
client suicidal ne vine la cabinet, vom face tot ce ne stă în putin­
ţă să-i insuflăm respectul nostru faţă de viaţă. Dacă un client care
trăieşte la îndemâna hazardului, cineva care trăieşte din jocuri
de noroc, cineva care caută senzaţii tari ne-ar cere sfatul, atunci

Jeffrey A. Kottler
acestei persoane i s-ar sugera să trăiască mai responsabil. Noi re- 265
comandăm cărţi care sunt în ton cu filosofia noastră de viaţă.
Credem în inima noastră că ceea ce e bine pentru noi este bine
pentru toată lumea. Terapeuţii cărora le place să călătorească îşi
îndeamnă clienţii să călătorească mai m ult. Cei care îşi găsesc
pacea interioară alergând pe un drum de ţară sau ducându-se la
biserică îi îndeam nă pe clienţi să facă la fel ca ei.
Dacă alegem să n u îm părtăşim anum ite valori, cel puţin le
vom evidenţia pe cele mai importante: că valorile sunt un lucru
bun sau că terapia este o experienţă m inunată pe care toată lu­
mea trebuie să o aibă. Alte valori esenţiale îmbrăţişate de majo­
ritatea terapeuţilor au fost clar prezentate în lucrări anterioare
(Corey, Corey şi Callanan, 2007; Goldberg, 2007; Gross şi Kahn,
1983; Miller, 1999; Strupp, 1980). Aceşti autori au ajuns la con­
sensul că terapeuţii pun respectul de sine, prietenia, plăcerea pro­
prie, libertatea individuală, dragostea universală mai presus de
instituţiile sociale sau religioase. N u dorim să ne asum ăm res­
ponsabilitatea pentru gândurile şi acţiunile noastre. N u ne plac
autoritatea, m anipularea, constrângerea. Credem că insight-n\
este un lucru m inunat, indiferent de suferinţa pe care o provoa­
că. De fapt, credem că şi suferinţa e bună (în special suferinţa
psihică, pe care o resim t alte persoane).
Dacă ne proiectăm valorile în muncă, atunci care sunt conse­
cinţele personale pentru client şi terapeut? Trebuie nu numai să
ne bazăm pe judecata clinică şi pe competenţele profesionale, ci
Şi să asum ăm povara de a şti că până la urm ă clienţii noştri vor
adopta m ulte dintre concepţiile noastre despre viaţă. Suntem cu
adevărat siguri că m odul în care ne trăim viaţa este chiar aşa de
bun pentru restul lumii? Putem să ne întrebăm în mod justificat
dacă este în interesul altcuiva să adopte valorile unui terapeut

M in c iu n i p e c a r e ni le s p u n e m n o u ă
în culisele psihoterapiei*
266 tipic. Unii dintre clienţii noştri sunt oameni simpli, naivi şi ne­
ştiutori. Poate că li se vor deschide ochii, dar aceasta se poate în­
tâm pla cu preţul inocenţei lor.

C o m p e te n ţele p ersonale ale te ra p e u tu lu i

Exemplul precedent de im perative absolute care nu sunt în­


tocmai urm ate ilustrează discrepanţa dintre ceea ce spunem şi
ceea ce facem. Aceste neconcordanţe contribuie şi m ai m ult la
stresul şi dezorientarea la care sunt expuşi terapeuţii. Poate că
aceasta este cea mai mare ipocrizie a noastră: în tim p ce ne în­
dem năm clienţii să-şi lărgească potenţialul, să tindă către o mai
mare sinceritate şi să-şi îm bunătăţească eficacitatea personală,
noi ne ducem mai departe viaţa mediocră. La cabinet suntem sta­
ruri — energici, competenţi, creativi şi puternici. Apoi ne luăm
servieta şi plecăm în lume, în im postura noastră eroică.
Există adesea o mare discrepanţă între eul pe care clienţii
noştri ajung să-l cunoască şi să-l admire şi eul pe care-1 arătăm
restului lumii. Suntem învăţaţi să ne ţinem departe de clienţi
atunci când îi întâlnim întâm plător într-un context social, apa­
rent pentru a nu-i face să se simtă jenaţi că noi le cunoaştem via­
ţa în m od atât de intim. Dar un alt motiv pentru care ne ţinem
aşa de departe este pentru a-i proteja pe clienţi de dezam ăgirea
de a afla că şi noi suntem nişte simpli muritori. Ne sim ţim inti­
m idaţi şi stângaci. N u suntem la fel de spirituali şi înţelepţi
atunci când nu suntem în domeniul nostru. Ne sim ţim am enin­
ţaţi de situaţiile stranii la fel ca restul lumii.
Suntem cu toate acestea conştienţi de m itu l com petenţei
personale pe care-1 perpetuăm . C ând un client se plânge de
vreun com portam ent autodefetist, noi zâm bim ato tştiu to r şi

Jeffrey A. Kottler
ne gândim în sinea noastră: „Deci cum de p o ţi să te su p o rţi, 267
aşa incapabil cum eşti?". D ar de câte ori îi cerem clien tu lu i să
în v eţe o com petenţă pe care noi n u suntem încă stăpâni sau să
se confrunte cu o problem ă pe care noi încă n-am p u tu t-o re ­
zolva? Un te ra p e u t carism atic dă la iveală cea m ai m are m in ­
ciună a sa:

Există o mare discrepanţă între ce le cer să facă pacienţilor mei


şi ceea ce sunt eu capabil să fac în viaţă. De exemplu, în relaţii,
îi încurajez pe oameni să fie mai puţini defensivi în comunica­
re şi mai empatici cu partenerii de viaţă, deşi eu îmi dau seama
că eu nu sunt deloc capabil să mă port aşa în viaţa de zi cu zi.
Există o mare distanţă între eul meu personal şi mult mai sănă­
tosul meu eu profesional. Mă lupt să combin aceste două părţi
din mine. Dacă n-aş fi terapeut, m-aş simţi mai bine, pentru că
aş fi mai puţin în contact cu eul meu ideal decât aş vrea să fiu.
Dar eu sunt terapeut, îmi accesez eul ideal foarte des atunci
A

când lucrez. Încerc din greu să fac asta mai des atunci când nu
sunt în cabinet.

Un terap eu t ar trebui să fie, m ai presus de toate, un model


complet funcţional pe care alţii să-l emuleze, un model din punct
de vedere profesional. Care sunt părţile idealizate din noi pe care
lc accesăm la serviciu, dar pe care suntem nedomici sau neînsta-
re să le folosim în alte contexte? Care sunt competenţele şi in-
s*gft£-urile pe care le folosim atât de eficient cu clienţii, dar pe
care le uităm adesea în raporturile personale? Foarte multe com­
petenţe profesionale sunt utile şi la nivel personal. De exemplu,
Majoritatea terapeuţilor sunt foarte capabili să-şi dea seama de
vulnerabilităţile celorlalţi, înregistrându-le şi folosindu-le mai

în cuhsele psihoterapie! ■M inciuni pe care ni le spunem nouă


268 târziu în scop propriu. Terapeuţii sunt de asem enea capabili să-şi
folosească competenţele de confruntare nondefensivă şi pe ace­
lea de rezumare a situaţiei în tim pul interacţiunilor normale. Dar
mai sunt şi toate acele lucruri pe care ştim sa le facem, lucruri pe
care le facem în fiecare zi, pe care n u le folosim pe cât am putea
pentru a ne îm bunătăţi calitatea propriei vieţi şi a vieţilor celor
care ne înconjoară.
O terapeută ne vorbeşte despre ipocrizia de a-i învăţa pe al­
ţii lucruri pe care ea nu a fost în stare să le facă în tim pul vieţii,
îşi aminteşte că a început să profeseze înainte de douăzeci şi cinci
de ani, când de-abia divorţase şi avea un copil de trei ani. „Voiam
să-mi lansez cariera şi să m ă specializez în relaţia dintre părinţi
şi copii, o zonă care părea să pună o serie de întrebări la care prea
puţini specialişti răspundeau. Mi-am făcut o em isiune de radio
care te învăţa cum să te comporţi pozitiv ca părinte şi am reuşit
să conving un ziar local că era nevoie de o rubrică pentru părinţi,
pe care s-o scriu eu. Of! De fapt nu prea aveam idee ce înseam ­
nă să fii părinte.
Cariera ei a luat avânt la nivel naţional, ceea ce i-a creat o
reputaţie ca expert în ceea ce priveşte parentajul. S-a căsătorit
din nou, cu un bărbat care avea doi copii de şcoală, şi s-a con­
fruntat din nou cu paradoxul de a fi expertă într-o zonă în care
nu-şi putea aplica cunoştinţele profesionale la viaţa personală.
„Brusc, m -am trezit cu trei copii. N u eram o fam ilie m odel.
N oua mea familie era un exemplu de ceea ce trebuie să nu faci
sub nicio formă când uneşti două familii. Cea mai m are reuşi­
tă era că-mi ascundeam familia de ochii publicului. îm i ascun­
deam sentimentele de eşec chiar şi de cei mai buni prieteni. Am
continuat să-mi practic profesia cu şi mai m ult succes, deşi mă
sim ţeam o im postoare şi o ipocrită. M -am d u s la m ai m ulţi

Je ffre y A . K o ttler
terapeuţi specialişti în parentaj şi până la urmă am ajuns la con- 269
cluzia că eram genul de client pe care aceşti terapeuţi îl consi­
deră un eşec/'
Spera că până la urm ă clienţii ei o să o ajute să găsească u n
răspuns, în m om entul în care vor avea ei înşişi succes, dar acest
lucru nu s-a întâm plat. Până în ziua de astăzi, terapeuta se sim­
te ruşinată de ce părinte prost este, deşi îi învaţă pe alţii cum să
fie părinţi buni.

atenţia concentrată

Când prim eşti o com pensaţie bănească pentru tim pul tău,
eşti extrem de capabil să te concentrezi exclusiv asupra unei alte
persoane. Prin postura corpului tău, contactul vizual şi alte stra­
tegii de com portam ent, îţi transm iţi interesul total faţă de ceea
ce spune clientul. Sorbi fiecare cuvânt, eşti atent la cele mai sub­
tile nuanţe de com portam ent nonverbal, uneori iei notiţe lega­
te de cele m ai triviale aspecte ale vieţii sale. Pui întrebări perti­
nente şi îţi arăţi interesul oferind observaţii frecvente pe
marginea a ceea ce ţi-a spus clientul. Toate acestea sunt bune şi
frumoase: clientul se simte mai apreciat şi mai înţeles ca oriun­
de altundeva.
Câteva ore mai târziu, stai acasă ca să vorbeşti cu cel mai bun
prieten la telefon în tim p ce faci un rebus. Mama te sună şi tu as­
culţi doar pe jum ătate ce-ţi spune în timp ce-ţi verifici emailul.
Copiii sau partenerii de viaţă vor puţină atenţie în timp ce tu te
uiţi absorbit la televizor sau la calculator. îi asculţi pe cei dragi
doar pe jum ătate, în tim p ce comunici pe email sau prin sms-uri
CUaltcineva. N u eşti în stare să oferi celor care contează cel mai
mult pentru tine interesul concentrat pe care îl vinzi clienţilor.

în cuKsele psihoterapie! ■M inciuni pe care ni le spunem nouă..


COMPASIUNEA

Indiferent de cât de ciudat sau abuziv devine u n client, noi


întoarcem şi celălalt obraz. Fiind com plet preocupaţi şi total em-
patici, ne băgăm în pielea, hainele, lucrurile şi vieţile altora pen­
tru a simţi ceea ce simte şi persoana respectivă. Pentru că înţele­
gem pe deplin p rin ce trece persoana respectivă, p u te m să
acceptăm şi să stăm în defensivă în m om entul în care ea îşi m a­
nifestă tulburarea. Putem să ne ferim de m ânia ei şi să ne înghi­
ţim frustrarea fără să ripostăm.
Un student vine la mine supărat de nota pe care a prim it-o la
lucrare. Este p u r şi simplu negru de furie, probabil din cauza a
ceva ce-a trezit în el nota sau comentariile pe care i le-am scris.
A

Strigă la mine aşa de tare, încât mă fac mic. îm i vorbeşte u rât


şi-mi spune că sunt un prost, un incom petent şi că am ceva cu
el. Şi eu accept totul cu calm. Nu mă apăr. N u ripostez în niciun
fel şi mă mulţumesc să dau aprobator din cap, dându-i de înţe­
les că-1 ascult. Dintr-odată, studentul se prăbuşeşte pe scaunul
din faţa mea şi izbucneşte în hohote de plâns.
A

In tim pul acestui schimb, m-am abţinut să nu ripostez, să-l


determin să mă trateze cu respect şi să-l fac să înceteze abuzul
verbal. Am făcut toate acestea pentru că am înţeles imediat ce se
petrece; am recunoscut că această izbucnire nu era din cauza lu­
crării şi nici măcar din cauza mea. Şi pentru că sunt terapeut, am
fost capabil să las lucrurile să curgă înainte de a încerca să rezolv
în mod constructiv problema.
Ne simţim cu toţii satisfăcuţi după un asemenea gest de com­
pasiune cu un client sau cu un student. Ne comportăm cu dra­
goste în loc să ripostăm cu ură. Ne arătăm senini, calmi şi disci­
plinaţi. Rezistăm impulsului de a deveni punitivi sau chiar de a

Jeffrey A. Kottler
271
apăra. Apoi ne urcăm în m aşină şi m ergem acasă. C ineva ni
şe pune în faţă pe autostradă, cineva care din cine ştie ce m otiv
s-a sculat cu fundul în sus. U rlăm insulte către persoana respec­
tivă, facem gesturi obscene şi îi u rm ărim m aşina b a ră la b a ră
timp de trei m inute doar ca să ne răzbunăm .

RĂBDAREA

I Deşi este obişnuit să stea nem işcat pe scaun ore întregi, tera­
peutul nu are deloc răbdare să stea la coadă şi să aştepte. Sau cel
puţin terapeutul care vă vorbeşte acum. Pot să stau la o şedinţă
de grup şi să aştept cât trebuie ca mem brii grupului să continue
o temă pe care am introdus-o cu m ult tim p în urm ă. Pot să stau
luni de zile şi chiar ani, aşteptându-m i clienţii să găsească m oti­
vaţia pentru a face schimbările dorite. Pot să stau ore întregi pe
scaun, uneori câte cinci şedinţe la rând şi să-mi păstrez concen­
trarea şi răbdarea, dar odată ce am ieşit din birou, nu suport să
stau la coadă. N u am răbdare să aştept în trafic. Refuz să aştept
o masă la restaurant m ai m ult de zece minute. Refuz să stau la
coadă la fim. Oare de ce?

Pentru că trebuie să aşteptăm răbdători la lucru, n u avem


răbdare să facem acelaşi lucru în tim pul liber. Dintre toate ca­
lităţile pe care trebuie să le cultivăm , cea mai grea este răbda-
rea: să-i aştepţi pe oam eni să se m işte în ritm ul lor, să aşteptăm
în culisele psihoterapie! ■Minciuni pe care ni le spunem nouă
ani întregi p ână când se vede o schim bare substanţială în com­
272 Nu prea înţeleg. Am atâta răbdare la terapie. M-am antre­
nat să-mi aştept clientul în tim pul tăcerilor doar ca să mă
menţin în formă. Acum cred că cea mai mare calitate a mea
ca terapeut este că sunt în stare să le dau clienţilor timpul de
care au nevoie. îi forţez uneori, dar numai după ce ei au pre­
luat iniţiativa. Interpretările mele sunt în general subtile şi
voalate. Aştept ca clienţii să le asculte atunci când se simt pre­
gătiţi... Dacă nu (dă din umeri), avem tot tim pul din lume.
însă ceea ce e ciudat este că oamenii îmi spun că-i fac să se
simtă prost pentru că mă grăbesc tot timpul. Sunt o persoană
foarte rapidă. Atunci când nu sunt la birou, pur şi sim plu
apăs pedala de acceleraţie. La telefon, nu aştept mai mult de
treizeci de secunde. Asta e regula mea. Mai degrabă închid şi
fac altceva. Am căpătat obiceiul prost să mă uit la ceas în şe­
dinţe. Mă cronometrez oriunde merg. Oamenii mă cred cea
mai nerăbdătoare persoană din lume şi numai pacienţii ştiu
de fapt cum sunt.

SPIRITUALITATEA

Şedinţele de terapie sunt pline de idealuri înalte; misticism;


sensuri ontologice; conştiinţă superioară; stări transcendentale;
minte, m aterie şi contopire cu universul. Terapia funcţionează
cu cei trei „ochi ai minţii": ochiul corpului, care percepe lumea
exterioară, ochiul raţiunii, care categorizează şi analizează date­
le venite de la simţuri şi ochiul contemplaţiei „prin care ajungem
la cunoaşterea realităţii transcendente" (Wilber, 1983, p. 3).
O chiul contem plării este deosebit de relevant în m ajoritatea
problemelor terapeutice, pentru că vede tot ce este subiectiv, in­
tuitiv, spiritual. Terapeutul acţionează asupra „spectrului vieţii

Jeffrey A. Kottler
r

omeneşti dincolo de egoism şi puterea personală (H ayw ard, 273


1984, p* 285). Clientul învaţă nu num ai despre gândurile, senti­
mentele şi com portam entele lui, ci despre bunătatea inimii şi a
spiritului său. De ce atunci, dacă suntem aşa de preocupaţi să
educăm spiritul altora, nu suntem la fel de preocupaţi de al nos­
tru propriu?
In istorie, terapeuţii au fost mereu săraci. Au existat călugării
budişti, filosofii socratici, preoţii, rătăcitorii, vindecătorii. Ce nu
aveau pe plan material compensau prin înţelepciune şi puritate
a sufletului. Simţeau că pentru a atinge o limpezime totală, pen­
tru a înţelege natura tuturor lucrurilor, pentru a pătrunde în su­
fletul altcuiva, pentru a scăpa de durere, ar trebui să lase în urmă
toate legăturile cu lumea materială. Doar recent au ajuns terape­
uţii la recompensele materiale, pe lângă (sau în loc de?) puterea
spirituală.
Există m ulţi terapeuţi din sistemul privat care au venituri
foarte bune. Indiferent de cât de mici le sunt veniturile, cei din
domeniul academic, cei care lucrează la stat şi în serviciile socia­
le profită de orice bănuţ pentru a se răsplăti. Şi acum, după ce
muncim din greu pentru fiecare ban, simţim că trebuie să ne răs­
făţăm şi să ne distrăm. Deci trupurile ne sunt bine hrănite şi min­
ţile bine stimulate, însă spiritul nu ne este adăpat şi tânjeşte după
cel de-al treilea ochi al contemplării care dă sens vieţii.
Unii ar spune că, în ciuda negării, terapeuţii sunt atât vinde­
cători spirituali, cât şi specialişti în sănătatea mentală (Faiver, In-
gersoll, O'Brien şi McNally, 2000; Miller, 1999; West, 2000), sau
chiar că suntem şamani care lucrează la un nivel ce trece cu mult
peste partea intelectuală legată de simpla vindecare prin cuvânt
(Keeny, 1996, 2003). Fie că putem sau nu să accedem în mod de­
liberat şi strategic la partea spirituală a muncii noastre, avem

în culisele psihoterapie! ■Minciuni pe care ni le spunem nouă...


274 totuşi puterea de a afecta oamenii la niveluri cu m ult m ai adânci
decât ne-am putea imagina.

C o n tro lu l asu p ra propriilor n o astre vieţi

Mi-a fost la fel de greu să scriu acest capitol pe cât v-a fost
vouă să-l citiţi. în mare, am încercat pe cât am p u tu t să arăt că
avem şansa m inunată de a aplica ceea ce facem cu alţii la pro­
priile noastre vieţi şi să facem aceasta în m od m ai sistematic şi
mai consistent. Minciunile pe care ni le spunem nu sunt autoîn-
şelări îngrozitoare, ci mai degrabă strategii care ne perm it să lu­
crăm într-un domeniu extrem de complex, plin de paradoxuri.
Este evident că terapeuţii sunt capabili de mare control. Tre­
cem peste stomacurile care ne chiorăie, peste căscatul care ne cu­
prinde şi peste vocile care ne spun pe un ton plângăreţ: „Te rog,
te rog, ai grijă puţin şi de m ine/' Ne tem perăm im pulsurile de a
ne îmbrăţişa, scutura, săruta sau lovi clienţii. Stăm nemişcaţi cea­
suri întregi.
Atunci cum găsim scuze pentru faptul că acasă ne arătăm
adesea lipsiţi de orice control? Aici piere ca prin farmec voinţa
care ne-ar ţine de la mâncatul în exces. Dispare ca prin farmec
puterea de a ne abţine. Se şterge cu buretele hotărârea de a ţine
o dietă strictă. Unde este autocontrolul de care am dat dovadă
mai devreme? Pretindem că suntem extenuaţi sau că avem ne­
voie să scăpăm de sub control. Avem nevoie să stăm la televizor
şi să m âncăm îngheţată: „Copii, tăceţi odată şi lăsaţi-mă şi pe
mine să mă odihnesc!".
Există multe alte lucruri pe care le facem în mod obişnuit când
m uncim , dar pe care nu le facem în tim pul liber. Minciuna nu
constă în faptul că suntem inconstanţi, nu în faptul că suntem le-

Jeffrey A. K o ttler
neşi ş i răsfăţaţi, ci în perpetuarea m itului invulnerabilităţii. în 275
multe moduri, clienţilor le ajută să creadă în acest mit. El ne dă
puterea de a funcţiona ca modele. Le atrage atenţia şi le întreţi­
ne speranţa. însă, este de asemenea foarte deconcertant pentru
un terapeut care trebuie să ducă o viaţă dublă şi să-şi ascundă
identitatea secretă.
în timpul unui lung interviu pentru această carte, un terape­
ut s-a arătat uimit că a fost întrebat în legătură cu minciunile şi
autoînşelarea. După ce s-a gândit timp de câteva minute, a dat
din umeri şi a răspuns că nu-i vine în minte nicio autoînşelare.
Este o persoană foarte sinceră şi după ani de tratament şi forma­
re, simte că a ajuns la o anumită transparenţă şi conştiinţă de
sine. Am închis reportofonul şi am început să-mi strâng lucruri­
le când l-am auzit dregându-şi glasul şi şoptind: „Tot ce ţi-am
spus e o minciună. Pentru mine e atât de important să fac o im­
presie bună, încât mă simt tot timpul un impostor. încerc din răs­
puteri, dar nu pot să trec peste nevoia de a spune şi de a face lu­
cruri pe care ceilalţi să le aprobe. Simt că sunt un impostor mai
ales atunci când mă port ca şi cum aş avea habar despre ce vor­
besc. Chiar şi asta e o m inciună/'

în cuKsele psihoterapie! ■Minciuni pe care ni le spunem


CAPITOLUL 11

Terapii alternative pentru terapeuţi

O parte dintre zonele-problemă cu care se confruntă terape­


uţii rezultă în mod previzibil din faptul că aceştia au practicat
terapia mai mulţi ani la rând; altele sunt rezultatul autoînşelării
şi autodistrugerii, iar altele sunt efecte secundare inevitabile le­
gate de rolul de terapeut. Se pot enumera, desigur, pe lângă cri­
zele normale pe care le are fiecare om: diversele conflicte perso­
nale care apar în mod normal, nesiguranţa, problemele de
temperament, nerăbdarea, presiunile financiare, problemele fa­
miliale, indecizia, stagnarea şi temerile legate de dragoste, moar­
te sau viaţă. Dar, spre deosebire de publicul larg, terapeuţii cu­
nosc foarte bine tehnicile de a evita experienţele terapeutice —
fie că acestea implică autoconsilierea, fie că este vorba de a cere
ajutor din afară.
Acei terapeuţi care consideră dezvoltarea personală o priori­
tate poate că doar încearcă să-şi rezolve problemele, fără a face
de fapt aceasta. De exemplu, alternativa predilectă a terapeuţi­
lor de a căuta o mai mare transparenţă şi conştiinţă de sine era
de obicei un tip de psihanaliză care face parte din formarea lor.
Din păcate, de fapt, terapeuţii sunt nişte clienţi dificili. De fieca­
re dată când este vorba să ne schimbăm comportamentul, sun­
tem foarte pricepuţi în a ne preface în acest sens.

