Sunteți pe pagina 1din 1

Basmul (din sl.

 basnŭ: născocire, scornire), numit și poveste[1], este alături


de povestire, snoavă și legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă
din antichitate, răspândită într-un număr enorm de variante la toate popoarele.
Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă
evenimente și personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea sunt
reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând, astfel, numele de fabulos și
reprezentând, de fapt, un fantastic convențional, previzibil, ce vine în contrast
cu fantasticul autentic modern, unde desfășurarea epică și fenomenele prezentate sunt
imprevizibile, insolite și se manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei.

Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologică, teoria
antropologică, teoria ritualistă și teoria indianistă. Mitul, istoria sacră, înscrisă în timpul "circular,
reversibil și recuperabil", vorbește despre zei, despre ființe fantastice cu abilități pentru călătorii
cosmice și terestre. Basmul induce și ideea de lume repetabilă, existentă în tipare arhaice,
atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei
ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot
adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege
flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă și
aruncă buzduganul de la distanță. Unele pedepse, cum ar fi aceea de a decapita persoana și a o
arde, aruncând cenușa în patru direcții, sunt de certă inspirație arhaică, din comunitățile primitive.[2]
Relația dintre basm și mit a fost stabilită de frații Grimm, de Wesselski și de Propp: basmul are ca
sursă certă de inspirație mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice,
uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanța pe care o avea prin "degradarea
sacrului" și transformarea lui în profan[3], zeii și eroii mitici fiind înlocuiți cu personaje umane, cu
puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe
această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un
personaj cu puteri specifice mediului în care trăiește; foarte băutor, devine Setilă, în timp ce zeul
ubicuu, uriașul care pășește de pe un munte pe altul, devine Munte Vânăt, avînd capacitatea de a fi
peste tot, de a sta cu picioarele pe lună și cu capul sub un stejar, calități pe care le întalnim la
Păsări-Lăți-Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea multiplă, de
influențele reciproce, ca și de structurarea unei tipologii coerente a acestei specii literare.