Jeffrey A. Kottler
Un psihanalist în vârstă mărturiseşte: „Cea mai mare minciu- 277
nă faţă de mine este când spun că am fost psihanalizat. Chiar
dacă am mers la analiză şapte ani şi jumătate, am fost un pacient
imposibil. Nu se poate deloc spune că am avut succes, pentru că
am refuzat să-mi las analizate mai multe aspecte importante din
viaţă. Cu toate că le spun tuturor tot timpul, clienţilor şi colegi­
lor, că am mers la analiză, nu e adevărat. Mai am mult de lucrat./y
Să avem grijă de noi înşine nu este nicidecum o opţiune, ci o
cerinţă obligatorie a codurilor noastre etice. Toată lumea recu­
noaşte că, dacă nu funcţionăm la un nivel optim, este puţin pro­
babil să-i putem ajuta pe alţii.
Fie că terapeuţii îşi caută iluminarea în contextul formal al su­
pervizării, grupurilor de susţinere sau al psihoterapiei, majori­
tatea sunt implicaţi, cu sau fără succes, în autoconsiliere. Nu pu­
tem să vorbim cu ceilalţi toată ziua fără să ascultăm puţin şi ceea
ce spunem noi. Nu putem să-i învăţăm pe alţii să vorbească cu
ei înşişi, fără să facem şi noi la fel.

Schimbări în dezvoltarea terapeutului

Aşa cum ştim cu siguranţă că fiece client o să treacă, pe par­


cursul vieţii sau al terapiei, printr-o serie de stadii de dezvolta­
re, ştim că şi noi vom suferi în cariera noastră profesională o se­
rie de schimbări previzibile, secvenţiale şi logice. Uneori, aceste
schimbări pot fi bruşte, fiind rezultatul unei crize sau al altor
evenimente decisive (Ronnestad şi Orlinsky, 2005).
Mai multe incidente critice determină în mod universal dez­
voltarea terapeutului, cel mai evident fiind adevăratul motiv
Pentru care acesta a ales profesia de faţă. Aşa cum am discutat
anterior, de obicei există foarte puţine asemănări între motivele

în culisele psihoterapiei ■Terapii alternative pentru terapeuţi


invocate în mod public (variaţiuni pe tema „salvării lumii7') şi
motivele personale, poate inconştiente (variaţiuni pe tema „sal­
vării de sine"). Cu toţi avem un scop personal nedefinit pe care
am început să-l urmăm încă de la terminarea facultăţii, ca răs­
puns la forţa interioară ce ne-a împins să-i ajutăm pe ceilalţi şi
ce ne menţine în această poziţie. Acest scop poate fi acela de a
simula rolul de salvator care ne este cunoscut din copilărie sau
să intrăm în terapie noi înşine, fără a trebui să suportăm costu­
rile şi disconfortul de a merge la terapeut. Am văzut mai sus cum
rolul de terapeut este pentru unii oameni un mod de a-şi înde­
plini aspiraţiile de putere şi control. Alţii sunt atraşi de oportu­
nităţile de a avea relaţii de succes cu o implicare personală mi-
A

nimă. In sfârşit, există şi oameni care se simt proşti şi pot să se


poarte în mod înţelept, oameni care sunt egoişti şi pot pretinde
că sunt altruişti şi oameni timizi care pot deveni autoritari. Un
terapeut ne povesteşte:

D e fapt, p u ţin îm i pasă d e bani şi de p o ziţie. N ic i n u ch el­


tuiesc cine ştie cât. N ici nu-m i place să lucrez într-o încăpere,
d eci n u există vreu n factor de confort care să m ă d eterm in e
să-m i văd clienţii. Dar îm i place că oam enii au n ev o ie d e m ine.
Chiar îm i place. îm i place să mă sim t necesar. N im en i nu avea
n ev o ie de m ine când eram mic. Bănuiesc că nim eni n-avea n e­
v o ie de ce aveam eu. Ei bine, acum oam enii au n evoie. Şi oam e­
n ii v in d e la mare depărtare, plătesc bani grei şi se dau de cea­
su l m orţii să obţină ce le p ot eu dărui. îm i p lace această
senzaţie. D e fapt, a d o r această senzaţie.

Există atât motive funcţionale, cât şi motive disfuncţionale


pentru alegerea acestei profesii. Motivele sănătoase vin din

Jeffrey A. Kottler
'

idealism şi a ltru ism , d in ca p a cita tea sa u in te re su l d e a-i a sc u lta 279


pe ceilalţi, d in c u r io z ita te in te le c tu a lă , d o rin ţa d e a cr eşte, d in
căldură şi c o m p a siu n e , to lera n ţă p en tru in tim ita te, a m b ig u ita te
şi negare d e sin e. A c e ste trăsături su n t a d esea co m p leta te d e m o ­
tive ascu n se care su n t d ete r m in a te p erso n a l şi n evrotic: d o r in ţa
de putere, in te r e su l d e a-i fo lo si p e ceila lţi p en tru a te o c u p a d e
problem ele n e r e z o lv a te , sin g u ră ta tea n e îm p lin ită şi izo la rea , b a
chiar in ten ţia d e a o b ţin e câ ştig u ri p erso n a le şi finan ciare.
Mai jos a m d a t c â te v a d e z v ă lu ir i sin cere p e care m i le -a u fă ­
cut n işte tera p eu ţi:

V o y e u r - u l: M ărturisesc că viaţa mea este cam plictisitoare. N u


prea fac nim ic altceva decât să mă întâlnesc cu prietenii şi să mă
uit la televizor. Dar îm i place la nebunie să aud p oveştile trăs­
nite, ţicnite pe care m i le spun clienţii mei. îm i place că am drep­
tul să le pun întrebări personale fără ca ei să se supere, întrebări
pe care n u le-aş p utea p un e altora într-un alt context, de genul:
„Şi cu sexu l cu m m ai stai?", „De ce ai făcut o chestie ca asta?",
„Care este cel m ai m are, cel m ai periculos secret pe care nu l-ai
mai p o v e stit nim ănui?" îm i place că sunt capabil să mă uit în
sufletele şi m in ţile oam enilor. Viaţa m ea pare fadă faţă de a lor.

D o r in ţa d e a sa lv a : A m crescut cu sentim entul că nu contez prea


m ult şi că n u am cine ştie ce valoare. N u m ă sim ţeam de folos
nim ănui, cu atât m ai p u ţin m ie în săm i. Dar acum îi salvez pe
alţii. Ştiu că n u ar trebui să sp u n sau să cred asta, dar aşa mă
sim t eu . D e fiecare dată cân d cin eva v in e la m ine nenorocit şi
se sim te m ai b in e cân d p leacă, am făcut ceva care a ajutat, sau
cel p u ţin aşa sim t e u . îm i p la ce să p o t să-i sa lv e z p e cei din
jur — asta m ă face să m ă sim t im portantă.

în culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţ

L.
280 Atotştiutorul: Oamenii mă admiră. îmi văd clienţii privin-
r

du-mă cu atâta respect şi admiraţie. Uneori spun lucrurile cele


mai banale din lume şi ei se uită la mine ca la un zeu. Ştiu ches­
tii pe care alţii ar vrea să le ştie. Fac să pară simple lucruri care
altora li se par complicate. Asta mă face să mă simt deştept,
chiar dacă ştiu că nu sunt mai bun decât alţii.

Dorinţa de control: N-am simţit niciodată că am control asupra


vieţii mele. Am suferit în multe relaţii. Mă apropii de oameni,
după care se întâmplă ceva, totul se sfârşeşte şi eu sunt distru­
să. Nu am mai avut relaţii bune de ceva vreme. în afară de cele
cu clienţii, desigur. Şi de fapt ăsta e şi motivul: ei nu-mi pot face
rău. Eu sunt cea care deţine controlul relaţiei. Ne vedem pe te­
renul meu. Eu conduc jocul. Nu trebuie să spun prea multe de­
spre mine, dar pot să-i întreb orice şi să mă aştept să-mi răspun­
dă. E cea mai bună intimitate pentru că mă simt iubită şi
apreciată, însă nu voi fi rănită în niciun fel.

Nevoia de respect: Nu câştig la fel de mulţi bani ca surorile


mele. Nu am un birou mişto şi o decapotabilă. Dar oamenii mă
respectă. Când află că sunt terapeut, mă tratează de parcă aş fi
importantă, de parcă ce fac eu contează. Primesc respect şi îmi
place. Asta valorează cât tot aurul din lume. Şi ştii ce? Asta mă
face să mă respect. Surorile mele şi prietenele lor or fi având ele
succes în afaceri şi or fi câştigând grămezi de bani, dar eu ştiu
că ceea ce fac eu contează cu adevărat. Şi noaptea dorm ca un
prunc pentru că ştiu că am contribuit să fac lumea mai bună.

Nevoia de autoterapie:A fost o vreme în viaţa mea când chiar


sufeream şi ar fi trebuit să văd un terapeut, dar mi-era prea

Jeffrey A. Kottler
ruşine. C redeam că terapia era pentru n ev o ln ici şi laşi, pentru 281
cei care erau p rea p ro şti ca să -şi d ea seam a sin g u ri cu m stau
lucrurile. Şi d eci am făcut ce p u team în co n d iţiile date: m -am
făcut terap eu t. Ştiu că era u n m od indirect d e a rezolva o par­
te din p ro b lem ele care m ă în sp ăim ân tau . Ei, acum , am învăţat
o grăm ad ă d e lu cru ri, dar în că sim t că fac m ultă au toterap ie
zilnic cân d m ă v ă d cu clien ţii. în v ă ţ foarte m ulte lucruri în fie­
care zi.

Care sunt adevăratele motive pentru care voi înşivă v-aţi fă­
cut terapeuţi, în afară de dorinţa de a-i ajuta pe ceilalţi? De ce
staţi în domeniu, când poate că e mai uşor să faceţi altă profesie?
De ce citiţi cărţi ca aceasta? Răspunsurile la întrebări vă vor da
primele indicii legate de incidentele critice decisive care v-au de­
terminat şi care continuă să vă modeleze dezvoltarea. Acestea
sunt de fapt zonele care ne-au îndemnat probabil nu numai să
lucrăm în domeniu, dar care au dus la propriile noastre expe­
rienţe terapeutice în calitate de clienţi. Acestea continuă să fie
aceleaşi probleme în legătură cu care ne vom autoconsilia mereu.
Unii dintre noi au beneficiat de o pregătire timpurie ca tera­
peuţi în propriile noastre familii, unde am avut rolul de mesa­
geri, de mediatori, de adjuvanţi: „Noi eram cei care soluţionau
conflictul când se certau părinţii, cei care aveam grijă de mem­
brii familiei când aceştia erau bolnavi, care-i ajutam pe cei dragi
să evite confruntarea cu durerea (Anderson, 1987, p. 19). Deşi
această configuraţie nu se aplică fiecărui coleg din profesia noas­
tră, scenariul în care eşti pus în rolul de salvator este destul de
răspândit.
Experienţele anterioare cu terapia motivează adesea trecerea
de la rolul de client la acela de consilier sau terapeut. Mu ţi

în culisele psihoterapie! - Terapii alternative pentru terapeuţi


282 terapeuţi pot să lege interesul iniţial faţă de domeniu, precum şi
stilul actual de terapie, de identificarea cu un terapeut care a fost
de ajutor în rezolvarea unor probleme dureroase. Există un sen­
timent de admiraţie faţă de această persoană puternică, care în­
ţelege atât de multe. Există sentimente de recunoştinţă şi o do­
rinţă de a răsplăti acest ajutor, predând ştafeta generaţiei
următoare.
Pentru că nu au finalizat niciodată complet procesul terape­
utic, unii clienţi se fac terapeuţi pentru a-şi continua propria te­
rapie. O terapeută începătoare ne relatează:

Părinţii mei erau aşa de neglijenţi, încât de la vârsta de pai­


sprezece ani am fost practic crescută de terapeuţi. Unul după
altul, cu toţii au încercat să mă ajute, să mă înveţe câte ceva.
Unii dintre ei erau de a dreptul groaznici — urlau la mine şi-mi
spuneau să mă maturizez. Alţii erau nemaipomeniţi şi au con­
tat foarte mult. Acum sunt femeie matură şi, de douăzeci şi cinci
de ani, tot merg, cu întreruperi, la terapie. Am început să mă
formez ca terapeut pentru că nu mai am cu cine lucra. M-am
gândit că va trebui să încep să mă ajut singură şi poate să-i ajut
şi pe alţii cu ocazia asta.

Problemele care cer cea mai multă autoconsiliere în viaţa te­


rapeutului sunt cele care apar în anii de formare. Aşa cum mo­
tivele tale de a alege domeniul şi experienţa anterioară în calita­
te de client determ ină în mare parte param etrii a ceea ce vei
deveni cu timpul, educaţia şi supervizarea ta or să devină, în
mare măsură, cele mai specifice forme ale stilului tău profesional.
în timpul uceniciei sale, terapeutul în formare trece printr-o
transform are radicală, din care num ai o mică parte implică

Jeffrey A. Kottler
stăpânirea teoriilor şi com petenţelor; m ajoritatea schim bărilor 283
implic o modificare radicală în gândirea şi autoconceptualiza-
rea sa. Până când n u a avut ocazia să vadă ce înseam nă să ai un
impact pozitiv asupra vieţilor altora, el nu s-a simţit decât rare­
ori util. Deşi a fost adesea dezorientat şi a avut dificultăţi în m un­
ca cu clienţii, el a învăţat să aibă încredere în propria sa judeca­
tă şi în com petenţele sale, ceea ce afectează şi alte aspecte ale
vieţii sale.
în tim pul form ării, terapeutul în devenire este expus atât la
modele negative, cât şi la modele pozitive. Poate să aibă ghinion
şi poate să se pom enească în mijlocul unui război între diferite
sfere de influenţă. Pentru a supravieţui, se va identifica cu unul
dintre aceste grupuri. O să găsească refugiu sub aripa unui men­
tor şi alinare în cărţile pe care le găseşte interesante. O să m un­
cească din greu pentru a câştiga aprobarea celor din domeniu şi
a instructorilor şi astfel o să creeze o problemă de control extern
din care va trebui să iasă, autoconsiliindu-se. Tot restul vieţii, va
trebui să lupte îm potriva servituţii pe care i-au creat-o anii în­
tregi de note şi evaluări. Indiferent de cât de celebru devine, te­
rapeutul va tânji probabil după aprobarea din exterior de care a
ajuns dependent în tinereţe. Probabil că se va uita la clienţi pen­
tru a afla cât de bine se descurcă sau îşi va m ăsura succesul în
funcţie de venit sau num ărul de program ări din agendă. Mereu
însă, se va lu p ta cu nevoia de validare. Acesta este cadoul in­
structorilor săi, care l-au învăţat să depindă de note, de evaluări,
de comentariile şi de aprobarea lor pentru a-şi da seama cât de
bine îşi face meseria.
îm preună cu nevoia de validare externă, apar multe schim­
bări interne pe care le parcurge terapeutul. Părul îţi albeşte, sto­
macul ţi se şubrezeşte, ţi se schimbă ritm ul de somn, memoria

în culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţi


284 îţi slăbeşte şi nu mai asigură la fel de bine schimbările de filoso-
fie de viaţă, valori sau stil terapeutic. A sta zi de zi ajutându-i pe
alţii să se descurce cu sănătatea şubrezită, vitalitatea scăzută şi
aceste crize de dezvoltare este un fapt care ar trebui să-i ajute pe
terapeuţi să facă faţă propriilor crize similare. însă, într-un fel,
este mai rău pentru că terapeutul trebuie să treacă prin experien­
ţa crizei vârstei mijlocii de mii de ori în viaţă. Repetăm experien­
ţa, chiar dacă indirect, a problemelor de menopauză şi de pros­
tată. Trăim permanent cu sentimentul că puii ne-au zburat din
cuib, retrăim lansarea adolescenţilor în viaţă şi amestecul socri­
lor. Atunci când în cele din urmă ajungem şi noi la aceste pro­
bleme, suntem deja extenuaţi. Ştim la ce să ne aşteptăm şi de fapt
nu putem să găsim moduri de a preveni conflictele comune din­
tre părinţi şi copii.
Fine (1980) descrie o criză a vârstei mijlocii care îi afectează
pe mulţi dintre terapeuţii care practică meseria de ceva vreme:
apariţia disperării. Această tristeţe a sufletului, explorată de
Chessick (1978) are loc ca rezultat al vulnerabilităţii narcisice a
terapeutului şi al expunerii prelungite la boala sufletului care
„rezultă din faptul că priveşti prea departe, prea mult, prea
adânc înspre capul Gorgonei psihoterapeutice" (Fine, 1980,
p. 393). Există adesea erodarea treptată a voinţei şi pierderea pof­
tei de viaţă care escaladează într-o criză a vârstei mijlocii. La ori­
ce vârstă sau stadiu al vieţii, există schimbări în dezvoltare pe
care trebuie să le înfruntăm mereu.
Trebuie să ne autoconsiliem pentru a trece prin aceste eterne
confruntări existenţiale de care „civilii" se pot ascunde cu uşu­
rinţă, dar pe care terapeuţii trebuie să le suporte zi de zi. Auto-
supervizarea este o parte integrantă a ceea ce facem şi a cum
funcţionăm. Nu este desigur un substitut pentru monitorizarea

Jeffrey A. Kottler
şi supervizarea din partea experţilor care ştiu mult mai multe 285

decât noi, dar un avantaj cert al pregătirii noastre este că ne per­


mute să aplicăm ceea ce facem cu clienţii la propriile noastre vieţi;
este un instrument-cheie prin care ne demonstrăm grija de sine
(Morrissette, 2001).
Autosupervizarea şi automonitorizarea au loc în diverse fe­
luri (Kottler şi Jones, 2003). Pentru că în fiecare zi vorbim cu
clienţii despre comportamentele lor autodefetiste, nu putem să
nu ne uităm şi la propriile noastre comportamente. Fiecare şe­
dinţă pe care o conducem ne lasă cu capul vuind de toate lucru­
rile pe care le-am fi putut face diferit, toate lucrurile pe care de-
ddem să le schimbăm în viitor. De fiecare dată când scriem notiţe
de caz, nu putem să nu reflectăm la deciziile clinice şi alegerile
de intervenţie, ajustându-ne strategia sau direcţia acesteia. Şi,
mult mai mult de atât, trebuie să ne monitorizăm în mod conti­
nuu prejudecăţile, problemele personale nerezolvate care ni se
pun de-a curmezişul, competenţele clinice pe care ne străduim
să le îmbunătăţim. Este esenţială supervizarea cu un mentor ex­
perimentat? Desigur. Este de dorit să facem terapie personală
pentru a putea să ne uităm la propriile noastre probleme care se
pot transforma în obstacole? Fără îndoială. Dar actul de a inter-
naliza ajutorul tuturor mentorilor şi supervizorilor anteriori este
cel care ne permite să aplicăm ceea ce am învăţat în procesul prin
care trecem zi de zi, clipă de clipă — atât la muncă, dar şi în
viaţă.
Fiindcă îmi aud clienţii spunând că au fantasma de a sări de
ta balcon doar pentru că simt impulsul de a face asta, mi se în­
doaie genunchii de fiecare dată când mă aplec peste o balustra­
dă. Oare oi putea şi eu sări, doar aşa, de amorul artei? Ne con-
fr^ntăm cu probleme serioase: moartea, teama de a nu înnebuni,

în culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţi


286 m oartea şi iar moartea. Şi mereu, în inima lucrurilor se cuibăreş­
te angoasa, stăruind, presându-ne, agăţându-se cu încăpăţâna­
re. Angoasa este teroarea care însoţeşte o viaţă dedicată cunoaş­
terii. Fără terapie, ea poate infecta inim a, m intea şi spiritul,
lăsând victima într-o perm anentă stare de deziluzie. Insă, chiar
ocazia de a privi moartea drept în faţă, mereu, ne încurajează să
adm item că suntem muritori şi de asemenea să ne trăim vieţile
mai intens (Yalom, 2008, 2010).

C u m au grijă terapeuţii de ei în şişi

în vreme ce, spre finalul acestui capitol, o să încerc să vă pre­


zint problemele terapeuţilor care încearcă să-şi rezolve dileme­
le personale în terapie personală şi supervizare, trebuie subli­
niat că noi, ca toată lumea de altfel, încercăm m ai întâi să ne
rezolvăm problemele bazându-ne pe propriile resurse. în m ul­
te feluri, suntem în mod ideal echipaţi cu grijă de sine, având
în vedere pregătirea noastră care a fost menită să faciliteze creş­
terea altora. Iată doar o mostră a ceea ce fac unii terapeuţi în
mod obişnuit:

Terapia mea constă chiar în a face terapie. Sunt eu însămi cu


clienţii. Dacă n-aş avea astfel contact cu ceilalţi, aş sta singură.
Clienţii mă confirmă, mă provoacă şi mă obligă să merg în ritm
cu ei.

Mă întâlnesc regulat cu un coleg şi facem cu rândul cine e


clientul şi cine e terapeutul. Atâta timp cât pot să-mi programez
crizele în săptămâna în care e rândul meu să fiu clientul, totul
merge şnur.

Jeffrey A. Kottler
Terapia mea este că vorbesc cu soţia mea. îi împărtăşesc te- 287
merile mele. îi vorbesc deschis şi aştept feedback. Cred că au-
todezvăluirea oricând şi oriunde este terapeutică pentru mine.
Să le spun oamenilor că mi-e teamă. Să mă forţez să fiu sincer
în legătură cu sentimentele mele.

Călătoresc mult ca să-mi reîncarc bateriile. Când sunt plecat,


nu mă gândesc nici măcar la copii, cu atât mai puţin la clienţi.
Nu ştiu cum fac, dar aşa se întâmplă. Odată ce plec, în drum
spre aeroport, las totul în urmă. Distanţa geografică creează dis­
tanţă psihologică. Mă dezbrac de costumul de terapeut şi devin
o persoană în mişcare.

Sunt foarte energic şi ambiţios şi a trebuit să găsesc un mod


de a mă tempera. Aveam nevoie să fac ceva doar pentru mine,
nu pentru public, nu pentru CV, nici chiar pentru a mă simţi îm­
plinit. Cânt la chitară de doi ani şi nimeni nu m-a ascultat vre­
odată. Când mă concentrez asupra muzicii nu mă mai gândesc
la altceva. Câteva minute, nimic nu mai există în afară de res­
piraţie, degetele mele, sunetele pe care le aud sau le simt.

La început, alergatul era terapia mea. Mă ajuta să dorm noap­


tea, să uit de necazuri şi să fac ceva drăguţ pentru mine. Apoi
am ajuns obsedată şi remediul a devenit o problemă. Am înce­
put să am probleme la şold şi la genunchi când mă antrenam
pentru maraton. După un timp, am ajuns să privesc alergatul
după cum priveam toate lucrurile: m-am făcut competitivă şi
disciplinată. Nu mai era un mod de evadare, ci doar o obliga­
ţie. Acum am ajuns să alerg câteva mile pe zi şi mă ajută să mă
concentrez.

în culisele psihoterapiei ■Terapii alternative pentru terapeuţi


Terapia mea este să grădinăresc, să sap şi să mă uit cum cresc
plantele. Terapia mea este să joc golf. Terapia mea este să fac re­
busuri. Terapia mea este să-mi petrec timpul cu prietenii, să pri­
mesc vizite, să ies. Şi uneori terapia mea este să nu fac nimic,
absolut nimic.

Rolul de terapeut mă ajută să-mi pun multe întrebări, să în­


treb de ce am nevoie. Când simt că sunt încordat, ştiu că e vre­
mea să-mi rezolv problema sau pur şi simplu să mă odihnesc
un pic.

Soţul meu mă ajută foarte mult. Este foarte atent cu mine.


Simte tot ce am nevoie chiar înainte să-mi dau seama. Ştie când
vreau să fiu îmbrăţişată şi când vreau să aibă grijă de mine. Am
grijă de oameni toată ziua şi deci când ajung acasă am nevoie
să mă relaxez.

Când fac surf şi aştept valul, nu am nicio grijă. Stau uimit, ui-
tându-mă cum se joacă în jurul meu delfinii. Mă uit cum pes­
cuiesc pelicanii. Simt pulsul oceanului, forţa sa incredibilă care
poate să mă poarte pe aripile ei sau să mă strivească ca pe o
muscă. Trebuie să fiu aşa de concentrat când sunt acolo, încât
nu am timp să mă gândesc la nimic altceva. Dar când ajung
obosit pe mal, braţele îmi sunt slăbite şi picioarele îmi tremură.
Toată ziua, cât îmi curge încă apă din nas, îmi amintesc ce liniş­
tit mă simt când fac surf.

Trăiesc după anumite reguli. Nu văd mai mult de opt clienţi


pe zi. încerc să nu-mi programez şedinţele una după alta. Le
pun aerisit toată săptămâna şi îmi las pauze deliberate în

Jeffrey A. Kottler
mijlocul zilei ca să mănânc şi să-mi reîncarc bateriile. Citesc, 289

merg la plimbare şi vorbesc cu prietenii în pauze. Terapia mea


este doar modul în care-mi planific timpul încât să nu mă simt
supraîncărcată.

Aceste exemple de terapii alternative sunt emblematice pen­


tru modul în care terapeuţii se pot autosusţine. Fie că mergem
la consultaţii, prim im sprijin din partea colegilor, facem sport,
avem diverse hobby-uri, ne automonitorizăm, terapiile alterna­
tive sunt nu num ai de dorit, ci extrem de necesare pentru a ne
păstra sănătatea. Procesul terapeutic are loc într-un fel de tran­
să meditativă, cu concentrarea focusată asupra momentului pre­
zent (Simpkins şi Simpkins, 2009). Incorporarea meditaţiei şi a
altor forme de autorelaxare în vieţile noastre este doar unul din
diversele feluri în care aplicăm în propriile noastre vieţi ceea ce
am învăţat ajutându-i pe ceilalţi.

Autoterapia

Următoarele terapii autoadm inistrate sunt şi ele exemple a


ceea ce fac adesea terapeuţii pentru a-şi menţine sănătatea emo­
ţională şi energia spirituală. Amintiţi-vă că, pentru a se produce
un impact, nu este nevoie de o singură alegere, ci de strategii
multiple, conştient adm inistrate, pentru a menţine o oarecare
funcţionare sănătoasă (Norcross şi Guy, 2007).

CÂND TERAPEUŢII VORBESC CU EI ÎNŞIŞI


Există m ai m ulte m oduri în care terapeuţii contracarează
^goasa şi reuşesc să producă transformările care fac parte din

în culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţi


290 stilul de viaţă al consilierului. Cel mai direct şi mai eficace rem e­
diu este să vorbim cu noi înşine, aşa cum am vorbi cu clienţii.
Această terapie autoadm inistrată este în special avantajoasă în
acele situaţii în care ne îngrijorăm în m od nenecesar în legătură
cu clienţii şi ne e greu să ne separăm de ceilalţi. Dacă ne dăm
seama, întâmplător, în timpul zilei sau când ne chinuim să ador­
mim, că nu suntem capabili să ne desprindem de m uncă, atunci
am putea iniţia un dialog de tipul: „îm i ajut cu ceva clienţii
dacă-mi petrec timpul îngrijorându-mă în legătură cu ei? Dacă
pe ei nu-i ajut cu nimic, atunci la ce-mi ajută mie com portam en­
tul acesta? Mă face să mă simt mai im portant? Folosesc gândi­
rea magică pentru a preveni o tragedie anticipând-o? Mă distrag
de la ceva tulburător din mine?"
Conformă cu preceptele terapiei cognitive, dacă nu chiar li­
mitată la acestea, este sugestia că terapeuţii vorbesc cu ei înşişi
pentru a-şi confrunta tendinţele iraţionale către succes şi perfec­
ţiune. Pe scară mai largă, aceste confruntări, interpretări şi pro­
vocări care produc cel mai semnificativ impact asupra compor­
tării clientului vor avea acelaşi efect şi pentru noi. La urm a
urmei, specialitatea noastră este să-i salvăm pe alţii de suferin­
ţă, vorbind cu ei. Le ţinem predici clienţilor pentru a-i motiva
să-şi depăşească temerile. îi îndemnăm în mod convingător să
renunţe la ideile care nu le sunt de folos. îi învăţăm să vorbeas­
că cu ei înşişi ca să poarte vocea noastră în interiorul lor oriun­
de se duc. Atunci când ezită sau se împiedică, le revin în minte
vorbele noastre de încurajare. Repetăm strategiile noastre favo­
rite de a vorbi cu noi înşine atât de des, că au devenit un fel de
rugăciuni personale. în tim pul momentelor de stres sau de
dificultate, ele se întorc ca să ne bântuie. Cel mai stânjenitor
pentru terapeut este să se surprindă autocompătimindu-se sau

Jeffrey A. Kottler
auzindu-şi propriile cuvinte răsunând în urechi, spunând exact 291
ceea ce ar spune el unui client într-o situaţie asemănătoare.
Numai prin testarea unei anum ite intervenţii pe noi înşine
putem să descoperim cât de utilă poate fi aceasta în şedinţe.
0 terapeută care scrâşneşte neputincios din dinţi atunci când
are un client deosebit de dificil a observat că se calmează sem­
nificativ atunci când îşi reaminteşte: „Asta sunt plătită să fac."
Această conversaţie cu sine nu num ai că o calmează, dar mai
târziu, cu acelaşi client, ea este în stare să folosească aceeaşi
strategie: „Te enerv ezi când clienţii se plâng de ceea ce au
cumpărat şi îţi transferi ostilitatea asupra mea. Dar ce altceva
ai vrea să auzi când lucrezi la biroul de relaţii cu publicul?
Eşti plătit ca publicul să urle la tine. Deci de fiecare dată când
te laşi afectat de plângerile lor, aminteşte-ţi că rolul lor este să
se plângă, iar al tău să-i asculţi fără să simţi nevoia de a te
apăra."
Le spunem în mod constant altora cum să vorbească cu ei în­
şişi. Un adolescent care şi-a pierdut prietena este sfătuit să-şi spu­
nă că durerea este un rău necesar şi un semn a cât de multă dra­
goste este capabil să simtă. O femeie care poate uşor intra în
panică este sfătuită să-şi spună că atacurile ce ameninţă să izbuc­
nească vor înceta dacă îşi va aminti unde este şi ce se întâmplă
cu adevărat în jurul ei. Un bărbat obez este avertizat că de fieca­
re dată când ar vrea să ia mâncare de care nu are nevoie, ar tre­
bui să-şi spună că se ascunde de durere. învăţându-i pe alţii să
^ consilieze la nevoie, terapeutul internalizează aceleaşi mesa­
je terapeutice. .A .
Poate să ni se pară necesar să ne consiliem pe noi înşine
Aceleaşi situaţii în care le recomandăm clienţilor să vorbească c
ei înşişi;

în culisele psihoterapie! • Terapii alternative pentru te p


292 • C ând ne sim ţim stânjeniţi în situaţii sociale („Ce am de
pierdut dacă mă duc să vorbesc cu oamenii ăştia? )
• Când nu ne porneşte maşina („Dacă mă enervez acum, nu
rezolv nimic.")
• Când suntem pe cale de a ne pierde cum pătul („Nu-i chiar
aşa de important.")
• Când nu primim ce vrem („Asta e.")
• Când suntem pe cale să facem ceva ce o să ne creeze tot
soiul de probleme („Merită, şi dacă da, are sens să plătesc
preţul când o să fiu prins?")

Există o grămadă de exemple în care folosirea strategiilor de


a vorbi cu noi înşine este deosebit de profitabilă în viaţa profe­
sională de terapeut:

Când starea clientului se înrăutăţeşte după o intervenţie


(„Bănuiesc că asta înseamnă că nu sunt perfect şi că
clientul nu e gata să se schimbe. O să încerc planul de re­
zervă".)
Când mintea îţi zboară în altă parte în timpul unei şedin­
ţe („Concentrează-te, concentrează-te.")
Când un client nu vrea să vorbească în timpul unei şedin­
ţe („Relaxează-te. Respiră adânc. O să vorbească când are
ceva de spus.")
Când un client nu vine la programare („Nu are nimic cu
tine. Dacă te superi nu o să-l ajuţi cu nimic şi n-o să te aju­
te nici pe tine. Ce poţi să faci cu timpul rămas?")
Când şedinţa este întreruptă de cineva care bate la uşă
(„Nu-i nimic. Mă ocup de asta şi o să mă întorc la lu ­
cru.")

Jeffrey A. Kottler
• Când clientul nu-şi plăteşte factura („Neplăcut. Cum pot 293
să rezolv problem a în aşa fel încât să nu mă m ai gân­
desc?")
• Când nu avem de lucru prea m ult („Bănuiesc că trebuie
să-mi găsesc de lucru în plus. E sezon m ort în perioada
asta a anului.")
• Când avem prea m ult de lucru („Nu-i sfârşitul lumii dacă
nu term in asta azi.")
• Când un client devine abuziv („Of! L-am lăsat să mă ener­
veze.")
• Când ne simţim blocaţi cu un client („Ce mă împiedică să-l
ajut?")
• Când, în ciuda eforturilor noastre, starea clientului nu se
îm bunătăţeşte („Nu pot să fiu de ajutor tuturor tot
timpul.")

Când ne ascultăm propriile intervenţii şi le aplicăm în


aceste dialoguri cu noi înşine, dem onstrăm adevărata eficaci­
tate a ceea ce îi învăţăm pe alţii să facă. După ce ne-am spus
nouă înşine aceste lucruri şi am observat rezultatele, suntem
mai siguri pe ceea ce le spunem clienţilor. Din nou, trebuie
subliniată interacţiunea dintre planul personal şi cel profesio­
nal din viaţa terapeutului. Şi când găsim accidental vreun fel
de a exprima o idee m otivaţională sau percutantă într-o şedin­
ţă, nu mai p utem de plăcere, ştiind că putem s-o folosim la ne­
sfârşit cu alţi clienţi şi mai ales cu noi înşine. Şi când dăm peste
0 expresie deosebit de poetică atunci când conversăm în socie-
late, când ne uităm la u n film sau când ne plim băm prin pă­
dure, zâm bim în sinea noastră şi o punem la păstrare pentru
a 0 putea folosi m ai târziu.

în culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţi


294 CÂNDTERAPEUŢII ÎŞI REZOLVĂ PROPRIILE PROBLEME

Un al doilea set de strategii pentru autoconsilierea terapeutu­


lui implică să ne tratăm pe noi înşine aşa cum ne-am trata clien­
ţii, folosindu-ne capacitatea de vindecare, insight şi motivaţia de
a ne îm bogăţi vieţile. Aceste strategii m erg de la înregistrarea
faptului că suntem autodefensivi în situaţii am eninţătoare până
la elaborarea unui sistem complex de soluţii pentru problem e,
ce include scopuri pe term en lung şi pe term en scurt, anticipa­
rea întâm plărilor neprevăzute, întăriri şi strategii de acţiune.
Aplicându-ne experienţa terapeutică şi competenţele la noi înşi­
ne, ne sporim eficienţa personală experimentând cele mai bune
intervenţii pe cel mai sever critic al nostru.
Cei din domeniul terapiei comportamentale au mai multe teh­
nici la dispoziţie care-i ajută să definească şi să rezolve proble-
mele. Chiar şi terapeuţii care lucrează în principal cu insight-uri

)
şi nu refuză formarea sistematică în tehnicile bazate pe luarea de
decizii simt destul de pricepuţi în a-i ajuta pe oameni să afle ce-i
deranjează şi să rezolve situaţia. Fie că îi învăţăm pe clienţi di­
rect strategii de rezolvare a problemelor, fie că le combinăm cu
propriile noastre intervenţii, ne pricepem de minune să înţele­
gem cum şi de ce apar problemele şi ce se poate face pentru a le
rezolva sau cel puţin pentru a le tolera.
Un psiholog simte că a avut mare succes cu sine pe post de
pacient şi şi-a folosit sistemul de rezolvare a problemelor pentru
sine însuşi: „Aplic mereu pe mine modelul pe care-1 folosesc cu
clienţii. încerc să definesc problema pe care o am în termeni spe­
cific operaţionali. Mă uit la factorii care o declanşează şi care o
amplifică, mă uit de ce continuă ea să existe. Creez un plan ba­
zat pe ceea ce vreau şi ceea ce trebuie făcut."

JeffreyA. Kottler
Niciun alt specialist din vreun alt dom eniu nu lucrează atât 295
de îndeaproape cu procesul gândirii constructive. Ca specialişti
în filosofia aplicată, noi nu num ai că înţelegem complexităţile lo­
gicii, eticii, metafizicii şi epistemologiei, dar suntem şi foarte ca­
pabili să le folosim metodologia pentru a rezolva problemele de
zi cu zi. Ii învăţăm pe ceilalţi să gândească mai raţional, să sim­
tă mai adecvat, să se comporte mai constructiv. Putem să clari­
ficăm haosul pe care-1 num im tulburare emoţională. Ştim cum
să simplificăm problemele evidente, ştim cum să dăm la o par­
te ceea ce distrage şi cum să ne concentrăm asupra problemei.
Ne pricepem foarte bine să aranjăm priorităţile în funcţie de per­
tinenţa acestora în ceea ce priveşte scopurile dorite. Putem să
jonglăm cu diverse lucruri rămase nerezolvate, în timp ce m er­
gem în mod hotărât înainte cu un plan de acţiune, întorcându-ne
mai apoi la temele conexe care au fost lăsate în aer.
Nu suntem num ai m aeştrii raţionam entului deductiv şi in­
ductiv, filosofi practici care pot să îndepărteze reziduurile pen­
tru a ajunge la sursa problemei, ci şi oameni de ştiinţă prin pre­
gătire şi înclinaţie. Folosim metodologii empirice pentru a evalua
în mod obiectiv efectele oricărei variabile sau intervenţii. Testăm
ipotezele cu precizie în şedinţele noastre. Adunăm în mod siste­
matic date relevante într-un caz particular, izolăm variabilele de­
pendente şi apoi, cu flexibilitate sau încăpăţânare, punem în
practică u n num ăr de variabile de tratament, monitorizând im­
pactul acestora asupra clientului, asupra noastră, asupra dina­
micii şedinţei.
Faptul că suntem în stare să integrăm atâtea competenţe şi se­
turi de cunoştinţe într-un sistem coerent de soluţionare a proble-
melor arată potenţialul nostru pen tru o existenţă sănătoasă la
modul ideal. Aşa cum am arătat m ai sus, cel mai greu este să

In culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţi


296 aplicăm tot ce facem pentru a-i ajuta pe clienţi să-şi rezolve pro­
blem ele la rezolvarea propriilor noastre problem e. C hiar şi cu
mijloacele de apărare şi cu subiectivitatea noastră, cu limitările
pe care le implică folosirea noastră ca obiecte de autoexaminare,
nu putem face mai m ult decât deja fac majoritatea dintre noi.
Iată ce ne spune o asistentă socială:

Eram blocată într-o slujbă din care nu mai puteam ieşi. Vor­
bisem cu un prieten şi încercasem chiar eu terapia un timp, dar
nu se schimbase nimic în afară de faptul că invocam scuze mai
bune şi raţionalizări mai abile de a evita să-mi schimb profesia.
Uneori nu-mi place să fiu terapeută din exact acest motiv. De ce
nu putem fi mai inocenţi şi mai încrezători şi să lăsăm lucruri­
le pur şi simplu să se întâmple fără să analizăm mereu totul?
Oricum, multă vreme am renunţat. Am crezut că încercasem tot
ce se putea, dar eram un eşec pe post de client propriu sau pe
post de client în general. Apoi pur şi simplu am renunţat. Mai
făcusem asta cu clienţii înainte. Când ripostează sau devin de­
fensivi, pur şi simplu renunţ. Le spun să-şi ţină nefericirea, dacă
le place aşa de mult şi nu sunt gata să se schimbe. Când i-am
spus clientului meu din nou asta a cincizecea oară luna trecu­
tă, mi-am dat seama că şi mie aş putea să-mi spun acelaşi lucru.
Şi aşa am făcut. Şi acum am o nouă slujbă.

Aşa cum această asistentă socială a p u tu t să aplice ce face cu


clienţii la propria ei viaţă, tot aşa, şi noi, avem aceeaşi opţiune,
la care oamenii obişnuiţi nu au acces. Cunoaştem lucruri pe care
m ajoritatea oam enilor nu le cunosc. înţelegem lucruri pe care
majoritatea oamenilor nu le înţeleg. Putem să facem lucruri pe
care majoritatea oamenilor nu le pot face. De exemplu, majori-

Jeffrey A. Kottler
tatea terapeuţilor se pricep foarte bine să folosească tehnicile de 297
reîncadrare (din terapia strategică), accentuând pozitivul (tera­
pia centrată pe soluţii) şi de identificare a rezultatelor unice (te­
rapia narativă). Toate aceste strategii accentuează părăsirea as­
pectelor negative şi descurajante ale problem ei, p en tru a se
centra mai degrabă pe ceea ce funcţionează cum trebuie. Suntem
foarte conştienţi că, în calitate de terapeuţi, trebuie să lucrăm în
interiorul unui paradox: suntem forţaţi perm anent să examinăm
ceea ce este în neregulă cu oamenii, deşi ştim că fericirea şi sa­
tisfacţia în viaţă sunt asociate cu atenţia asupra celor mai pozi­
tive aspecte ale vieţii (Frederickson, 2001; Seligman, 2002; Selig-
man, Rashid şi Parks, 2006). Aceasta ne confruntă cu provocarea
de a rămâne optim işti şi puternici în faţa disperării pe care o în­
tâlnim în fiecare zi. Este foarte bine atunci că ştim să ne ajutăm
când suntem descurajaţi şi frustraţi de munca noastră (sau de
poveştile deprim ante pe care le auzim), că putem să schimbăm
perspectiva când dorim pentru a ne concentra asupra celor mai
pozitive şi satisfăcătoare aspecte din ceea ce facem.

1URNALUL

Mulţi scriitori extrem de introspectivi, inclusiv Ana'is Nin,


John Steinbeck, Thomas Wolfe, Virgina Woolf, Andre Gide şi Al-
bert Camus, au ţinut jurnale de a lungul vieţii ca modalitate de
a se păstra sănătoşi şi lim pezi la m inte după ce puseseră prea
mult din ei înşişi în operele lor. Cari Jung a fost primul care a re­
cunoscut meritele jurnalului pentru cel ce practică terapia. In ce­
lebra sa agendă neagră şi-a dezvoltat Jung teoriile, şi a ana îzat
visele, fanteziile şi simbolurile, şi-a însemnat evenimentele vie-
W Şi a dus dialoguri imaginare cu subconştientul. Rainer ( )

în culisele psihoterapie! • Terapii alternative pentru terapeuţi


298 a considerat exem plul lui Jung o sursă de inspiraţie, m ai ales
amestecat cu dem ersul creativ autoterapeutic al lui A nais Nin,
care şi-a consacrat întreaga viaţă explorării temelor psihologice
ca femeie, terapeut şi scriitor. Alţi terapeuţi bine-cunoscuţi, ca de
exemplu Cari Rogers, au ţinut jurnal toată viaţa.
Şi să scrii scrisori sau e-mailuri colegilor şi prietenilor poate
fi considerată o formă de autoterapie şi de catharsis pentru tera­
peutul care se luptă cu noi idei şi insight-uri sau cu durerea per­
sonală. Freud şi-a început corespondenţa de cinci ani cu cel mai
bun prieten, Wilhelm Fleiss, pentru a-şi explora teoriile incipien­
te şi pentru a-şi promova autoanaliza. A făcut la fel cu alţi colegi
de încredere precum Jung. Aceşti pionieri tim purii au descope­
rit curând că, pentru a putea fi confidentul celorlalţi, terapeutul
trebuie să creeze o structură în care să devină propriul confident.
Scrierea sistematică a jurnalului slujeşte acestei funcţii în mai
multe moduri:

1. Este un mod de a te superviza când ai dificultăţi cu anumite ca­


zuri. Se poate spune că o mare parte din rezistenţa clientului
rezultă, într-o anum e m ăsură, dintr-un blocaj ce se petrece la
nivelul terapeutului. Jurnalul ne dă şansa de a explora dinam i­
ca blocajului cu clientul. Ne putem exam ina sentim entele şi
gândurile aşa cum apar ele în interiorul şedinţei. Putem să în­
registrăm sistematic intervenţiile pe care le folosim cu clienţii
în anum ite situaţii şi să le notăm efectele specifice. Putem de
asem enea descrie în scris detaliile unui caz şi impresiile noas­
tre asupra lor pentru a structura planuri alternative de trata­
m ent.
Jurnalul îl ajută pe terapeut să treacă în revistă tiparele com­
portam entului său personal. Când ne întâlnim cu un client cu

Jeffrey A. K o ttler
probleme similare cu ale clienţilor cu care am lucrat anterior, cu 299

sau fără succes, putem să revedem intervenţiile pe care le-am


mai încercat, ca să evităm repetarea greşelilor. Desigur, scrierea
unui jurnal este una dintre cele mai utile structuri pentru a re­
zolva sentimentele de contratransfer faţă de clienţi.

2. Este o metodă de autoanaliză. Nevoia lui Freud de a-şi descăr­


ca sufletul într-un jurnal s-a accelerat în perioada sa de maximă
introspecţie: „Propria mea analiză continuă şi rămâne principa­
lul meu interes. Totul este încă destul de confuz, chiar şi natura
problemelor, dar în acelaşi timp am sentimentul liniştitor că tre­
i

buie doar să-ţi bagi mâna în propriul dulap pentru a putea ex­
trage — la tim pul lor — lucrurile de care ai nevoie" (Freud,
1897/1954, p. 227).
Să extragi ce ai nevoie devine o sarcină mult mai simplă dacă
ai un depozit în care să-ţi ţii lucrurile. Jurnalul ajunge pentru te­
rapeut un loc unde acesta poate să-şi deschidă inima. Este locul
în care explorezi motivaţiile ascunse, dorinţele inconştiente şi
conflictele nerezolvate. Este un loc al catharsis-ului şi al asocia­
ţiilor libere, unde visele sunt exprimate şi analizate, unde struc­
tura şi modelele vieţii ies la iveală.

3. Este un vehicul pentru dezvoltarea şi înregistrarea ideilor. Mulţi


romancieri şi-au folosit jurnalele pentru a crea intrigi comple­
xe, pentru a-şi schiţa personajele sau pentru a înregistra idei pe
care să le folosească mai târziu. în jurnalul său, Thomas Wolfe
a procesat m unca predecesorilor săi şi şi-a evaluat scrupulos
contemporanii, încercând să definească nucleul a ceea ce
avea mai târziu să scrie: „Literatura este, în toate sensurile, o
critică a vieţii. Critica este fie pe faţă, fie implicită. Aceasta este

în culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţi


300 adevărat în special despre teatru. Dacă chiar dorim literatură,
autorul trebuie să aibă îndeajuns de m ultă libertate pentru a-şi
manifesta talentul... Orice încercare de a-1 face o creatură cu exi­
genţe ca cele ale publicului îl va omorî şi-i va om orî arta. Dacă
nu vrem să îndeplinim aceste condiţii, atunci nu suntem gata
de artă şi nici vrednici de literatură" (K ennedy şi Reeves,
1921/1970, p. 7).
Toţi terapeuţii sunt teoreticieni. Avem propriile noastre idei
unice despre lume şi despre cum ar trebui să meargă terapia. In­
diferent ce direcţie teoretică am ales, avem propriile noastre idei
despre cum să lucrăm mai bine. Jurnalul este locul ideal pentru
a articula aceste idei, pentru a ne formula teoriile şi pentru a de­
veni fiinţe gânditoare.

4. Esteun mod de a consemna evenimente importante. Te


îşi dau seama mai bine ca alţii de cât de im portant este să stu­
diezi trecutul pentru a putea înţelege prezentul şi viitorul. Ui-
tându-ne la istoria creşterii personale a unui client şi studiind in­
cidentele critice din viaţa sa, putem să ne dăm seama ce a dus la
prezenta problemă. Jurnalul ne permite să facem acest lucru şi
în ceea ce ne priveşte pe noi înşine.
Există multe lucruri demne de menţionat în viaţa fiecăruia:
naşteri, morţi, schimbări de slujbă, pierderea inocenţei, succese
şi eşecuri. Un jurnal ne ajută să ştim unde am fost şi spre ce ne
îndreptăm . Şi, mai cu seamă, devine o structură de notare a sco­
purilor viitoare pe care le alegem. Muncind pentru aceste sco­
puri şi consiliindu-ne în acelaşi timp, ajungem mai eficienţi din
punct de vedere personal şi profesional.

Jeffrey A. Kottler
EXERCIŢIUL F IZ IC 301

Terapeuţii muncesc stând pe scaun, folosindu-şi mintea şi vo­


cea. în timp ce mintea rămâne activă în timpul diagnosticării şi
raţionalizării, corpul rămâne inert, decăzând în unele locuri şi
mărindu-se în altele, datorită inactivităţii. De aceea, mulţi dintre
noi ajung să facă exerciţii fizice.
Nu este surprinzător că terapeuţii au ajuns mari fani ai exer-
ciţiilor fizice. Noi, care înţelegem că pentru a te simţi bine, tre­
buie să existe o interacţiune minte-corp, care observăm îndea­
proape cum un creier bolnav poate distruge un corp sănătos şi
cum o sănătate şubredă poate să distrugă voinţa omului, vrem
să ne hrănim fiinţa într-o manieră totală. Fie că activitatea ţine
de tonifierea aerobică, de estetică, agrement, reabilitare sau rela­
xare, un program regulat de exerciţii serveşte foarte bine nevoi­
lor terapeutului. Motivele pentru a alege un asemenea program
pot fi la fel de variate ca acelea ale publicului larg: controlul gre­
utăţii, îmbunătăţirea somnului, creşterea stimei de sine, reduce­
rea stresului, creşterea autodisciplinei şi prelungirea vieţii. Dar
avem şi alte motive pentru a face mişcare: să ne angajăm într-o
activitate nonverbală, să ne dăm timp să tăcem într-o stare de
iluminare — timp să procesăm ce s-a petrecut în timpul zilei, să
ne calmăm, să începem sau să terminăm o zi în care ne-am con­
fruntat cu necazurile altora.
Când merg pe bicicletă, vântul parcă mă purifică. Tot ce am
acumulat în zilele anterioare, toate problemele, toată suferinţa şi
Presiunea parcă îmi ies prin piele. Simt doar durerea din picioa­
re şi din plămâni în timp ce urc panta, pedalând cu forţă. Apoi
cobor pe cât de repede pot, neştiind ce mă aşteaptă la cotitura
următoare. O oră sau două nu mai sunt recipientul în care alţii

în culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţi


302 îşi toarnă suferinţa. Nimeni nu poate să mă prindă cât sunt pe
bicicletă. Nu am timp să mă gândesc, pentru că aş putea să nu
observ groapa din asfalt din faţa mea. Şi trebuie să mă concen­
trez ca să văd ce se întâmplă în trafic, să-mi impun un ritm, să
schimb vitezele, să-mi îmbunătăţesc tehnica, să-mi conserv ener­
gia şi să respir adânc. Astfel că nu pot să mă mai gândesc la ni­
mic altceva în afară de propriul corp. Şi după ce fac o plimbare
la ţară, mă simt din nou pregătit să mă întâlnesc cu clienţii, cu
trecutul şi cu nesigurul viitor.

Terapia suportivă de grup

Pe lângă încercarea unei anume forme de autoterapie pentru


a promova seninătatea şi iluminarea, terapeutul poate să iniţie­
ze un număr de schimbări care să-i facă viaţa mai uşoară şi mai
incitantă. Maslach (1982), de exemplu, sugerează folosirea unui
ritual de grup pentru hrănirea spirituală a terapeutului. Dacă
membrii grupului impun anume reguli pentru a scurta cu seve­
ritate plângerile sau criticile (care apar în mare număr de exem­
plu în cancelariile profesorilor), grupurile neoficiale pot să con­
stituie o foarte bună sursă de energie. Moss (1981) consideră
grupul o mare forţă vindecătoare pentru terapeuţi pentru că exis­
tă un sentiment de împărtăşire şi de comunicare, o acceptare a
relaţiilor şi o energie universală, dinamică şi concentrată pe care
fiecare poate s-o absoarbă în fiinţa sa. Aceasta se petrece, desi­
gur, alături de obişnuitele puteri de transformare ale unui grup
în care forţele de coeziune şi intimitate joacă un rol semnificativ
în crearea unui sentiment de comunitate, apartenenţă şi identi­
ficare reciprocă. Moss crede că un grup de transformare ar trebui
să fie compus din anumite elemente esenţiale: mai mulţi oameni

Jeffrey A. Kottler
la nivel m ultidim ensional; u n cadru care duce la u n
r e c e p tiv i 303

proces motivant; dorinţa din partea participanţilor de a schim ­


ba vechile tipare, de a avea încredere, de a fi îm preună; o baie
de dragoste şi bineînţeles de inspiraţie divină.
Asemenea g ru p u ri de susţinere pot, într-o anum ită form ă, să
apară spontan în interiorul unei organizaţii. Terapeuţii se pot în­
tâlni în mod neoficial în pauze sau între şedinţe într-o încăpere,
sub un copac sau pe o bancă. Acest sanctuar este locul în care
primeşti consolare sau vorbeşti despre cazurile tale. Este un loc
sigur pentru a-ţi descărca energia negativă care s-a acum ulat în
şedinţele anterioare. Terapeuţii care lucrează în izolare vor orga­
niza adesea o întâlnire săptăm ânală a m inţilor şi-a inim ilor în
afara birourilor.
Printre maori, indigenii din N oua Zeelandă, există o structu­
ră de conducere num ită whanau sau familia extinsă. Aceasta este
modelul de rudenie în fiecare comunitate, profesională sau alt­
minteri, care im plică extinderea conceptului de familie dincolo
de rudele de sânge. Conform lui Bill Anderson, care este şef de
trib al maorilor d in N orth Island, „ceea ce face whanau să func­
ţioneze nu sunt n um ai tradiţiile trecutului şi istoriile străm oşi­
lor, regulile marae (locul de întâlnire) sau legăturile care s-au for-
mat de ani de zile, ci dragostea şi respectul pe care oamenii din
grup le simt unii faţă de ceilalţi". (Anderson, Kottler şi Montgo-
mery, 2004, p. 254).
Foarte adesea, în loc să fie o sursă de sprijin şi de afecţiune,
colegii devin cea m ai m are problem ă. Ne călcăm pe nervi unii
Pe alţii; ne subminăm; suntem în competiţie pentru obţinerea de
resurse, promovări, atenţie; ne punem la îndoială reciproc com-
Pctenţa şi integritatea; luptăm politic pentru a obţine controlul
Ucrurilor. Mi-e jenă să spun din câte locuri de m uncă am plecat

în culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţi


304 în v ia ţa m ea ca u rm are a ten siu n ii laten te, a co nflictelor şi a v io­
len ţei verbale deschise care avea loc în c a d ru l respectiv. A ceastă
profesie este îndeajuns d e grea şi fără a n e face vieţile n o astre, şi
p e acelea ale colegilor, şi m ai nen o ro cite p rin lu p te d e p u te re şi
c e rtu ri m eschine p e n tru fleacuri. C re a re a u n u i whunau p rin tre
colegi, d e p referat chiar la locul n o s tru d e m u n c ă , sa u p â n ă la
u rm ă , cu alţi oam eni p e care i-am re c ru ta t d in c o m u n ita te este
im p o rtan tă p e n tru a ne m en ţin e săn ă ta te a şi co n cen trarea. C u m
p u te m să le oferim sprijin altora d acă n u g ăsim m o d u ri d e a ne
alim enta şi noi?
Prietenii şi familia oferă destul de m ult sprijin pentru majo­
ritatea terapeuţilor. Cu toţii avem nevoie de un loc unde să ne
purificăm, unde să vorbim despre problemele noastre, să ne p u ­
nem la punct funcţionarea m entală şi emoţională. Le spun stu­
denţilor şi celor pe care-i supervizez tot tim pul că nu num ai ei
se pregătesc, ci şi familiile lor. Şi dacă nu suntem pregătiţi să îm ­
părtăşim problemele noastre cu familia, să ne facem membrii fa­
miliei părtaşi la călătoria terapeutului, ei vor răm âne în urmă.
Chiar şi în terapia şi supervizarea obişnuită, terapeutul tot are
nevoie de sprijin în fiecare zi. Aceasta se poate petrece prin rela­
tări la sfârşitul zilei făcute partenerilor, unui prieten apropiat sau
colegilor. Un terapeut ne spune:

Chiar când mă duceam la terapeut o dată pe săptămână şi plă­


team supervizarea de două ori pe săptămână, simţeam nevoia
să mai discut şi cu altcineva. Când vorbeam cu soţia seara şi cu
un prieten psihiatru mă simţeam mai bine, dar nu toată presiu­
nea dispărea. Atunci am început să vorbesc cu colegii să facem
nişte întâlniri neoficiale în timpul zilei. înainte ne plângeam tot
timpul de birocraţie, de serviciile de asigurări de sănătate, de

Jeffrey A. Kottler
vreun coleg care nu era acolo. Acum însă am cerut ajutor şi cu- 305

rând, cu toţii ne-am concentrat pe problemele pe care le aveam


şi cum puteam să le rezolvăm. Nu e atât un grup de terapie, cât
un grup de oameni care discută deschis ce s-a întâmplat.

într-un grup de susţinere pentru terapeuţi, fiecare participant


prezintă o problem ă diferită legată de tem a extenuării profe­
sionale:
Tanya lucrează experienţial cu clienţii şi astfel se deschide că­
tre o mai adâncă înţelegere a lumilor clienţilor ei, accesându-şi
propriile sentim ente interioare. Stilul foarte personal şi intuitiv
este destul de eficient în munca ei, dar ea îl plăteşte scump, fi­
ind incapabilă să metabolizeze şi să disipeze durerea şi suferin­
ţa pe care le întâlneşte. Vine la întâlniri săptămânal pentru a-şi
cauteriza rănile care au fost lăsate să se cangreneze în interiorul
ei — clientul pe care l-a internat în spital împotriva voinţei lui,
care i-a strigat că l-a trădat în timp ce-1 ducea la ambulanţă; un
alt client, un copil, care este victima unor ritualuri sataniste, dar
care este incapabil încă să conştientizeze cât de gravă îi este tra­
uma. f
Kevin m ediază disputele de custodie. Indiferent de ce parte
alege să fie şi de ce recomandări face, rămâne mereu cineva ne­
mulţumit de alegerea făcută. în timp ce trebuie să pară un mo­
del de autoritate în ochii judecătorilor, avocaţilor şi colegilor, în
sufletul său el este măcinat de îndoieli. A făcut bine ce-a făcut?
Cine l-a minţit? Ar trebui să se răzgândească? Putea să fi făcut o
treabă mai bună?
Kevin are neapărată nevoie să-şi comunice îndoielile cuiva,
de preferat u n u i grup de colegi. G rupul de susţinere îl ajută
să înţeleagă că, indiferent cât de m ult studiază, cât de mult

în culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţi


306 munceşte, câtă experienţă acumulează, nu va putea să-şi atingă
standardele de perfecţiune.
Fred vine la întâlnirile grupului ca să-şi discute cazurile. Poa­
te că ceilalţi pot să vadă ceva ce i-a scăpat. Sigur că văd. Fieca­
re client cu care nu se descurcă are probleme similare cu cele pe
care nu şi le-a rezolvat el însuşi. Obiceiul lui de a le da sfaturi
clienţilor şi de a le recomanda cărţi se bazează mai puţin pe ne­
voile lor, şi mai degrabă pe propriul său sentim ent de inadec-
vare, pe convingerea sa că, în calitate de terapeut, nu poate face
nimic.
Paula şi-a dat seama de curând că a început să adopte un
comportament seducător faţă de clienţii bărbaţi. A fost uim ită
de câţi clienţi s-au „îndrăgostit de ea", până când membrii gru­
pului i-au arătat că probabil nu este o coincidenţă că această epi­
demie de dragoste s-a produs cam pe la vremea când a dem a­
rat divorţul.
Thuy nu are vreo problemă personală anume la care vrea să
lucreze. Pur şi simplu vine ca să se ţină în priză, ca un fel de leac
preventiv care îi menţine echilibrul. Şi Alfredo simte că lucruri­
le îi merg bine acum, atât din punct de vedere personal, cât şi
din punct de vedere profesional, dar ştie, din experienţele tre­
cute, că nu poate să facă genul acesta de muncă intensă, să vină
în contact cu durerea nestăvilită a altora, fără să fie şi el uneori
atins.
La m odul neoficial, mai mulţi terapeuţi din agenţii diferite
mergeau împreună la prânz în fiecare vineri. La început vorbeau
num ai despre cazurile problematice sau se plângeau de necazu­
rile administrative. Apoi au făcut o regulă că vor aborda numai
subiecte care-i vor umple de energie, concentrându-se pe încu­
rajarea reciprocă de a fi mai creativi şi mai inovatori.

JeffreyA. Kottler
Aventura şi evadarea 307

O formă de terapie pe care o folosesc mulţi din domeniu pen­


tru a-şi recăpăta energia este fie o aventură indirectă, fie una re­
ală. Să stai in faţa televizorului o seară întreagă sau să te pierzi
într-un film de două ore este un mod m inunat de a-ţi deconecta
creierul, de a sta pasiv şi de a le permite altora să te distreze. Fic­
ţiunea de aventuri este chiar o opţiune mai bună pentru că îţi ia
mai mult tim p să termini o carte şi „tratamentul" poate fi admi­
nistrat atunci când este nevoie. Am impresia că romancierii au
salvat mulţi terapeuţi de la plictiseală şi disperare.
Un fenomen similar are loc pentru terapeuţii care preferă fil­
mele ce înseninează viaţa profesională. Şi nu mă refer doar la fil­
mele cu eroi terapeuţi, ci la cele care rezonează cu temele prin­
cipale ale profesiei noastre sau la cele care ne duc cât mai departe
cu putinţă de la problemele noastre. Există desigur şi o aplicaţie
directă în ceea ce priveşte filmele pe care vrem să le prescriem
clienţilor în scopuri similare, pentru a sesiza probleme foarte re­
levante din viaţa lor.
Mulţi terapeuţi se bucură de forme mai active de aventură,
făcând călătorii. Departe de cabinet, de casă, de clienţi şi colegi,
ne ream intim ce este im portant. Până la urmă, ne plictisim să
stăm pe drum uri şi ne simţim pregătiţi, dacă nu chiar dornici, să
ne întoarcem la m unca noastră. De fapt, anumite forme de călă-
torie transform atoare au elemente în comun cu terapia benefică
(Guay, 2009; Kottler, 1997; Kottler şi Marriner, 2009; Schaler, 2009;
Wilson şi H arris, 2006):
• Mintea pregătită pentru o schimbare. în călătorii suntem re
ceptivi la noile experienţe şi mai dispuşi să reflectam asu­
pra lucrurilor în noi moduri.

în culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţi


308 • Separarea de influenţele obişnuite. Eliberaţi de rutinele şi oa­
menii din viaţa noastră, suntem mai liberi să experim en­
tăm m oduri alternative de a fi.
• Rătăcirea. în călătorie întâlnim obstacole care ne obligă să
ne descurcăm şi să ne rezolvăm problemele în alte moduri.
• Stimularea emoţională. Ca şi în terapie, anumite aventuri din
călătorie ne mişcă şi ne stimulează în m oduri care ne fac
mai receptivi şi mai vulnerabili şi astfel mai pregătiţi de
schimbare.
• Stările alterate şi simţurile exacerbate. Toate simţurile noastre
devin mai ascuţite atunci când trebuie să ne petrecem tim­
pul în medii noi. Vedem, auzim, simţim şi percepem lucru­
rile pe care altminteri nu le-am observa.
• Mişcarea întimp, spaţiu şi loc. Depărtarea de casă, călă
în sine ne stimulează ca nimic altceva pe lumea aceasta.
• Confruntarea temerilor. Călătoriile transformatoare nu sunt
chiar comode şi convenabile. Adesea suntem obligaţi să ne
confruntăm cu lucruri pe care am prefera să le evităm.
• Asumarea publică a intenţiilor. Ca şi participanţii la terapia
de grup, e mai probabil că ne vom îndeplini promisiunile
dacă le spunem altora ceea ce vrem să facem.
• Procesarea sistematică a experienţelor. Ca schimbările să d u ­
reze, trebuie să găsim moduri care arată ce s-a petrecut şi
să ne înţelegem experienţele.
• Transferul cunoaşterii. în cele din urmă, generalizăm ceea ce
am învăţat în călătorie în ceea ce priveşte alte aspecte din
viaţa noastră.

A m m enţionat m ai sus că au fost dăţi în viaţa m ea când m i-a


fost greu să m erg la m uncă. M ă săturasem de clienţi, plângerile

Jeffrey A. Kottler
lor mă scoteau din sărite, n u m ai aveam răbdare faţă de înceti­ 309
neala cu care progresau. Mă sim ţeam la fel de deranjat de unii
dintre colegi, de care m ă săturasem să am grijă (eram directorul
clinic al agenţiei). M ă gândeam în m od serios să-m i schim b
profesia, dar, în loc de aceasta, am decis să fac o călătorie ca să-mi
schimb perspectiva. Am m ers zece zile cu cortul în pustietate,
am schiat în M unţii Stâncoşi, am dorm it în igluuri, mi-am ana­
lizat în fiecare seară experienţele cu tovarăşii de drum şi am scris
în jurnal. N u e greu să vii transform at dintr-o asemenea călăto­
rie. Cel mai dificil m om ent a fost desigur când m-am reîntors la
viaţa mea.
M-am autoconsiliat şi mi-am consultat prietenii în legătură cu
ce învăţasem. M-am ţinut ferm de deciziile mele şi le-am comuni­
cat sus şi tare celor dragi ce aveam de gând să fac, am adus schim­
bări radicale în felul în care lucram. Mi-am dat seama că nu mai
voiam să-mi asum nicio responsabilitate pentru grupul nedisci­
plinat de terapeuţi. N u mai voiam să fac terapie în felul în care fă­
ceam. Trebuia să schimb m odul în care făceam terapie, unde fă­
ceam terapie şi cu cine făceam terapie. Odată ce am urmat ceea ce
învăţasem în confruntarea cu natura, restul a venit de la sine.
De atunci am început să mă gândesc la feluri de a revitaliza
vieţile şi profesiile terapeuţilor şi ale altor specialişti, ajutându-i
să plănuiască şi să im plem enteze călătoriile transform atoare
(Kottler, 2008). în ultim a decadă, am dus grupuri de terapeuţi şi
rezidenţi în satele din N epal, unde dăm burse pentru fetele din
casta inferioară care sunt în pericol şi care nu ar putea altminteri
sa meargă la şcoală şi ar fi vândute ca sclave. în timp ce scopul
principal este acela de a ajuta copiii m arginalizaţi şi familiile
acestora, este uluitor cum vieţile membrilor echipei se transformă
datorită acestei experienţe în m oduri remarcabile. Unii terapeuţi

în culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţi


310 se reîntorc pregătiţi să-şi schimbe radical m unca, stilul de viaţă
şi relaţiile, precum şi m odurile în care se văd pe ei înşişi şi pri­
vesc lumea. Aceste călătorii au avut un im pact atât de puternic
asupra mea, încât am reconceptualizat însuşi fundam entul a ceea
ce fac ca agent al schimbării. (Voi vorbi mai m ult despre aceas­
ta în Capitolul Doisprezece.)

PLĂNUIREA UNEI CĂLĂTORII TRANSFORMATOARE

Există anumite secrete legate de plănuirea unei călătorii trans­


formatoare, nu numai pentru clienţi, dar şi pentru propria ta re­
întinerire. Dacă iei în considerare elementele menţionate mai sus
şi ceea ce ştii deja despre structurarea diverselor obiective tera­
peutice care duc la schimbări de durată, trebuie să ţii cont de
anumite lucruri. Sugestiile ce urmează se bazează pe interviuri­
le cu oameni care au reuşit să-şi schimbe viaţa ca rezultat al că­
lătoriilor făcute:

• începe înainte să pleci. Spune-le celorlalţi ce ai de gând să


faci. Plănuieşte-ţi călătoria în aşa fel încât să maximizezi
ingredientele terapeutice (de exemplu rătăcirea, explora­
rea unui nou mediu, rezolvarea problem elor în noi mo­
duri).
• Fă-te băştinaş. Du-te în afara zonei tale de confort şi adop­
tă obiceiurile locale. Fă lucruri neobişnuite pentru a expe­
rimenta cu noi moduri de funcţionare.
• Fă-te reporter. Foloseşte-ţi competenţele de terapeut pentru
a demonstra ideea narativă a întrebărilor din curiozitate,
în care explorezi cele mai adânci niveluri a cum este să tră­
ieşti într-o nouă lume, atât de diferită de a ta proprie.

Jeffrey A. Kottler
• Priveşte şi ascultă cu atenţie. Suntem deja mult prea analitici 311
şi reflexivi, aşa că aici vreau să merg în afara mea şi să pri­
vesc lumea din jurul meu.
• Suspendă judecăţile. Pentru că întâlneşti feluri ciudate şi mi­
nunate în care oamenii acţionează, care nu-ţi sunt deloc fa­
miliare, foloseşte-le pentru a pune la îndoială modelele
bine înrădăcinate în fiinţa ta.
• Rătăceşte-te. Doar pentru a-ţi încuraja clienţii să-şi asume
riscuri şi să meargă pe căi neumblate, obligă-te să faci ace­
laşi lucru. Această acţiune nu are loc când lucrurile merg
conform planului, ci atunci când dai de neprevăzut.
• Plănuieşte să-ţi revii. Orice s-a întâmplat în călătorie şi ime­
diat după aceea nu va dura foarte mult după reintrarea în
acelaşi m ediu din care ai plecat. Aceasta este exact aceeaşi
provocare cu care se confruntă clienţii: cum să-ţi revii din
regresul inevitabil care are loc când te întorci.

Unul dintre cele mai frecvente rezultate pe care terapeuţii


spun că le-au avut călătoriile transformatoare este acela că au
luat decizii noi legate de cum îşi vor petrece timpul atunci când
se vor întoarce. Este adesea necesar să plecăm din mediul nor­
mal şi să părăsim influenţele curente pentru a ne putea da sea­
ma care sunt cele mai însemnate şi mai importante lucruri. Cu
toţii ne dăm seama cât de bine este să impunem limite pe care
nu le-am introdus sau fixat până acum.

Fixarea lim itelor

Până acum, multe dintre opţiunile prezentate implică un an­


gajament de a face ceva în m od perm anent o altă obligaţie

în culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţi


312 până la urmă — fie că ne asumăm să facem mişcare, să investim
în relaţii şi dialogul cu sine, să facem pauze sau alte lucruri de
acest gen. însă, pentru cei care sunt supraîncărcaţi şi copleşiţi,
cheia este să impună limite ferme în legătură cu ceea ce vor şi
nu vor să facă. Aceasta nu se poate realiza fără cunoaşterea pro­
priilor limite, pentru a fi sigur că le vei respecta: „Am învăţat că
lucrez cel mai bine cu aproximativ 17 şedinţe pe săptămână", ne
dezvăluie Cozolino (2004, pp. 188-189), „după care obosesc, de-
/V

vin iritat şi distrat." Insă există terapeuţi care ne spun că pot să


vadă în mod relaxat cincizeci de clienţi pe săptămână.
Simt şi alte moduri de a impune limite:

• Să refuzi munca în plus şi noii pacienţi, în ciuda preţuri­


lor.
• Să înveţi să spui nu la cererile adiţionale care nu sunt o
prioritate majoră.
• Să reduci numărul de ore de contact direct cu clienţii şi să
pui mai multe pauze între şedinţe.
• Să specifici domeniile de specializare care-ţi definesc cabi­
netul.
• Să nu fii disponibil pentru clienţi şi colegi în afara progra­
mului.
• Să schimbi modul în care lucrezi în şedinţe şi să impui li­
mite mai ferme.
• Să limitezi obligaţiile sociale şi interesele exterioare care
nu-ţi fac plăcere.
• Să limitezi cheltuielile pentru a avea mai multă libertate
de a munci mai puţin.
• Să-ţi închizi mobilul şi să-l laşi acasă atunci când nu este
neapărat nevoie să fii conectat.

JeffreyA . K ottler
• Să eviţi să-ţi verifici e-mailul în afara orelor stabilite şi să 313
nu-1 deschizi niciodată înainte să te culci.

Tema centrală recurentă a acestor exemple este ajustarea con­


trolului pe care-1 exerciţi în viaţa personală şi cea profesională.
Pentru cei care au limite foarte permeabile, aceasta înseamnă să
ridici ziduri protectoare pentru a avea mai m ultă grijă de tine;
pentru alţii, ale căror limite sunt prea rigide, flexibilitatea ar p u ­
tea fi o soluţie adecvată. Indiferent de calea aleasă, am învăţat
mult prea bine că modelele bine înrădăcinate sunt greu de schim­
bat fără un specialist care să te ghideze.

Ultima so lu ţie: T e ra p e u ţii care m erg la psihoterapie

Mulţi terapeuţi nu prea doresc să meargă ei înşişi la terapie.


Intr-un studiu mai v echi legat de atitudinea celor din domeniu
asupra valorii profesiei lor în rezolvarea propriilor probleme, o
treime dintre terapeuţi au declarat că, atâta timp cât pot să-şi
consulte familia, prietenii sau colegii, nu vor merge la un tera­
peut (Deutsch, 1985). Semne îmbucurătoare au apărut în sonda­
jele mai recente care estimează num ărul celor care caută ajutor
de specialitate de la cincizeci la şaptezeci şi cinci la sută; psih­
analiştii ajung la o participare de nouăzeci şi opt la sută (Nor-
cross şi Guy, 2005).
Nu putem decât să ne întrebăm ce se întâmplă cu cei două­
zeci şi cinci până la cincizeci la sută dintre terapeuţii care nu
merg la terapeut. Pentru un grup de oameni care petrec tot tim-
Pul făcând terapie, m ulţi par să fie foarte rezistenţi la aplicarea
aceleiaşi reţete când este vorba de ei înşişi. Mai mulţi terapeuţi
care au fost intervievaţi pentru această carte au refuzat să comen-

în culisele psihoterapiei ■Terapii alternative pentru terapeuţi


314 teze în legătură cu m etoda pe care o adoptă p en tru a-şi rezolva
problemele. înainte să term ine ab ru p t interviul, u n terap eu t in­
tervievat s-a comportat ostil şi defensiv atunci când a apărut pro­
blema: „Mă întrebi ce fac când m ă confrunt cu problem e perso­
nale. în niciun caz nu mă duc la terapeut. încerc să rezolv singur
problem a şi apoi vorbesc cu soţia mea, dar nu m ă duc la altcine­
va. N u am încredere în alţi specialişti. Şi chiar dacă aş avea, nu
am avut niciodată motiv să merg".
Deşi acest răspuns nu este tipic pentru profesia noastră, a apă­
ru t îndeajuns de des încât să merite să ne uităm m ai îndeaproa­
pe la el. Poate că nu ne simţim la fel de rigizi, am eninţaţi şi sus-
picioşi ca terapeutul respectiv, dar mulţi dintre noi p ar să creadă
că terapia este doar pentru alţii. N u mai puţin de doisprezece te­
rapeuţi au răspuns la întrebările legate problemele personale p u r
şi sim plu cu, „Nu-mi vine nimic în minte".
La început, m-am întrebat dacă nu există unii dintre noi care
au ajuns la o stare de graţie, exemple absolut perfecte ale func­
ţionării emoţionale şi com portam entale care transcend proble­
mele simplilor muritori. Cel mai probabil, întrebările care le cer
terapeuţilor să-şi examineze punctele vulnerabile trezesc exact
aceleaşi reacţii pe care le-ar trezi şi pentru clienţi. N egăm că am
avea vreo problemă. Iar cu cele pe care le adm item reticent că
le-am avea credem că ne putem descurca. Ajungem defensivi şi
nervoşi, preferăm iluzia grandorii.
Rezistenţa pe care o opunem investigării noastre cu acelaşi
ochi critic, de diagnostic pe care l-am în d rep ta către clienţi
este de fapt o m are ipocrizie. Dacă nu credem în m od sincer
că in stru m en tele terapeutice ale profesiei n oastre p o t avea
efect asupra noastră, atunci nu ar trebui să le m ai folosim de­
loc cu alţii.

Jeffrey A. Kottler
Dintre terapeuţii care se hotărăsc să apeleze la serviciile unui 315
confrate, nouăzeci la sută spun că au fost complet satisfăcuţi de
tratament şi optzeci la sută spun că experienţa a avut un im pact
major asupra felului în care au practicat terapia mai apoi (Orlin-
sky, Norcross, R onnestad şi Wiseman, 2005). Cel mai adesea,
aceşti terapeuţi au cerut iniţial ajutor în cazul unor probleme per­
sonale legate de stres, în cadrul problemelor relaţionale, ale de­
presiei, anxietăţii şi rezolvării de conflicte, şi mai puţin în legă­
tură cu consilierea asupra carierei sau cu abuzul de substanţe
(Norcross şi Connor, 2005).
Pe lângă rezolvarea a ceea ce i-a determinat să ceară ajutor,
participanţii la terapie au avut şi alte beneficii în legătură cu
munca lor, ca de exemplu că au învăţat ceea ce înseamnă să stai
pe locul clientului, că au văzut nemediat puterea din relaţia de
terapie, că au înţeles mai bine importanţa perlaborării sentimen­
telor de transfer, că au putut aprecia puterea de folosire a eului
terapeutului în tratament, că au redus stresul asociat cu profesia
şi au realizat cât de dureros şi de greu este să faci schimbări în
viaţa personală (Orlinsky et al., 2005).
Pentru că noi, terapeuţii, vedem atât în spatele draperiei ce-1
ascunde pe vrăjitorul din Oz şi ne plasăm noi înşine în postu­
ra vrăjitorului, p u tem fi clienţi extrem de dificili în propria
noastră psihoterapie. N u prea suportăm practicile obişnuite,
care merg cu clienţii mai puţin sofisticaţi. Există o parte a cre­
ierului care observă în m od perm anent metodele de tratament
din punct de vedere critic, identificând tehnicile şi cântărind
alegerile care au fost făcute, com portându-se atât ca spectator
cât şi ca p articip an t în cadrul acestui proces. Mai mult, dacă
vrem cu adevărat să jucăm jocuri, suntem mai pricepuţi ca ni-
meni alţii.

In culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţi


Intr-un studiu mâi vechi legat de factorii com uni care predo­
mină în majoritatea terapiilor eficiente (Kottler, 1991), am înce­
put analiza spunând cum eu însumi mi-am căutat un terapeut.
Nefiind mulţumit doar cu un terapeut, am fost un consuma­
tor aşa de critic încât mi-am program at în aceeaşi săptăm ână trei
întâlniri cu trei terapeuţi diferiţi. Eram epuizat de m uncă şi mă
simţeam deprimat de viaţa mea; mă simţeam blocat şi neînstare
să acţionez. Ca majoritatea clienţilor care ajung în terapie, îmi con­
sumasem deja resursele personale şi majoritatea strategiilor pe
care le-am menţionat în acest capitol. Nimic nu mai mergea. Mă
simţeam de a dreptul disperat. După ce avusesem două acciden­
te serioase de maşină într-un răstimp foarte scurt, niciunul nepă­
rând a fi fost vina mea, mi-am dat seama că trebuia să cer ajutor.
Primul terapeut la care m-am dus era un dur — direct, lipsit
de subtilitate şi, după mine, lipsit de inimă. Şi-a început prim a
şedinţă întrebând-mă care era prima mea amintire, pe care i-am
relatat-o: îmi ţineam fratele în poală în drum ul spre casă de la
spital, imediat după ce se născuse.
— Şi ce-ai simţit cu fratele tău în braţe? m-a întrebat el.
Sincer, chiar că nu-mi aminteam, dar individul m-a speriat şi
am încercat să-i dau cel mai potrivit răspuns:
— Eram speriat.
— Speriat?
Da, vreau să spun că aveam numai trei ani şi părinţii mei
mă lăsau să ţin în braţe un bebeluş. Mi-era frică să nu-1 scap.
înţeleg, mi-a spus şi apoi a făcut o pauză lungă. Asta e pro­
blema ta, nu-i aşa?
— Ce problemă am?
începusem şedinţa doar de douăzeci de minute şi mă diag­
nosticase deja. Impresionant, ce mai! Până acum nu-i spusesem

Jeffrey A. Kottler
jecât că mă săturasem să fiu terapeut şi că m ă gândeam la alte 317
opţiuni, poate să predau sau să practic într-un alt cadru.
— în m od clar ai o problem ă cu asum area responsabilităţii,
mi-a zis cu ceea ce m i s-a păru t a fi un zâm bet satisfăcut.
— Crezi?
M-am simţit surprins pentru că eram unul dintre cei mai res­
ponsabili oameni pe care-i cunoşteam.
— Clar. îţi era team ă să-ţi ţii fratele în braţe. Şi acum îţi e fri­
că de o profesie grea, de genul celei de terapeut. Vrei să fugi de
responsabilitate aşa cum ai fugit tot restul vieţii.
Apoi şi-a încrucişat braţele pe piept şi s-a uitat la mine de par­
că voia să vadă dacă îndrăznesc să ripostez la acuzaţia asta.
Am stat în m aşină plângând după şedinţă, gândindu-m ă că,
dacă aceasta însemna să fii client în terapie, prefer să sufăr în tăce­
re, chiar să risc să mai fac un accident. Am mai simţit o rază de spe­
ranţă doar datorită perspectivei de a mai vedea încă doi terapeuţi.
Dacă prim ul terapeut a fost crud şi lipsit de inimă, cel de-al
doilea, Glinda (da, Glinda ca vrăjitoarea bună din Vrăjitorul din
Oz) era caldă, plină de compasiune, sensibilă şi iertătoare. Mi-a
spus că totul o să fie în ordine. Mi-a spus că aveam tot dreptul
să mă simt cum m ă simţeam. A fost de acord cu mine că prim ul
terapeut a exagerat. Mi-a fost clar că o să fie de acord cu orice
spuneam. Deci, am concediat-o şi pe ea.
V-am spus că aceasta este povestea în care se arată că terape­
uţii sunt clienţi dificili, nu? Mi-am dat seama că ştiam prea mul­
te despre terapie, deşi poate că eram im un la magie. Standarde­
le mele erau prea înalte. Aveam toate motivele să nu-mi convină
absolut nimeni din cei pe care-i vedem — prea buni sau prea răi.
Mi-am dat seam a că dacă voiam să prim esc ajutor, trebuia să
adopt o atitudine de acomodare şi să renunţ la nevoia de control.

în culisele psihoterapiei ■Terapii alternative pentru terapeuţi


318 Spuneam că am încredere în proces şi acum era vrem ea să do­
vedesc acest lucru.
Dacă prim ul terapeut a fost prea rece, al doilea prea cald, ei
bine, al treilea a fost num ai bun. Poate că nu era vorba de el, ci
de dorinţa mea de a face tot ce trebuie pentru a fi un b u n client,
îmi auzeam toate acuzaţiile de ipocrizie pe care le-am trecut în
revistă în această carte: Ce era în neordine cu m ine de credeam
aşa de tare că clienţii trebuie să ceară ajutor, d ar eu rezistam cu
tărie acestui lucru? Sau ceream ajutor într-un fel pe care n u l-aş
fi putut niciodată considera acceptabil.
Dacă experienţa mea este în acord cu m ajoritatea cercetărilor
care au fost făcute pe tem a terapeuţilor care m erg la terapie,
atunci veţi şti foarte bine cât de im portant este acest lucru în ceea
ce priveşte dezvoltarea voastră ca persoane şi ca specialişti. Mulţi
ar spune că aceasta este cea mai im portantă contribuţie la pre­
gătirea şi formarea lor.

D ezvoltarea rezilienţei

N u există nicio îndoială că plictiseala vă va cuprinde şi că veţi


suferi de epuizare (burnout) la un m om ent dat în carieră (dacă
nu vi s-a întâm plat deja). Aceasta nu este neapărat o problemă
în sine. De fapt face parte din procesul normal de dezvoltare care
este asociat cu orice practică profesională. Terapeuţii uneori al­
ternează între stări de „implicare benefică" şi „implicare cu efect
de stres." Prima stare este asociată cu niveluri înalte de angaja­
re, em patie, încredere în propriile competenţe şi energie în tim­
p ul şedinţei în care funcţionezi la nivel maxim. Poziţia cu efect
de stres este caracterizată de dezinteres, îndoială şi dificultate
(Orlinsky şi Ronnestad, 2005).

Jeffrey A. Kottler
Factorul principal, pentru clienţi şi pentru noi înşine deopo- 319

trivă, este să dezvoltăm suficientă rezilienţă pentru a putea să


trecem prin momentele de vârf şi momentele slabe care fac par­
te din profesia noastră. Pentru Skovholt (2001), aceasta înseam-
nă stabilirea unui echilibru între grija faţă de noi înşine şi aceea
faţă de ceilalţi. Acest autor este în favoarea elaborării unui plan
de acţiune cât se poate de devreme în carieră, pentru a profita
cât se poate de m ult de satisfacţiile acesteia, precum şi pentru a
minimaliza forţele care te extenuează. Meseria nu mai pare să
merite atunci când terapeuţii se îngroapă în hârtii, sunt descu­
rajaţi de problemele administrative sau frustraţi din cauza clien­
ţilor necooperanţi şi colegilor nepăsători.
Toate terapiile alternative prezentate în acest capitol, precum
şi toate iniţiativele creative ce vor fi descrise în Capitolul Doi­
sprezece pot să ofere un mijloc de distragere şi detaşare de la ro­
lul de terapeut. Rezervorul nostru de energie se goleşte treptat
cu fiecare şedinţă pe care o realizăm, până când devine absolut
necesar să-l reumplem. Nu contează că vă găsiţi pacea la biseri­
că, la moschee, la tem plu sau la sinagogă, la teatru, în grădină,
pe stadion sau pe un drum de ţară. Ce este important este că fa­
ceţi ceva pentru voi înşivă care să vă permită să nu vă lăsaţi atât
de afectaţi la nivel personal, să vă reduceţi aşteptările la niveluri
realiste, să evadaţi atunci când simţiţi nevoia şi să vorbiţi cu voi
înşivă aşa cum vorbiţi cu clienţii. Mai presus de toate, dacă fa­
ceţi ceva pentru voi înşivă, demonstraţi că vă luaţi creşterea la
fel de în serios pe cât o luaţi pe aceea a clienţilor voştri.

în culisele psihoterapie! ■Terapii alternative pentru terapeuţi


CAPITOLUL 12

Către creativitate
şi dezvoltare personală

în profesia noastră există o lungă şi prestigioasă istorie a te­


rapeuţilor celebri care fac lucruri de-a dreptul neobişnuite pen­
tru a-şi ajuta clienţii. Sunt foarte multe poveşti despre Mii ton
Erickson, Cari Whitaker şi Fritz Perls, protagonişti ai unor epi­
soade ieşite din comun — cum Perls şi-a pălmuit un client, cum
Whitaker dormea în timpul şedinţelor sau cum un client de-al
său a fost hrănit la sân. Există multe cărţi ce descriu intervenţii­
le creative ale lui Erickson, care sunt imposibil de catalogat. Mai
recent, această tradiţie a continuat prin intermediul muncii unor
terapeuţi centraţi pe soluţii sau specialişti clinicieni în terapia
strategică care recurg la o serie de moduri inovatoare de a-i aju­
ta pe clienţii rezistenţi.
Există autori care cred că terapia, ca profesie, ar trebui să fie
pusă alături de artele dramatice în loc să fie catalogată în dome­
niul educaţiei, sănătăţii, asistenţei sociale, medicinei sau profe­
siilor liberale. „în acest cadru, terapeuţii şi-ar numi meseria con­
versaţie profesionistă, retorică strategică sau chiar un fel de
teatru de interacţiune" (Keeney, 1991, p. 1). Este la fel de potri­
vit să priveşti practicarea terapiei ca pe un proces creator pe cât

Jeffrey A. Kottler
eSte să o consideri o ştiinţă exactă. Dacă ştiinţa este creierul te- 321
rapiei, creativitatea este inima acesteia. Este sursa intuiţiei noas­
tre, flexibilitatea care duce la modelele inovatoare şi energia de
la baza celor mai inspirate invenţii. Creativitatea este esenţa a
ceea ce ne face pe fiecare dintre noi deosebit de puternici şi in­
fluenţi.
Terapeuţii trebuie să fie creativi pentru că o mare parte din
ceea ce fac este un lucru spontan, ce le cere să improvizeze. Re­
acţionăm şi ripostăm pe loc în funcţie de ceea ce se întâmplă
atunci. Suntem creativi în modurile în care ne organizăm cunoaş­
terea şi baza de date, pentru a putea să avem acces la aceste date
atunci când dorim. Suntem creativi în ceea ce priveşte felul în
care contextualizăm şi înţelegem problemele clientului, în felul
în care ne modificăm şi rafinăm stilul clinic şi, desigur, în ceea
ce priveşte metodele prin care soluţionăm crizele care apar în
mod inevitabil. Tot creativitatea joacă un rol important în men­
ţinerea unei perspective proaspete, în păstrarea energiei şi creş­
terea continuă, în învăţare şi în îmbunătăţirea eficienţei. Nu în
ultimul rând, suntem creativi prin modurile ingenioase în care
ne ajutăm clienţii să scape din modelele rigide, defetiste, să gân­
dească, să simtă şi să se comporte diferit.
Totul se întregeşte prin procesul creativ. Un in s ig h t important
duce la neutralizarea plictiselii, a epuizării şi a altor dificultăţi
profesionale. Printr-un procedeu inovator, putem să împărtăşim
plăcerea descoperirii împreună cu clientul.
Atât pentru client, cât şi pentru terapeut, călătoria creativă
către iluminare este traseul de la cunoscut la necunoscut. In tim­
pul acestui periplu, părăsim stabilitatea pentru a păşi pe un te­
ren instabil al dezorientării, frustrării şi îndoielii de sine. Pentru
a fi creativi, trebuie să fim curajoşi şi să riscăm într-o oarecare

i
în culisele psihoterapie! ■Către creativitate şi dezvoltare personală
322 măsură, având în vedere că păşim într-un teritoriu necunoscut
şi avem o experienţă pe care nu am mai încercat-o până acum.
Fie că sunt parte dintr-o evoluţie treptată sau trecem prin perioa­
de de insight uimitor, reuşitele creative sunt cele care ne fac, mai
presus de toate, să ne implicăm în această profesie.

Nevoia de a crea

Terapeuţii sunt, cel puţin la modul teoretic, oameni care se


autoactualizează. Maslow (1968) a făcut o legătură elocventă în­
tre motivaţia intrinsecă pentru creştere şi nevoia de a crea. El şi-a
descris unul dintre subiecţi, un psihiatru şi clinician care nu pu­
nea prea mare preţ pe cercetare şi teorie, în felul următor: „Aces­
ta îşi trata fiecare pacient de parcă ar fi fost unica persoană din
lume, fără vocabular specializat, fără aşteptări sau presupoziţii,
cu inocenţă şi naivitate şi în acelaşi timp cu mare înţelepciune,
în stil taoist. Fiecare pacient era o creatură unică şi astfel, de fie­
care dată, o nouă problemă pe care s-o înţelegem şi s-o rezolvăm
într-un nou mod" (p. 136).
Dezvoltarea personală şi creativitatea sunt sinonime în viaţa
A

terapeutului. însuşi procesul terapiei implică descoperirea şi


crearea a noi modele de înţelegere în experienţele oamenilor. La
modul ideal, este posibil să folosim gândirea creativă în scopul
iluminării. Facem acest lucru atât la cabinet, cât şi acasă. Un „te-
rapeut-copil" lucrează singur, dar nu se simte singur şi izolat.
Dimpotrivă, pentru copil singurătatea este o oportunitate de a
încerca să facă lucrurile în felul său:

La început, nu am crezut că fac multe lucruri creative. Vreau


să spun că nu scriu şi nici nu fac alte lucruri de genul acesta.

JeffreyA . Kottler
Dar felu l în care fac tera p ie se sch im b ă m ereu. F o lo se sc arta, 323
muzica sau m işcarea sau orice m i se pare interesant în şed in ţe.
Am încredere în a cest asp ect al fiin ţei m ele. M i se pare că tră­
iesc creativ. A m u n d eo seb it sim ţ al u m orulu i. Fac lucruri crea­
tive. M i-am trezit u n eo ri co p iii ca să m ergem d u p ă în gh eţată la
două noaptea. Sau u n eo ri fac lucruri trăsnite, ca d e p ild ă când
mă ascu n d d e so ţu l m eu care v in e d e la serv iciu şi sar ca să-l
sperii.

De ce vrem cu tot dinadinsul să creăm? La cel mai simplu ni­


vel, impulsul de bază al tuturor fiinţelor umane este acela de a
crea o nouă viaţă conform propriei noastre imagini, să ne perpe­
tuăm fondul genetic. Supravieţuirea noastră depinde nu numai
de urmaşii noştri, dar şi de capacitatea noastră de a fi versatili,
şireţi şi creativi în rezolvarea problemelor.
Terapeuţii au foarte multă energie creativă. Ideile noastre tră­
iesc de generaţii prin fiecare client pe care-1 ajutăm. Oamenii pot
să-l uite pe vânzătorul de la colţ, pe învăţătorul din clasele pri­
mare sau pe vecin, dar nu-şi vor uita vreodată terapeutul. Când
un client îşi aminteşte de terapeut, aceasta se întâmplă probabil
în legătură cu o nouă idee pe care terapeutul i-a împărtăşit-o sau
cu un concept cunoscut care a fost prezentat într-o lumină nouă.
Din acest motiv, terapeutul va trăi atâta timp cât ideile sale se
păstrează vii.

Rezistenţa la creativitate

La prim a vedere, actele creative pot apărea ca nişte devieri.


Dacă ne uităm la istoria terapiei, vom vedea că multe dintre con­
tribuţiile importante au fost la început dispreţuite şi ridiculizate.

în culisele psihoterapie! ■Către creativitate şi dezvoltare personală


324 Nici lui Freud, nici altor terapeuţi de la el încoace n u le-a fost
uşor să găsească un public gata să le accepte din start ideile ra­
dicale în ceea ce priveşte actul terapeutic.
Când preda la Universitatea din Chicago, Cari Rogers a fost
de acord să ţină o serie de prelegeri la Universitatea din M inne­
sota, unde preda E. G. Williamson, fondatorul consilierii direc­
tive şi al orientării vocaţionale. La vremea respectivă, pe lângă
un stil directiv de tratament, terapiile dom inante erau tehnicile
de control comportamental ale lui B. F. Skinner şi psihanaliza lui
Freud, care se fixaseră la vremea respectivă foarte bine în State­
le Unite. Poate puţin cam naiv, Rogers a ales să se concentreze
mai degrabă asupra prezentului decât a trecutului şi să se cen­
treze asupra exprimării emoţiilor, decât asupra com portam entu­
lui şi raţionam entului: „Nu eram deloc pregătit pentru rum oa­
rea pe care a provocat-o prelegerea m ea", spune Rogers. „Am
fost criticat. Am fost lăudat. Am fost atacat. Toată lumea m-a pri-
vit cu uimire." Insă tocmai această controversă i-a atras atenţia
şi l-a făcut să-şi ducă mai departe teoria: „Pare de-a dreptul ab­
surd să spunem că terapia centrată pe clienţi s-a născut precis
într-o zi anume. însă dacă ar fi să dau o dată, aceea ar fi 11 de­
cembrie, 1940" (apud.Kirschenbaum, 2009, p. 109).
Oam enii se simt ameninţaţi de noile idei care p u n sub sem ­
nul întrebării ce cred ei că ştiu deja. Rezistenţa la gândirea crea­
tivă este m ai degrabă o norm ă decât o excepţie. Mai ales în evo­
lu ţia ştiinţei, gânditorii au preferat m ai degrabă estetica şi
sim etria în ideile lor în locul haosului realităţii. Boorstein (1983,
p. 86) com entează că, deşi aveau tehnologia necesară, explora­
torilor le-a luat foarte m ult să descopere şi să cartografieze lu­
m ea geografică: „Marele obstacol în descoperirea formei păm ân­
tu lu i, a continentelor, a oceanelor nu era ignoranţa, ci iluzia

Jeffrey A. Kottler
cunoaşterii. Imaginaţia înainta cu paşi siguri, alim entând deo- 325
potrivă speranţele şi temerile, în timp ce cunoaşterea avansa cu
paşi de furnică, prin mărturii contradictorii. Sătenii cărora le era
teamă să urce pe m unţi plasau sufletele plecate ale celor dragi
pe inaccesibilele înălţimi celeste."
Un om de ştiinţă care a încercat să suie munţii şi să afle de ce
atâţia oameni părăsesc această viaţă atât de tim puriu a fost Ig-
naz Semmelweiss. Koestler (1964) îi menţionează cazul ca pe un
exemplu al inevitabilei rezistenţe încăpăţânate care însoţeşte fie­
ce act creativ care revoluţionează gândirea. în 1847, Semmelweiss
a descoperit că mizeria, bacteriile şi resturile de cadavre de pe
mâinile chirurgilor cauzau infecţiile la pacienţii a căror stare se
înrăutăţea după operaţie:

Ca a siste n t la S p ita lu l M u n icip a l din V iena, S e m m e lw e iss a in ­


trod us reg u la strictă d e sp ălare a m âinilor cu apă cu clor în ain te
de intrare în s a lo n u l d e op eraţie. în ain te d e această in ovaţie, una
d in o p t fe m e i d in sa lo n m u r ise în urm a u n e i febre p o stn a ta le.
Im ed iat d u p ă im p u n ere a a cestei reguli, m ortalitatea a scăzu t d e
la u n a d in treizec i, iar a n u l u rm ător la una dintr-o sută. R ecom ­
p en sa lu i S e m m e lw e is s a fo st că a fost g o n it d in V iena d e confra­
ţii Săi — care a u fo st m o tiv a ţi, în afară d e p rostie, d e resen tim en ­
tu l tr e z it d e s u g e s t ia că m â in ile lor ar p u te a fi a d u că to a re d e
m oarte. S e m m e lw e is s s-a d u s la B u d ap esta, dar n u a făcut m ari
p rogrese în d ise m in a r e a id e ilo r sale, i-a d en u n ţa t p e confraţii săi
ca fiin d cr im in a li, a în n e b u n it d e a d rep tu l, a fost p u s în căm aşă
d e forţă şi a m u r it în tr-u n sp ita l d e n eb u n i (pp. 239-240).

O soartă asem ănătoare, chiar dacă mai puţin dramatică, au


avut m ulte alte genii creatoare: Copernic, Galileo, Darwin,

în culisele psihoterapiei ■Către creativitate şi dezvoltare personală


A

326 M ozart sau van Gogh au fost ostracizaţi la rândul lor. In colo mai
m ulte cazuri, o idee creatoare este privită la început cu suspiciu­
ne şi resentiment. Poate că perioada de cenzură este constructi­
vă pentru că filtrează m ulte dintre excentricităţile fără valoare;
inovaţiile care trec testul tim pului şi rezistă criticilor su n t acelea
care vor dăinui.
Creativitatea se confruntă adesea cu rezistenţa în terapie pen­
tru că ea implică încălcarea regulilor. C ultura noastră poate fi
de acord cu ideea creativităţii, d ar n u este favorabilă n o ilo r
structuri care le înlocuiesc pe cele vechi. Bloom (1975) m enţio­
nează cum actele creative din dom eniul nostru se opun adese­
ori structurilor construite de cei care se află la putere. Inevita­
bil, există tensiune şi conflict înainte ca ideile noi să fie acceptate.
Când încălcăm regulile pentru a găsi soluţii noi, de succes, pen­
tru a-i ajuta pe clienţi, Bloom sugerează să ne am intim u rm ă ­
toarele puncte:

1. Toate regulile sunt făcute pentru a fi încălcate.


2. Fiţi pregătiţi să înfruntaţi consecinţele (tensiunea şi mânia)
după introducerea unei noi idei.
3. Com paraţi lucrurile noi şi cele vechi din punct de vedere
al eficienţei înainte să faceţi o declaraţie publică.
4. A sum aţi că fiecare client merită să fie tratat ca o provoca­
re unică, fiind dem n de o soluţie creativă.
5. N u toate ideile creative sunt idei bune. Unele nu sunt prac­
tice, altele nu sunt folositoare, iar altele sunt de-a dreptul
periculoase, p en tru că pot provoca m ai m ult rău decât
bine.
6. Creativitatea implică să vă asum aţi riscuri.

Jeffrey A. Kottler
Riscul şi cre ativ itate a 327

Mentalitatea începătorilor d in această profesie este să evite


comportamentul creativ sau riscant de team ă să nu facă rău cui­
va. Terapeutul aflat la mijlocul drum ului în carieră poate să evi­
te activităţile creative sau riscante în favoarea a ceea ce este tes­
tat şi confirmat (Milion, Milion şi Antoni, 1986). în ambele cazuri,
clinicianul se lim itează la u n stil sigur, previzibil de lucru, care
va produce rezultate consistente, chiar dacă neieşite din comun.
Nu putem despărţi riscul de teamă. N u poţi să câştigi fără să
rişti să pierzi, indiferent de cât de atent anticipezi lucrurile şi te
pregăteşti. Să-ţi asum i riscuri aduce, pentru unii, posibilitatea de
a face o alegere greşită. în aproape toate cazurile, înseam nă să
ieşi din status quo. Mai înseam nă şi să te confrunţi cu consecin­
ţe necunoscute.
Riscul de a încerca ceva nou în terapie este că există posi­
bilitatea, dacă nu probabilitatea, că lucrul respectiv nu va merge
de la primele încercări. După ce mergi la un seminar sau după ce
citeşti o carte nouă, te entuziasm ezi că ai putea aplica noi idei.
Primele dăţi în care încercăm să aplicăm ce am învăţat, totul pare
stângaci şi forţat. D upă un timp, suntem în stare să încorporăm
metoda într-un stil care curge destul de bine. în cele din urmă, în
ultima fază, suntem capabili să internalizăm tehnica, să o facem
parte din noi, în aşa fel încât nu mai aparţine nimănui altcuiva.
Procesul de a face terapie trezeşte în noi un sentiment de ex­
plorator. îi învăţăm pe alţii să descopere teritorii neexplorate, să
acumuleze tehnici de supravieţuire şi să le aplice în condiţii de
stres maxim. îi învăţăm să-şi cunoască limitele şi capacităţile. îi
ajutăm pe oam eni să-şi asum e riscuri controlate, unde se antici­
pează m ulte dintre pericole.

în culisele psihoterapie! ■Către creativitate şi dezvoltare personală


Riscul — posibilitatea eşecului sau a pierderii — n u poate fi
evitat dacă vrem ca alternativa succesului să însem ne ceva.
Există riscurile em oţionale ce im plică exprim area sinceră şi
spontană a sentimentelor, recunoaşterea tem erilor sau declara­
ţii de dragoste. Există riscuri de creştere ce însoţesc renunţarea
la control, decizia de a fi tu însuţi sau încercarea a ceva ce nu
s-a mai încercat până acum. Există riscuri de intim itate atunci
când te confrunţi cu vulnerabilitatea, gelozia şi încrederea. Şi
mai există riscuri de schim bare care înseam nă să nesocoteşti
vechile reguli, modele şi obiceiuri şi să păşeşti pe tărâm ul ne­
cunoscutului.

Rezolvarea creativă a problem elor

Cele mai bune exemple de rezolvare creativă a problemelor


vin din domeniul terapeuţilor de familie, care încearcă să rupă
ierarhiile rigide ale puterii şi cercurile vicioase care sunt menite
să respingă orice intervenţie din afară. Aceasta are loc (1) aju­
tând clienţii să găsească noi m oduri de a se elibera din situaţii
aparent fără ieşire, (2) nelimitându-ne la o singură teorie, (3) fă­
când apel la resurse neaşteptate şi necunoscute, (4) acceptând
complexitatea şi paradoxurile inerente problemelor de familie,
(5) com portându-ne flexibil în legătură cu modurile de a rezol­
va conflictele, (6) întrebându-ne permanent în legătură cu tot ce
se întâmplă şi de ce se întâmplă aşa, (8) fiind spontani şi improvi­
zând, (9) adoptând umorul şi ludicul în interacţiuni şi (10) având
încredere atât în intuiţie, cât şi în logică. Inovaţia şi experimen­
tul sim t caracteristica acelor vindecători strategici care se bazea­
ză pe nou, pe neobişnuit şi adesea pe ilar pentru a iniţia schim­
bări la clienţii dificili.

Jeffrey A. Kottler
Când intuiţia şi creativitatea se combină cu moştenirea 329
noastră naturală de empirism, cu cercetarea filosofică şi cu
aplicarea riguroasă a metodologiei ştiinţifice, avem la dispo­
ziţie un proces care este atât creativ, cât şi precaut, atât radical,
cât şi responsabil. Clienţii vin să ne vadă după ce au epuizat
strategiile tradiţionale şi evidente de rezolvare a problemelor.
Ei au descoperit că medicamentele nu au efecte de foarte lun­
gă durată şi că nu ajută la nimic să dai vina pe alţii şi să do­
reşti ca problemele să dispară ca prin minune. Este plăcut să
te ascunzi sub pătură, până vine vremea să schimbi cearşafu­
rile. Dacă nu mai au unde să se ducă, dacă şi-au epuizat toa­
te opţiunile, atunci ajung, înfrânţi, la terapeut. Evident, reme­
diul poate consta în ceva ce clientul n-a încercat încă sau, în
cazul clienţilor foarte dificili, în ceea ce terapeutul nu a des­
coperit încă.

Gândirea creatoare

în ciuda concepţiei răspândite conform căreia creativitatea ar


fi un fel de trăsătură înnăscută pe care unii dintre noi o au, iar
alţii mai puţin, creativitatea poate fi considerată din punct de ve­
dere funcţional un tip de proces mental pe care-1 adoptăm în fie­
care zi (Gilhooly, 1999; Kottler şi Hecker, 2002). într-un eseu care-i
îndeamnă pe cercetători să iasă din rutina conceptuală şi să se
dezbare de tendinţa de a gândi aidoma unii cu alţii, Wicker
(1985) oferă sfaturi care pot fi aplicate cu egală utilitate pentru a
stimula creativitatea terapeuţilor:

• Adoptaţi o atitudine ludică, imprevizibilă, explorând me­


tafore neobişnuite.

în cuKsele psihoterapie! ■Către creativitate şi dezvoltare personală


• încercaţi mereu să răsturnaţi premisele de la baza princi­
piilor de funcţionare, în special pe cele pe care le conside­
raţi cele mai importante.
• încercaţi să daţi la iveală premise ascunse, devenind con­
ştient de procesele implicite de la baza muncii voastre.

Terapeutul operează aproape mereu ca un detectiv. Mai întâi,


încearcă să descopere „delictul" pe care clientul crede că l-a co­
mis şi pe care acesta îl consideră îndeajuns de grav încât să me­
rite o pedeapsă simptomatică. Terapeutul intervievează suspec­
tul, reconstituie delictul şi adună în mod sistematic dovezi.
Formulează mobilul, ipoteza legată de cum şi de ce au apărut
simptomele. Deduce un mod de operare, o semnătură a infrac­
torului, un model prin care se potrivesc simptomele curente cu
profilul clientului. Interoghează clientul cu răbdare, îl face să
mărturisească pentru a înlătura nevoia de autopedepsire conti­
nuă. Făcând acestea, terapeutul intră de bunăvoie în lumea clien­
tului, cerne informaţia accesibilă şi, în sfârşit, leagă între ele eve­
nimentele, interpretând în mod intuitiv un sens care va rezolva
problema. Pentru a realiza toate acestea, terapeutul trebuie să fie
un detectiv creativ, trebuie să fie capabil să treacă dincolo de evi­
dent pentru a găsi indiciile, adesea ascunse şi greu de observat,
care stau la baza comportamentului clientului.

D im e n siu n i ale practicilor creative

în urm a studiului muncii mai multor autori ce se axează pe


procesul creator în terapie (Beaulieu, 2006; Carson şi Becker,
2003; Gladding, 2005, 2008; Kottler, Carlson şi Keeney,
2004; Rosenthal, 2001) şi a intervievării terapeuţilor de marcă în

Jeffrey A. Kottler
legătură cu cele mai creative reuşite (Kottler şi Carlson, 2009),
amidentificat următoarele teme ca cele mai semnificative în in­
troducerea inovaţiei:
Să iţică te-ai pierdut. înainte de a inventa ceva nou, trebuie
adm
să fii mai întâi pregătit să recunoşti că ţi-ai epuizat toate opţiu­
nile. Ai epuizat ceea ce ştii deja, ai repetat metodele favorite şi
acum îţi dai seama că trebuie să găseşti ieşirea din acest labirint,
încercând ceva ce tu (sau poate nimeni altcineva) nu ai mai în­
cercat. Sentimentul este îmbătător şi uneori înfricoşător.
Să pui la îndoială cele mai dragi premise şi înţelepciunea conven­
ţională. Ca majoritatea oamenilor, ştii ce să faci şi faci aceasta
într-un mod care-ţi convine, pentru că mereu ai procedat aşa (sau
cel puţin în ultimul timp). Adoptăm rutine care ne guvernează
cu uşurinţă munca şi viaţa. Mergem pe acelaşi drum ca să ajun­
gem la locurile cunoscute. Comandăm aceleaşi lucruri de pe me­
niu şi ne preparăm masa în acelaşi fel. Când facem terapie, stăm
în acelaşi loc şi începem şedinţele în acelaşi fel, făcând ceea ce
putem pentru a menţine stabilitatea, previzibilitatea şi identita­
tea. Rar ne punem întrebări de tipul: de ce facem lucrurile aşa şi
de ce nu putem să facem mici modificări sau chiar schimbări ra­
dicale. Dacă scopul este adesea acela de a înviora atmosfera pen­
tru clienţi, de a le oferi experienţe noi şi memorabile, de ce par­
ticipanţii la şedinţă n-ar putea să se aşeze în locuri diferite? Sau,
Şi mai bine, de ce să nu aranjăm mobila sau să schimbăm chiar
locul unde are loc fiecare şedinţă? Există feluri infinite în care
Putem să schimbăm ceea ce facem, nu doar de dragul schimbă-
fti, ci pentru a ne menţine clienţii alerţi şi interesaţi.
So accepţi misterul şi confuzul. în mod tipic, terapia se defineş-
|e ca ° încercare ce-i ajută pe clienţi să-şi înţeleagă mai bine vieţi-
e-Noi vrem să facilităm înţelegerea şi insight-u\, să descoperim

în culisele psihoterapie! ■Către creativitate şi dezvoltare personală


şi să creăm sensul. Dar majoritatea vindecătorilor de pe lume îşi
văd profesia ca pe un imn închinat misterului vieţii. In loc să gă­
sească un înţeles, aceştia fac în mod deliberat şi strategic lucruri
menite să creeze confuzie. Scopul lor este să deconecteze creie­
rul analitic şi să se dedea experienţei directe în toată incertitudi­
nea, neclaritatea şi puterea sa. Obiectivele şi probele terapeutice
nu sunt deloc menite să decurgă logic din problema respectivă,
ci mai degrabă să pornească din intuiţie şi dintr-un sentiment a
ceea ce ar putea fi util.
Un şaman care se respectă îţi va spune că, decât să citeşti
aceste cuvinte despre creativitate, mai degrabă ar trebui să faci
următoarele (Puteţi desigur să urmaţi aceste instrucţiuni): (1) să
rupi această pagină din carte; (2) să aşterni pe marginea paginii
cuvinte în asociaţie liberă şi imagini care-ţi vin în minte după
ce-ai citit pagina până aici; (3) să împătureşti foaia cu atenţie în
două şi apoi în patru; (4) să pui hârtia împăturită în faţa de per­
nă; (5) să te culci cu pagina sub pernă şi să-ţi dai voie să visezi
orice a trezit în tine acest procedeu; (6) să nu încerci să-ţi inter­
pretezi visele, ci doar să le urmezi, oriunde te-ar purta.
Bine, poate că aici v-am băgat în ceaţă. Dar ce vreau eu să vă
spun este că, adesea, creativitatea implică lucruri care sunt me­
nite să onoreze misterul şi confuzul, mai degrabă decât să încer­
ce mereu să le şteargă prin iluzia înţelegerii. Aceasta nu numai
că ne ajută clienţii, dar ne ajută şi pe noi să devenim mai tole­
ranţi faţă de ambiguitate, complexitate şi neclaritate, căci, până
la urmă, aceasta înseamnă viaţa.
Flexibilitatea şi fluenţa cognitivă. Majoritatea studiilor legate de
creativitate definesc acest proces ca pe abilitatea de a genera so­
luţii multiple la o problemă, pe cât de multe posibil. Unul din­
tre lucrurile de care clienţii îşi dau seama curând este că, cu cât

Jeffrey A. Kottler
au mai multe opţiuni într-o situaţie, cu atât se simt mai bine. Aşa 333
se întâmplă şi în ceea ce priveşte procesul terapeutic: cu cât avem
mai multe moduri diferite de a privi o situaţie, cu atât putem do­
vedi mai multă flexibilitate de a ne uita la ea din perspective
multiple. Astfel putem reîncadra probleme aparent imposibile,
dând soluţii creative. De asemenea, lecţia pe care o învăţăm din
terapia centrată pe soluţii este că dacă încerci ceva ce nu merge,
poţi să încerci altceva orice altceva decât ceea ce făceai deja.
Acesta este lucrul pe care dorim să-i învăţăm pe clienţi, dar nu-1
practicăm pe cât ar trebui la nivelul propriului nostru compor­
tament.
Să ieşi d in tip a r . Aşa descriem în mod obişnuit creativitatea,
însă este uneori dificil să gândeşti aşa când te afli în in te r io r u l ti­
parului. Printre interviurile pe care le-am făcut legate de reuşi­
tele creative (Kottler şi Carlson, 2009), au ieşit în evidenţă mai
multe exemple ale acestui fenomen. Michael Yapko, un terape­
ut de orientare ericksoniană, a descris cum a cerut ca un client
să-i dea un milion de dolari doar pentru a demonstra cât de ri­
dicol este să ceri cuiva ceva ce nu va da niciodată, în acel caz fi­
ind vorba de aprobarea tatălui său. Terapeutul narativ Steve Ma-
digan a povestit despre cum a lucrat cu un pacient spitalizat care
era copleşit de durerea provocată de pierderea fiicei sale. Madi-
gan i-a adunat pe toţi prietenii şi pe toate rudele pentru a iniţia
o campanie suportivă, ce implica scrierea de scrisori. Terapeuta
feministă Laura Brown a ascultat o clientă vorbind de cât de rău
se simţea prinsă într-un tipar şi astfel a structurat mai multe şe­
dinţe în care clienta trebuia să stea în interiorul unei cutii uria­
şe, urmând să iasă din tiparul acesteia numai când avea să se
simtă pregătită. în toate aceste cazuri, şi în nenumărate alte si­
tuaţii, terapeuţii au încercat lucruri pe care alţii nici nu şi le mai

în culisele psihoterapie! • Către creativitate şi dezvoltare personală


334 imaginaseră, fiind încurajaţi să încerce noi strategii la care nu se
mai gândiseră până atunci.
Nesiguranţa si ambiguitatea. Definiţia creativităţii înseamnă
aproape automat că lucrăm în necunoscut, că nu avem repere fa­
miliare sau călăuze. Cu cât învăţăm să ne mărim toleranţa faţă
de nesiguranţă, cu atât vom deveni mai dornici şi mai capabili
să explorăm teritorii noi în relaţia cu clienţii.
O consilieră descrie cât de greu se descurcă cu experienţa de
a „nu cunoaşte" adevăratul impact al muncii sale, însă se stră­
duieşte să fie pe cât de creativă posibil:

A m n oroc că sta u în a cela şi sp a ţiu cu c lie n ţii m e i care su n t


elev i la internat. Pot să-i ascult vorb in d şi să-i v ă d în m e d iu l lor.
Pot să m ă im ersez în experienţe d in lu m ea lor. Este ca şi cu m aş
trăi înconjurată d e su te d e p rofesori. Este m e d iu l p erfect p e n ­
tru a con lu cra, a exp erim en ta, a fi creativ. P ot să lu crez în ca ­
n oe, p e plajă, la focul d e tabără. Le cu n osc fa m iliile şi p rieten ii.
Dar este foarte greu să-m i dau seam a ce im pact are m un ca m ea.
Pe d e-o parte, cred, îm i sp u n e intuiţia că le m erge b in e cu tip u l
acesta d e in tervenţie (care n u este in tru zivă, ci m ai d egrab ă in ­
v ită ). Pe d e altă parte, d e fiecare dată cân d u n u l d in tre e i are
p rob lem e, m i-e team ă că n-am făcut d estu l. A m făcut cev a sau
d oar m -am prefăcut că m uncesc? A şa că u n eo ri m ă reîntorc la
stra teg iile co g n itiv e tradiţionale. N u m ai am în cred ere în p ro­
ces, m ă len ev esc sau m ă sperii. A ceasta se întoarce aproape m e­
reu îm p o triv a m ea. E m oţiile se am plifică (sau bat în retragere),
apare reacţia d e respingere, se p ierd e încrederea. Şi chiar când
in te r v e n ţiile (in v ita ţiile ) se p etrec foarte b in e , p e ste o z i sau
d o u ă , are loc o criză. D eci n u am n icio d a tă sen tim en tu l că am
re u şit, că am fo st efic ien tă sa u că fac treabă b u n ă. Şi ştiu că,

Jeffrey A. Kottler
bineînţeles, creşterea depinde de client, astfel că nu capăt nici­ 335
odată un sentim ent de com petenţă sau de echilibru. Mă simt
mereu pe picior greşit.

Experienţa şi practica. în discuţiile legate de reuşitele creative,


se neglijează adesea un element important, anume rolul expe­
rienţei în a permite cuiva să inventeze noi strategii. într-un stu­
diu extrem de inovator, Gladwell (2008) a descris regula celor
„10.000 de ore : că atât îi trebuie cuiva pentru a deveni un spe­
cialist destul de bun într-un domeniu astfel încât să obţină o re­
uşită. într-adevăr, poate că nu contează atât ceea ce fac terapeu­
ţii foarte bum în şedinţe, ci mai degrabă timpul dedicat reflecţiei
şi energia pe care aceştia o petrec între şedinţe, gândindu-se crea­
tiv la cazurile lor (Miller, Hubble şi Duncan, 2007). Deci, dacă
scopul este să fim mai creativi, am putea să procedăm în felul
următor: să muncim în acest sens şi să facem din aceasta o prio­
ritate în viaţă şi în muncă. Aceasta este adevărat nu numai în
ceea ce priveşte practica clinică, dar şi în ceea ce priveşte folosi­
rea competenţelor pentru a schimba lucrurile în bine în general.

încurajarea schim bării sistemului

Se vorbeşte mult (dar se face prea puţin) în legătură cu rolul


terapeutului şi cu responsabilitatea de a-i apăra pe cei margina-
lizaţi şi oprimaţi, precum şi de a promova idealurile dreptăţii so­
ciale. Majoritatea terapeuţilor sunt prea ocupaţi şi prea copleşiţi
de treburile lor cotidiene ca să mai găsească vremea sau ocazia
de a interveni în mod creativ la nivelul sistemului. Insă terape­
uţii au ajuns din ce în ce mai implicaţi în problemele comunită­
ţii şi ale lumii şi aceasta li se pare cea mai mare satisfacţie din

în culisele psihoterapie! ■Către creativitate şi dezvoltare personală


336 viaţă. Terapeuţii îşi redefinesc rolurile, pornesc m calatorii spiri­
tuale în calitate de cetăţeni responsabili ai comunităţii lor (Nor-
cross şi Guy, 2007; Rojano, 2005), sunt catalizatori ai schimbării
sociale (Doherty, 2008), apărători ai dreptăţii sociale (Aldaron-
do, 2007; Bemak şi Chung, 2008) şi agenţi ai transformării la ni­
vel global a drepturilor omului (Kottler, 2008; Kottler şi Marri-
ner, 2009) şi ai instituţiilor politice (Roy, 2007). Din ce în ce mai
des, terapeuţii nu numai că discută problemele importante, dar
şi acţionează din ce în ce mai mult în ceea ce priveşte sărăcia, lip­
surile, inegalitatea, rasismul, oprimarea, violenţa, genocidul, foa­
metea, abuzul şi dezastrele naturale.
Propriile mele experienţe în domeniu au fost declanşate de o
pură coincidenţă, mânate de soartă. Lucram în Nepal cu o doc­
torandă care se ocupa de problemele de sănătate ale femeilor. Fă­
ceam interviuri calitative cu mamele tinere din regiuni îndepăr­
tate, punându-le întrebări legate de experienţa naşterii, având în
vedere că în Nepal rata mortalităţii maternale este cea mai mare
din lume şi nouăzeci la sută din populaţie nu are acces la niciun
fel de îngrijiri medicale.
Am aflat, spre surprinderea noastră, că şi acolo unde existau
clinici şi spitale, femeile arareori beneficiau de aceste facilităţi —
nu pentru că nu ar fi dorit, ci pentru că acasă soacrele lor erau
cele care luau deciziile; soacrele credeau că dacă nurorile aveau
probleme, aceasta se întâmpla pentru că făcuseră ceva care stâr­
nise mânia zeilor şi că ar fi fost mai bine să moară, ca fiii lor să-şi
găsească alte neveste, mai puternice. Oricât de îngrozit am fost
când am aflat acest lucru, ceea ce am resimţit nu a fost nimic în
comparaţie cu sentimentele stârnite de alte dezvăluiri, ca de
exemplu că fetele tinere, unele nu mai mari de opt ani, pur şi sim­
plu „dispăreau". Când am încercat să aflu ce înseamnă aceasta şi

Jeffrey A. Kottler
ce se petrece, directorul şcolii locale mi-a explicat că familiile din 337

casta inferioară erau atât de sărace încât nu-şi puteau permite


să-şi hrănească toţi copiii şi să-i ţină la şcoală. în unele cazuri, fe­
tele erau vândute unor „patroni" care promiteau să le găsească
slujbe în India. Foarte des, era vorba de fapt de bordeluri unde
fetele ajungeau sclave sexuale, sfârşind prin a fi infectate cu HIV
şi apoi trimise acasă unde răspândeau boala.
— Vedeţi fata de acolo? mi-a spus directorul, arătându-mi o
fată de doisprezece ani care vorbea cu nişte prietene. O cheamă
Inu şi o să dispară curând.
— Poftim?! am spus eu şocat. Vreţi să spuneţi că o să fie vân­
dută ca sclavă?
— Da, foarte trist. Este şi o elevă aşa de bună, printre cei mai
buni elevi din şcoală.
Fără să mă gândesc ce fac, l-am întrebat pe director cât ar cos­
ta s-o ţină pe Inu la şcoală un an, ca să nu fie vândută.
— Foarte scump, mi-a răspuns el. Ar trebui să plătească taxe­
le şcolare, pe care toată lumea trebuie să le achite după trei ani.
Are nevoie de cărţi şi de rechizite. Sunt două uniforme, una de
iarnă şi una de vară. Apoi va trebui să..."
— Cât costă? l-am întrerupt eu nerăbdător. Cât o să coste toa­
te astea?
Directorul a adunat toate sumele în minte şi apoi a dat din
cap:
— Prea mult pentru familia ei. Aş zice cam trei mii de rupii.
Am început să calculez.
— Dar asta înseamnă cincizeci de dolari. Vrei să spui că atâ-
ta c°stă s-o ţinem pe Inu la şcoală?
Am scos trei mii de rupii din buzunar şi le-am dat directoru-
lui spunând:

în culisele psihoterapie! ■Către creativitate şi dezvoltare personală


338 — Inu o să meargă mai departe la şcoală^
Spunând acest lucru, am plecat cu un zâmbet m ulţum it pe
chip.
M-am simţit mândru de ce făcusem pentru că salvasem o via­
ţă cu cât aş fi cheltuit pe o masa. Când m-am dus sa-i spun stu­
dentei mele nepaleze ce făcusem, ea a încuviinţat din cap şi m-a
privit atent.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o eu. Am făcut ceva rău?
— Nu, Jeffrey. E un gest foarte frumos. Dar ce-o să faci acum?
Poţi să renunţi după ce-ai ţinut o singură fată la şcoală un an?
Pornind de la acest gest simplu, impulsiv, am format o orga­
nizaţie menită să ofere burse fetelor din casta inferioară care ris­
cau să fie vândute. A fost extrem de simplu (cu toate că nu mai
este deloc simplu cu mai bine de o sută de fete care trebuie în-
A

treţinute în multe sate din ţară). împreună cu un coleg (Kottler


şi Marriner, 2009) am început să intervievăm alte persoane care
au făcut eforturi altruiste sau legate de dreptatea socială fără
nicio pregătire, bazându-se doar pe energia lor creativă. Am vor­
bit cu Zana Briski, care a câştigat un Oscar pentru documenta­
rul Născuţi în bordel ( Borninto Brothels), care se baz
ei de a-i învăţa pe copii fotografie. L-am intervievat pe Blake
Mycoskie, care, prin iniţiativa TOMS Shoes, merge prin sate
unde oamenii sunt desculţi. Arianne Kirtley a strâns bani des­
tinaţi săpării fântânilor în Africa, unde oamenii trebuie să mear­
gă kilometri întregi ca să ia apă. Şi favoritul meu: Austin Gut-
wein, de treisprezece ani, care a strâns jumătate de milion de
dolari pentru construirea de orfelinate în Africa pentru copiii
victime ale SIDA.
Fie că simţiţi responsabilitatea de a opera creativ în comuni­
tatea voastră sau la scară internaţională, cheia este să vă gândiţi

Jeffrey A. Kottler
la noi moduri de a încuraja schimbarea sistem ului. Este esenţial 3 39

să faceţi în continuare eforturi pentru a vă m enţine m unca inte­


r e sa n tă , incitantă şi vie, în toate m odurile la care nu v-aţi gândit

până acum.

Terapia este un d e m e rs creativ

Există două puncte de vedere majore în ceea ce priveşte tera­


pia. Prima abordare p une accent pe siguranţă şi consistenţă în
intervenţii. Unii oam eni cred că, pentru a reduce la m inim um
variabilele aleatorii şi pentru a maximiza caracterul previzibil,
terapeuţii trebuie să fie capabili să repete ceea ce fac. Când gă­
seşti ceva care m erge — o anum ită anecdotă sau m etaforă, o
structură sau o intervenţie, o interpretare sau o tehnică — ar tre­
bui, conform acestei perspective, să o foloseşti mereu. Să nu faci
acest lucru, înseam nă să nu-i oferi clientului un remediu testat
empiric, despre care se ştie că este eficient.
De exemplu, un răspuns standard şi sigur pentru un client
care se plânge că nu se simte mai bine este: „Atunci probabil că
terapia funcţionează pentru că te ajută să te simţi mai rău şi să
fii astfel motivat să te schimbi." Poate fi foarte eficient să ne ba­
zăm pe această intervenţie arhicunoscută, dar, cu timpul, tera­
peutul începe să se sim tă ca un com puter care dă un răspuns
^eja pregătit când se apasă pe buton.
Pe unii terapeuţi dăruiţi, de succes, nu-i deranjează prea tare
s^*Şi sacrifice prospeţim ea implicării într-un proces spontan de
Schimbare, alegând să spună clientului ceva ce-au mai spus de
sute de ori. Un terapeut mi-a explicat de ce nu-şi schimbă formu-
lele terapeutice: „Uite, am muncit mult ca să-mi perfectez metafo­
r e favorite. N u am niciun drept să le schimb cu nişte exemple

în cuKsele psihoterapie! ■Către creativitate şi dezvoltare personală


340 netestate doar ca să mă distrez. Sigur că mă plictisesc să spun ace­
leaşi lucruri tuturor clienţilor mei, dar asta sunt plătit să fac."
Celălalt punct de vedere priveşte fiecare şedinţă de terapie ca
pe o operă de artă individuală. Poate conţine (şi probabil va şi
conţine) elemente comune multor opere de artă în acelaşi stil. Se
repetă aceleaşi teme. Procesul de schimbare se desfăşoară con­
form unui model previzibil, chiar dacă istoria individuală a clien­
tului şi stilul caracteristic al terapeutului variază. Un asemenea
terapeut încearcă să-şi transmită energia în mod autentic în fie­
care şedinţă, să creeze o operă de artă terapeutică cu mesaj per­
sonalizat. Iată ce spune un asemenea specialist:

R eg u la m ea e s te să n u m ă rep et, sa u ce l p u ţin n u la m o d u l


ex a ct în care am exp rim at cev a în ain te. D acă n u sch im b p o v e s ­
tea, cel p u ţin o s-o sp u n într-un fel diferit sau o să o le g m ai sp e ­
cific d e v ia ţa u n u i a n u m it clien t. A m această fa n ta sm ă în care
clie n ţii o să -şi com p are la u n m o m en t d at n o tiţe le le g a te d e ce
le -a m sp u s. N u su p o r t g â n d u l că ar p u tea d e sc o p e r i că le -a m
s p u s a ce la şi lucru. îm i este m u lt m ai greu să m ă str ă d u ie sc să
g ă se sc felu ri n o i d e a-i ajuta, dar m i se pare că m erită: în v ă ţ m e ­
reu şi m ă îm b u n ă tă ţesc. Şi n u m ă p lictisesc n icio d a tă .

Practicarea terapiei poate să fie un exerciţiu de creativitate —


mai ales în ceea ce priveşte jocurile de limbaj. Suntem nişte dra­
maturgi care compun în mod spontan şi dirijează un dialog, ju­
când diversele roluri de părinte, autoritate sau de personaj din
viaţa clientului. Suntem poeţi care creează imagini şi metafore
pentru a-şi ilustra ideile. De-a lungul anilor, majoritatea celor
care practică terapia stochează în minte o adevărată bibliotecă
de poveşti pilduitoare şi anecdote terapeutice pe care le-au

Jeffrey A. Kottler
împrumutat sau inventat. Ne pricepem de minune să adunăm 341
lucrurile din viaţa noastră care ne pot fi de folos mai târziu într-o
şedinţă.
Considerând creativitatea ca fiind în primul rând descoperi­
rea unei analogii care leagă mai multe planuri, terapeuţii sunt
gânditori originali de mâna întâi. Folosim umorul şi parodia pen­
tru a scădea tensiunea în relaţia cu clienţii, pentru a ne confrun­
ta cu clienţii în moduri mai puţin ameninţătoare, pentru a dis­
cuta subiecte tabu care pot fi mai dificil de exprimat în mod
direct. Jocul de cuvinte sau anecdota pot să aibă implicit la bază
un insight important, unul de care clientul va râde mai întâi, îna­
inte de a cântări adevărul crud pe care gluma îl ascunde.
Ştim foarte bine că râsul are în sine o valoare cathartică. Ro­
lul ocazional de bufon pe care şi-l asumă terapeutul, încercând
să înlocuiască cu un zâmbet trăsăturile îngheţate de disperare,
reprezintă doar un fel de a folosi umorul în procesul terapeutic.
Koestler (1964, pp. 91-92) a considerat umorul drept cel mai bun
exemplu de gândire creativă: „Umoristul trebuie să fie cât de cât
original pentru a genera surpriză — trebuie să poată să se rupă
de stereotipurile din gândire. Caricaturistul, autorul de satire sau
de umor absurd şi chiar comicul de profesie lucrează cu mai
multe planuri. Fie că vor să transmită un mesaj social sau doar
să distreze, trebuie să provoace şocuri mentale, cauzate de coli­
ziunea matricelor incompatibile."
Teoria precedentă a umorului poate constitui şi o descriere a
terapiei însăşi: să-i ajuţi pe oameni să scape de rutinele stereoti­
pa să le provoci şocuri mentale, să-i încurajezi să gândească la
niveluri multiple. în această ecuaţie, terapeutul este un om de
Ştiinţă şi un creator original prin excelenţă. Fiecare client ne
Prezintă percepţia sa asupra unei crize care-i pune în pericol

în culisele psihoterapie! ■Către creativitate şi dezvoltare personală


342 existenţa sau a unei probleme grave fără ieşire. Pentru că sun­
tem capabili să privim acest comportament pe mai multe pla­
nuri, nu avem aceleaşi sentimente de blocaj pe care le are clien­
tul. Putem repune problema într-o nouă lumină, putem să-i
schimbăm forma într-un fel care s-o facă mai accesibilă. Uneori
simpla manevră de a privi dintr-un unghi diferit o veche proble­
mă este suficientă în sine şi oferă imediat uşurare.
Dacă terapeutul se comportă ludic, nu numai că poate să re­
aducă energia în felul său de a face terapia, dar poate şi să-şi aju­
te clienţii blocaţi. Waters (1992) ne avertizează însă că, deşi la
timpul şi locul potrivit, ludicul poate facilita procesul de schim­
bare, acesta poate şi să ne distragă în mod periculos atunci când
este folosit doar după bunul plac al terapeutului.
Originalitatea poate fi manifestată şi în alte moduri în gândi­
rea şi comportamentul terapeutului. Când stăm să ne gândim la
condiţiile care pot da naştere la acte creative — adică permisivi-
tatea, absenţa criticilor din exterior, deschiderea către o nouă ex­
perienţă, acceptarea noului, accentul pe controlul interior şi au­
tonomia individuală, rezolvarea flexibilă de probleme, integrarea
dimensiunilor cognitiv-afective, siguranţa şi sprijinul psiholo­
gic — ne dăm seama că descriem o experienţă terapeutică. Clien­
tul şi terapeutul interacţionează în mediul menit să promoveze
un maximum de gândire creativă. îşi dau unul altuia permisiu­
nea de a experimenta idei noi şi abordări inovatoare pentru a re­
zolva problema. Clientul este încurajat să aleagă noi căi de a-şi
privi viaţa, scopurile şi metodele de a obţine ceea ce doreşte.
Când clientul încearcă să treacă dincolo de limitele şi alegerile
fixate dinainte, terapeutul trebuie să proceseze toată informaţia
prezentată: istoricul, funcţionarea curentă, afecţiunile şi simpto-
mele, stilul de interacţiune, toate acestea sunt puse împreună în

Jeffrey A. Kottler
mintea sa până la momentul neaşteptat al revelaţiei. Combinând 343
datele într-un fel unic şi organizat, terapeutul inventează o in­
terpretare creativă a comportamentului clientului. Trebuie să con­
tinue să fie inovator pentru a determina modul optim de a faci­
lita insight-urile clientului şi, mai târziu, pentru a-1 ajuta să aplice
noile cunoştinţe într-o manieră constructivă.
Pentru acei terapeuţi care pun preţ pe creativitate în profesia
lor, strategiile inovatoare devin o a doua natură. Şi, mai impor­
tant, astfel de terapeuţi ajung mai puţin siguri pe ceea ce ştiu.
Timp de secole, vindecătorii au fost absolut convinşi că cei bol­
navi mental erau posedaţi de demoni ce trebuiau exorcizaţi.
Acea epocă întunecată a apărut din cauza aroganţei intelectu­
lui. In era contemporană, aceia dintre noi care sunt convinşi că
există un singur mod de a face lucrurile, fără a lăsa loc pentru
revizuire şi evoluţie, nu vor ajuta în niciun fel la progresul do­
meniului nostru.
Terapeuţii creativi îşi ascultă vocea interioară. Ei sunt deose­
bit de atenţi la ceea ce nu are sens, chiar dacă lucrurile s-au des­
făşurat în acel mod mereu. Ei încalcă regulile în mod construc­
tiv. Iau cazuri care îi stânjenesc. Tratează fiecare caz ca şi cum
acesta ar fi unic. Şi, mai presus de toate, le place compania oa­
menilor care reprezintă o provocare. Creativitatea lor sporeşte
datorită acestor interacţiuni cu colegii şi mai ales cu clienţii.
Energia creativă reciprocă întreţinută de întâlnirile dintre
client şi terapeut este un factor final într-o serie de consecinţe ce
decurg din această influenţă reciprocă. Pentru Bugental (1978),
rolul de terapeut înseamnă mai mult decât să câştigi bani sau să
faci parte dintr-o profesie prestigioasă. Este „cadrul pentru crea­
tivitatea mea şi materia primă care o hrăneşte. A fost o sursă de
disperare, de durere, de anxietate — uneori prin munca în sine,

în culisele psihoterapie! ■Către creativitate şi dezvoltare personală


344 dar mai adesea înăuntrul meu şi pentru cei care contează în via­
ţa mea datorită confruntărilor stimulate direct sau indirect de
impactul muncii şi relaţiilor cu clienţii (pp. 149-150)". Conform
lui Bugental (1976), a fi un terapeut creativ implică procesul de
a fi mai conştient. Nu este necesar să facem ceva în ceea ce ne
priveşte, să ne schimbăm vieţile, să ne modificăm stilul de tera­
pie. Mai degrabă, trebuie să devenim conştienţi de cum suntem
de fapt. Acest proces înseamnă să ne repropriem viziunea care a
fost influenţată prea mult de mentorii noştri şi prea puţin de pro­
priile noastre experienţe.
Procesul creativ reprezintă o parte integrantă a rolului de te­
rapeut şi nu putem să nu integrăm ceea ce învăţăm din profesia
noastră în vieţile personale. Clienţii noştri ne schimbă cu adevă­
rat aproape la fel de mult pe cât îi schimbăm noi pe ei. Chiar
dacă ştim, înţelegem şi punem în aplicare regulile şi evităm să
fim contaminaţi de clienţi, chiar dacă ei oricum nu sunt mari
meşteri în ceea ce priveşte influenţarea altora, pentru că sunt
dezorientaţi şi distraşi de propriile lor probleme, desigur că noi
nu putem rămâne complet neatinşi. Suntem impresionaţi de bu­
nătatea lor, de bucuria şi privilegiul pe care le simţim atunci când
ni se permite să ne apropiem de o altă fiinţă omenească. Şi sun­
tem răniţi de energia lor nocivă şi distrugătoare. De câte ori in­
trăm într-o încăpere alături de un suflet chinuit, nu putem să ne
ascundem cu niciun chip de propria noastră deznădejde. Şi nu
ne vom putea stăpâni bucuria pe care o simţim atunci când ju­
căm rolul de martori la transformarea unei alte fiinţe — aşa cum
jucăm şi rolul de catalizatori ai propriei noastre transformări.

Jeffrey A. Kottler
Bibliografie

Aldarondo, E. (2007). Rekindling the reformist spirit in the men­


tal health professions. în E. Aldarondo (Ed.),
cing social justice through clinicul practice (pp. 3-18).
Mahwah: Erlbaum.
Alexander, F.G. şi Selesnick, S. T. (1966). The history ofpsychiatry.
New York: Mentor.
Anderson, B., Kottler, J.A. şi Montgomery, M.J. (2000). Collegial
support from a Maori perspective: A model for co-
unsellor kinship. Canadian fournal of Counselling, 34,
pp. 251-259.
Anderson, C. (1987, mai/iunie). The crisis of priorities. Family
Therapy Networker, pp. 19-25.
Ballou, M., Hill, M. şi West, C. (editori). (2008). Feminist theory
and practice. New York: Springer.
Bandura, A. (1977). Social learning theory. Upper Saddle River.
Prentice Hali.
Bamett, M. (2007). What brings you here? An exploration of the
unconscious motivations of those who choose to
train and work as psychotherapists and counselors.
Psychodynamic Practice, 13, pp. 257-274.

în culisele psihoterapie! ■Bibliografie


346 Beaulieu, D. (2006). Impact techniques for therapists. New York: R o
utledge.
Bemak, F. şi Chung, R. (2008). New professional roles and advo-
cacy strategies for school counselors: A multicultu-
ral/social justice perspective to move beyond the
nice counselor syndrome. Journal of Counseling and
Development, 86, pp. 372-381.
Bermak, C.E. (1977). Do psychiatrists have special emoţional
problems? American Journal of Psychoanalysis, 37,
pp. 141-146.
Beutler, L.E. (1983). Eclectic psychotherapy: A systematic approach.
New York: Pergamon Press.
Bloom, M. (1975). The paradox ofhelping. Hoboken: Wiley.
Bloomgarden, A. şi Mennuti, R.B. (editori). (2009). Psychothera-
pist revealed: Therapists speak about self-disclosure in psy­
chotherapy. New York: Routledge.
Boorstein, D. (1983). The discoverers. New York: Random
House.
Boynton, R.S. (2003, ianuarie). The return of the repressed: The
strânge case of Masud Khan. Boston Reviezv.
Brems, C. (2000). Dealing with challenges in psychotherapy and co­
unseling. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole.
Brown, L.S. (2004). Subversive dialogues: Theory in feminist thera-
py. New York: Basic Books.
Bugental, J.F.T. (1976). The search for existenţial identity: Patient-
-therapist dialogues in humanistic psychotherapy. San
Francisco: Jossey-Bass.
Bugental, J.F.T. (1978). Psychotherapy and process. Reading, MA:
Addison-Wesley.

Jeffrey A. Kottler
gurton, A. (1972). H ealing as a lifestyle. In A. Burton & Associa- 347
tes (editori), Tzvelve therapists: How
alize slv.S an Francisco: Jossey-Bass.
them
Garson, D.K şi Becker, K.W. (2003). Creativity in psychotherapy.
New York: H aw orth.
Celenza, A. (2007). Sexual bonndary violations. N orthvale, NJ:
Aronson.
Chessick, R. (1978). The sad soul of the psychiatrist. Bulletin of
the Menninger Clinic, 42(1), pp. l-io .
Clark, J.Z. (1991). T h erap ist narcissism . Professional Psychology:
Research and Practice, 22, pp. 141-143.
Comas-Diaz, L. (2007). Ethnopolitical psychology: Healing and
transform ation. în E. A ldarondo (Ed.), Advancing so­
cial justice through clinical practice (pp. 91-118). Mah-
w ah, NJ: Erlbaum .
Corey, G., Corey, M.S. şi C allanan, P. (2007). Issues and ethics in
the helping professions (a 7-a ed.). Pacific Grove, CA:
B rooks/C ole.
Corey, M.S. şi Corey, G. (2007). Becoming a helper (a 5-a ed.). Bel-
m ont, CA: W adsw orth.
Cozolino, L. (2004). The making of a therapist. New York: Norton.
Csikszentmihalyi, M. (1975). Beyond boredom and anxiety: The ex-
perience of play in ivork and gatnes. San Francisco: Jos­
sey-Bass.
Csikszentmihalyi, M. (1998). Finding flow: The psychology of enga-
gement with everyday life. N ew York: Basic Books.
Deutsch, C.J. (1984). Self-reported sources of stress among psy-
ch o th erap ists. Professional Psychology: Research and
Practice, 15, pp. 833-845.

In culisele psihoterapie! ■Bibliografie


348 Deutsch, C J. (1985). A survey of therapists' personal problems
and treatment. Professional Psychology: Research and
Practice, 16, pp. 305-315.
Doherty, W. (2008, noiembrie/decembrie). Beyond the Consult­
ing room. Psychotherapy Networker, pp. 28-35.
Edelwich, J. şi Brodsky, A.M. (1980). Burnout. New York: Human
Sciences Press.
Elkind, S.N. (1992). Resolving impasses in therapeutic relationships.
New York: Guilford Press.
Ellis, A. (1972). Psychotherapy without tears. în A. Burton & As­
sociates (editori), Tzvelve therapists: How they live and
actualize themselves (pp. 103-126). San Francisco: Jos-
sey-Bass.
Ellis, A. (1984). How to deal with your most difficult client —
you. Psychotherapy in Private Practice, 2(1),
pp. 25-34.
English, O.S. (1972). How I found my way to psychiatry. în A.
Burton & Associates (editori), Tzvelve therapists: How
they live and actualize themselves. San Francisco: Jos-
sey-Bass.
Enns, C.Z. (2004). Feminist theories and feminist psychotherapies (a
2-a ed.). New York: Routledge.
Faiver, C., Ingersoll, R.E., O'Brien, E. şi McNally, C. (2000). Ex-
plorations in counseling and spirituality. Belmont, CA:
Wadsworth.
Farber, B.A (1990). Burnout in psychotherapists: Incidence, ty-
pes, and trends. Psychotherapy in Private Practice, 8(1),
pp. 35^44.
Farber, B.A (2006). Self-disclosure in psychotherapy. New York:
Guilford Press.

JeffreyA. Kottler
ber, B.A şi Heifetz, L.J. (1981). The satisfaction and stress of 349
3 psychotherapeutic w ork. Professional Psychology, 12,
p p .621— 630.
Pi ley, c . (2002). Treating compassion fatigue. N ew York:
Routledge.
Fine, H.J. (1980). Despair and depletion in the therapist.
therapy: Theory, Research, and Practice, 17 (4), pp. 392-
395.
Fish, J.M. (1973). Placebo therapy: A practicai guide to social influen-
ce in psychotherapy. San Francisco: Jossey-Bass.
Fish, J.M. (1996). Culture and therapy. N orthvale, NJ: Aronson.
Flowers, J. V. şi Frizler, P. (2004). P Jeffer-
son, NC: M cFarland & Co.
Frank, J.D. (1993). Persnasion and healing (a 3-a ed.). Baltimore:
Johns H opkins U niversity Press.
Frank, R. (1979). M oney and other trade-offs in psychotherapy.
Voices, 14 (4), pp. 42-44.
Frederickson, B. (2001). The role of posilive emotions in positi-
ve psychology. American Psychologist, 56, pp. 218-226.
Freud, S. (2010). D espre dinam ica transferului. In Opere esenţia­
le, voi. 11, Tehnica psihanalizei, Trei: Bucureşti (data
publicării originare: 1912).
Freud, S. (1954). The origins ofpsychoanalysis. New York: Basic Bo-
oks. (data publicării originare: 1897)
Freud, S. (1955). Letter to Ferenczi, 6 oct. 1910. în E. Jones, The
life and work of Sigmund Freud (Voi. 2, pp. 221-223).
N ew York: Basic Books.
Freudenberger, H.J. (1975). The staff burn-out syndrome in alter­
native institutions. Psychotherapy: Theory, Research,
and Practice, 12 (1), pp. 73-82.

In culisele psihoterapie! ■ Bibliografie


350 Freudenberger, H.J. (1986). The health professional in treatment:
Symptoms, dynamics, and treatment issues. în C. D.
Scott şi J. Hawk (editori), thyself The health of
health care professionals(pp. 185-
Brunner/Mazel.
Freudenberger, H.J. şi Robbins, A. (1979). The hazards of being
a psychoanalyst. Psychoanalytic Review, 66,275-296.
L. (2005). Speakingthe unspeakable: The ethics of dual rela-
tionshipsin counselingan
Routledge.
Gelso, C.J. şi Hayes, J. A. (2007). Countertransference and the the-
rapist's inner experience: Perils and possibilities. Mah-
wah, NJ: Erlbaum.
Gerber, L.A. (2007). Social justice concerns and clinical practice.
A

In E. Aldarondo (Ed.), Advancing social justice through


clinical practice (pp. 43-61). Mahwah, NJ: Erlbaum.
Ghent, E. (1999). Masochism, submission, surrender: Masochism
as a perversion of surrender. în S. Mitchell & L. Aron
(editori), Relaţional psychoanalysis: The emergence of tra-
dition (pp. 211-242). Hillsdale, NJ: Analytic Press.
Gilhooly, K.J. (1999). Creative thinking: Myths and misconcep-
tions. în S. D. Sala (Ed.), Mind myths: Exploring popu­
lar assumptions about the mind and brain (pp. 138-155).
Hoboken, NJ: Wiley.
Gladding, S.T. (2005). Counseling as art: The creative arts in coun­
seling. Alexandria VA: American Counseling Asso-
ciation.
Gladding, S.T. (2008). The impact of creativity in counseling. Jo­
urnal of Creativity in Mental Health, 3(2), pp. 97-104.
Gladwell, M. (2008). The outliers. New York: Little, Brown.

Jeffrey A. Kottler
Gmelch, W. (1983). Stress for success: How to optimize your per- 351
formance. Theory into Practice, 22 (1), pp. 7-14.
Goldberg, A. (2007). Moral stealth: How correct behavior insinuates
itself into psychotherapeutic practice. Chicago: Univer-
sity of Chicago Press.
Good, G.E., Thoreson, R.W. şi Shaughnessy, P. (1995). Substance
use, confrontation of impaired colleagues, and psy-
chological functioning among counseling psycholo-
gists: A naţional survey. Counseling Psychologist, 23,
pp. 703-721.
Greenberg, R., Constantino, M. şi Bruce, N. (2006). Are patient
expectations still relevant for psychotherapy proces-
ses and outcomes? Clinical Psychology Review, 26,
pp. 657-678.
Griswell, G.E. (1979). Dead tired and bone weary. Voices, 15 (2),
pp. 49-53-
Groman, M. (2009). Loweringfees in hard times: The meaning behind
the money. Accesibil la adresa: http://www.psycho-
therapy.net / article / lowering_f ees_in_hard_times.
Gross, D. şi Kahn, J. (1983). Values of three practitioner groups.
Journal of Counseling and Values, 28, pp. 228-333.
Guay, H. (2009). Women's experiences with transformative travel: Im-
plications for the practice of counseling. Teză de maste-
rat nepublicată, California State University, Fuller-
ton.
Guy, J.D. (1987). The personal lift of the psychotherapist. Hoboken,
NJ: Wiley.
Hamman, J.J. (2001). The search to be real: Why psychotherapists
become therapists. Journal ofReligion and Health, 40,
pp. 343-356. 1

în culisele psihoterapie! ■Bibliografie


352 Hayward, J.W. (1984). Perceiving ordinary magic. Boulder, CO:
New Science Library.
Healy, S.D. (1984). Boredom, seif, and culture. Madison, NJ: Fair-
leigh Dickinson University Press.
Henry, W.E., Sims, J.H. şi Spray, S.L. (1973). Public and private li-
ves of psychotherapists. San Francisco: Jossey-Bass.
Herlihy, B. şi Corey, G. (2006). Boundary issues in counseling:
Multiple roles and responsibilities (a 2-a ed.). Ale­
xandria, VA: American Counseling Association.
Herron, W.G. şi Rouslin, S. (1984). Issues in psychotherapy.
Washington, DC: Oryn.
Herron, W.G. şi Welt, S. R. (1992). Money matters: The role ofthe
fee in psychotherapy and psychoanalysis. New York:
Guilford Press.
Jackson, H. şi Nuttal, R.L. (2001). A relationship between chil-
dhood sexual abuse and professional sexual miscon-
duct. Professional Psychology: Research and Practice, 32,
pp. 200-204.
Keen, S. (1977, mai). Boredom and how to beat it. Psychology To­
day, pp. 78-84.
Keeney, B.P. (1991). Improvisational therapy. New York: Guilford
Press.
Keeney, B.P. (1996). Everyday soul: Awakening the spirit in daily lifte.
New York: Riverhead.
Keeney, B.P. (2003). Ropes to God: Experiencing the Bushmen spiri­
tual universe. Philadelphia: Ringing Rocks Press.
Kennedy, R.S. şi Reeves, P. (editori). (1970). The notebooks ofTho-
mas Wolfe. Chapel Hill: University of North Carolina
Press, (apărut iniţial în 1921).
Kierkegaard, S. (2009). Sau-Sau (Opere II). Humanitas: Bucureşti.

Jeffrey A. Kottler
jCiesler, D.J. (2001). Therapist countertransference: In search of 353
common them es and em pirical referents. Journal of
Clinical Psychology, 57, pp. 1053-1063.
Kim, E. (2007). Occupational stress: A survey of psychotherapists
in Korea and the United States. International Journal
of Stress Management, 14 (1), pp. 111-120.
Kirschenbaum, H. (2009). The life and zvork of Cari Rogers. Alexan­
dria, VA: American Counseling Association.
Knox, S., Hess, S.A, Petersen, D.A. şi Hill, C.E. (1997). A qua-
litative analysis of client perceptions of the effects
of h elp fu l th erap ist self-disclosure in long-term
therapy. Journal of Counseling Psychology, 44,
pp. 274-283.
Koestler, A. (1964). The act of creation. New York: Dell.
Kopp, S. (1985). Even a stone can be a teacher. Los Angeles: Tar-
cher.
Kottler, J. (1990). Private moments, secret selves: Enriching our time
alone. N ew York: Ballantine.
Kottler, J. (1991). The compleat therapist. San Francisco: Jossey-Bass.
Kottler, J. (1992). Compassionate therapy: Working zoith difficult
clients. San Francisco: Jossey-Bass.
Kottler, J. (1993). Facing failure as a counselor. American Counse-
lor, 2 (4), pp. 14-19.
Kottler, J. (1997). Travel that can change your life. San Francisco:
Jossey-Bass.
Kottler, J. (2008, septembrie/octombrie). Transforming lives. Psy-
chotherapy Networker, pp. 42-47.
Kottler, J. (2010). The assassin and the therapist: An exploration of
truth and its meaning in psychotherapy and in life. New
York: Routledge.

în culisele psihoterapie! ■Bibliografie


354 Kottler, J. şi Blau, D. (1989). The imperfect therapist: Leaming
from failure in therapeutic practice. San Francisco,
Jossey-Bass.
Kottler, J. şi Carlson, J. (2002). Bad therapy: Maşter therapists share
their worst failures. New York: Routledge.
Kottler, J. şi Carlson, J. (2004). Mumia de la masa din sufragerie. Cele
mai neobişnuite 32 de cazuri de psihoterapie. Bucureşti:
Editura Trei.
Kottler, J. şi Carlson, J. (2007). Moved by the spirit: Discovery and
transformation in the lives of leaders. Atascadero, CA:
Impact.
Kottler, J. şi Carlson, J. (2008a) Când terapeuţii ratează. Maeştrii
hoterapeuţi vorbesc despre cele mai mari eşecuri din ca­
riera lor. Bucureşti: Catharsis Media.
Kottler, J. şi Carlson, J. (2008b). Their finest hour: Maşter thera­
pists share their greatest success stories. Bethel, CT:
Crown.
Kottler, J. şi Carlson, J. (2009). Creative breakthroughs in therapy:
Tales of transformation and astonishment. Hoboken, NJ:
Wiley.
Kottler, J. şi Carlson, J. (2010). Clientul care m-a schimbat. Bucu­
reşti: Trei.
Kottler, J., Carlson, J. şi Keeney, B. (2004). An American shaman:
An odyssey of ancient healing traditions. New York:
Routledge.
Kottler, J. şi Hecker, L.L. (2002). Creativity in therapy: Being
struck by lightning and guided by thunderstorms.
Journal of Clinical Activities in Psychotherapy Practice,
2 (2), pp. 5-21.

Jeffrey A. Kottler
pttler,J-ŞiJones' W R (2003)- D o in S hetter- clinicul skills 355
and professionalcompetence. N ew York: B runner / Ro-
utledge.
jCottler, J- Şi Marriner, M. (2009). Cha people's lives
forming your oivn: Paths to social justice and global hu-
man rights. H oboken, NJ: Wiley.
Kottler, J. şi Shepard, D. (2010). Introduction to counseling: Voices
from thefild(a 6-a ed.). Belmont, CA: W adsworth.
Kovacs, A.L. (1976). The em oţional hazards of teaching psycho-
therapy. Psychotherapy: Theory, Research, and Practice,
13 (4), pp. 321-334.
Livingston, M. (2006). Discussion: Vulnerability, charisma, and
trau m a in the training experience. în R. R aubolt
(Ed.), Power games: Influence, persuasion, and indoctri-
nation in psychotherapy training (pp. 83-91). New York:
O ther Press.
London, P. (1985). The modes and morals of psychotherapy (a 2-a ed.).
Bristol, PA: Hem isphere.
Lowen, A. (1983). Narcissism. Old Tappan, NJ: Macmillan.
Luchner, A.E., M irsalim i, H., Moser, C. J. şi Jones, R.A. (2008).
M aintaining boundaries in psychotherapy: Covert
narcissistic personality characteristics and psycho-
therapists. Psychotherapy: Theory, Research, and Prac­
tice, 45 (10), pp. 1-14.
Maeder, T. (1989, ianuarie). W ounded healers. Atlantic Monthly,
pp. 47*
Mahoney, M.J. (1997). Psychotherapists' personal problems and
self-care pattem s. Professional Psychology: Research and
Practice, 28, pp. 14-16.

în culisele psihoterapie! ■Bibliografie


Maslach, C. (1982). Burnout: The cost of caring. Upper Saddle Ri-
ver: Prentice Hali.
Maslach, C. (1986). Stress, burnout, and workaholism. în R.R.
Kilburg, P.E. Nathan şi R.W. Thoreson (editori), Pro-
fessionals in distress (pp. 53-75). Washington, DC:
American Psychological Association.
Maslach, C. (2003). Burnout: The cost of caring. Cambridge, MA:
Maior Books.
Maslach, C. şi Leiter, M.P. (1997). The truth about burnout. San
Francisco: Jossey-Bass.
Maslow, A. (1968). Toward a psychology ofbeing. New York: Van
Nostrand Reinhold.
May, R. (1983). The discovery ofbeing. New York: Norton.
McConnaughy, E.A. (1987). The person of the therapist in psycho-
therapeutic practice. Psychotherapy, 24, pp. 303-314.
McNamee, S. şi Gergen, K. (editori). (1992). Therapy as social con-
struction. Londra: Sage.
Mellan, O. (1992, martie/aprilie). The last taboo. Family Therapy
Netzvorker, pp. 40-47.
Miller, S., Hubble, M. şi Duncan, B. (2007). Supershrinks: What's
the secret of their success? Psychotherapy Netzvorker,
pp. 26-35.
Miller, W.R. (1999). Integrating spirituality into treatment: Resour­
ces for practitioners. Washington, DC: American Psy­
chological Association.
Milion, T., Milion, C. şi Antoni, M. (1986). Sources of emoţional
and mental disorders among psychologists: A career
perspective. în R.R. Kilburg, P.E. Nathan şi R.W. Tho­
reson (editori), Professionals in distress (pp. 119-134).
Washington: American Psychological Association.

Jeffrey A. Kottler
. rgan/ W.P. (1978, aprilie). T he m in d of th e m a ra th o n e r. Psy- 357
chology Today, p p . 38-47.
Morrissette, P.J. (2001). Self-supervision: A primer for counselors
and helping professionals. N e w York: B r u n n e r /R o u -
tledge.
Moss, R. (1981). The I that is we. Berkeley, CA: C elestial A rts.
Myers, D. şi H ay es, J.A. (2006). E ffects of th e r a p is t g e n e ra l
self-disclosure a n d co u n tertran sferen ce disclosure o n
ratin g s of th e th e ra p is t a n d th e session.
py, 43, pp . 173-185.
Neimeyer, R.A. şi M ahoney, M.J. (editori). (1999). Constructivism
in psychotherapy. W ashington, DC : A m erican Psycho-
logical A ssociation.
Norcross, J.C. (2000). P sy c h o th e ra p ist self-care: P ractitioner-tes-
ted , research -o rien ted strategies. Professional
logy: Research and Practice, 31, p p . 710-714.
Norcross, J.C., Bike, D .H . şi E v an s, K.L. (2009). T he th e ra p is t's
th e ra p ist: A rep licatio n a n d extension 20 y ears later.
Psychotherapy: Theory, Research, Practice, Training, 46
(1), p p . 32-41.
Norcross, J.C. şi C onnor, K.A. (2005). P sy ch o th erap ists en terin g
p e rso n a l therapy. în J.D. Geller, J.C. N orcross şi D.E.
O rlin sk y (editori), The psychotherapist's own psychothe­
rapy (p p . 192-200). N e w York: O x fo rd U n iv e rsity
P ress.
Norcross, J.C. şi G uy, J.D. (2005). T he p revalence a n d p aram eters
of p e rso n a l th e ra p y in th e U n ite d States. în J.D. G el­
ler, J.C. N o rcro ss şi D.E. O rlin sk y (editori), The psy­
chotherapist's own psychotherapy (pp. 165-176). N ew
York: O x fo rd U n iv e rsity Press.

In culisele psihoterapie! ■ Bibliografie


358 Norcross, J.C., & Guy, J. D. (2007). Leaving A guide
to psychotherapist self-care. New York: Guilford Press.
Olarte, S.W. (1997). Sexual boundary violations. în The Hather-
leigh guide to ethics in therapy (pp. 195-209). New
York: Hatherleigh Press.
Orlinsky, D.E., Norcross, J.C., Ronnestad, M.H. şi Wiseman, H.
(2005). Outcomes and impacts of the psychothera-
pist's own psychotherapy. în J.D. Geller, J.C. Nor­
cross şi D.E. Orlinsky (editori), The psychotherapist's
ozun psychotherapy (pp. 214-230). New York: Oxford
University Press.
Orlinsky, D.E. şi Ronnestad, M.H. (2005). (editori). How psycho-
therapists develop: A study of therapeutic work and
fessional growth. Washington, DC: American Psycho-
logical Association.
Pope, K.S. şi Bouhoutsos, J.C. (1986). Sexual intimacy between the-
rapists and patients. New York: Praeger.
Pope, K.S., Sonne, J.L. şi Greene, B. (2006). What therapists don't
talk about and why. Washington: American Psycholo-
gical Association.
Rainer, T. (1978). The new diary. Los Angeles: Tarcher.
Ram Dass şi Gorman, P. (1985). How can I help? Stories and reflec-
tions on service. New York: Knopf
Remley, T.P. şi Herlihy, B. (2009). Ethical, legal, and professional is-
sues in counseling (a 3-a ed.). Upper Saddle River, NJ:
Prentice Hali.
Robbins, J.M., Beck, P.R., Mueller, D.P. şi Mizener, D.A. (1988).
Therapists' perceptions of difficult psychiatric pa­
tients. Journal ofNervous and Mental Diseases, 176,
pp. 490-496.

Jeffrey A. Kottler
Rogers, C.R. (1972). My personal growth. în A. Burton & Asso- 359
ciates (editori), Tzvelve therapists: How they live and ac-
tnalize themselves (pp. 28-77). San Francisco: Jos-
sey-Bass.
Rojano, R. (2007). The practice of com m unity family therapy.
în E. A ldarondo (Ed.), Advancing social justice thro-
ngh clinical practice (pp. 245-264). M ahwah, NJ: Er-
lbaum.
Ronnestad, M.H. şi Orlinsky, D.E. (2005). Comparative cohort
development: Novice to senior therapists. în D.E. Or­
linsky & M. H. Ronnestad (editori), How psychothera-
pists develop (pp. 143-157). Washington, DC: Ameri­
can Psychological Association.
Rosenberg, V. (2006). Countertransference: Whose feelings?
tish Journal of Psychotherapy, 22, pp. 471-476.
Rosenthal, H. (Ed.). (2001). Favorite counseling and therapy home-
work assignments: Leading therapists share their most
creative strategies. New York: Routledge.
Rothschild, B. şi Rând, M.L. (2006). Help for the helper: The psycho-
physiology of compassion fatigue and vicarious trauma.
New York: Norton.
Rowan, J. şi Jacobs, M. (2002). The therapist's use of seif. Philadel­
phia: Open University Press.
Roy, B. (2007). Radical psychiatry: An approach to personal and
political change. în E. Aldarondo (Ed.), Advancing so­
cial justice through clinical practice (pp. 65-90). Mah­
wah: Erlbaum.
Rupert, P.A. şi Morgan, D.J. (2005). Work setting and burnout
among professional psychologists. Professional
chology: Research and Practice, 36, pp. 544-550.

în culisele psihoterapie! • Bibliografie


360 Rupert, P.A., Stevanovic, R şi Hunley, H. (2009). Work-family
conflict and bumout among practicing psychologists.
Professional Psychology: Research and Practice, 40,
pp. 54-61.
Schaler, K. (2009). Travel therapy:Where do you need
ley, CA: Seal Press.
Schoener, G.R. (2005). Treating impaired psychotherapists and
wounded healers. în J. Geller, J.C. Norcross şi D.E.
Orlinsky (editori), The own
rapy (pp. 323-341). New York: Oxford University
Press.
Schor, J.B. (1992, martie/aprilie). Work, spend, work, spend: Is
this any way to live? Family Therapy Networker,
pp. 24-25.
Schwartz, B. şi Flowers, J.V. (2006). How tofail as a therapist. Atas-
cadero, CA: Impact.
Seligman, M., Rashid, T. şi Parks, A. (2006). Positive psychothe-
rapy. American Psychologist, 61, pp. 774-788.
Seligman, M. (2007). Fericirea autentică. Ghid practic de psihologie
pozitivă. Bucureşti: Humanitas.
Shub, N.F. (1995). The journey of the characterologic therapist.
în M.B. Sussman (Ed.), A perilous calling: The hazards
of psychotherapy practice (pp. 61-80). Hoboken, NJ:
Wiley.
Simpkins, A.M. şi Simpkins, C.A. (2009). Meditation for therapists
and their clients. New York: W. W. Norton.
Skovholt, T.M. (2001). The resilient practitioner: Bumout preven-
tion and self-care strategies for counselors, therapists,
teachers, and health professionals. Boston: Allyn &
Bacon.

Jeffrey A. Kottler
Scutii, E.W.L. (1995). O n th e p a th o lo g iz a tio n of life: P sy ch o th e- 361
rapist's disease. în M.B. S u ssm an (Ed.), A perilous cal-
ling: The hazards of psychotherapy practice (pp. 81-88).
H oboken: Wiley.
Spense, D.P. (1982). Narrative and historical truth. N e w York: N o r­
ton.
Stewart, R.E. şi C ham bless, D.L. (2008). Treatm ent failures in p ri­
vate practice: H o w d o psychologists proceed?
sional Psychology: Research and Practice,
p p . 176-181.
Strean, H.S. (2002). Controversies on counter-transference. N o rth v a-
le, NJ: A ronson.
Strupp, H .H . (1980). H u m a n ism a n d psychotherapy: A p erso n al
sta te m e n t of th e th e ra p ist's essential values. Psycho­
therapy: Theory, Research, and Practice, 17 (4),
p p . 396-400.
Sussm an, M.B. (1995). A perilous calling: The hazards of psychothe­
rapy practice. H ob o k en , NJ: Wiley.
Sussm an, M.B. (2007). A curious calling: Unconscious motivations
for practicing psychotherapy. N ew York: Aronson.
Theriault, A. şi G azzo la, N . (2006). W hat are the sources of fee-
lin g s of in co m p eten ce in experienced psychothera-
p ists? Counseling Psychology Quarterly, 19,
p p . 313-330.
Thoreson, R.W., M iller, M. şi K rauskopf, C.J. (1989). The distres-
sed psychologist: Prevalence an d treatm ent consider-
ations. Professional Psychology: Research and Practice,
20, p p . 153-158.
Treadway, D. (2000, noiembrie/d ecem brie). H ow involved is too
involved? Psychotherapy Networker, pp . 32-35.

în culisele psihoterapie! ■ Bibliografie


362 Turner, J.A, Edwards, L.M., Eicken, I.M., Yokoyama, K., Castro,
J.R. şi Tran, A.N. (2005). Intern self-care: An explora-
tory study into strategy use and effectiveness.
sional Psychology:Research and Practice, 36, pp.
Wang, S. S. (2008). Ethics lapses usually start smallfor therapists.
Health Blog. Adresa: h ttp://blogs.w sj.com /health /
2007/10/17/ethics-lapses-usually-start-small-for-the-
rapists/.
Warkentin, J. (1972). Paradox of being alien and intimate. în A.
Burton & Associates (editori), Twelve therapists: How
they live and actualize themselves. San Francisco: Jos-
sey-Bass.
Waters, D. (1992, septembrie/octombrie). Therapy as an excel-
lent adventure. Family Therapy Networker, pp. 38-45.
Watkins, C. (1985). Countertransference: Its impact on the coun-
seling situation. Journal of Counseling and Develop-
ment, 63, pp. 356-359.
Watson, M.F. (2000, noiembrie/decembrie). Leaming to heal the
healer. Psychotherapy Netivorker, pp. 23-24.
Watts-Jones, D. (2004, martie/aprilie). Social justice or political
correctness: Confronting racist language in the Con­
sulting room. Psychotherapy Networker, pp. 27-28.
Welfel, E.R. (2002). Ethics in counseling and psychotherapy. Pacific
Grove, CA: Brooks/Cole.
Welt, S.R. şi Herron, W.G. (1990). Narcissism and the psychothera-
pist. New York: Guilford Press.
West, W. (2000). Psychotherapy and spirituality. Thousand Oaks,
CA: Sage.
Wicker, A.W. (1985, octombrie). Getting out of conceptual ruts.
American Psychologist, pp. 1094-1103.

Jeffrey A. Kottler
Wicks, R.J. (2008). The resilient clinician. N ew York: Oxford Uni- 363
versity Press.
Wilber, K. (1983). Eye to eye. N ew York: Anchor Books.
Williams, E. (2003). The relationship between States of therapist
self-awareness and perceptions of the counseling pro-
cess. ContemporaryPsychotherapy, (3), pp. 177-1
Williams, E., Polster, D., G rizzard, M., Rockenbaugh, J. şi Judge,
A. (2003). W hat happens w hen therapists feel bored
or anxious? A q u alitativ e stu d y of distracting
self-aw areness and therapists' m anagem ent strate-
gies. Journal of Contemporary Psychotherapy, 33 (1),
pp. 11-18.
Wilson, E. şi H arris, C. (2006). M eaningful travel: Women, inde­
p en d en t travel and the search for seif and meaning.
Tourism, 54 (2), pp. 161-172.
Wiseman, S. şi Scott, C.D. (2003). H asta la vista baby, I'm outta
here: Dealing w ith boredom in therapy. în J.A. Kot-
tler şi W.P. Jones (editori), Doing better. N ew York:
B runner / Routledge.
Wishnie, H.A. (2005). Workingin the countertransferenc
ry entanglements. Lanham , MD: Rowm an & Little-
field.
Wood, B., Klein, S., Cross, H.J., Lammes, C.J. şi Elliot, J.K. (1985).
Im paired practitioners: Psychologists' opinions abo-
u t prevalence, and proposals for intervention. Profes-
sional Psychology: Research and Practice, 16,
pp. 843-850.
Wright, R.H. (2005). The m yth of continuing education: A look
at som e intended and (maybe) unintended consequ-
ences. în R.H. W right şi N.A. C um m ings (editori),

In culisele psihoterapie! ■ Bibliografie


364 Destructive trends imental h
path to harm (pp. 143-151). N e w York: T aylor a n d
Francis.
W ylie, M.S. şi M ark o w itz, L.M. (1992, se p te m b rie /o c to m b rie ).
W alking th e w ire. Family
p p . 19-30.
Yalom, I.D. (2002). The gift of therapy. N ew York: H arperC ollins.
Yalom, I.D. (2008). Staring into the sun: Overcoming the tenor of
death. San Francisco: Jossey-Bass.
Yalom, I.D. (2010) Psihoterapia existenţială. Bucureşti: Trei.
Yapko, M. (2009). Depression is contagious. N ew York: Free Press.
Zelen, S.L. (1985). Sexualization of therapeutic relationships: The
d u a l v u ln erab ility of p a tie n t a n d th e ra p ist. Psycho-
therapy: Theory, Research, and Practice, 22 (2),
p p . 178-185.
Zur, O. (2005). The dum b in g d o w n of psychology: F aulty beliefs
ab o u t b o u n d a ry crossings an d d u a l relationships. în
R.H. W right an d N.A. C um m ings (editori). Destruc­
tive trends in mental health: The well-intentioned path to
harm (pp. 253-282). N ew York: Taylor a n d Francis.

Jeffrey A. Kottler

S-ar putea să vă placă și